Din discuțiile de până acum ați putut observa că problema care se pune este să găsim o cale prin care să explicăm fenomenele din natură, care să iasă din tiparul raționalist-matematic. Bineînțeles, nu se pune nicidecum problema de a contesta valoarea matematicului – aceasta reiese din întregul spirit al celor discutate aici –, ci de a scoate în evidență faptul că aplicând reprezentările matematice la spațiul ceresc, pe de o parte, și la fenomenele embriologice, pe de altă parte, nu putem înainta. Trebuie deci să ne croim cumva un drum către mijloacele de cunoaștere. Prin aceste conferințe vom încerca să dovedim chiar temeinicia anumitor mijloace de cunoaștere. Voi încerca să arăt că este just ca, ceea ce se cercetează în mod curent cu privirea, sau cu prelungirea acesteia în spațiul ceresc, să fie cercetat pe o bază mai largă, așa încât să facem ca omul întreg să devină un reactiv pentru ceea ce vrem să aflăm în legătură cu fenomenele cerești. Astăzi voi încerca să arăt, sau măcar să sugerez, justețea acestei afirmații, prin faptul că voi privi problema dintr-o cu totul altă latură, și anume dintr-una care, în ceea ce privește tema noastră, unora li se va părea extrem de paradoxală. Însă motivele pentru care trebuie să abordez problema noastră chiar din acest unghi vi se vor dezvălui singure.
Dacă urmărim evoluția omenirii pe Pământ rezultă ceva ce de fapt ne trimite la geneza fenomenelor cerești. Altfel ar trebui să presupunem, și desigur nu este cazul, că procesele extraterestre nu au nici o influență asupra oamenilor, respectiv asupra evoluției omenirii. Aceasta desigur nu o va face nimeni, cu toate că unii vor supraestima această influență, iar alții o vor subestima. De aceea poate părea just chiar, cel puțin din punct de vedere metodologic, să ne punem întrebarea: Ce anume din evoluția omenirii ne poate îndrepta pe căi care duc afară, în spațiile cerești? Nu vom analiza pentru început faptele spiritual-științifice, ci acele fapte pe care fiecare le poate culege empiric din istorie.
Dacă privim în decursul evoluției omenirii domeniul în care se dezvoltă gândurile oamenilor, capacitatea lor de cunoaștere, unde deci raportul reciproc și relația omului cu cosmosul se manifestă în modul cel mai sublimat, atunci, după cum puteți deduce și din cartea mea Enigmele filosofiei [Nota 67], sunteți conduși înapoi până la un punct de cotitură [Nota 68], aflat propriu-zis doar cu câteva sute de ani înainte. Acest punct a fost invocat mereu de mine, ca unul din cele mai importante momente din ultima fază de evoluție a omenirii. El se situează în secolul al XV-lea. Desigur, este doar o localizare aproximativă. Avem în vedere perioada de mijloc a Evului Mediu și, desigur, doar un aspect din evoluția omenirii, acela care se referă la omenirea civilizată.
Niciodată nu se apreciază suficient de exact valoarea acestei cotituri care a intervenit în dezvoltarea facultăților de gândire și de cunoaștere ale omenirii din acea epocă. Într-o vreme a existat, în special la filosofi și la cei care sunt înrudiți cu ei în felul de a vedea lumea, o adevărată repulsie tocmai față de înțelegerea acelei perioade din evoluția civilizației europene care s-ar putea numi perioada scolasticii, în care au fost scoase la suprafața cunoașterii omenești întrebări importante. Aceste întrebări, dacă le privim puțin mai cu atenție, simțim că nu izvorăsc pur și simplu dintr-o deducție logică, în care ele erau înveșmântate în Evul Mediu, ci din substraturi profunde ale ființei omenești. Nu trebuie să ne amintim decât o întrebare foarte profundă pe care și-a pus-o cunoașterea umană, și anume cea despre realism și nominalism [Nota 69]. Sau putem pur și simplu să ne amintim ce a însemnat, de fapt, în evoluția spirituală a Europei apariția acelei dovezi privind existența lui Dumnezeu, așa-numita demonstrație ontologică a existenței lui Dumnezeu [Nota 70], în care pornindu-se de la noțiune se voia să se ajungă chiar la o dovadă, o confirmare a existenței lui Dumnezeu. Amintiți-vă ce semnificație are cu adevărat aceasta pentru întreaga evoluție a cunoașterii umane. Atunci, în substratul cel mai adânc al întregii ființe umane, s-a produs o tulburare, o frământare. Faptul se exprimă doar în conștiența cea mai deplină, prin deductiile care se cultivă aici. În acea vreme oamenii nu erau așa siguri dacă noțiunile, reprezentările pe care și le formau, mai constituie și ceva real, atunci când sunt îmbrăcate în cuvinte, sau dacă ele nu sunt decât o exprimare formală a stărilor de fapt exterioare, senzoriale. Nominaliștii văd în noțiunile generale pe care și le formează omul o exprimare formală, care nu are nici o însemnătate pentru realitatea exterioară, și care oferă doar o posibilitate ca oamenii să se descurce, să se orienteze în hățișurile lumii exterioare. Realiștii, dimpotrivă – expresia avea o altă conotație atunci decât acum –, pretindeau a găsi în noțiunile generale ceva real, ceva real interior în care ei trăiesc, nu doar simple concepte despre lume sau niște scheme abstracte.
În conferințele mele, ținute mai mult pentru publicul larg, am pomenit adesea că vechiul meu prieten Vincenz Knauer [Nota 71] atrăgea atenția asupra acestor probleme. El era – aș zice – din cap până în picioare un realist, un fel de scolastic întârziat. El nu voia desigur să fie așa, dar așa era, cel puțin în problemele de teoria cunoașterii – și de aceea în cartea sa, oricum foarte interesantă, despre Probleme de bază în evoluția filosofiei de la Thales până la Robert Hamerling și rezolvarea lor parțială spunea: Ei da, nominaliștii afirmă că noțiunea generală de „miel” nu ar fi nimic altceva decât un concept născut în spiritul omenesc, iar noțiunea de „lup” tot un concept născut în spiritul omenesc; că deci în miel și în lup doar materia ar fi altfel structurată. Ea s-ar sintetiza o dată sub forma schemei de miel, altă dată sub forma schemei de lup. – Și el își exprima părerea că ar trebui, măcar o dată, să încercăm să nu-i mai dăm unui lup altă hrană decât miel; după un anume timp materia din lup va fi cea de miel, dar el nu și-ar abandona natura de lup! Deci această natură de lup, exprimată prin noțiunea generală de „lup”, trebuie să fie ceva real.
Deci, chiar și numai faptul că a putut să apară problema cu privire la dovada lui Dumnezeu, numită, și demonstrația ontologică, este deja o mărturie că în natura omenească a avut loc o mișcare profundă. În fond, înainte de a se născoci această dovadă ontologică a lui Dumnezeu nici unui om nu i-ar fi trecut prin minte să demonstreze existența lui Dumnezeu, acest lucru fiind de la sine înțeles. Abia în apropierea acelui moment, în care această evidență nu mai trăia în oameni, a fost nevoie de o dovadă. Dacă un lucru este de la sine înțeles pentru cineva, el nu mai are nevoie să fie demonstrat. Deci oamenii au pierdut ceva ce până atunci trăia în ei ca o certitudine, și în ei s-a cuibărit ceva ce a pus spiritul [Nota 72] pe o cu totul altă traiectorie și i-a creat cu totul alte necesități. Aș putea să mai citez încă multe exemple, care să vă arate – cum grano-salis, să zicem – cum tocmai pe treapta cea mai de sus a evoluției gândirii și cunoașterii umane s-a produs în această perioadă a Evului Mediu o tulburare în natura umană.
Dacă presupunem – lucru care nu poate fi tăgăduit – că există o legătură între ceea ce se petrece în om și fenomenele extraterestre, sau fenomenele cerești (pentru început doar în general, aspectele mai speciale o să ne preocupe după aceea), atunci putem să ne întrebăm – pentru început doar să ne întrebăm, deoarece nu vrem să procedăm decât cu mare precauție în discuțiile noastre: Cum se plasează în evoluția pământească, care după aceea probabil și ea ne va conduce de asemenea afară, acel lucru pe care l-au viețuit oamenii atunci (la mijlocul Evului Mediu) pe Pământ? Se situează el într-un anume punct al evoluției omenirii? Am putea să facem o trimitere la ceva care să ne arate o localizare cât de cât concretă a acestui punct al evoluției omenirii? Ei da, aici putem indica ceva ce realmente a produs o falie adâncă în aceeași regiune, iată din nou aceeași regiune a Pământului unde s-a petrecut ceea ce am arătat acum că a avut loc în viața spirituală cea mai sublimată. Vedem că acel moment în care omenirea a fost astfel răvășită se află exact la mijloc între două extreme de timp; între două extreme în care, cu siguranță, în regiunea în care s-a produs această tulburare, deci în acea regiune a Europei în care a avut loc acest eveniment deosebit al civilizației, nu ar fi putut avea loc o activitate deosebit de intensă a speciei umane. Dacă din punctul A din figura 1 ne depărtăm cu aceeași distanță în timp într-un viitor destul de îndepărtat și într-un trecut la fel de îndepărtat, vom găsi perioade în care, pe teritoriul unde a avut loc această răscolire din secolele al XIII-lea, XIV-lea, XV-lea, exista o anumită veștejire, o moarte a civilizației. Căci acolo – înainte cu aproximativ 10 000 de ani și înapoi tot cu 10 000 de ani – vom găsi apogeul epocilor glaciare [Nota 73] din aceste regiuni, care epoci glaciare cu siguranță nu permit să se dezvolte o evoluție deosebită a omenirii.
Dacă privim în ansamblu evoluția acestei regiuni a Europei în mileniul al 10-lea î.Chr., deci în perioada glaciară, avem o veștejire în cultură pe care o vom regăsi aproximativ 10 000 de ani după acest punct. La mijloc, deci între cele două veștejiri din cadrul evoluției omenirii, se află această tulburare. Iar cine are un simț care-i permite să analizeze evoluția cunoașterii umane știe cât de puternică continuă să fie, în fond, evoluția filosofică de astăzi sub influența a ceea ce a răbufnit atunci, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, în omenire (noi avem o repulsie de a analiza tocmai acest tărâm al dezvoltării filosofice situat în secolele al XIII-lea și al XIV-lea – oamenii încă nu au ajuns să stabilească exact acest punct), influență care s-a impus și pe alte tărâmuri ale civilizației umane, dar care simptomatic se arată deosebit de clar în această sferă a cunoașterii.
Această fază de dezvoltare care ni se arată la mijlocul Evului Mediu este, după cum știți, de o mare incisivitate în cadrul civilizației europene. Am arătat aceasta adesea în conferințele antroposofice [Nota 74]. Ea este un punct crucial. Are loc o schimbare fundamentală a caracterului evoluției umane, care a început propriu-zis în secolul al VIII-lea î.Chr. și care s-ar putea numi cea mai intensă dezvoltare a intelectualismului omenesc. Ceea ce noi perfecționăm de atunci încoace în cultura omenirii este în special dezvoltarea conștienței Eului. Toate erorile și toate lucrurile înțelepte pe care noi, ca omenire în general, le-am câștigat începând din Evul Mediu încoace se bazează pe această dezvoltare a Eului, pe accentul tot mai mare pus pe dezvoltarea conștienței Eului în om, în timp ce conștiența greacă, precum și cea a latinilor – o vedem atât la latinii epocii propriu-zis latine, cât și la urmașii acestora, popoarele romane din ziua de azi – nu au pus un accent corespunzător pe dezvoltarea Eului. Chiar în limbă, în topica frazei, ei nu folosesc pronunția clară a Eului, ci îl includ în verb. Eul nu este atât de mult scos în evidență. Luați-l pe Aristotel, Platon, mai ales pe Heraclit [Nota 75], cel mai mare filosof al Antichității. Peste tot veți găsi că nu Eul este scos în evidență, ci o abordare mai mult sau mai puțin impersonală – vă rog să nu luați la modul absolut exprimarea, însă ea se poate folosi relativ – a fenomenelor cosmice cu ajutorul principiului rațional, fără să se aducă atât de mult pe sine în prim-plan față de fenomenele cosmice, așa cum se tinde în epoca modernă, în epoca conștienței în care trăim astăzi.
Să ne întoarcem acum în urmă, dincolo de secolul al VIII-lea î.Chr., în epoca pe care eu am denumit-o epoca egipteano-caldeeană – tot ce trebuie să știți referitor la această epocă găsiți în cartea mea Știința ocultă [Nota 76]– în care iarăși întâlnim o cu totul altă dispoziție sufletească. Această epocă ca și cealaltă epocă, ce a durat desigur, peste 2 000 de ani, ne arată că omul nu asocia între ele fenomenele exterioare cu ajutorul intelectului, ci el înțelegea lumea afectiv, prin simțire, până și în ceea ce privește fenomenele cerești. Este cu totul greșit și nu duce la nici un rezultat intenția de a suprapune ceea ce a existat în astronomia egipteană și caldeeană cu acele facultăți intelectuale de judecată existente în noi, păstrate ca un fel de moștenire din perioada greco-latină. Aici este deja necesar oarecum să ne metamorfozăm interior sufletescul, să ne transpunem în acea dispoziție sufletească cu totul aparte, în care omul înțelegea încă lumea pe cale exclusiv afectivă, în care noțiunea încă nu se separase de senzație; în care omul, de exemplu, nici măcar în percepțiile senzoriale nu acorda o importanță deosebită nuanțării lingvistice a culorii albastru [Nota 77] sau violet – lucru demonstrabil din punct de vedere istorico-filologic –, în schimb pentru partea de roșu și galben a spectrului avea o simțire foarte ascuțită. Vedem într-adevăr cum odată cu creșterea receptivității pentru culorile întunecate crește și capacitatea intelectuală de înțelegere. Această epocă merge în urmă până în mileniul 3, aproximativ, începând deci din anul 747 – sunt aproximativ 2 160 de ani – până la începutul mileniului 4. Mergând mai în urmă, în mileniile 4 și 5, ajungem în epoca în care modul de a privi lucrurile era atât de diferit, încât fără ajutorul metodelor științei spiritului ne-ar fi extraordinar de greu să ne transpunem în felul în care omenirea privea de fapt lumea din jurul ei. Acest mod nu era o simplă simțire, ci o viețuire, o participare cu propria trăire la evenimentele exterioare, o situate înăuntrul evenimentelor exterioare. Era ca și cum omul se simțea încă un mădular al întregii naturi exterioare, așa cum s-ar simți brațul meu un mădular al organismului, în cazul în care ar avea o conștiență.
Deci ajungem la o poziție cu totul aparte a omului față de lume. Iar dacă mergem în timpurile și mai de demult, aflăm o și mai strânsă legătură a omului cu mediul înconjurător. Aici ne găsim însă în acele timpuri în care culturile se puteau dezvolta doar în acele locuri de pe Pământ în care condițiile făceau posibil acest lucru; în acele timpuri, pe care le-am zugrăvit în Știința spiritului, aparținând epocii indiene străvechi, care precede cultura Vedelor, aceasta fiind doar un ultim ecou al ei. Ne aflăm într-o epocă extrem de apropiată, fapt uimitor, de epoca în care ținuturile noastre erau acoperite de gheață. Ne apropiem aici de acea epocă din evoluția omenirii în care o cultură, de genul culturii indiene străvechi, putea să se dezvolte doar în acele locuri; în care tot ceea ce viețuim noi astăzi, mai mult sau mai putin, în zonele temperate se afla de fapt la Ecuatorul actual. Căci clima tropicală s-a instalat abia mai târziu în India [Nota 78] – aceasta rezultă clar din analiza înaintării și retragerii gheții –, când înghețul din partea de nord a Pământului a dat înapoi.
Vedem deci că prin modificarea condițiilor de pe suprafața Pământului se modifică corespunzător și dezvoltarea omenirii. Numai cineva care privește foarte fugitiv dezvoltarea omenirii poate să creadă că reprezentările noastre, așa cum ni le facem în domeniile cele mai diferite ale științei actuale, înseamnă ceva absolut. Acela însă care aruncă o privire mai profundă în transformarea, în metamorfoza care a avut loc în dezvoltarea spirituală a omenirii va recunoaște fără nici un fel de dubiu că această metamorfoză va continua și că anumite regiuni de pe Pământ, care astăzi au o configurație bine stabilită a vieții lor spirituale, se îndreaptă din nou spre un fel de pustiire, care de fapt ne așteaptă. Iar dacă luați cifra corespunzătoare timpului scurs din trecut până astăzi, puteți calcula singuri cât ne mai rămâne până ce o nouă glaciațiune va pune stăpânire în viitor pe această civilizație. Dar de aici puteți vedea – presupunând, cel puțin în principiu, că vom descoperi eventual o legătură între fenomenele cerești și faptele petrecute în evoluția Pământului într-o perioadă glaciară și în ceea ce se află la mijloc – că vom avea astfel și explicația celor întâmplate pe Pământ în domeniul de viață cel mai subtil al civilizației, în viața de cunoaștere. Putem să raportăm această viață de cunoaștere chiar la condițiile de pe Pământ. Putem spune: Simpla analiză empirică ne arată că omul este ceea ce este nu datorită condițiilor de pe Pământ, ci datorită condițiilor extrapământești.
Dacă luăm deci faptele simplist, într-un mod pur empiric – de obicei așa se și iau ele în știință, numai că analiza nu se extinde peste teritorii așa de vaste –, privirea se lărgește, ajungând să vadă și ea o astfel de legătură, precum cea pe care am caracterizat-o noi. Într-un fel putem vedea și astăzi cum o anumită legătură, a raporturilor dintre Pământ și corpurile cerești extraterestre, provoacă un anumit specific spiritual la om. Am explicat deja asta [Nota 79] în aceste conferințe; am indicat că în zona ecuatorială există și astăzi o altă configurație spirituală decât în regiunile polare. Iar dacă se cercetează ce este de fapt activ aici descoperim: este poziția specială a Pământului față de Soare. Ea este cauza – probabil mai este și altceva, vom avea ocazia să vedem, dar acum nu luăm în considerare decât lucrurile de care ne putem sluji conform reprezentărilor obișnuite –, ea este cauza pentru care în zona polară omul devine mai puțin liber față de organismul său. Omul iese mai puțin în afara organismului său, pentru a putea mânui liber viața sufletească.
Pentru a înțelege felul diferit în care oamenii zonei polare sunt cuprinși de ceea ce la noi stă doar în fundal, să luăm numai o imagine. La noi, oamenii zonei temperate, există o alternare de scurtă durată între zi și noapte. Gândiți-vă ce durată are această alternare, ce durată au ziua și noaptea cu cât ne apropiem mai mult de zona polară. Ziua se mărește devenind parcă un an. V-am descris această acțiune în organizarea corporală, care acționează an de an la copil [Nota 80], de la naștere până la schimbarea dentiției. De ea nu este afectată acțiunea independentă a sufletescului, dăruit în întregime zilei scurte. În zona polară aceasta nu poate acționa la fel. Aici se manifestă mai mult acea acțiune ce vizează anul. Se lucrează mai mult la organizarea trupească a omului. Astfel, omul nu este smuls din munca la organizarea trupească.
Dacă acum priviți resturile sărăcăcioase care s-au salvat din cultura existentă înainte, în epoca glaciară, dacă priviri ce a fost acolo, veți vedea cu siguranță că atunci erau vremuri în care peste zona temperată de astăzi se întindea – vă rog să luați termenul doar în sensul care trebuie – o „polarizare”, în care trebuie să fi avut loc ceva asemănător celor ce se întâmplă astăzi în zonele polare. Atunci, pe o mare parte a suprafeței Pământului se întindea doar ceea ce acum se restrânge la Polul Nord.
Vă rog să faceți abstracție de explicațiile de care ne-am slujit în reprezentările de astăzi – în caz contrar nu se ajunge la fenomenul pur – și să priviți doar fenomenul ca atare. Astăzi pe Pămănt există oameni ai zonei tropicale, oameni ai zonei temperate, oameni ai zonei polare. Desigur că aceste zone se influențează reciproc, în așa fel încât în realitate fenomenul nu se prezintă la fel de pur, dar ceea ce avem aici spațial regăsim temporal privind în urmă. Întorcându-ne în timp, ajungem la un fel de Pol Nord al evoluției civilizației; avansând în timp avem un alt pol. Și dacă ne imaginăm că această influență polară, care se manifestă la om, este în funcție de raporturile reciproce ale Pământului față de Soare, va trebui să ne reprezentăm că această schimbare care s-a produs aici, această depolarizare, este legată de o modificare care a avut loc în raportul reciproc al Pământului față de Soare. Faptele ne fac să ne punem întrebarea: Ce s-a întâmplat aici, spre ce anume din geneza spațiului ceresc ne trimite aceasta?
Să privim problema mai îndeaproape. Fără doar și poate aceste condiții sunt diferite pentru jumătatea de nord și cea de sud a sferei pământești, dar aceasta nu are nici un fel de importanță. Cel mult ne va face să ne formăm imagini corespunzătoare pentru fenomenele reale. Însă mai întâi va trebui să pornim de la faptele empirice. Și ce ni se dezvăluie atunci aici, dacă ne apropiem de fenomene simplu, fără ipoteze, fără vreo idee preconcepută? Ce ni se dezvăluie? Va trebui să spunem: Pământul și cele ce se întâmplă pe Pământ sunt o expresie a raporturilor cosmice, revelate în anumite ritmuri. Un fenomen care s-a petrecut aproximativ în mileniul al 10-lea înainte de nașterea creștinismului se repetă aproximativ în mileniul al 11-lea după nașterea creștinismului, iar tot ce se află la mijloc trebuie și el, de asemenea, să se repete într-un fel. Tot ceea ce se găsește la mijloc (între cele două glaciațiuni) a mai fost cu siguranță și înainte. Aici avem un ritm, suntem trimiși cu gândul la un anume curs, care se desfăsoară ritmic.
Dacă vă îndreptați acum privirea spre fenomenele cerești și luați în special un fapt pe care l-am evidențiat deja adesea în conferințele mele [Nota 81], puteți afla cele ce urmează. Știm cu toții – nu vreau decât să schițez problema – că în momentul echinocțiului de primăvară punctul vernal, sau poziția în care răsare Soarele primăvara pe ecliptică, are o mișcare retrogradă. Știm, de asemenea, că acest moment al echinocțiului de primăvară este astăzi în constelația Peștilor; înainte se afla în constelația Berbecului, mai înainte în constelația Taurului – aceasta era vremea în care la egipteni și caldeeni se oficia în special cultul taurului –, mai înainte se afla în constelația Gemenilor, mai înainte în constelația Racului, Leului. Aici am ajuns în timp deja aproape de glaciațiune. Și dacă ne reprezentăm aceasta până la capăt, trebuie să spunem că acest punct vernal ajunge să retrogradeze cu o rotație completă pe traiectoria eclipticii. Știm, de asemenea, că aceasta se numește un an platonic, marele an cosmic, și că el are o durată de aproximativ 25 920 de ani. Putem spune deci că acești 25 920 de ani includ o seamă de fenomene. Aceste fenomene sunt astfel orânduite încât în cadrul lor vedem apărând o mișcare ritmică, de glaciațiune, eră intermediară, glaciațiune, eră intermediară. Observăm că în perioada în care omenirea este bulversată spiritual punctul vernal intră în zodia Peștilor. În perioada greco-latină, el era sub semnul Berbecului, mai înainte era sub semnul Taurului și așa mai departe. În Leu, respectiv Fecioară, ne aflăm aproximativ în perioada în care peste ținuturile în care ne aflăm acum, până departe în Europa, chiar și peste America, cobora înghețul. Iar punctul vernal următor, când în aceste ținuturi vom avea din nou o eră glaciară, îl vom găsi în Scorpion. Deci tot ceea ce se deapănă în cei 25 .920 de ani cuprinde ceva ritmic; ceva ritmic care, desigur, se întinde pe o durată foarte mare.
Acest ritm însă, așa cum am mai menționat deja adesea [Nota 82], amintește, strict numeric vorbind, de un alt ritm. Nu vreau să mai lungim discuția, dar dacă este vorba de ritmuri și dacă acestea se exprimă numeric, iar numerele corespunzătoare sunt aceleași, avem de-a face cu aceleași ritmuri. Știți că numărul de respirații ale unui om – inspirație și expirație – este de aproximativ 18 pe minut. Calculând numărul de respirații pe zi, obțineți același număr: 25 920. Aceasta înseamnă că omul în viața de zi cu zi arată aceiași timpi, același ritm cel puțin, care ni se dezvăluie în marele an cosmic, prin rotația completă pe care o face punctul vernal. Aceasta se întâmplă într-o zi, o zi în care omul prezintă acest ritm! Relativ la respirație, ziua corespunde deci anului platonic. Acum punctul vernal – deci ceva care este în legătură cu Soarele – parcurge aparent o rotație completă în 25 920 de ani. Dar Soarele face, de asemenea, într-o zi o rotație completă în 25 920 de respirații omenești. Este același tablou ca afară, în univers. Dacă deci ar exista o ființă – se înțelege, așa ceva este doar o ipoteză absurdă, care nu vrea decât să aducă cumva lumină – care în fiecare an ar expira și ar inspira o dată, această ființă, dacă ar trăi atât de mult, ar parcurge acest proces, pe care omul îl parcurge într-o zi, în 25 920 de ani. În orice caz, vedem cum omul reproduce în mic ceea ce, sub altă formă, are loc în marele proces cosmic.
Aceste lucruri au astăzi un impact foarte redus asupra omului, fiindcă omul nu este obișnuit să analizeze lumea prin prisma calitativului. Iar în ceea ce privește cantitativul, aceste lucruri care exprimă doar ritmuri nu joacă un rol așa de mare. Aici se cer alte relații între numere decât cele care se exprimă în ritmuri. Din acest motiv aceste lucruri sunt mai puțin luate în considerare astăzi. Însă într-o vreme în care se resimțea mai mult legătura omului cu universul, în care ca om te simțeai mai înăuntrul fenomenelor cosmice, aceste lucruri se simțeau puternic. Și de aceea, mergând înapoi pe firul evoluției omenirii dincolo de mileniile 2, 3, găsim, oriîncotro ne îndreptăm, o puternică fixație pentru acest an platonic. Iar în sistemul indian yoga, de care am încercat să mă apropii ieri – nu neapărat explicativ, însă lămuritor –, în care te familiarizai cu respirația, în care încercai să conștientizezi procesul de respirație, ți se deschidea în fața ochilor și această legătură dintre ritmul care se desfășoară în om, pe care omul îl trăiește interior în respirație, și marile fenomene cosmice. De aceea el vorbea de inspirația și expirația sa și de marea inspirație a lui Brahma, care cuprinde un an și pentru care 25 920 de ani sunt o zi, o zi a Marelui Spirit.
N-aș vrea să fac o remarcă răutăcioasă, dar într-un anumit fel capeți totuși un respect în fața acestei distanțe pe care oamenii o simțeau odinioară între ei și Spiritul Macrocosmic, pe care ei îl venerau. Căci aceasta este distanța cu care, în reprezentarea lui, omul se considera a fi sub nivelul macrocosmosului, aproximativ asemănătoare distanței dintre o zi și 25 920 de ani. Acest Spirit, pe care și-l reprezenta omul atunci, era deja foarte mare, iar raportul față de el omul și-l imagina realmente cu cea mai mare modestie. Și n-ar fi lipsit de interes să comparăm cu aceasta distanța, înțeleasă într-adevăr interior, dintre omul modern și Dumnezeul său, cu faptul că acest om modern foarte adesea nu vede în Dumnezeu altceva decât un om, puțin idealizat.
Doar aparent toate acestea nu țin de tema noastră; dacă vrem însă să avem în acest domeniu mijloace reale de cunoaștere, trebuie să găsim o portiță spre alte domenii decât cele bazate pe calcul, fiindcă, așa cum ne-au arătat însăși legile lui Kepler și corelațiile dintre ele, prin calcul ajungem la valori incomensurabile și calculul în sine ne obligă să trecem dincolo de el.
