Pentru a duce aceste cercetări cât de cât la bun sfârșit, este necesar să urmăm calea pe care am respectat-o, adică să aducem în sprijin cât mai multe reprezentări care să ne poată apropia de această țintă, de acest final. Pentru aceasta va fi necesar ca în timpul în care voi ține celelalte conferințe [Nota 93], deci de pe 11 până pe 15, să continui conferințele de față în modalitatea în care putem conveni cu școala Waldorf [Nota 94], altfel nu vom face față materialului pe care îl avem de parcurs. Am să vă rog însă, întrucât chiar față de cele ce facem aici se pot ridica foarte multe obiecții, îndoieli și întrebări, ca fiecare să pregătească pentru o zi din săptămâna care urmează întrebările pe care le are de lămurit în legătură cu cele expuse [Nota 95]. După aceea, în una din conferințele săptămânii următoare, voi prelucra toate aceste întrebări, adică vi le voi prezenta în așa fel încât să putem avea un tablou cât mai complet al chestiunii. În aceste condiții vom putea reține și lucrurile mai subtile, să zicem, pe care le-am inserat în acest mers al expunerilor.
Să încercăm să revedem încă o dată felul cum am orientat de fapt toată această cercetare, tot mersul acestor cercetări, care urmează să ne introducă în înțelegerea astronomiei și a legăturii ei cu fenomenele terestre. Am început prin a arăta că în mod obișnuit astfel de cercetări tind să ia în considerare doar ceea ce se află la îndemâna observației senzoriale, fie ea înarmată și cu instrumente de observație. În principal așa stăteau lucrurile și până în ziua de azi cu tot ceea ce s-a argumentat în vederea înțelegerii și explicării fenomenelor cerești. După cum știți, mai întâi s-a adus în câmpul de observație ceea ce astăzi numim mișcări aparente ale corpurilor cerești. S-a avut în vedere mișcarea aparentă a stelelor de pe cer în jurul Pământului, mișcarea aparentă a Soarelui. După aceea s-au observat traiectoriile, destul de curioase, ale planetelor. Pentru ochi, unele porțiuni ale acestor traiectorii ale planetelor sunt un fel de bucle (vezi fig. 1).
Planeta merge într-un sens, se întoarce și apoi merge în același sens. S-a spus: Faptul că Pământul însuși este în mișcare, iar această mișcare proprie a Pământului nu se poate sesiza în primă instanță, explică de ce mișcările reale ale corpurilor cerești sunt altele decât cele care se înfățișează privirii nemijlocite a ochiului. Și printr-o serie de interpretări s-a ajuns să se imagineze cum ar putea arăta mișcările adevărate, observând figuralitatea matematică. Așa s-a ajuns mai întâi la sistemul copernican, apoi la toate modificările care s-au operat de atunci asupra acestuia. S-a avut deci în vedere în principal ceva ce ține de facultatea de cunoaștere, facultatea de cunoaștere bazată pe simțuri și pe prelucrarea impresiilor senzoriale cu ajutorul intelectului, prin interpretare.
Am atras atenția că pătrunderea în realitatea fenomenelor astronomice cu o astfel de concepție este insuficientă, din simplul motiv că nici demersul matematic nu este de ajuns; pentru că atunci când facem evaluări matematice trebuie să ne oprim la un moment dat să mai calculăm. V-am atras atenția că acele numere care reprezintă rapoartele dintre perioadele de rotație ale diferitelor planete sunt incomensurabile, sunt mărimi incomensurabile [Nota 96] și acest fapt ne spune că în structura propriu-zisă a fenomenelor astronomice nu putem pătrunde cu ajutorul calculului; undeva trebuie să ne oprim. De aici rezultă că trebuie să aplicăm o altă concepție, un alt mod de a privi lucrurile, care, de pildă la om, nu se limitează să vadă doar la ce conduce observația senzorială exterioară, ci și ceea ce se află la baza omului întreg, ceea ce se află probabil și la baza celorlalte ființe ale regnurilor naturale de pe Pământ. Toate aceste lucruri noi le-am indicat deja când am arătat că anumite fenomene care ne apar de-a lungul evoluției pământești pot fi puse în legătură cu organizarea omenească; deci că ceva, care într-un anumit fel intervine ritmic în cursul evoluției pământești, de exemplu epocile glaciare, trebuie pus în legătură cu dezvoltarea umanității, cu dezvoltarea omului. Dacă așa se întâmplă, atunci aceste corelații ne sugerează cum stau de fapt lucrurile cu mișcările în spațiul ceresc. Aceste lucruri vor trebui să ne preocupe în cele ce urmează.
Înainte de a continua modul mai mult formal de a vedea lucrurile la care am ajuns ieri, să mai privim o dată ceea ce ne-a apărut legat de raportul evoluției omenești față de evoluția Pământului pe parcursul epocilor glaciare. Am putut spune deja că tipul de cunoaștere pe care omul îl numește actualmente al lui îi este propriu cu adevărat doar de la ultima epocă glaciară încoace; de fapt, începând cu ultima epocă glaciară s-au derulat acele epoci de cultură de care tot vorbesc eu, epoca de cultură protohindusă [Nota 97], epoca de cultură protopersană, epoca egipteano-caldeeană, greco-latină, până la actuala epocă de cultură, în care trăim. De asemenea, am mai indicat că înaintea acestei epoci glaciare în natura umană trebuie să se fi dezvoltat ceva, care în omul prezentului este situat mai în profunzime, nu iese chiar atât de mult la suprafață: organizarea facultății sale de reprezentare. Și am mai atras atenția ieri asupra faptului că această organizare a vieții de reprezentare este înțeleasă calitativ atunci când știm că, din punct de vedere calitativ, ea se poate compara de fapt doar cu visul. Spuneam că reprezentările noastre capătă o anumită configurație și un conținut saturat tocmai prin prezența aici a viețuirii senzoriale [Nota 98]. Ceea ce acționează oarecum în spatele percepțiilor senzoriale, dinăuntrul organizării noastre, în viața de reprezentare, acționează cu lipsa de claritate, cu încâlceala vieții de vis. Dacă la fiecare nouă deșteptare din somn în această viață de reprezentare nu ar interveni cu putere viețuirea senzorială, atunci nu am putea să ne reprezentăm decât cu încâlceala caracteristică vieții de vis – dacă se poate spune așa ceva. Această viață de reprezentare – care deci este una mai confuză decât cea senzorială – ne conduce în urmă, în acele epoci de evoluție ale naturii umane aflate înaintea ultimei glaciațiuni, situate – am spune în limbaj antroposofic – în vechiul tărâm atlanteean [Nota 99].
Ce va fi însemnat atunci pentru om realitatea? În primul rând, ceva prin care el avea o legătură mai intimă cu lumea care îl înconjura, decât este cazul acum cu percepția senzorială. Percepția senzorială o stăpânim cu voința. Cel puțin ochii ni-i orientăm prin voință și, în funcție de lucrul spre care ne îndreptăm atenția, putem merge și mai departe în stăpânirea percepției senzoriale prin voință. În orice caz, în percepțiile noastre senzoriale acționează voința. Într-un anume fel, atunci când ne putem orienta noi înșine conform liberului-arbitru din interior, nu suntem dependenți de lumea exterioară. Dar această situație este posibilă prin faptul că într-o anumită măsură noi, ca oameni, ne-am emancipat de cosmos. Înainte de ultima epocă glaciară nu puteam să fim la fel de emancipați – spun acum puteam, deoarece vreau să vorbese din punctul de vedere al științei empirice exterioare. În vremea în care s-a dezvoltat facultatea noastră de reprezentare, omul trebuie să fi fost, în diversele lui stări, mai dependent de ceea ce se întâmpla în jurul său. Tot așa cum ziua putem vedea lumea din jurul nostru prin intermediul luminii solare, însă în conformitate cu un anumit liber-arbitru [Nota 100] din interior, tot așa în acea dăruire față de lumea exterioară omul trebuie să fi fost dependent de Pământul străluminat și de obiectele lui străluminate și totodată de întuneric, de obscuritate, atunci când Soarele nu lumina noaptea. Deci omul trebuie să fi viețuit atunci o alternanță între licărirea acelei facultăți de reprezentare care se dezvoltase pe vremea aceea și stingerea acestei vieți de reprezentare. Cu alte cuvinte, în acele legături curioase dintre funcțiunile feminine și fazele lunare, relativ la durată, ne întâmpină o stare interioară asemănătoare, pregătită prin interacțiunea omului cu cosmosul. Această funcționare internă a naturii feminine – am mai spus-o, există și în cazul naturii masculine, dar ceva mai în interior, motiv pentru care este sesizată mai puțin – era legată odinioară de procesele din spațiul cosmic exterior, apoi s-a emancipat de ele, devenind o particularitate a naturii omenești însăși, astfel că ceea ce se întâmplă în om nu mai are nevoie să coincidă cu evenimentele exterioare; succesiunea în timp, succesiunea fazelor, rămâne însă la fel cum era atunci când lucrurile coincideau din punct de vedere exterior.
Ceva asemănător avem acum în ceea ce privește alternanța interioară din cadrul modului de organizare a vieții de reprezentare existente demult, acum independentă, mai mult sau mai puțin, de viața senzorială. Aici există ceva asemănător. Noi participăm la un ritm interior al unor forțe de reprezentare mai luminoase și al unor forțe de reprezentare mai întunecate, care apar și se sting într-o alternanță zilnică, ritm pe care noi nu-l observăm, doar fiindcă acesta este un proces mult mai puțin intens decât celălalt, ce are loc paralel cu fazele lunare. În organizarea-cap se petrece o alternanță între o viață mai confuză și una mai luminoasă. În organizarea-cap noi ducem o viață ritmică. O dată suntem ceva mai înclinați să venim în întâmpinarea percepțiilor senzoriale cu ceva din interiorul nostru, altă dată suntem mai puțin înclinați să venim în întâmpinarea percepțiilor senzoriale; numai că aceste alternanțe cuprind exact intervalul de 24 de ore. Și ar fi interesant de observat, prin niște curbe oarecare, ce diferiți sunt oamenii tocmai în raport cu aceste perioade interioare de alternantă, la nivelul capului, dintre forțele de reprezentare mai luminoase, mai vii și forțele de reprezentare mai confuze, mai somnolente. Căci forțele de reprezentare confuze, somnolente, sunt, să zicem așa, o noapte interioară a capului; cele luminoase sunt un fel de zi interioară a capului. Ele nu se suprapun cu alternanța exterioară de zi-noapte. Noi avem o alternanță interioară de luminozitate și obscuritate. Și atunci când, în cadrul acestei alternanțe interioare de luminos-întunecat, omul are, să zicem, o înclinație mai mare de a asocia partea luminoasă, cursul luminos din viața sa de reprezentare cu percepțiile senzoriale, deci în funcție de una sau alta dintre posibilitățile sale de organizare, omul este diferit în ceea ce privește capacitatea de a observa lumea exterioară. Unul are o tendință puternică de a recepta foarte precis în câmpul vizual fenomenele exterioare; altul are o tendință mai puțin puternică de a observa cu agerime fenomenele exterioare, se orientează mai mult spre meditația interioară. Acest lucru provine chiar din această alternanță pe care tocmai am explicat-o. Acest fel de observații ar trebui să ne deprindem, iubiți prieteni, să le facem, îndeosebi ca educatori, fiindcă ele ne pot oferi indicații prețioase în educație și în predare, astfel încât să ne comportăm adecvat față de copii.
Dar ceea ce ne interesează astăzi în mod deosebit este faptul că omul interiorizează oarecum raportul reciproc cu lumea exterioară pe care l-a avut odinioară, că ulterior acesta apare în el ca un ritm interior, care mai păstrează ce-i drept durata de timp, dar nu mai coincide ca date cu ceea ce există în exterior. Astfel, ar trebui să spunem următoarele: Înaintea perioadei glaciare omul, simultan cu procesele exterioare, viețuia alternativ când o contopire mai intimă, mai luminoasă cu cosmosul, când o stare mai confuză de retragere în sine. Efectele acelor procese ce aveau loc în strânsă legătură cu cosmosul, de luminare, de umplere a conștienței cu imagini, și de reflux, de meditare asupra acestor imagini, care astăzi au ca ecou în noi starea meditativă interioară, mai mult sau mai puțin melancolică, deci tot ceea ce a viețuit omul atunci este reprimat astăzi în organizarea internă, iar la periferie a apărut, în schimb, o nouă dezvoltare a aparatului senzorial, existent deja și el în perioadele timpurii ale Pământului, dar desigur nu așa de evoluat ca acum.
Deci când observăm ceea ce și-a făcut loc în om ca urmare a legăturii sale cu fenomenele cosmice, noi privim înăuntru în univers. Omul trebuie să ne apară ca un reactiv pentru aprecierea fenomenelor cerești [Nota 101]. Dacă vrem să facem treaba oarecum complet, trebuie să apelăm și la celelalte ființe din natură. Aici aș vrea să vă îndrept atenția mai întâi într-o direcție care este la îndemâna oricui, dar a cărei importanță nu este luată în considerare. Luați dezvoltarea plantei anuale. Ea parcurge un anumit ciclu. În dezvoltarea sa anuală se poate observa foarte clar și acel lucru pe care l-am arătat ieri: deosebirea dintre acțiunea directă a Soarelui și acțiunea indirectă a lui. O dată acțiunea Soarelui este directă: formarea florii; altă dată acțiunea Soarelui se face în timp ce Pământul este interpus: formarea rădăcinii. Deci și în cazul plantei avem același fenomen pe care l-am pomenit ieri în legătură cu animalul și pe care ulterior l-am aplicat într-un anume fel la om.
Acum însă nu vom putea aprecia în mod just acest aspect decât dacă îl punem în legătură cu faptul că există și plante perene. Care este raportul dintre o plantă perenă și o plantă anuală în ceea ce privește legătura strânsă existentă între creșterea plantei și Pământ? Planta perenă își menține trunchiul și, în fiecare an, pe trunchiul vechi crește, am putea spune, o nouă lume vegetală. Pe trunchi, pe trunchiul care crește din Pământ, se dezvoltă, bineînțeles modificată, metamorfozată, o lume vegetală. Pentru cineva cu simț morfologic este absolut de la sine înțeles să spună: Pe de o parte aici am suprafața Pământului, din care crește planta; după aceea am trunchiul plantei perene, care în fiecare an primește un nou adaos vegetal. După aceea trebuie să-mi imaginez ceva anume – pentru început spun doar: ceva anume – care se continuă din Pământ în trunchiul plantei. Acel lucru pe care crește planta mică din figura 2, stânga, trebuie să se găsească și în trunchi. Aceasta înseamnă că într-un fel în trunchi trebuie să intre ceva din Pământ. Nu am dreptul să consider că trunchiul plantei perene n-ar aparține deloc Pământului, ci trebuie să-l privesc ca pe o parte modificată a acestuia. Doar atunci îl privesc în mod just. Doar atunci ajung să sesizez realmente relațiile care există aici. Deci chiar aici, în plantă, există ceva, care de altfel există doar în Pământ, prin care planta capătă durată, devine perenă. Prin faptul că preia în sine ceva din elementul terestru, planta se sustrage dependenței față de cursul anual al Soarelui. Deci putem să spunem următoarele: Planta perenă se sustrage dependenței față de cursul anual al Soarelui. Prin faptul că se emancipează de acest curs anual al Soarelui, devenind trunchi, ea preia în propria ei natură și înfăptuiește oarecum singură ceea ce înainte putea realiza doar prin intervenția ambianței cosmice.
Nu avem deja aici, în cazul plantei, o prefigurare a ceea ce tocmai v-am arătat că a avut loc, de pildă, la om înainte de epoca glaciară? Am arătat că ritmul vieții de reprezentare s-a dezvoltat tocmai prin raporturile stabilite cu mediul înconjurător. Ceea ce s-a dezvoltat întâi doar din relația reciprocă a omului cu mediul înconjurător a devenit ceva al interiorului lui. Am arătat acest lucru când am vorbit despre transformarea plantei anuale în plantă perenă. Avem deci aici un proces absolut general ce are loc în univers: ființele organice sunt în curs de a se emancipa de legăturile cu mediul înconjurător. Atunci când vedem formându-se o plantă perenă, trebuie să spunem că ea învață oarecum – iertați-mă că folosesc această expresie – ceva din perioada în care este dependentă de mediul cosmic înconjurător, după care poate face singură acel lucru. Ea dă la iveală în fiecare an lăstari noi. Pentru înțelegerea relațiilor existente în cosmos, acesta este un fapt deosebit de important. Nu ajungem să înțelegem fenomenele din spațiul cosmic dacă privim mereu doar lucrurile alăturate sau care se nimeresc în câmpul vizual al microscopului. La înțelegerea fenomenelor cosmice ajungem doar dacă putem înțelege detaliile în contextul marelui tot.
Dar să vedem cum se prezintă chestiunea dacă o privim simplu. Planta anuală este supusă unei dependențe variabile față de cosmos în cursul unui an; vedem apoi această influență a cosmosului dispărând la planta perenă. La planta perenă se păstrează oarecum ceea ce, altminteri, dispare în cursul unui an. În trunchi vedem ceva ce răsare din Pământ, ceva ce este un efect al anului, care se perpetuează. Această trecere a ceva aflat în legătură cu lumea exterioară într-o acțiune interioară o putem urmări în desfășurarea tuturor fenomenelor din natură, dacă aceste fenomene naturale sunt fenomene cosmice. De aceea, trebuie întotdeauna să căutăm legăturile Pământului nostru cu cosmosul la anumite fenomene, în timp ce la altele trebuie să spunem că aceste acțiuni cosmice se ascund. De aceea, este important să descoperim ceea ce ne conduce la influențele cosmice, adică reactivul acestora. Planta anuală ne spune ceva despre legătura Pământului cu cosmosul; planta perenă nu poate să ne spună prea multe în această privință [Nota 102].
Din nou raportul dintre animal și om este cel care trebuie să ne pună pe un drum important. Priviți animalul în evoluția sa. La început facem abstracție de viața embrionară – am putea-o include și pe aceasta. Animalul se naște, crește până la un anumit punct, devine apt de reproducere. Observați toată această viață animală până spre maturizarea sexuală și apoi după aceasta, în continuare. Puteți observa faptele fără să faceți nici un fel de ipoteză; și va trebui să vă spuneți că prin atingerea maturizării sexuale cu animalul se petrece totuși ceva deosebit. După aceasta el devine într-un anumit fel pregătit pentru această lume pământească. După maturizarea sexuală nu mai putem urmări de fapt procese evolutive la animal – desigur orice lucru este doar aproximativ, dar în esență așa se întâmplă. Această maturizare sexuală este țelul final în dezvoltarea sa. Consecința care decurge nemijlocit de aici, din această maturizare sexuală, există acolo, dar nu mai putem spune că în continuare mai intervine ceva ce ar putea fi numit un progres.
La om lucrurile stau altfel. Omul rămâne apt de evoluție până dincolo de maturizarea sexuală, numai că această evoluție se interiorizează. Pentru om, în natura sa umană, ar fi ceva cât se poate de trist dacă dezvoltarea sa s-ar sfârși, ca și la animal, odată cu maturizarea sexuală. Omul trece dincolo de aceasta și mai are în sine un fond care răzbate mai departe, care urmează anumite căi și care nu are nimic de-a face cu maturizarea sexuală. Am putea spune că aici se întâmplă ceva asemănător cu interiorizarea procesului anual la planta perenă, spre deosebire de cea anuală. Ceea ce există la animal la maturitatea sa sexuală, la om este interiorizat începând cu această maturitate sexuală. La omul aflat în perioada dintre naștere și maturizarea sexuală, ceva în el trebuie să ne îndrume deci spre cosmic; după ce a depășit pragul maturizării sexuale acest ceva se emancipează de cosmic, la fel ca în cazul plantei perene.
Aceasta este o cale de a cataloga fenomenele din ființe și de a găsi treptat indicatoare care să ne arate legăturile ființelor terestre cu cosmosul, deoarece vedem că dacă aceste influențe cosmice dispar, ele se strămută în însuși interiorul naturii diferitelor ființe. Să reținem acest fapt; mai târziu vom examina toate acestea într-o sinteză esențial diferită.
Să revenim acum la ceea ce am spus în mai multe rânduri: rapoartele perioadelor de revoluție ale planetelor sistemului nostru solar sunt numere care nu se pot măsura. Dacă, pornind de la acest fapt, ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă rapoartele perioadelor de revoluție ale planetelor nu ar fi fost numere incomensurabile, ar trebui să spunem: În sistemul planetar ar fi luat naștere perturbații, care s-ar fi repetat într-una și, prin repetarea lor, ar fi adus sistemul planetar la starea de repaus [Nota 103]. Se poate demonstra printr-un calcul simplu [Nota 104] – care însă aici depășește cadrul pe care ni l-am propus – că sistemul planetar se menține într-o oarecare măsură în viață numai datorită incomensurabilității rapoartelor perioadelor de revoluție ale planetelor. Deci în sistemul solar trebuie să existe o situație care de fapt împinge continuu spre starea de repaus. Această situație o determinăm de fapt atunci când ajungem la sfârșitul calculului. Dacă însă ajungem la ceva incomensurabil, calculul nu se sfârșește nici el. În acest caz ne apropiem [Nota 105] chiar de viața sistemului planetar. Atunci când aplicăm calculul la sistemul planetar suntem într-o situație curioasă. Dacă s-ar întâmpla să putem calcula sistemul planetar, acesta ar muri, ar fi fost de mult mort, așa cum am spus deja mai devreme. El trăiește datorită faptului că nu i se poate aplica calculul. Tot ceea ce nu se poate calcula în sistemul planetar este partea vie din el. Ce luăm în calcul atunci când prevedem un moment în care sistemul planetar ar trebui să moară? Luăm în calcul forța de gravitație, gravitația universală! Dacă luăm în considerare doar forța de gravitație și dacă gândim consecvent în continuare până obținem o imagine a sistemului planetar aflat sub influența forței gravitaționale vom ajunge cu siguranță la raportul comensurabil [Nota 106]. Sistemul planetar în acest caz ar trebui să moară. Deci noi calculăm tot ceea ce este mort în sistemul planetar și pentru aceasta folosim forța gravitațională. În sistemul planetar trebuie să existe însă ceva căruia îi este proprie o altă natură decât forța gravitațională și care se află chiar la originea incomensurabilității.
De această forță de gravitație se pot lega foarte bine, chiar și din punctul de vedere al Genezei, orbitele planetare, numai că atunci perioadele de revoluție ar trebui să fie comensurabile. Ceea ce nu poate fi legat însă de forța gravitațională, ceea ce nu are nici o afinitate cu sistemul nostru planetar, ne întâmpină sub forma corpurilor cometare. Aceste corpuri cometare, care joacă un rol curios în sistemul nostru solar, au silit știința în ultimul timp să facă și ea niște lucruri foarte curioase. Nu mă refer deloc la obiceiul practicat în știință de a utiliza ca principii explicative ultimele cunoștințe și descoperiri care au fost făcute. De exemplu, în fiziologie se vorbea într-un timp cu încântare că așa-zișii nervi senzitivi se întind de la periferie spre interior precum sârmele de telegraf, care fac să ajungă la destinație mesajele și, printr-un fel de conectare, le transmit mai departe și devin acțiuni, impulsuri volitive. Acest lucru, că ceva ce trece prin nervii centripeți se transmite la nervii centrifugi, a fost comparat întotdeauna cu ceea ce se întâmplă în firele de telegraf. Dacă, probabil, se va găsi vreodată altceva, care se prezintă sub altă formă decât sârma de telegraf de care tocmai s-a pomenit, s-ar putea utiliza pentru acel lucru o altă imagine, conform metodei arătate. Și astfel, pentru a ajunge la o explicație a anumitor fenomene, se utilizează, după moda momentului, tot ceea ce s-a descoperit într-o anumită perioadă. Se procedează cumva ca în unele domenii ale terapiei, unde dacă s-a găsit ceva aceasta îndată devine o „descoperire”, fără să se analizeze ce legătură are în fond cu medicamentul. Așa, bunăoară, razele Röntgen au devenit un tratament; dacă nu le-am fi avut nu le-am fi putut aplica. Aici domnește o atitudine de abandonare haotică a noastră în voia cursului evenimentelor. Tot așa s-a ajuns, prin cercetări spectroscopice și prin compararea acestora cu rezultatele analizelor spectroscopice făcute asupra planetelor, să se vorbească de anumite efecte electromagnetice în cadrul fenomenelor cometare. Aceste lucruri totuși nu duc prea departe, decât cel mult la niște analogii, care uneori, desigur, pot avea o legătură cu realitatea, dar care în mod sigur nu-l pot satisface pe cel ce vrea să pătrundă cu privirea mai profund în această realitate.
Un lucru însă a reieșit, vreau să spun, cu necesitate atunci când s-au analizat fenomenele ce apar în cadrul cometelor. În timp ce peste tot se vorbește de forțe gravitaționale în interiorul sistemului planetar, când este vorba de poziția curioasă a cozii cometei față de Soare suntem siliți să vorbim de forțe de respingere sau de recul față de Soare – lucrurile pot fi numite într-un fel sau altul, conform modei. S-a ajuns, forțat de împrejurări, să se caute față de forța de gravitație ceva opus acesteia. Prin intermediul cometelor deci, în sistemul nostru planetar pătrunde continuu ceva opus structurii interne a sistemului planetar. Astfel aici avem ceva ce face să pară de înțeles de ce, mult timp, misterul ce plana asupra cometelor era privit cu o anumită superstiție. Există următorul sentiment: în mersul planetelor se exprimă legile naturii, în ele se exprimă ceva adecvat sistemului nostru planetar; în aparițiile cometelor se exprimă ceva contrar acestuia, ceva ce se comportă invers [Nota 107] în raport cu fenomenele planetare. Pe de o parte, aceasta a făcut ca în fenomenele planetare să vedem încorporate, realizate oarecum legi naturale; pe de altă parte a făcut să vedem în aparițiile cometare opusul acestor legi naturale. Astfel, în anumite epoci nu foarte îndepărtate, cometele au fost asociate cu forțe morale zburătoare, să zicem așa, care trebuiau să fie pentru oamenii păcătoși un fel de nuia. Astăzi privim așa ceva, pe bună dreptate, ca pe o superstiție. Însă deja Hegel nu se putea eschiva să nu scrie despre un lucru ce se exprimă atât de ambiguu, aș zice, cum este ceea ce nu se lasă pătruns cu naturalul. Desigur, în secolul al XIX-lea nimeni nu mai credea că cometele vin precum niște judecători morali, dar în prima jumătate a secolului al XIX-lea ele erau asociate statistic cu anii buni și anii răi pentru vin, ani care aparent nu au o regulă și care nici ca succesiune nu corespund integral legilor naturale. Iar Hegel nu putea ignora un astfel de subiect [Nota 108]. Lui îi părea foarte plauzibil ca anii buni și anii răi pentru vin să aibă de-a face cu apariția sau neapariția cometelor.
Acum, omul, în măsura în care are un raport oarecare cu știința contemporană, a ajuns să spună: Sistemul nostru planetar nu are nici un motiv să se teamă de comete. Cometele produc în cadrul sistemului nostru planetar fenomene care nu au de fapt o legătură foarte strânsă cu acesta. Ele vin din regiuni foarte îndepărtate ale universului și se apropie de Soarele nostru ca niște obiecte stranii, provoacă aici anumite fenomene de forma forțelor de respingere față de Soare, cunosc o creștere în apariția lor, o descreștere, după care dispar iarăși. O personalitate care mai avea încă un oarecare fond în ea, care judeca lumea exterioară nu numai cu intelectul ci cu întreaga ființă omenească, care mai păstrase încă o oarecare intuiție pentru fenomenele cerești, Kepler, a exprimat o frază curioasă referitoare la comete, care dă foarte mult de gândit celui care lasă să acționeze asupra sa întreaga structură sufletească a acestui Kepler. Noi am enunțat cele trei legi ale lui Kepler, care în fond reprezintă ceva genial, dacă le privim în legătură cu reprezentările asupra sistemului planetar de la acea vreme. Acestea presupun însă că Kepler avea un sentiment profund al armoniei interioare care domnește în sistemul planetar, nu doar a ceea ce poate fi calculat simplu, sec, ci al armoniei interioare. Și aș spune, ca o ultimă expresie a acestei armonii interioare, ca ultimă expresie cantitativă a ceva calitativ, el chiar a simțit aceste trei legi de bază ale sistemului planetar. Iar dinăuntrul acestui simțământ, el a făcut o afirmație despre comete care este extraordinar de importantă și care poate fi împărtășită, dacă ne cufundăm în astfel de lucruri. El a spus: În univers, deci în universul accesibil nouă, există atâtea comete câți pești sunt în mare [Nota 109], numai că noi le vedem pe cele mai puține. Cele pe care le vedem sunt doar o infimă parte a lor. Celelalte, datorită dimensiunilor mici sau din alte motive, rămân invizibile. În fond, chiar și cercetarea exterioară a confirmat această afirmație a lui Kepler odată cu descoperirea telescopului, când au și fost înregistrate, prin care s-au putut vedea mult mai multe comete decât înainte, astfel putându-se face o comparație. În afară de aceasta au apărut alte mijloace de a privi bolta cerească, de exemplu în condiții schimbate de luminozitate, de obscuritate pronunțată, în care situație se înregistrează și mai multe comete decât de obicei. Deci, într-un fel, chiar și cercetarea empirică se apropie de ceea ce exprima, dintr-o simțire profundă a naturii, Kepler.
Dacă vorbim de o legătură între ceea ce se întâmplă pe Pământ și ceea ce se întâmplă în cosmos, nu pare desigur nimerit să vorbim de legătura altor corpuri cerești, a altor corpuri din sistemul nostru planetar cu Pământul și să nu vorbim de niște corpuri precum cometele, care intră și ies din sistemul nostru planetar; mai cu seamă astăzi, când trebuie admis că aceste comete provoacă fenomene ce ne trimit spre forțe exact opuse acelora pe care le considerăm în mod obișnuit că mențin coeziunea sistemului nostru planetar. În realitate, prin comete în sistemul nostru planetar apare ceva de natură opusă acestui sistem. Dacă urmărim lucrurile mai departe, trebuie să spunem: Faptul că cometele intervin ca o forță opusă aceleia care susține chiar acest sistem planetar reprezintă în realitate ceva cu totul deosebit.
Într-un curs anterior am făcut o observație în legătură cu fenomenele naturale, asupra căreia trebuie să revin acum. Cei care au fost la acest curs, cursul despre teoria căldurii [Nota 110], își vor aminti probabil observația pe care am făcut-o atunci, și anume că de fapt, dacă urmărim fenomenele de căldură și legătura lor cu celelalte fenomene din univers, suntem siliți să luăm eterul, despre care vorbim de obicei ipotetic, într-un mod foarte concret în formulele existente; așa, de exemplu, dacă pentru materia ponderabilă întrebuințăm presiunea, forța de apăsare, pentru eter trebuie să introducem forța de aspirație, de supțiune. Cu alte cuvinte, dacă în cazul materiei ponderabile introducem intensitatea forței cu semnul plus, în cazul eterului trebuie să introducem intensitatea cu semnul minus. Cu acea ocazie chiar am propus să revizuim în acest sens formulele uzuale, pentru a vedea cum ele încep să concorde într-un mod ciudat cu fenomenele din natură. În plus, în cazul căldurii, dacă luăm în considerare două stări, una înrudită cu stările materiei ponderabile și cealaltă înrudită cu eterul, este important ca toată această glumă – să-i zic așa – a teoriei căldurii a lui Clausius, cu ciocnirea reciprocă a moleculelor între ele și ciocnirea lor de perete, cu tot acest joc înspăimântător de ciocniri, tamponări, izbiri de perete, reculuri, care vor să descrie starea calorică a unui gaz oarecare, să o formulăm corect, ușor de recunoscut și senzorial. Astfel, în cazul căldurii avem altceva decât în cazul aerului sau al luminii. În cazul luminii, dacă vrem să calculăm corect, tot ceea ce ne arată o acțiune a ei trebuie introdus cu semnul minus. Pentru aer sau gaz, tot ceea ce acționează trebuie introdus cu semnul plus. Pentru căldură avem nevoie să alternăm pozitivul cu negativul; abia prin aceasta devine limpede ceea ce numim de obicei căldură de convecție, căldură de radiație etc.
Aceste lucruri ne arată necesitatea de a trece chiar în cadrul materiei de la pozitiv la negativ pentru caracterizarea forțelor. Acum, surprinzător, vedem că și în sistemul planetar trebuie să trecem de la pozitiv, de la gravitație, la negativ, la forța de respingere.
Astăzi aș vrea să mai adaug un lucru, oarecum doar ca o formulare a problemei, nu mai mult – asupra tuturor acestor chestiuni vom reveni mai îndeaproape în conferințele care urmează: după ce am văzut tot ce s-a spus până acum despre comete aș vrea să propun o comparație între un raport al sistemului planetar față de corpurile cometare și alt raport, existent între ovulul femeiesc și spermatozoidul fecundator bărbătesc. Încercați să cuprindeți pur conceptual următoarele: sistemul planetar, care suportă în sine ceva, efectul unei comete; ovulul, care înregistrează în sine efectul fecundării de către spermatozoid. Analizați cele două fenomene, dar faceți acest lucru lipsiți de orice prejudecată, cum ați face cu oricare alte fapte pe care le întâlniți în viață și care se pot compara. Priviți aceste fapte, după care vă voi întreba dacă nu cumva, examinându-le corect, nu ați găsit suficient de multe asemănări. Astăzi nu vreau să susțin nici o teorie sau să emit vreo ipoteză, ci vreau doar să vă rog să priviți aceste lucruri în relația lor corectă.
Mâine vom încerca, pornind de aici, să ajungem la fenomene mai concrete.
