După cum ați văzut, direcția în care au mers aceste conferințe a fost aceea de a găsi premisele descrierii unui tablou cosmic. Iar eu a trebuit în permanență să vă fac să înțelegeți că înseși fenomenele astronomice sunt acelea care impun necesitatea de a trece de la cantitativul simplist la calitativ. În modul de cercetare științifică modernă, influențat puternic de științele naturii, se vede mereu tendința de a face abstracție de elementul calitativ și de a descrie chiar și procesele din sfera calitativului prin imagini care țin de cantitativ sau de formă, de forma rigidă vreau să spun. Căci, în fond, un mod de analiză ce ține de formă conduce foarte ușor, absolut involuntar, la analiza formelor rigide, chiar dacă noi vrem să le considerăm mobile, mobile în sine. Și va trebui desigur să ne punem întrebarea dacă prin construcțiile noționale legate de forma rigidă mai putem satisface din punct de vedere gnoseologic fenomenele din spațiul cosmic. Este imposibil să construim o imagine astronomică asupra cosmosului înainte de a răspunde la această întrebare.
Pe de altă parte, această înclinație spre cantitativ, în care se face abstracție de aspectul calitativ, conduce și spre o anumită manie de a abstractiza, care începe să devină deosebit de dăunătoare în anumite domenii din viața noastră științifică, fiindcă te abate de la realitate. Astăzi ne place chiar să calculăm condițiile în care, având două surse sonore [Nota 83] care emit succesiv un sunet, sunetul emis mai târziu poate fi auzit înaintea celui emis mai devreme. Pentru aceasta nu este nevoie decât de un mic amănunt, și anume acela de a te deplasa tu însuți cu o viteză mai mare ca a sunetului [Nota 84]. Cel care rămâne cu noțiunile în sfera vieții reale, care nu iese din realitate cu noțiunile sale, nu poate decât să renunțe a-și mai forma noțiuni în clipa în care condițiile de situare a omului în mediul înconjurător sunt abrogate. Nu are câtuși de puțin sens să-ți formezi noțiuni pentru situații în care nu te poți afla. Cercetătorul spiritual, care și el prin noțiunile sale vrea să rămână totdeauna în realitate, deci nu iese niciodată cu noțiunile sale din sfera realității, sau cel puțin niciodată așa mult pentru că se întoarce mereu la realitate, trebuie să se educe pentru acest fel de a privi lucrurile. Și de fapt toate încurcăturile cauzate de metoda modernă de construire de ipoteze provin din lipsa acestui simț al realității. Am ajunge mult mai devreme la ținta care trebuie atinsă – o concepție despre lume care nu se bazează pe ipoteze – dacă ne-am pătrunde cu acest simț al realității. Desigur că atunci trebuie să considerăm și ceea ce ne este dat în lumea fenomenologică. Acest lucru nu se face astăzi în realitate. Dacă am privi fenomenele fără prejudecată, ar rezulta o cu totul altă imagine asupra lumii decât aceea existentă de multe ori astăzi în viața științifică, imagine din care se trag tot felul de concluzii și consecințe care nu duc la nimic, deoarece ele așază o nerealitate peste alta și sfârșesc în sisteme ideatice pur ipotetice.
Pornind de la acest fapt și de la cele expuse aici ieri, voi încerca să dezvolt unele noțiuni, care aparent nici ele nu sunt în legătură cu tema noastră dar, așa cum veți vedea pe pareursul conferințelor care urmează, sunt necesare tocmai pentru a construi o imagine a cosmosului. În cele ce urmează voi analiza cele prezentate ieri sprijinindu-mă pe fenomenele caracteristice glaciațiunilor și celorlalte perioade ale evoluției Pământului. Să începem de această dată dintr-o cu totul altă perspectivă. Viața noastră cognitivă se compune din impresiile senzoriale date și din acele plăsmuiri, dacă mă pot exprima astfel, care iau naștere în timp ce prelucrăm impresiile senzoriale. Din această cauză noi împărțim cunoașterea în viață de percepție senzorială și în viață de reprezentare propriu-zisă. Fără a construi mai întâi aceste două noțiuni, noțiunea de percepție senzorială neprelucrată încă și noțiunea de percepție senzorială prelucrată interior și devenită reprezentare nu ne putem apropia de realitatea existentă în acest domeniu. Acum se pune problema de a înțelege, fără idei preconcepute, care este deosebirea propriu-zisă dintre viața în sfera de cunoaștere când aceasta este străbătută de percepții senzoriale și atunci când ea este sferă de reprezentare pură. Aici se pune problema să putem observa nu numai în sfera în care lucrurile se înșiruie unul după altul, așa cum se obișnuiește astăzi, ci și în sfera în care lucrurile se apropie de noi diferit, conform intensității și calității lor.
Dacă comparăm sfera percepțiilor senzoriale – în măsura în care suntem în ea – cu viața de vis, vom observa desigur o deosebire calitativă importantă. Trebuie să observăm și această deosebire. Altfel se prezintă însă situația dacă luați viața de reprezentare în sine, când priviți doar calitatea vieții de reprezentare în ansamblu, fără a intra acum în conținutul acesteia. Conținutul vieții de reprezentare induce în eroare în mare măsură, fiindcă este străbătut de reminiscențele din viața senzorială. Dacă însă faceți abstracție de ceea ce conține efectiv viața de reprezentare și observați viața de reprezentare a omului doar din punct de vedere calitativ, nu veți putea face o deosebire între viața de reprezentare propriu-zisă și viața de vis. Viața noastră diurnă este de așa natură, încât în formarea de reprezentări, în ceea ce este prezent în câmpul nostru de conștiență atunci când ne deschidem simțurile în afară și prin aceasta suntem activi interior formându-ne reprezentări, există aceeași activitate interioară ca atunci când visăm, iar ceea ce apare în plus în această viețuire de vis este condiționat din punct de vedere al conținutului de percepția senzorială. Prin aceasta ajungem să înțelegem faptul că viața de reprezentare a omului este localizată mai adânc în interior decât viața senzorială. Organele noastre senzoriale sunt astfel implantate în organismul omenesc, încât procesele resimțite prin intermediul lor se separă destul de puternic de restul vieții organice (fig. 1). Viața senzorială, dacă ar fi să o reprezentăm pur obiectiv, am figura-o mai degrabă ca o pătrundere, de forma unui golf, a lumii exterioare în organismul nostru, decât ca ceva înconjurat de organismul nostru. Conform stării de fapt observate, cel mai corect este să spunem: Prin ochi noi viețuim o penetrare în formă de golf a lumii exterioare; prin această separare a organelor de simț noi viețuim concomitent sfera lumii exterioare. Cel mai reprezentativ organ senzorial din noi este cel mai puțin legat de organizarea internă. Dimpotrivă, tot ceea ce se manifestă în viața de reprezentare este strâns legat de organizarea noastră internă. În procesul de reprezentare avem deci un alt element al vieții noastre de cunoaștere decât în procesul de percepție senzorială. Vă atrag atenția cu această ocazie că în toate situațiile eu iau aceste procese așa cum se află ele în stadiul actual de dezvoltare al omenirii.
Acum, dacă priviți încă o dată ceea ce v-am spus ieri referitor la evoluția cunoașterii de la o epocă glaciară la altă epocă glaciară, veți vedea retrospectiv cum toată această avalanșă de percepții senzoriale și viață de reprezentare au suferit o modificare începând cu ultima epocă glaciară. Iar dacă ați înțeles bine felu1 în care am înfățișat ieri, privind înapoi, metamorfoza vieții de cunoaștere, veți putea spune: De fapt, imediat după retragerea epocii glaciare viața cognitivă omenească a pornit de la calități ce au fost viețuite în cu totul alt fel decât astăzi. Dacă vrem să căpătăm o reprezentare mai precisă, mai concretă despre aceasta, trebuie să spunem următorul lucru: În viața noastră de cunoaștere a pătruns tot mai mult ceva ce ne parvine prin simțuri și a dispărut tot mai mult ceea ce nu ne parvine prin intermediul simțurilor, ceva pe care noi îl posedam odinioară printr-o conviețuire de un cu totul alt gen cu lumea exterioară. Însă acest caracter de conviețuire cu lumea exterioară de un cu totul alt gen îl au și reprezentările noastre. Ele au caracterul confuz al vieții de vis, dar mai cu seamă au specific faptul că în ele viețuim dăruirea mai mare față de mediul înconjurător, caracteristică stării de vis. În viața de reprezentare noi nu ne deosebim, de fapt, de mediul înconjurător. În viața de reprezentare noi ne abandonăm lumii înconjurătoare. Ne separăm de lumea care ne înconjoară doar prin intermediul percepției senzoriale. Ceea ce s-a întâmplat de la ultima epocă glaciară încoace, ceea ce s-a dezvoltat concomitent cu însăși creșterea capacității de cunoaștere a omului a fost o trezire continuă a Eului, a conștienței de sine.
La ce ne referim deci – nu este vorba de ceva ipotetic, ci de o simplă urmărire a evenimentelor – atunci când ne întoarcem în evoluția Pământului dincolo de ultima epocă glaciară? Ne întoarcem la o viață sufletească a omului, mai pronunțat visătoare, ce-i drept, dar mai înrudită cu viața noastră de reprezentare decât cu viața senzorială. Dar acum viața de reprezentare este mai strâns legată de organizarea noastră internă decât viața senzorială. Deci ceea ce se exprimă în viața de reprezentare se va exprima mai mult în organizarea internă decât în afara acestei organizări. Prin aceasta însă, dacă luați și ceea ce am expus în ultimele zile, suntem conduși de la influențele zilei la influențele anului din lumea înconjurătoare, fiindcă, așa cum v-am arătat, influențele zilei sunt cele care formează imaginea noastră despre cosmos, iar influențele anului sunt tocmai cele care modifică organizarea noastră internă. Deci, dacă privim înapoi, spre ceea ce se desfășoară înăuntrul omului, suntem conduși de la viețuirea sufletească la viețuirea corporală, organică.
Cu alte cuvinte, înainte de ultima epocă glaciară, tot ceea ce se baza pe schimbarea anuală avea o influență mai mare asupra omului decât o are acum, după ultima epocă glaciară. Încă o dată deci, în om avem un reactiv pentru aprecierea influențelor care ne vin din jurul Pământului. Și abia după ce avem toate acestea putem să ne facem reprezentări despre raporturile existente între Pământ și corpurile cerești înconjurătoare, inclusiv raporturile de mișcare. Căci trebuie să pornim în special de la instrumentul cel mai sensibil, de la omul însuși, dacă vrem să studiem mișcările cerului. Pentru aceasta însă trebuie să cunoaștem în primul rând omul, trebuie să putem separa efectiv ceea ce ține de un domeniu al realului, domeniul influențelor diurne, de alt domeniu al realului, domeniul influențelor anuale.
Celor ce s-au preocupat ceva mai serios cu antroposofia, vreau să le amintese doar cum am descris condițiile de pe vechea Atlantidă [Nota 85], din punctul de vedere a ceea ce exista înainte de ultima eră glaciară. Ei vor vedea cum acolo se descrie într-un alt mod, deci prin contemplare interioară directă, ceva de care te apropii pur intelectual, așa cum o facem noi acum când încercăm să ne descurcăm printre realitățile din lumea înconjurătoare. Întâlnim astfel, dacă mergem înapoi, o interacțiune a Pământului cu ambianța cerească ce l-a condus pe om la viața de reprezentare, care ulterior s-a metamorfozat, din aceasta rezultând viața senzorială de astăzi – desigur nu viața senzorială ca atare, ci tipul actual.
Trebuie să facem acum o diferențiere mai subtilă. Este just: la ceea ce numim propriu-zis conștiența de sine, conștiența Eului, ajungem abia în momentul trezirii. În clipa în care ne trezim, conștiența de sine străluminează în noi. Deci cea care ne dă conștiența de sine este relația cu lumea înconjurătoare, în care intrăm atunci când începem să ne folosim simțurile. Dar dacă analizăm în realitate ceea ce străluminează în noi, vom ajunge fără doar și poate să spunem: Dacă viața de reprezentare ar fi rămas pur și simplu la calitatea vieții de vis și ar fi străluminat numai viața senzorială, în reprezentarea noastrâ ar fi lipsit ceva. Am fi ajuns doar la niște noțiuni asemănătoare oarecum noțiunilor izvorâte din fantezie – nu identice, ci doar asemănătoare –, dar nu la acele noțiuni bine conturate, de care avem nevoie pentru viața exterioară. Odată cu viața senzorială în noi curge deci ceva care conferă imaginilor noastre obișnuite de cunoaștere contururi precise. Acest ceva ni-l dă lumea exterioară. Dacă lumea exterioară nu ne-ar da așa ceva, atunci prin acțiunea conjugată a impresiilor senzoriale și a efectelor de reprezentare noi nu am fi ajuns să dezvoltăm decât o viață de fantezie; nu am fi avut viața diurnă precis conturată de azi.
Dacă comparăm acum fenomenele între ele în sensul lui Goethe – sau chiar în sensul mai abstract în care s-a exprimat Kirchhoff mai târziu [Nota 86] –, ne mai poate apărea și altceva. Aici trebuie să mai fac în orice caz o precizare: astăzi este ceva curent să se vorbească despre o fiziologie a simțurilor și pe această bază să se construiască tot felul de psihologii ale simțurilor. Cine aprofundează faptele în lumina reală nu poate găsi nimic care să corespundă realității, nici în aceste fiziologii ale simțurilor, nici în aceste psihologii ale simțurilor, căci simțurile noastre sunt atât de diferite între ele încât într-o fiziologie a simțurilor care le tratează pe toate global [Nota 87], nu avem decât o imagine extrem de abstractă. De asemenea, nu mai răzbate la lumină decât o sărăcăcioasă și foarte îndoielnică fiziologie și psihologie a simțului pipăitului, care apoi este pur și simplu extrapolată, prin analogii, la celelalte simțuri. Cel care caută în acest domeniu ceva care să fie conform cu realitatea, are nevoie pentru fiecare simț de o fiziologie aparte și de o psihologie aparte.
Dacă presupunem aceasta, deci dacă devenim conștienți de acest lucru, atunci putem să spunem, bineînțeles cu rezerva de rigoare, și altceva: Să privim, de exemplu, ochiul omenesc. El este unul dintre acele organe care ne transmit impresii din lumea exterioară, impresii senzoriale, însoțite de ceva ce conturează într-un anumit fel aceste impresii senzoriale. Aceste impresii ale ochiului sunt la rândul lor legate de ceea ce prelucrăm interior, pentru a deveni reprezentări. Să separăm acum metodic aspectul care stă la baza conturării precise, acel lucru care ridică reprezentările noastre de la stadiul de pure fantezii la reprezentări precis conturate. Să separăm acest lucru de ceea ce ar acționa atunci când nu întâlnim această conturare precisă și ne-am afla într-o viață de fantezie. Prin tot ceea ce viețuim cu ajutorul organelor senzoriale și prin ceea ce face interior din ele facultatea noastră de reprezentare ne-am afla într-un fel de viață de fantezie. Această viață capătă contururi precise prin intermediul lumii exterioare, prin ceva care, într-un fel, se află într-un raport reciproc cu ochiul nostru. Și acum să privim în jurul nostru. Să extrapolăm ceea ce am descoperit astfel pentru ochi asupra omului în ansamblu, să investigăm complet empiric acest aspect la omul luat în ansamblu. Unde găsim ceva care ne întâmpină la fel, dar într-o manieră metamorfozată? O găsim în procesul de fecundare. Raportul reciproc al omului în ansamblu, dacă ne referim la organismul femeiesc, față de mediul înconjurător este, metamorfozat, același cu raportul ochiului față de mediul înconjurător. Aceluia care vrea să aprofundeze aceste lucruri, îi apare evident – transpus însă în plan material – că viața femeiască este viața de fantezie a universului, iar viața bărbătească este cea care dă contururile, cea care transformă această viață indefinită într-una definită, conturată. Iar în văz, dacă îl luăm asa cum am făcut-o astăzi, nu avem altceva decât metamorfoza procesului de fecundare, și viceversa.
Atâta timp cât nu vrem să aprofundăm aceste lucruri va fi imposibil să ajungem la reprezentări utile în ceea ce privește universul. Îmi pare rău că nu pot decât să indic niște lucruri, dar prin conferințele de față nu vreau să ofer decât un impuls. Ceea ce mi-am propus de fapt pentru aceste conferințe este ca în final fiecare dintre dumneavoastră să continue să lucreze cât mai mult posibil în direcțiile arătate de mine. Nu doresc decât să indic aceste direcții. Ele pot fi urmate în oricare parte dorim. Astăzi există nenumărate posibilități de a îndrepta metodele de cercetare în direcții noi, dar ceea ce s-a obișnuit până acum a fi practicat în cantitativ, va trebui de acum încolo să fie practicat în calitativ. Ceea ce prelucrăm astfel cantitativ, întâi îl elaborăm – matematica este cel mai bun exemplu, foronomia este un alt exemplu [Nota 88] –, apoi căutăm din nou în realitatea empirică. Dar pentru ca matematica și foronomia să se suprapună din punct de vedere empiric cu realitatea mai avem nevoie și de altceva. Trebuie să ne apropiem de realitatea empirică cu un conținut mai bogat decât doar cel matematic sau foronomic. Dacă venim spre lume doar cu ipotezele foronomiei și matematicii nu vom afla nimic altceva decât mecanici cosmice și evoluționiste, în aranjamente foronomice și matematice. Dar dacă și cercetarea experimentală o pornim de la alte structuri [Nota 89] decât cele matematice și foronomice vom găsi în lume altceva.
Deci înaintea ultimei ere glaciare încă nu intervenise acea diferențiere dintre viața senzorială omenească și viața omului în ansamblu, viața organică în ansamblu; aici exista încă o viață organică mult mai sintetică, mai unitară a omului. De la ultima epocă glaciară încoace am trăit, în ceea ce privește viața omenească organică, o adevărată analiză. Acest lucru ne arată că trebuie să gândim altfel relația Pământului față de Soare înaintea ultimei epoci glaciare și după ultima epocă glaciară. Pentru a putea ajunge treptat la reprezentări imagistice despre univers, în interdependența lui cu Pământul și omul, trebuie să pornim de la astfel de ipoteze.
Dar aceasta vă îndreaptă spre o altă direcție și vă face să lansați întrebarea dacă, pentru felul nostru de a privi lumea, mai putem utiliza spațiul euclidian. Am numit spațiu euclidian – denumirea nu are importanță – spațiul caracterizat prin trei direcții fixe, perpendiculare una pe cealaltă. Aceasta este chiar un fel de definiție a spațiului euclidian. Aș putea să-l mai numesc și spațiul kantian, căci ceea ce arată Kant este dat în ipoteza că avem de-a face cu trei direcții fixe, perpendiculare una pe cealaltă, care nu pot culisa. În legătură cu acest spațiu euclidian, sau kantian cum îi spun eu, trebuie, de asemenea, să ne punem neapărat întrebarea: Corespunde el unei realități sau este o imagine a intelectului, o abstracțiune? S-ar putea ca acest spațiu fix să nici nu existe. Vă rog însă să vă gândiți că atunci când practicăm geometria analitică pornim chiar de la ipoteza că putem considera axele x, y, z imobile în sine și că prin aceasta, rigidizând simplu axele x, y, z în sine, noi acoperim o anumită realitate. Dacă în sfera realității n-ar exista nicăieri acel lucru care să ne permită să presupunem fixe cele trei axe ale sistemului de coordonare din geometria analitică obișnuită, atunci toată matematica noastră euclidiană nu ar fi altceva decât un fel de apropiere de realitate, un mijloc comod de a cuprinde această realitate, dar care în fond nu se pretează a fi aplicat la sfera realității și să ne spună ceva cu privire la această realitate.
Acum se pune întrebarea dacă găsim undeva argumente în sprijinul afirmației că spațiul euclidian nu poate fi fixat de fapt în aceste coordonate rigide. Aici, fără îndoială, ajung la ceva care ridică cele mai mari probleme pentru majoritatea oamenilor din ziua de astăzi, tocmai din cauză că ei nu gândesc conform cu realitatea; pentru că ei cred că poți continua să te lași târât de hățurile noțiunilor în tot felul de deducții, raționamente logice, matematizări și așa mai departe. Este exact ceea ce trebuie să învățăm vizavi de tendințele științifice din ziua de azi: să gândim pornind de la realitate; să nu ne permitem absolut deloc să ne formăm vreo imagine, fără a verifica dacă este cel puțin în concordanță cu realitatea. Când intrăm în concret, trebuie să cercetăm dacă nu există realmente ceva de genul unei determinări calitative a spațiului. Știu că reprezentările pe care le dezvolt acum vor întâmpina cea mai mare rezistență, dar nu este posibil altfel decât să atrag atenția asupra acestor lucruri. Vedeți dumneavoastră, când privim teoria evoluționistă, felul cum a pătruns ea din ce în ce mai mult în epoca modernă pe tărâmul științific, vedem că erau anumite cercuri – timpurile sunt într-o oarecare măsură depășite, dar așa era până nu demult – în care se obișnuia să se extindă această teorie evoluționistă și asupra astronomiei [Nota 90] și să se vorbească și aici de selecție, așa cum s-a încetățenit pentru organisme în darwinismul radical. A început să se vorbească și aici, referitor la geneza corpurilor cerești, de un fel de selecție, astfel că ceea ce ni se înfățișează acum drept structură solar-planetară [Nota 91] s-ar fi născut prin selecție din tot ceea ce s-a separat atunci. Dar și această teorie a fost înlocuită. Într-o vreme era obiceiul ca orice apărea într-un anumit domeniu al realității să se extrapoleze, dacă era posibil, la întregul univers.
Așa s-a ajuns, prin cercetările asupra morfologiei omului, a fiziologiei lui și așa mai departe, ca omul să fie plasat la capătul șirului evoluționist animal. Acum problema care se pune este dacă printr-o astfel de cercetare putem cuprinde efectiv totalitatea organizării omenești. Trebuie să reflectăm bine că printr-o astfel de cercetare ceva, care din punct de vedere empiric trebuie să ne apară absolut esențial, este lăsat pur și simplu deoparte. Am putut vedea pe haeckelieni, care au ajuns să numere câte oase, câți mușchi are omul și câți animalele superioare. Dacă se numără așa, nu avem altceva de făcut decât să-l așezăm pe om la capătul șirului evoluționist animal. Dar cu totul altceva este atunci când realizăm că linia coloanei vertebrale a omului are o poziție verticală, iar cea a animalului în general una orizontală. Faptul acesta este exprimat exterior aproximativ, dar nu mai puțin clar. Acolo unde există o excepție pentru un anumit animal, atunci chiar această abatere de la regulă, cercetând-o empiric foarte atent, ne arată că prin ea, adică prin îndreptarea pe verticală a coloanei vertebrale, se produc și modificări care au o anumită importanță. În principal trebuie remarcată această deosebire caracteristică dintre om si animal, care constă în aceea că linia coloanei vertebrale la om este pe direcția razei pământești, pe verticală, în timp ce linia coloanei vertebrale la animal merge paralel cu suprafața Pământului. Când vă referiți la forma sau formațiunea animală sau la cea umană, prin aceasta aveți indicate fenomene spațiale diferențiate clar în sine. Când pornim de la ceva concret nu avem voie să privim în același fel orizontala și verticala. Vreau să spun că dacă ne transpunem în spațiul real și observăm ce se întâmplă în acest spațiu nu putem considera orizontala și verticala echivalente.
Dar faptul acesta are drept consecință și altceva. Priviți forma animală și priviți forma umană. Să luăm întâi forma animală. Vă rog să completați, pentru capacitatea dumneavoastră de conceptualizare, ceea ce vă voi expune acum printr-o analiză metodică a unui schelet de mamifer oarecare. Cercetările care se întreprind în această direcție sunt întotdeauna prea puțin concrete, ceea ce înseamnă că se îndreaptă mult prea puțin asupra realității. Dacă analizați scheletul – acum mă voi opri la schelet, dar ceea ce vreau să spun despre schelet este valabil într-o măsură și mai mare în ceea ce privește celelalte părți ale organizării animale și omenești –, dacă observați deci scheletul unui animal, uitați-vă la diferențierea care există în scheletul cutiei craniene; uitați-vă la această diferențiere din cadrul cutiei craniene și comparați-o cu celălalt pol, al animalului! Dacă interior veți proceda într-adevăr morfologic, veți vedea concordanțe caracteristice și deosebiri caracteristice. Aici avem o direcție de cercetare care trebuie urmărită mai îndeaproape, fiindcă trebuie recunoscut ceva care îl face pe om să coboare mai profund în realitate decât se obișnuiește astăzi.
Prin natura acestor conferințe eu nu pot decât să indic niște fapte, și să trec într-o anumită măsură peste verigile intermediare; trebuie deci să apelez la intuiția dumneavoastră și să presupun că între două conferințe vă ordonați aceste fapte, pentru a putea vedea cum se leagă una cu cealaltă. Altminteri, în cele câteva conferințe pe care le pot ține, nu aș mai ajunge la nici un rezultat.
Vreau să indic, schematic doar, cum se compune organizarea animală (vezi fig. 2). Dacă vă întrebați: De unde provine de fapt deosebirea caracteristică dintre anterior și posterior? ajungeți, după ce ați examinat nenumărate verigi intermediare, la ceva foarte curios. Ajungeți să corelați diferențierea anteriorului cu acțiunile Soarelui. În figura 3, în dreapta, pe partea însorită aveți Pământul și animalul. Presupuneți apoi că animalul ajunge într-un fel oarecare pe partea cealaltă, opusă (marginea din dreapta); și în acest caz razele solare acționează asupra animalului, dar Pământul se interpune. O dată puteți vorbi deci de acțiunea directă a razelor solare asupra animalului, altă dată, atunci când se interpune Pământul, când razele Soarelui trebuie să traverseze întâi Pământul, vorbiți de acțiunea indirectă a razelor solare asupra animalului. Dacă expuneți animalul acțiunii directe a Soarelui, veți obține capul; dacă expuneți animalul razelor solare care mai întâi au traversat Pământul, veți obține polul opus al capului. Trebuie să cercetați craniul ca pe un produs al acțiunii directe a Soarelui. Formele, morfologia polului opus trebuie cercetate ca rezultate ale acțiunii razelor solare în fața cărora s-a interpus Pământul, al razelor solare indirecte. Morfologia animalului ne arată deci un raport reciproc între Pământ și Soare. Condițiile preliminare care ne permit să recunoaștem raporturile reciproce dintre Pământ și Soare noi trebuie să le creăm din ceea ce se dezvoltă în animal, nu din ceea ce putem vedea cu ochiul liber sau cu ochiul înarmat cu instrumente optice.
Gânditi-vă acum că coloana vertebrală a omului este rotită cu un unghi drept față de cea a animalului, ceea ce face ca, în plus, să intervină o modificare esențială a acestor acțiuni; că, în fond, în om avem cu totul alte influențe dinspre Soare decât în cazul animalului; că ceea ce acționează în om trebuie prezentat conform unei rezultante (fig. 4). Cu alte cuvinte, dacă reprezentăm simbolic linia paralelă cu suprafața Pământului din figura 3, ce reprezintă fie o acțiune directă fie una indirectă a Soarelui, prin orizontala din figura 4, atunci trebuie să avem în vedere că aici acționează și o verticală. Doar după ce am ridicat rezultanta obținem acel lucru care acționează în om. Cu alte cuvinte dacă pentru plăsmuirea formei animale a trebuit să luăm ca punct de plecare fie rotația Soarelui în jurul Pământului, fie mișcarea Pământului în jurul propriei lui axe, atunci pentru plăsmuirea omului suntem siliți să atribuim Pământului, respectiv Soarelui, și o altă mișcare, care se întâlnește cu prima, cea care se află la baza alcătuirii animale și are ca efect o rezultantă. Asta înseamnă că pe baza a ceea ce se exprimă în om și în animal trebuie să ajungem să descoperim cauza eventualelor mișcări reciproce ale corpurilor cosmice. Va trebui ca observațiile astronomice să le scoatem din lucruri ce pot fi urmărite prin contemplare directă, chiar dacă în acest scop procedăm cu ajutorul telescopului, al calculului sau al mecanicii. Trebuie să adoptăm astronomia la ceea ce se exprimă în acest instrument sensibil care este organizarea corporală, căci, evident, forțele care acționează formator în animal, care acționează formator în om, ne indică mișcări ce se petrec în spațiul cosmic.
Să rămânem acum în sfera unui fel de matematică calitativă. Cum ar trebui să metamorfozăm reprezentarea atunci când trecem de la animal la plantă? Din cele două direcții indicate nu putem folosi nici una. Ce-i drept, poate părea că poziția verticală a plantei este în aceeași situație cu poziția verticală a coloanei vertebrale a omului. Pentru spațiul euclidian – spațiul euclidian nu în figuralitatea sa, ci în imobilismul său – așa și este. Deci acesta este cazul pentru spațiul euclidian, dar nu așa trebuie să se întâmple pentru spațiul care nu este rigid în sine, ci mobil, în care dimensiunile sunt în așa fel mobile, încât, de exemplu, în ecuații nu putem pune direcțiile y și x pe același plan, având aceeași importanță interioară, ci direcția y o considerăm direcție verticală și totodată funcție de direcția x , y = f(x). Ecuația s-ar putea scrie și altfel. Va trebui să înțelegeți ceea ce vreau să spun mai mult din cuvinte, căci matematic este ceva mai greu de exprimat. Dacă am avea un sistem de coordonate care să corespundă la ceea ce am spus acum, ar trebui să pretindem acestui sistem de coordonate să nu ne permită să măsurăm ordonatele la fel ca abscisele, cu aceleași dimensiuni interioare, cu aceleași măsuri ce rămân rigide. Așa ceva ne-ar putea face să trecem de la un sistem de coordonate euclidian rigid la un sistem de coordonate mobil în sine.
Dacă ne punem întrebarea: Care este raportul dintre verticala după care crește planta și verticala după care crește omul? – ajungem să deosebim între o verticală și altă verticală și să ne întrebăm: Care este drumul către un alt mod de reprezentare decât acela al spațiului euclidian rigid? Dacă, de exemplu, fenomenele noastre cerești pot fi înțelese numai cu ajutorul unui astfel de spațiu, nu cum este cel euclidian, și în nici un caz cum este cel inventat de matematica recentă, ci cu un spațiu real, extras din realitate, atunci ar trebui să înțelegem și fenomenele cerești în acest spațiu și nu în spațiul euclidian.
După cum vedeți, intrăm în niște reprezentări care pe de-o parte ne conduc spre epoca glaciară, iar pe de altă parte spre o reformă, întru câtva, a spațiului euclidian, dar într-un alt spirit decât o fac Minkowski [Nota 92] și alții. Dacă analizăm exclusiv faptele și căutăm o știință care nu se bazează pe ipoteze, ajungem la un moment dat la o critică radicală a noțiunii de spațiu. Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.
