Astăzi vom continua să mergem în tonul discuției noastre de ieri, astfel încât din materialul pe care îl avem la dispoziție – alcătuit în cele din urmă din observații asupra fenomenelor cerești, îndărătul cărora noi încercăm să descoperim forma lor adevărată – să obținem reprezentări care să ne poată introduce în structura fenomenelor cerești. Mai întâi aș dori să arăt încă o dată un aspect care poate rezulta din expunerea, la început mai mult istorică, pe care am făcut-o ieri.
Trebuie să ne fie clar că în cele din urmă atât sistemul cosmic al lui Ptolemeu cât și sistemul utilizat de către astronomia actuală reprezintă niște încercări de a sintetiza într-un anume fel ceea ce i se oferă observației. Și o încercare de a sintetiza cele percepute – dumneavoastră știți, conform celor expuse ieri, că nu pot să spun „văzute” –, în niște figuri asemănătoare celor din matematică, există atât în sistemul ptolemeic cât și în sistemul copernican. Căci ceea ce trebuie așezat la baza oricărei geometrii sau a oricărui calcul sau măsurători sunt în cele din urmă observațiile. Și, în fond, singurul lucru care ne interesează este o interpretare corectă a stării observate. Trebuie însă să te fi familiarizat deja cu faptul cunoașterii, și anume că în viața științifică de azi se preia mult prea ușor ceea ce se observă, ceea ce se poate percepe, încât nu-ți poți forma cu adevărat o idee corespunzătoare asupra acestora.
În primul rând trebuie să aducem în discuție o problemă care decurge nemijlocit din faptele care se pot observa. Sigur că în aceste conferințe, care din cauza timpului scurt au fost extrem de schematice, nici eu nu am putut prezenta și discuta toate amănuntele. Nu am putut decât să indic liniile orientative. În această indicare a liniilor orientative eu am încercat să arăt însă că ceea ce se plăsmuiește în organismul omenesc – în ultimă instanță și în cel animal și vegetal – este subordonat într-un fel mișcărilor corpurilor cerești din spațiul cosmic. Aici trebuie să existe o legătură. Faptul că trebuie să existe o astfel de legătură se poate vedea din felul cum am analizat faptele. Și cu cât veți pătrunde mai mult faptele, cu atât mai mult veți observa această legătură. Eu n-am vrut decât să vă arăt calea – o spun din nou – la capătul căreia se poate găsi acest rezultat: organismul omenesc, ca și cel animal și vegetal, de altfel, este astfel alcătuit încât, dacă privim sub formă de curbe această alcătuire – cum am făcut-o de exemplu atunci când am evocat în fața sufletului evoluția lemniscatei pe diferite direcții în organism – găsim întâi o asemănare între această alcătuire și sistemele de curbe pe care le putem trasa atunci când avem în vedere mișcările corpurilor cosmice. Dar apoi se naște întrebarea: Da, dar în fond prin ce este determinată această legătură? Ce posibilitate avem s-o evocăm în fața ochilor într-adevăr limpede și justificat în sine? Pentru a putea să aprofundăm mai mult această problemă trebuie să comparăm felul special de a privi lumea aflat la baza sistemului cosmic ptolemeic cu felul de a privi lumea aflat la baza sistemului cosmic copernican din ziua de azi.
Ce facem oare atunci când, prin gândire, prin calcul și geometrie ne imaginăm, în sensul sistemului solar copernican din ziua de azi, un sistem cosmic? Observăm. Observăm corpuri din spațiul ceresc, corpuri pe care, dacă le privim cu ochiul liber, le putem considera identice. După cum vedeți, eu mă pronunț cât se poate de rezervat. Dar nici nu putem spune mai mult decât că, privind cu ochiul liber aceste corpuri, noi le considerăm identice. Cel care face niște experimente foarte simple se vede obligat în mod special să păstreze această prudență în exprimare față de lumea exterioară. Am să vă reamintesc un mic experiment, care în sine nu are nici o valoare, dar care are rolul de a dezvolta o anumită prudență în viața de reprezentare a omului.
Imaginați-vă că eu aș dresa un cal într-un anume fel, astfel încât atunci când aleargă să dezvolte o anumită regularitate în mișcarea pasului – acest lucru îl și face de fapt calul întotdeauna –, și apoi aș fotografia 12 poziții succesive ale sale. Aș obține deci 12 imagini ale calului. Aceste 12 imagini ale calului le-aș dispune într-un cerc, eu ca observator aflându-mă la o anumită distanță față de el. Deasupra, aș așeza acum un tambur cu o fereastră în el, pe care îl pun în mișcare de rotație în așa fel, încât la început văd o singură imagine a calului, apoi, dacă tamburul se rotește în continuare, văd următoarea imagine și așa mai departe. Voi obține imaginea trucată a unui cal care aleargă de jur împrejur. Impresia mea va fi aceea că acolo un căluț mic aleargă în cerc. Cu toate acestea realitatea este că aici nu am un cal real care aleargă de jur împrejur, ci că eu observ într-un anume fel 12 imagini ale calului, fiecare din acestea rămânând de fapt pe loc.
Vedeți așadar că eu pot provoca aparența de mișcare nu numai prin intermediul perspectivei, ci mai ales în mod calitativ. Nu trebuie ca tot ceea ce apare ca mișcare să fie și în realitate mișcare. De aceea, cel care vrea să vorbească prudent și să ajungă la adevăr doar printr-o cercetare atentă trebuie să-și spună inițial, oricât de curios și paradoxal sună aceasta pentru contemporanii noștri atât de inteligenți: Da, observ trei poziții succesive a ceea ce eu numesc corp ceresc, și consider ce stă la baza lor a fi identic. Aceasta înseamnă următorul lucru. Urmăresc Luna pe traiectoria ei și consider, pentru început ipotetic, că este mereu aceeași Lună. Acest lucru este foarte corect, dar numai în privința unui fenomen progresiv așa cum este acesta [Nota 163]. Ce facem noi deci? Privim ceva ce considerăm a fi corpuri cerești identice, într-o așa-zisă mișcare, unim ceea ce vedem în diverse locuri prin niște curbe și căutăm să interpretăm aceste curbe. Este ceea ce ne oferă sistemul cosmic copernican.
Nu la fel a procedat la început și acea școală din care a provenit sistemul cosmic ptolemeic. Pe atunci omul trăia încă percepând în toată corporalitatea sa, așa cum vă arătam ieri. Și pentru că pe atunci încă se mai trăia percepând în întreaga corporalitate umană, și reprezentarea legată de un corp cosmic era cu totul alta față de ceea ce a devenit mai târziu. Cel care avea în față sistemul cosmic ptolemeic în sensul perceptiv nu spunea: Luna se află acolo sus. Nu spunea deloc așa ceva; asta este doar interpretarea care se face astăzi în cadrul sistemului cosmic. Nu spunea deloc: Luna este acolo sus, fiindcă atunci ar fi raportat fenomenul doar la ochi. El nu făcea așa ceva, el raporta fenomenul la om în ansamblu și își închipuia cam în felul următor: Stau pe Pământ și pe cât de adevărat este că eu mă aflu aici pe Pământ la fel de adevărat este că mă aflu și înăuntrul Lunii, căci Luna este toată această suprafață hașurată din figura 1. Pământul este cel dublu hașurat și Luna este desigur mult mai mare decât Pământul. Raza acesteia este de fapt egală cu ceea ce noi numim acum depărtarea Lunii – nu pot să spun a centrului Lunii – față de centrul Pământului. În sensul sistemului cosmic ptolemeic inițial, Luna are această dimensiune.
Acest corp, care altminteri nu poate fi văzut nicăieri, dezvoltă la una din marginile sale un proces prin care devine vizibilă această mică părticică. Tot restul este invizibil și totodată are o astfel de substanțialitate încât se poate trăi în interiorul lui, ești străbătut de el. El devine vizibil doar la această margine a lui. Toată această sferă, care de altfel nu este sferă ci elipsoid de rotație, se rotește în raport cu Pământul și odată cu ea se rotește și această părticică vizibilă, care este Luna vizibilă. Ea este doar o parte din realitatea întreagă cu care se are de-a face aici.
Reprezentarea care apare aici, care cândva a și existat, nu vi se va părea îngrozitor de paradoxală sub aspect formal, dacă aduceți în fața sufletului ceva analog. Închipuiți-vă imaginea analogă a celulei germinative omenești sau animale (fig. 2). Știți că la un anumit stadiu de dezvoltare, într-un anumit punct al ovulului, transparent în mod obișnuit, se formează așa-numitul germene, iar de la acest germene începe formarea restului embrionului. Deci excentric, periferic, se formează un centru de la care pornește în continuare restul plăsmuirii. Dacă comparați acest mic corpuscul cu ceea ce corespunde ca reprezentare – în sistemul cosmic ptolemeic – a Lunii, de pildă, veți avea reprezentările pentru tot ceea ce s-a gândit atunci în mod absolut analog. Astfel se poate spune: În sensul acestei concepții cosmice ptolemeice, în afară de realitatea cuprinsă în imaginea de lumină a Lunii mai există și o cu totul altă realitate.
De atunci, din acea epocă în care sistemul cosmic ptolemeic era resimțit ca o realitate, omul a suferit o transformare: viețuirea interioară, simțirea în organism că te afli în interiorul Lunii s-a pierdut complet și ea a fost redusă la imaginea de lumină. Omul civilizației a cincea postatlanteene, pentru că nu mai știe, nu poate să spună: Eu mă aflu în interiorul Lunii, respectiv Luna mă străbate. Pentru el Luna nu este decât un mic disc luminos sau o sferă luminoasă sau pur și simplu o sferă. Sistemul cosmic ptolemeic s-a construit din aceste percepții interioare. În prezent se revine la aceste percepții, dacă privim lucrurile în lumina justă, dacă recucerim posibilitatea de a viețui din nou Luna întreagă. Este cât se poate de înțeles astăzi ca cineva, care pornește de la reprezentarea obișnuită „Luna”, să spună: Da, eu nu pot înțelege foarte bine ce fel de legătură poate să existe între Lună și ceva din mine. Și până la urmă este mai bine dacă oamenii neagă ceva ce pornește de la Lună și are o influență asupra omului, decât dacă și-ar face tot felul de reprezentări fanteziste despre aceasta. Îndată însă ce reprezentarea ajunge să corespundă din nou realității, aceea că noi trăim în interiorul Lunii, iar ceea ce numim Lună este un complex de forțe care ne pătrunde în permanență, atunci nu va trebui să ne mai mire că acest complex de forțe apare plăsmuitor și în om sau animal, că într-adevăr ceea ce acționează aici, atunci când ne străbate, este ceva ce are de-a face chiar cu formarea organismului nostru. Trebuie să începem să recucerim astfel de reprezentări. Trebuie să ne fie cât se poate de clar că cerul pe care îl vedem este în întregime doar o manifestare fragmentară a spațiului cosmic real, umplut de substanță.
Când dezvoltați această reprezentare, că dumneavoastră trăiți în interiorul unui complex de substanțe, veți avea sentimentul că este ceva foarte, foarte real. Astăzi însă, în concepția noastră astronomică obișnuită, noi am înlocuit aceasta cu ceva inventat. Am înlocuit-o cu acel ceva pe care îl numim gravitație. Nu găsim decât că între ceea ce ne imaginăm a fi corpul Lunii și ceea ce ne imaginăm a fi corpul Pământului se exercită o forță de atracție reciprocă. Această linie gravitațională am putea să ne-o imaginăm în mișcare de rotație; în acest caz am putea, din imaginea care rezultă prin această linie gravitațională rotitoare, să obținem ceea ce în vechile concepții astronomice era numit sferă, sfera unei anumite planete. În principiu, ce s-a întâmplat nu a fost altceva decât că ceea ce era resimțit ca substanțial, iar acum poate fi viețuit din nou ca substanțial, a fost înlocuit cu niște curbe imaginare.
Vedeți deci că trebuie să ne imaginăm altfel decât suntem obișnuiți întreaga configurație a umplerii diferențiate a spațiului cosmic. Astăzi ne orientăm după reprezentări gravitaționale, de exemplu spunând că fluxul și refluxul sunt în legătură cu anumite forțe gravitaționale care pornesc de la Lună. Spunem că de la corpul cosmic respectiv ar porni o forță gravitațională care ridică apa. În sensul celeilalte modalități de reprezentare, trebuie să spunem că Luna străbate și Pământul și că, străbătând sfera lichidă a Pământului, se întâmplă ceva care, în locul acesta, aici, apare sub forma ridicării apei; într-un alt loc sfera lunară se manifestă ca fenomen luminos. Nu avem nevoie să gândim că aici există o forță de atracție anume, ci că într-un fel această sferă lunară, care străbate Pământul, formează împreună cu acesta o organizare, iar în cele două aspecte noi trebuie să vedem două laturi ale aceluiași fenomen.
Ieri am făcut acea retrospectivă istorică asupra diferitelor concepții doar pentru a putea să vă conduc spre anumite noțiuni. La fel de bine aș fi putut încerca să trezesc respectivele noțiuni fără a mă sluji de acele reprezentări din epocile trecute. În acest caz însă toată explicația ar fi trebuit să pornească de la premisele științei spiritului, prin care de asemenea am fi ajuns la aceleași reprezentări.
Reprezentați-vă acum sfera Pământului (fig. 3). Eu reprezint ca sferă a Pământului sfera solidă a Pământului. Desigur că sfera lunară trebuie să mi-o reprezint având cu totul altă consistență și substanțialitate. Spațiul interior străbătut de aceste două sfere pot să mi-l închipui, desigur, străbătut de o a treia, de o a patra sferă. Deci îmi voi imagina acest spațiu străbătut într-un anume fel de o a treia sferă; ea ar putea fi sfera Soarelui, care din punct de vedere calitativ-interior este diferită de sfera Lunii. Ca om sunt străbătut, spun eu, de sfera solară și de sfera lunară. În această întrepătrundere ele sunt, desigur, într-un raport reciproc, iar expresia acestei relații reciproce este ceva ce se plăsmuiește în interiorul organismului.
Acum puteți ajunge în sfârșit să priviți împreună ceea ce străbate astfel organismul cu substanțialități diferite [Nota 164] și ceea ce își găsește expresia în plăsmuirea corporală; veți ajunge să observați că plăsmuirea organismului este pur și simplu rezultatul acestei penetrări cu substanțialitate. Ceea ce noi observăm ulterior sub formă de mișcări ale corpurilor cerești este oarecum semnul, revelarea, în anumite condiții, a graniței acelor sfere. Este foarte important pentru început să ajungem să avem iarăși reprezentări reale despre modul în care este construit sistemul nostru cosmic. Iar acum, în legătură cu această idee, dumneavoastră puteți lega ceva concret, și anume că organizarea corporală a omului are de-a face cu această construcție a sistemului cosmic. Atât timp cât vedem corpurile cerești acolo în exterior, nu vom putea dobândi reprezentări foarte clare despre aceste legături. În momentul în care trecem la ceea ce este real, putem avea această reprezentare clară, chiar dacă, bineînțeles, lucrurile încep să devină mai derutante, dat fiind că sunt foarte multe sfere de care suntem străbătuți, și poți fi impresionat puțin neplăcut de toate acestea.
Chestiunea devine și mai complicată, aș spune eu. Mai întâi noi suntem străbătuți într-un fel, chiar în sens mai larg, de sfera terestră, căci Pământului nu-i apartine numai sfera solidă a Pământului pe care stăm, ci și masa de apă; lui îi aparține însă și aerul, în interiorul căruia suntem deja. Aceasta este deja o sferă, în interiorul căreia ne aflăm. Acest aer, în raport cu ceea ce generează fenomenele cerești, este încă ceva foarte grosolan. Gândiți-vă deci: noi stăm în interiorul sferei Pământului, stăm în interiorul sferei Soarelui, al sferei Lunii și în interiorul multor alte sfere. Dar să luăm doar aceste trei sfere și să spunem: Ceva din noi este rezultatul substanțialităților acestor trei sfere. Din punct de vedere calitativ avem ceva care atunci când apare cantitativ matematicianul o privește cu o anumită oroare, numind-o problema celor trei corpuri. Dar aceasta acționează, însă în consecința și în realitatea sa, în noi. De aici trebuie să vedem limpede că descifrarea cu adevărat a realității nu este deloc o treabă simplă, iar obiceiul de a concepe realitatea într-un mod simplu, comod, își are de fapt originea doar în comoditatea de gândire omenească. Mare parte din ceea ce se cheamă științific își are originea doar în această comoditate de gândire a omului. Dacă lăsăm deoparte această comoditate, trebuie să procedăm cu toată prudența, așa cum am încercat s-o facem în aceste conferințe, care doar uneori nu par îndeajuns de prudente, fiindcă a trebuit să sărim mereu, simplificator, de la o chestiune la alta, în felul acesta dumneavoastră trebuind să căutați singuri legăturile; ele însă există.
Acum însă trebuie să procedăm de asemenea cu mare băgare de seamă, dacă vrem să abordăm problema din altă latură, asupra căreia v-am mai atras deja atenția, și anume din punctul de vedere al comparației organismului omenesc însuși cu ființele celorlalte regnuri ale naturii. V-am spus că pornind dintr-un punct ideal ne putem reprezenta o bifurcație. Pe una din ramuri vom trece regnul vegetal, pe cealaltă ramură regnul animal. Dacă ne închipuim continuarea devenirii plantelor în natura reală ajungem la mineralizarea regnului vegetal. Acest lucru ni-l putem reprezenta foarte bine ca un proces absolut real, dacă luăm cel mai banal exemplu. În huila pe care o întâlnim astăzi noi vedem vegetalul mineralizat. Ce ne împiedică deci să vedem că procese analoage au avut loc și pentru un alt fel de vegetal și să considerăm că, de exemplu, componentele de siliciu sau ale altui mineral din substanța Pământului provin din mineralizarea vegetalului?
Nu la fel, spuneam eu, putem proceda dacă căutăm relațiile regnului animal față de regnul omenesc. Aici trebuie să ne reprezentăm cumva că evoluția merge până în regnul animal, după care are tendința să se întoarcă la sine și să se realizeze fizic pe o treaptă anterioară față de cea a animalului [Nota 165]. În felul acesta se poate spune că plăsmuirea animală și cea omenească își încep marșul dintr-un punct comun. Animalul însă merge mai departe, înainte ca din punct de vedere fizic-exterior să fi devenit real; omul se oprește pe o treaptă anterioară și pe această treaptă devine real din punct de vedere fizic. De aceea și este posibil – toate aceste procese trebuie să le raportăm la evolutia embrionară – ca după naștere omul să rămână apt de evoluție într-o măsură mult mai mare decât animalul. În mineral, plăsmuirea vegetală a mers dincolo de punctul maxim de dezvoltare al plantei; în om, plăsmuirea animală nu este dusă până la extrem, ci a fost ținută pe loc, forma lui exterioară fiind realizată de către natură pe o treaptă de dezvoltare anterioară. În felul acesta obținem chiar acest punct ideal [Nota 166], de la care se bifurcă pe o ramură mai lungă ce merge spre infinit și pe o alta mai scurtă, în sine tot nedefinită ca lungime, spre negativ, regnurile: vegetal și mineral; animal și omenesc.
Acum se pune problema să obținem o anumită reprezentare în legătură cu ce se întâmplă cu această plăsmuire a omului, comparativ cu plăsmuirea animalului. La om deci dezvoltarea este ținută pe loc; ceea ce vrea să se realizeze devine real oarecum prematur. Dacă, după cele pe care vi le-am comunicat deja în aceste conferințe, studiem cum trebuie să ne reprezentăm procesul [Nota 167], dacă studiem participarea entității solare la formarea corpului animalului – firește, întotdeauna pe calea ocolită a plăsmuirii embrionare –, atunci știm că strălucirea directă a Soarelui are de-a face oarecum cu configurația capului animal, iar efectul indirect al luminii solare, aș spune umbra Soarelui în raport cu Pământul, are de-a face cu partea opusă polar capului animal [Nota 168]. Dacă cercetăm foarte riguros această pătrundere a plăsmuirii animale cu substanțialitatea cosmică solară și observăm formele, vom învăța să legăm de aceasta o reprezentare pe care aș dori să v-o schițez în cele ce urmează. Imaginați-vă că plăsmuirea animală se realizează cumva legat de Soare. Să luăm acum o reprezentare uzuală din astronomie și în sensul acestei reprezentări să ne punem întrebarea: În afara modului de acțiune dintre Soare și animal, care aici se face prin intermediul unei anumite constelații, mai există undeva în cosmos posibilitatea ca lumina solară să acționeze nu atât de direct cum o face Soarele însuși? Da, există. De fiecare dată când luminează Luna plină, sau orice lumină a Lunii, ne luminează lumina Soarelui. Atunci ni se creează oarecum cosmic posibilitatea ca lumina Soarelui să ne transmită razele ei. La fel se întâmplă, desigur, și la omul în devenire, în perioada de germene, perioada embrionară; în stadiile timpurii ale dezvoltării Pământului situația era de așa natură, încât acțiunea se făcea în mod direct. Ceea ce mai există astăzi aici ca un ecou este moștenit din acea vreme. Și aici avem deci o acțiune a Soarelui, o dată directă și o dată indirectă, prin reflectarea luminii solare de către Lună.
Iar acum reprezentați-vă următorul lucru. Reprezentati-vă, dați-mi voie să o reprezint din nou schematic, că dezvoltarea, devenirea animalului sub influența acțiunii Soarelui, s-ar face conform schemei din figura 4.
Vreau să spun că aceasta ar fi acțiunea obișnuită, de zi și de noapte a Soarelui în ceea ce privește animalul, deci cap și partea opusă polar capului. Și acum să luăm acea acțiune a luminii solare care apare atunci când Luna este în opoziție, când avem Lună plină, deci când lumina Soarelui acționează oarecum dinspre latura opusă, când acționează din sens contrar, prin reflexie. Dacă pentru plăsmuirile animale considerăm săgeata verticală îndreptată în jos (vezi fig. 5) ca direcție a plăsmuirilor animale sub influența razelor solare directe, trebuie să ne reprezentăm că plăsmuirea animală continuă mereu în sensul acestei raze solare directe (fig. 5) și că un animal devine tot mai mult animal cu cât Soarele acționează mai mult asupra sa. Dacă însă Luna acționează dinspre latura opusă, respectiv dacă Soarele acționează indirect, prin intermediul Lunii, atunci se ia ceva din devenirea animalului, aceasta dă înapoi, se retrage în sine (fig. 6).
Darea înapoi corespunde scurtării celei de a doua ramuri a bifurcației (fig. 7). Vedeți așadar corolarul cosmic pentru ceea ce v-am prezentat drept caracteristică a deosebirii dintre om și animal.
Ceea ce v-am spus acum poate fi perceput nemijlocit în realitate de către cel care dobândește posibilitatea de a percepe astfel de lucruri. Omul își datorează realmente stagnarea în organizarea sa acestei contraacțiuni a luminii solare, pe calea indirectă a Lunii. Prin faptul că Soarele, prin acțiunea lunară, își opune lui însuși o copie, acțiunea luminii solare, respectiv calitatea ei – ea este în continuare lumină solară – se diminuează. Dacă el nu s-ar fi opus lui însuși prin acțiunea luminii lunare, atunci ceea ce există ca tendință plăsmuitoare în noi ne-ar fi dat o formă animală. Așa însă lumina solară, reflectată de către Lună, acționează în sens contrar. Prin faptul că acționează negativul, plăsmuirea este ținută pe loc, urmarea fiind forma omenească.
Să urmărim, de cealaltă parte a bifurcației, acțiunea de formare a plantei și să ne închipuim că acțiunea solară – faptul că aici există o acțiune solară este cât se poate de evident – nu s-ar putea desfășura la un moment dat în plantă. În timpul iernii viața din plantă, gata să răsară sau să pulseze în lăstari, nu se poate dezvolta. Deosebirea se observă deja în dezvoltarea plantei ziua și noaptea. Închipuiți-vă însă că această acțiune, care se petrece mereu într-un anumit ritm, se repetă, să zicem, de un număr nesfârșit de ori; ce vom avea de fapt atunci? Avem acțiune a Soarelui și acțiune proprie a Pământului, când Soarele nu acționează direct, ci este acoperit de Pământ. Soarele acționează; după aceea nu mai acționează Soarele ci Pământul, atunci când Soarele acționează de jos, când Pământul se interpune acestuia. Avem deci ritmul următor: acțiune cu preponderență solară; acțiune cu preponderență terestră. Avem deci succesiv vegetalul expus o dată Soarelui, după aceea atras – plastic spus – în pământesc, atras cumva în sine de către pământesc. Aici avem altceva. În acest din urmă caz avem o amplificare considerabilă a ceea ce acționează ca solar în plantă și această amplificare a solarului prin altceva, prin pământesc, se exprimă prin faptul că planta cade pradă treptat procesului de mineralizare. Așadar trebuie să spunem: Bifurcația pe care o facem este astfel, încât la plantă avem acțiune solară, continuată prin intermediul Pământului spre mineralizare; la animal avem acțiune solară, retractată în sine la om datorită acțiunii lunare (fig. 7). Această figură aș putea-o desena și altfel (vezi fig. 8) [Nota 169]: în partea de sus întorcându-se spre omenesc; în partea de jos mergând înainte spre mineral, care desigur ar trebui să existe sub altă formă. Este doar o figură simbolică, dar această figură simbolică exprimă, într-un fel, mai clar decât prima figură, care constă doar din niște linii, ceea ce vreau să spun prin această bifurcație dintre regnul mineral și regnul vegetal, pe de-o parte, și regnul omenesc și regnul animal, pe de altă parte.
Nu vom aprecia just niciodată sistematica ființelor din natură dacă ni le reprezentăm doar liniar, dacă nu luăm de bază această reprezentare. De aceea orice sistem al naturii care începe cu regnul mineral și trece apoi liniar prin regnul vegetal spre cel animal și apoi spre cel uman va fi întotdeauna nesatisfăcător. Cu alte cuvinte, atunci când se prezintă această pătrime a regnurilor avem de-a face cu o relație mult mai complicată decât aceea a unui curent evolutiv liniar și altele de felul acesta. Dacă se pornește de la o astfel de reprezentare, cu siguranță nu vom fi conduși spre o generatio aequivoca, sau generație spontanee, ci spre acest centru ideal, aflat undeva între ani¬mal și plantă, care în nici un caz nu poate fi aflat în plan fizic, dar cu siguranță are o legătură cu problema celor trei corpuri: Pământ, Soare, Lună. Dacă, așadar, nu ați ajuns la o reprezentare, probabil nici matematică, a ceea ce ar putea fi un fel de centru de greutate ideal al celor trei corpuri: Soare, Lună și Pământ, dacă nici astfel nu ați putut rezolva cu bine problema celor trei corpuri, în om ea este rezolvată! Când omul prelucrează în sine substanța minerală, animală, vegetală, în el are loc efectiv acel ceva ce constituie un punct de intersecție ideal al celor trei acțiuni. Acest punct este înscris în om, este prezent fără nici un dubiu aici. Și pentru că el se află aici, trebuie să fim de acord că tocmai acest ceva, ce există în om, se află cu siguranță, empiric, în diferite locuri pe Pământ, fiindcă el există în fiecare om în parte, în toți oamenii răspândiți pe întreaga suprafață a Pământului, fiecare având astfel o relație aparte cu Soarele, Luna și Pământul. Și dacă, printr-o modalitate oarecare, s-ar găsi un punct de intersecție ideal al acțiunilor Soarelui, Lunii și Pământului, și dacă s-ar putea găsi mișcarea acestui punct pentru fiecare om în parte, atunci acest lucru ne-ar putea conduce mult mai departe în înțelegerea a ceea ce am putea numi, probabil, mișcare a Soarelui, a Lunii și a Pământului.
Dar, cum am spus, aici problema n-ar face decât să se complice, deoarece avem tot atâtea puncte pentru care trebuie să căutăm mișcările câți oameni sunt pe Pământ. Dar s-ar putea foarte bine ca aceste mișcări să fie doar aparent diferite pentru diferiți oameni. Discuția cu privire la aceasta o s-o continuăm mâine.
