Știți desigur că literatura de popularizare prezintă evoluția concepțiilor noastre astronomice spunând că până la Copernic ar fi predominat sistemul cosmic ptolemeic, iar datorită lui Copernic sistemul acestuia, pe care îl recunoaștem și astăzi, a devenit, cu modificările corespunzătoare, proprietatea spirituală a lumii civilizate. Pentru modul de a privi din zilele care urmează este extrem de important să supunem acum atenției un anumit fapt, un fapt pe care tocmai vreau să vi-l prezint printr-un citat din Arhimede, despre concepția asupra sistemului cosmic, a sistemului stelar al lui Aristarh din Samos. Arhimede spune [Nota 147]: „După părerea sa, lumea este mult mai mare decât s-a spus mai înainte, căci el presupune că stelele și Soarele nu s-ar deplasa, că Pământul s-ar mișca în jurul Soarelui ca centru și că sfera stelelor fixe, al cărei centru s-ar afla de asemenea în Soare, ar fi atât de mare încât raportul circumferinței cercului descris de Pământ față de distanța acestuia la stelele fixe ar fi egal cu raportul centrului unei sfere față de suprafața ei”.
Dacă aveți în vedere aceste cuvinte, care vor să caracterizeze concepția cosmică spațială a lui Aristarh din Samos, veți spune: Între tabloul cosmic spațial al lui Aristarh din Samos și imaginea noastră depre cosmos, așa cum s-a conturat ea de la Copernic încoace, nu există absolut nici o deosebire. Aristarh din Samos a trăit în secolul al III-lea înainte de începutul erei creștine, așa încât putem presupune că acei oameni care, ca și Aristarh din Samos, dețineau o poziție de vârf într-un anumit domeniu al vieții spirituale erau partizanii convinși ai concepției cosmice spațiale pe care o omagiază astăzi astronomia. Și cu toate acestea se întâmplă un fapt foarte important, și anume că ulterior această concepție cosmică – să o numim heliocentrică – a dispărut din conștiența generală a acelor oameni care cugetau la astfel de lucruri și că în locul acesteia a apărut concepția ptolemeică despre lume, până când iarăși, odată cu răsăritul celei de a cincea perioade de cultură postatlanteană [Nota 148], cum suntem obișnuiți să o denumim, își face din nou apariția această concepție heliocentrică despre lume, pe care am întâlnit-o la acei oameni precum Aristarh din Samos, deci în secolul al III-lea î.Chr. Și puteți să fiți siguri că ceea ce este valabil pentru acest Aristarh din Samos a fost valabil și pentru mulți alți oameni [Nota 149]. Cine studiază evoluția spirituală a omenirii pe o anumită perioadă a evoluției omenești găsește, chiar dacă astăzi faptul se poate dovedi mai greu cu documente exterioare, că această concepție heliocentrică despre lume a fost cu atât mai recunoscută de către cei care intră în discuție pentru această recunoaștere cu cât se merge mai departe în timpurile de dinainte de Aristarh din Samos. Și dacă ne întoarcem înapoi, în epoca pe care suntem obișnuiți să o numim epoca a treia postatlanteană, trebuie spus că pentru oamenii competenți, aceia care treceau drept autoritate în astfel de lucruri, în această a treia epocă postatlanteană era valabilă concepția heliocentrică despre lume, pe care Arhimede o descrie ca existând la Aristarh din Samos și o descrie în așa fel încât noi nu o putem deosebi de cea actuală.
Trebuie deci să spunem: Se întâmplă un fapt curios, și anume: concepția heliocentrică despre lume a existat în gândirea omenească, a fost abolită de către sistemul ptolemeic și recucerită în epoca a cincea postatlanteană. S-a întâmplat ca sistemul ptolemeic să fie dominant exact în epoca a patra postatlanteană. Nu este întâmplător că introduc acest lucru exact acum, după ce ieri v-am făcut atenți asupra unui anumit punct ideal din istoria evoluției regnurilor naturii, căci vom vedea că între cele două fapte există o legătură organică. Dar de această problemă, care tocmai a fost enunțată, va trebui să ne ocupăm ceva mai îndeaproape.
În ce constă deci esența sistemului cosmic ptolemeic? Esența constă în aceea că Ptolemeu [Nota 150] și ai lui revin iarăși la concepția că Pământul este fix în cosmos, la concepția mișcării cerului stelelor fixe în jurul Pământului, precum și a mișcării Soarelui în jurul Pământului; iar pentru mișcarea planetelor, cu ale căror imagini aparente noi ne-am ocupat deja, stabilește niște formule matematice cu totul speciale. În principal, Ptolemeu gândește chestiunea în felul următor: presupunând că aici ar fi Pământul și de jur împrejur cerul stelelor fixe, Soarele se rotește în jurul Pământului pe un cerc excentric, iar planetele se rotesc și ele pe cercuri, dar nu așa simplu, pe un singur cerc, ca în cazul Soarelui (fig. 1). Nu, nu așa, ci el presupune un punct care se mișcă pe acest cerc excentric, pe care îl numește „cerc deferent”, și consideră acest punct a fi la rândul lui centrul unui alt cerc. Și acum pune planetele să se miște pe acest cerc, astfel încât traiectoria adevărată a mișcării planetare ia naștere din compunerea mișcărilor pe cercul 1 și pe cercul 2.
Ptolemeu presupune, de exemplu, pentru Venus că se rotește pe un cerc (2), al cărui centru se rotește pe alt cerc (1), astfel încât traiectoria sa este de fapt o mișcare rezultată din aceste două mișcări. Pentru a înțelege această mișcare trebuie să presupunem aceste două cercuri: cercul deferent (1) și cercul mic, care astfel este un cerc epicicloidal (2). Ptolemeu presupune astfel de mișcări pentru Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur, nu însă și pentru Soare, în timp ce Luna o lasă să se deplaseze pe un cerc mic, un cerc epicicloidal. Aceste presupuneri se bazau pe faptul că adepții concepției ptolemeice calculau – putem spune cu mare acuratețe – locurile în care se găsesc planetele pe cer și de aici compuneau aceste mișcări [Nota 151], ca să înțeleagă că planetele se vor afla într-un loc anume la un moment anume. Este uimitor cât de exacte, sau cel puțin relativ exacte, erau calculele ptolemeicilor, ale lui Ptolemeu și ale adepților lui, în această privință. Dacă, de exemplu, trasăm traiectoria unei planete oarecare, să zicem a lui Marte, după calculele astronomice actuale și apoi comparăm această așa-zisă traiectorie aparentă a lui Marte, trasată conform rezultatelor observațiilor actuale, cu ceea ce s-a desenat având la bază teoria cercurilor deferente și epicicloidale ale lui Ptolemeu, aceste două curbe nu se deosebesc deloc [Nota 152]. Există o deosebire total insignifiantă, care provine din aceea că astăzi calculele au la bază rezultate aparținând unei observații mai exacte. Deci, în ceea ce privește precizia observațiilor, acești oameni de fapt nu erau mult în urma rezultatelor actuale. Deci nu observațiile au fost acelea care au făcut ca ei să adopte acest sistem curios de deplasare a planetelor, la care te izbește forma atât de complicată; căci oricine își spune, desigur, că sistemul copernican este mult mai simplu. – În centru avem Soarele, planetele se mișcă în jurul Soarelui pe traiectorii circulare sau eliptice. Este foarte simplu, nu-i așa? Ceea ce avem în figura 1 este ceva foarte complicat, aici avem de-a face cu o traiectorie circulară, încă cu un cerc și chiar cu încă un cerc excentric.
Acest sistem ptolemeic a continuat să se mențină cu o anumită obstinație exact pe durata celei de-a patra epoci postatlanteene, și noi trebuie de fapt să ne întrebăm: Prin ce se deosebește natura felului de a gândi spațiul cosmic și conținutul acestuia la ptolemeici față de modul de a gândi al lui Aristarh din Samos și cei ce gândeau ca el? Prin ce se deosebesc aceste concepții despre sistemul cosmic? Este într-adevăr dificil să discutăm într-un limbaj obișnuit despre această deosebire, deoarece din punct de vedere exterior multe lucruri arată la fel, însă din punct de vedere interior sunt diferite de la un cap la celălalt. Dacă Arhimede descrie sistemul lui Aristarh din Samos astfel, atunci trebuie să spunem: Acest sistem heliocentric, în fond, nu se deosebește cu nimic de sistemul copernican. – Dacă însă cercetăm mai exact întregul spirit care stă la baza tabloului cosmic al lui Aristarh din Samos, găsim totuși altceva. Și la Aristarh din Samos a existat, cu siguranță, o urmărire a fenomenelor exterioare prin curbe matematice. El își reprezintă mișcările corpurilor cerești prin curbe matematice. Copernicanii reprezintă și ei aceste mișcări ale corpurilor cerești prin curbe matematice. Între acestea două se află acest sistem curios, sistemul lui Ptolemeu. Aici însă nu putem spune că reprezentarea matematică coincide cu observația exterioară.
Vedeți dumneavoastră, aceasta este o deosebire profundă. Reprezentarea matematică nu se bazează pe șirul de observații, ci se prezintă ca ceva care, pentru a satisface observațiile, se detașează de ele, devine altceva decât o modalitate de a lega simplist observațiile și crede de cuviință că observațiile pot fi înțelese dacă ai astfel de reprezentări. Gândiți-vă totuși că astăzi cineva și-ar face un model al sistemului planetar, că ar plasa undeva Soarele, că ar trage sârme care să reprezinte orbitele planetare și că aceste sârme chiar i-ar semnifica lui orbitele planetare. El ar rezuma așadar pozițiile planetelor prin curbe matematice. Ptolemeu nu a făcut așa ceva. Ptolemeu ar fi trebuit să-și construiască modelul său presupunând cumva un centru de rotație, apoi o bară și la capătul acestei bare o roată care se învârtește, și apoi încă o roată care se învârtește. Așa și-ar fi făcut el modelul (fig. 2). Ceea ce își reprezintă ca model, ceea ce trăiește în reprezentările sale ca imagine matematică, nu are nici o asemănarecu ceea ce se vede în exterior. Imaginea matematică este la el altceva' decât ceea ce se vede în exterior. Și acum, în sistemul copernican, se ajunge din nou să se exprime observațiile empirice separate prin curbe matematice, ca pe vremea lui Aristarh din Samos. – Dar este același lucru? Aceasta este întrebarea: Este același lucru?
Cred că, dacă urmăriți ipotezele din care s-a născut sistemul copernican și felul cum s-a păstrat el, veți spune: Este ceva ce de fapt se aseamănă foarte mult cu toată atitudinea noastră matematică în domeniul empiric. Copernic și-a construit sistemul planetar mai întâi ideal, se poate dovedi aceasta, așa cum construim noi în mod ideal un triunghi, pe care îl regăsim ulterior afară, în realitatea empirică. El a pornit așadar de la un fel de judecată matematică apriorică, pe care apoi a aplicat-o la realitățile empirice.
Ce se află însă la baza acestui sistem complicat al lui Ptolemeu, încât a devenit atât de complicat? Era atât de complicat, încât atunci când i-a fost prezentat cunoscutului rege Alfons de Spania [Nota 153] – cunoașteți desigur povestea – acesta, de la înălțimea maiestății sale regale, ar fi exclamat: Dacă Dumnezeu mi-ar fi cerut sfatul când a creat lumea, ea ar fi luat naștere într-un mod mai simplu decât acesta, în care este nevoie de atâtea cicloide și epicicloide. În această suprapunere de cicloide și epicicloide există totuși ceva care să aibă o legătură cu cuprinsul realității? Aș vrea să vă pun întrebarea: Este aceasta într-adevăr doar o născocire fantezistă, sau în ea există o urmă care să ne arate că tot ceea ce s-a născocit aici se referă la o realitate? Acest lucru nu îl putem stabili decât dacă analizăm ceva mai exact problema.
Vedeți dumneavoastră, dacă urmărim exact, în sensul sistemului ptolemeic – considerând deci valabile teoriile ptolemeice – , deplasările Soarelui, mișcările aparente, cum spunem noi, ale Soarelui, mișcările aparente ale lui Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, putem spune că unghiurile de deplasare au întotdeauna o anumită mărime. Ca urmare, putem compara deplasările care indică pozițiile pe cer ale aștrilor respectivi. Soarele nu se deplasează pe o epicicloidă. De aceea putem să spunem că deplasarea zilnică a Soarelui pe epicicloidă este egală cu zero. În schimb, dacă comparăm cu aceasta deplasarea zilnică pe epicicloidă a lui Mercur, ei trebuie să-i corespundă un număr, să zicem x1; pentru Venus corespunde x2, pentru Marte x3, pentru Jupiter x4, pentru Saturn x5. Și acum să privim mișcările centrelor epicicloidelor pe cercurile deferente în sensul sistemului ptolemeic. Dacă presupunem că Soarele are deplasarea y, va rezulta ceva curios, și anume că valoarea deplasării centrului epicicloidei lui Mercur este egală cu cea a deplasării Soarelui. Din nou avem valoarea y. Și în cazul lui Venus trebuie să admitem aceeași valoare y. Aceasta înseamnă următorul lucru: pentru Mercur și Venus centrele epicicloidelor acestora se deplasează pe traiectorii care coincid în întregime cu orbita solară, corespund orbitei Soarelui, deci sunt paralele. În schimb, deplasările centrelor epicicloidelor lui Marte, Jupiter, Saturn sunt diferite, le vom spune: x', x”, x”'. Este curios că dacă construiesc sumele x3 + x', x4 + x”, x5 + x”', deci dacă adun deplasările pe epicicloidă și deplasările centrelor epicicloidelor acelorași planete pe cercurile deferente, voi obține o mărime constantă, și anume egală cu valoarea deplasării Soarelui și a centrelor epicicloidelor lui Mercur și Venus, adică y [Nota 154]:
x3 + x' = y
x4 + x'' = y
x5 + x''' = y
Observați că aici, în interior, există o legitate curioasă! Această legitate ne face să privim cu alți ochi importanța cosmică a centrului epicicloidei lui Venus și Mercur, pe care noi le numim planete apropiate de Soare, în comparație cu cea a centrului epicicloidelor lui Jupiter, Marte, Saturn și așa mai departe, pe care le numim planete depărtate de Soare. La aceste planete depărtate de Soare centrul epicicloidei nu are aceeași importanță cosmică. În ele există ceva anume care schimbă complet importanța traiectoriei lor orbitale, în comparație cu cea a planetelor apropiate de Soare. Acest fapt era bine cunoscut ptolemeicilor și el a contribuit la decizia de a dezvolta această idee curioasă de cicloidă și epicicloidă, care se detașează în spirit de realitățile empirice. În însuși acest fapt ei au văzut o necesitate de a stabili un astfel de sistem. Căci pentru acei oameni, cu modul lor aparte de a privi, era cât se poate de clar gândul că – pentru omul actual acest lucru este mai mult sau mai puțin evident, fiindcă lui îi place să-și spună că ei au construit cicloida și așa mai departe –, dacă în ceva anume Mercur și Venus au aceleași valori ca Jupiter, Saturn și Marte, acest lucru nu trebuie tratat simplu, spunând că avem mișcare de rotație uniformă sau așa ceva. Căci o planetă are importanță nu doar înăuntrul spațiului său, ci și în afara spațiului său. Ea se comportă în așa fel încât nu poți să te uiți numai la ea, așa cum facem atunci când observăm locul ei pe cer și raporturile acesteia cu celelalte corpuri cerești, ci trebuie să ieși în afara ei, să te duci în centrul epicicloidei. Iar acel centru al epicicloidei are același comportament în spațiu ca și Soarele. Astfel, dacă aș traduce aceasta în limbaj modern, acei oameni spuneau: Din punct de vedere al deplasării în spațiul cosmic, centrele epicicloidelor lui Mercur și Venus au același comportament ca și Soarele însuși. Celelalte planete însă, Marte, Jupiter, Saturn, nu se mai comportă la fel, ci ele își obțin dreptul de a avea comportamentul de deplasare al Soarelui numai dacă însumăm deplasările lor pe epicicloidă cu cele de pe cercul deferent. Deci raportul lor față de Soare este altul.
Întregul sistem ptolemeic s-a ridicat pe baza acestui comportament diferit față de Soare, iar motivul principal al dezvoltării acestui sistem a fost acela că nu s-a vrut edificarea unui sistem de idei printr-o sintetizare a pozițiilor determinate empiric ale planetelor [Nota 155] în niște curbe, ci s-a vrut edificarea pe o altă bază a unui sistem de gânduri. La baza sa era o cunoaștere adevărată. Este un fapt care nu se poate tăgădui absolut deloc, dacă ne aplecăm cinstit, din punct de vedere istoric, asupra acestor lucruri. Omul din ziua de azi va spune, desigur: Prin concepția copernicană am ajuns așa de departe și nu avem nevoie să avem de-a face cu aceste spirite. – Omul actual nu se apleacă asupra acestor lucruri, însă, dacă ar face-o, ar afla într-adevăr că ptolemeicii spuneau: Da, Marte, Jupiter, Saturn se află în alt raport față de om decât Mercur și Venus; lui Jupiter, Saturn, Marte le corespunde altceva în om decât lui Mercur și Venus. Și ei puneau pe Jupiter, Saturn și Marte în legătură cu formarea capului omenesc, iar pe Venus și Mercur în legătură cu formarea părții din organizarea omenească aflată sub nivelul inimii. În loc de „cap”, ar fi mai bine dacă aș spune: Jupiter, Saturn și Marte s-au ocupat împreună de formarea acelei părți a omului aflată deasupra inimii, Venus și Mercur de acea parte aflată dedesubtul inimii. Deci acei ptolemeici raportau deja la om ceea ce exprimau în sistemul lor.
Și pe ce se sprijinea oare acest lucru? Dacă vreți să vă formați o părere justă în această direcție, cred că trebuie să citiți cu cea mai mare atenție nota fundamentală cea mai intimă a cărții mele Enigmele filosofiei [Nota 156], unde am încercat să scot în evidență felul cu totul diferit al oamenilor de a se situa față de lume, în ceea ce privește cunoașterea, înainte de secolul al XV-lea și după aceea. Această ieșire din găoacea cu care îi înconjura lumea a fost posibilă abia după secolul al XV-lea, nu și înainte. În acest moment, într-adevăr, totul devine greu de înțeles pentru lumea actuală. Astăzi oamenii spun: Eu cred despre lume asta sau asta, percepțiile mele senzoriale arată așa sau așa. În mai noua dezvoltare istorică noi am devenit îngrozitor de deștepți; înainte oamenii erau proști, își imaginau tot felul de copilării. – Totuși, mult diferit nu se prezintă chestiunea, așa că dacă atunci băieții și-ar fi dat puțin osteneala ar fi devenit la fel de deștepți. Numai că mai întâi evoluția procesului de instruire a trebuit să zăbovească un timp, pentru ca oamenii să devină așa de deștepți cum au devenit mai târziu. Nu se ține deloc seama că însăși concepția și întreaga atitudine față de lume era alta. Dacă comparați diversele etape pe care le-am caracterizat în cartea mea Enigmele filosofiei vă veți spune: Pe toată perioada care s-a scurs de la începutul epocii a patra până spre sfârșitul ei n-a existat de fapt o separare așa de pronunțată între noțiune sau reprezentare și conținuturile senzoriale, asa cum a apărut mai târziu. Ele se suprapuneau în mai mare măsură. În calitatea senzorială se vedea în același timp noționalul, elementul de reprezentare. Această facultate era desigur cu atât mai intensă cu cât ne întoarcem mai mult în timp. În legătură cu aceasta trebuie să ne formăm reprezentări reale despre evoluția omenirii. Căci, vedeți dumneavoastră, pentru epoca noastră actuală ceea ce a scris dr. Stein [Nota 157] în cartea sa despre esența percepției senzoriale este absolut extraordinar, însă dacă ar fi trebuit să scrie o disertație pe aceeași temă în timpul Școlii din Alexandria ar fi trebuit s-o facă în cu totul alt mod. Tocmai acest lucru nu se recunoaște astăzi, într-o epocă în care noi absolutizăm totul.
Așadar, dacă mergem și mai în urmă, aproximativ în epoca egipteano-caldeană, în perioada ei de înflorire, vom afla o conviețuire și mai intensă a noțiunii, a reprezentării cu realitatea fizic-sensibilă exterioară. Și, vedeți dumneavoastră, din această conviețuire mai intensă s-au născut acele concepții pe care, în cele din urmă, le întâlnim la Aristarh din Samos, însă deja într-o formă decadentă. La predecesori ele erau prezente într-o măsură mult mai mare. Sistemul heliocentric era resimțit pe când încă se mai trăia cufundat în întregime cu reprezentarea în senzorialitatea exterioară. Și în epoca a patra postatlanteană, din secolul al VIII-lea î.Chr. până în secolul al XV-lea d.Chr., omul a trebuit să iasă din toată această lume senzorială, a trebuit să părăsească această conviețuire cu lumea senzorială. În ce domeniu putea face el asta cel mai bine? Asta îi putea reuși cel mai bine acolo unde asocierea dintre realitatea exterioară și reprezentare îi ridica aparent cele mai mari greutăți. Acolo se putea desprinde el cu reprezentarea de impresiile senzoriale.
Doar dacă privim din acest punct de vedere sistemul ptolemeic, ca pe un mijloc important de educare a omenirii, vom ajunge la esența lui. El este marea școală a emancipării reprezentării omenești de percepția senzorială. Iar când această emancipare a ajuns destul de departe încât să se ajungă la un anumit grad în capacitatea interioară de a gândi, ceea ce s-a văzut mai târziu în aceea că spirite precum Galilei [Nota 158] și altele pot gândi matematic-abstract în sensul cel mai exemplar posibil, adică foarte complicat, abia atunci a putut veni Copernic, a luat aceste fapte, aceste rezultate ale observației, precum valoarea egală a lui y în diferite locuri și, pe o cale inversă, pornind de la aceste rezultate matematice înapoi, a construit sistemul său cosmic copernican. Căci sistemul lui a fost schițat pornind de la aceste rezultate. El este deci o reîntoarcere de la reprezentările concepute abstract la realitatea exterioară, fizic-senzorială.
Este extrem de interesant dacă te gândești că omenirea se rupe de realitatea exterioară exact în domeniul imaginii astronomice. Dacă vom reflecta la aceasta, vom dobândi posibilitatea să apreciem în mod just felul în care și noi va trebui să ne întoarcem, într-un sens mai cuprinzător, înapoi. Dar cum să ne întoarcem înapoi? Kepler [Nota 159] mai avea în legătură cu asta un sentiment. Deseori am citat o cugetare, care sună foarte patetic, în care el spune aproximativ așa: Am răpit vasele sfinte din templele egiptenilor pentru a le aduce din nou oamenilor moderni. – În sistemul său planetar, care în cazul lui a izvorât dintr-o concepție foarte, foarte romantică despre cum s-a clădit universul, resimțea ceva ca un fel de înnoire a vechiului sistem heliocentric. Dar acest sistem heliocentric vechi nu a fost făcut dintr-o contemplare directă cu ochiul, ci dintr-o viețuire a ceea ce trăia în aștri.
Omul care a stabilit inițial acel sistem cosmic – care, ca și Aristarh din Samos, consideră Soarele în centru și planetele rotindu-se în jurul lui și așa mai departe –, acel om a simțit în inima lui acțiunile Soarelui, în capul lui acțiunile lui Jupiter, Saturn și Marte, iar în stomacul său și în splina sa acțiunile lui Venus și Mercur. Aceasta era experiență reală, iar acest sistem a izvorât din această experiență reală făcută în întreg organismul uman. Apoi această experiență cuprinzătoare s-a pierdut. Se mai putea percepe cu ochii, cu urechile și cu nasul, nu însă cu inima și cu ficatul. Așa ceva, cum poți percepe cu inima ceva din Soare sau cum poți percepe cu nasul ceva din Jupiter, asta este bineînțeles nebunie curată pentru oamenii din prezent. La fel de precis însă putem recunoaște aceasta după cum ceilalți o consideră nebunie – știm deja de ce. Această intensă împreună-vietuire a universului s-a pierdut de-a lungul timpului. Ptolemeu a elaborat inițial un model cosmic care mai păstra încă ceva din simțirea de odinioară, însă din punct de vedere calitativ se poate spune că se desprinsese de aceasta. Ptolemeicii mai susțineau doar foarte atenuat, și asta mai mult în perioada lor mai veche, ulterior însă absolut deloc, că în legătură cu Soarele se întâmplă alt fenomen decât cu Jupiter, de exemplu. Soarele își exprimă acțiunea sa, într-un mod relativ mai simplu, prin inimă; Jupiter îi umblă altuia în cap precum o roată, prin aceasta exprimându-se epicicloida; Venus trece și el, însă în alt sens, caracterizat de noi aici (fig. 1), prin toată zona de dedesubtul inimii. Din toate acestea, în epoca respectivă nu a mai fost păstrat decât aspectul matematic, că în forma cercului se prezintă expresia simplului [Nota 160], orbita solară, în comparație cu expresia complicatului, orbita planetară, toate acestea însă mai păstrând cel puțin o oarecare legătură cu organizarea omenească în configurația lor matematică.
După aceea totul se pierde și își face apariția abstracțiunea deplină. Astăzi trebuie să căutăm drumul înapoi, pentru ca, pornind de la om în ansamblu, să realizăm din nou o legătură cu cosmosul. Nu trebuie mers, de exemplu, de la Kepler spre o altă abstracțiune, așa cum a făcut-o Newton [Nota 161], care în loc de ceva concret a pus abstracțiuni, masă și așa mai departe, ceea ce nu reprezintă decât o reformulare, o transformare (a legii a treia a lui Kepler – n.t.), pentru care însă nu există inițial nici un fel de realitate empirică. Trebuie apucat pe celălalt drum, drumul prin care pătrundem în realitate mai adânc decât a pătruns Kepler. Pentru aceasta însă trebuie să vedem desigur și ceea ce este legat de răsăritul și apusul Soarelui, de mersul lui, de mersul stelelor și așa mai departe, respectiv alcătuirea și organizarea regnurilor din natura exterioară. Totuși este ceva ciudat să găsim o opoziție între planetele așa-zis exterioare și planetele interioare, iar la mijloc, după concepția heliocentrică, să găsim ființialitatea Pământului. Și tot așa de curios este să găsim, după cum am arătat ieri, un fel de opoziție între mineral și plantă, pe de-o parte, pe una din ramuri, și animal și om, pe de altă parte, pe cealaltă ramură. Și dacă desenăm bifurcația, planta și mineralul trebuie să le desenăm în prelungire, animalul și omul, însă trebuie astfel desenați, încât plăsmuirea să se întoarcă înapoi, să revină la sine însăși (fig. 3).
Avem astfel o dublă ipostază: cea care se poate numi raportul special al drumurilor centrelor epicicloidelor și al punctelor de pe circumferințele epicicloidei, prin care ia naștere un comportament complet diferit pentru planetele superioare față de cele inferioare; și apoi avansarea în mineral în procesul de devenire al plantei, pe de o parte, și plăsmuirea animalului și întoarcerea de la plăsmuirea animalului la om, pe de altă parte. Cum am mai spus-o și ieri, nu trebuie decât să vă uitați puțin prin lucrarea lui Selenka [Nota 162] și veți găsi în această figură simbolică multe lucruri juste.
Să luăm ca problemă de studiu aceste două chestiuni și pornind de aici să încercăm să găsim un sistem cosmic care să corespundă realității.
