După cum ați văzut, se pune problema să adunăm toate elementele care ne pot conduce în final la determinarea formelor mișcărilor corpurilor cerești și, în plus față de aceste forme, la determinarea a ceea ce am putea numi poziția reciprocă a corpurilor cerești. Căci o viziune de ansamblu asupra sistemului nostru de corpuri cerești se poate dobândi doar dacă suntem în stare, întâi, să determinăm forme de curbă – dacă curbe se numesc formele de mișcare –, deci partea figurală, și apoi să determinăm centrele de observație [ Nota 178 ]. Este propriu-zis sarcina unei discuții ca cea pe care am inițiat-o acum. În mod cât se poate de intenționat, și din considerente bine precizate, am întreprins această discuție mai întâi aici și în acest fel.
Cele mai mari erori care se fac în viața științifică constau în faptul că se încearcă să se sintetizeze ceva înainte de a se realiza cu adevărat condițiile pentru această sintetizare. Există tendința de a se elabora teorii, adică de a se enunța niște idei concluzive. Nu se așteaptă cu răbdare până ce se întrunesc condițiile necesare pentru a se putea face o teorie. Și ceea ce este cu adevărat necesar în viața științifică actuală este să ajungi să dobândești un sentiment despre faptul că nu trebuie să încerci să răspunzi simplu la anumite întrebări, înainte de a fi întrunite într-adevăr condițiile pentru a putea răspunde. Știu, e firesc ca mulți oameni din ziua de astăzi – cei de față nu intră în discuție – să fie bucuroși să li se ofere curbe de-a gata pentru mișcări planetare [Nota 179] sau alte mișcări, pentru că astfel ei au ceva care răspunde la următoarea întrebare a lor: Cum se comportă lucrul acesta sau acela în raport cu suma de noțiuni existentă? Dacă însă întrebările sunt de așa natură că nu li se poate da un răspuns cu această sumă de noțiuni existentă, atunci orice discuție este un nonsens sub raport teoretic. Nu se ajunge prin aceasta decât la o liniștire aparentă, foarte iluzorie, în privința acelei chestiuni. De aceea am încercat, și sub raport științifico-pedagogic, să dau acestor conferințe forma pe care o au.
Până acum am obținut deci niște rezultate care ne arată că, dacă vrem să descoperim forma curbelor diferitelor mișcări, trebuie să discernem atent lucruri precum acelea care se ivesc în mișcările aparente ale corpurilor cerești, de pildă, să facem o deosebire între bucla orbitei lui Venus, care apare la conjuncție, și bucla orbitei lui Marte, care apare la opoziție. Am ajuns la concluzia că trebuie să facem această deosebire de finețe, prin faptul că am remarcat diferențele care există între curbele dezvoltate de către forța plăsmuitoare omenească din organizarea cap, pe de o parte, și cea din organizarea sistemului metabolic membre, pe de altă parte, și prin aceea că totuși există o anumită legătură între aceste două forme, legătură care însă trebuie căutată doar prin transcenderea spațiului, nu prin rămânerea în spațiul euclidian rigid.
Așadar aici se pune problema ca întâi să găsim oarecum o tranziție de la ceea ce descoperim în propriul organism omenesc la ceea ce există afară, în spațiul cosmic, care de fapt doar aparent se prezintă ca spațiu euclidian, ca spațiu rigid. Nu vom ajunge însă la o concepție clară în această privință decât dacă continuăm să aplicăm această metodă pe care am descoperit-o, adică să căutăm într-adevăr legătura dintre ceea ce se petrece în omul însuși și ceea ce se petrece afară, în spațiul cosmic, în mișcarea corpurilor cerești. În această situație nu putem decât să ne întrebăm: Ce relație există în cunoaștere între mișcările care se pot concepe în sens relativ și mișcările care sub nici o formă nu pot fi concepute în sens relativ? Nouă ne este foarte clar că printre forțele plăsmuitoare ale organismului omenesc avem forțe care acționează radial și forțe pe care trebuie să ni le imaginăm acționând de pe sferă (fig. 1). Pentru cunoașterea noastră omenească problema care se pune la o mișcare exterioară este să vedem cum se prezintă ceea ce acționează doar pe sferă și ceea ce acționează pe directia razei.
În ziua de azi s-a și făcut deja un anumit început, chiar experimental, de a deosebi aceste mișcări în spațiu. Mișcările pe sferă ale unui corp cosmic se pot urmări cu privirea liberă; astăzi însă se pot urmări prin analiză spectrală și mișcări care au loc în sens radial, cum ar fi apropieri și depărtări ale corpurilor cosmice ce se fac pe direcția liniei de vizualizare. După cum știți, urmărirea acestei probleme a dus la rezultate interesante privitoare la stelele duble [Nota 180], care se mișcă una în jurul celeilalte, mișcări care au putut fi constatate prin aplicarea principiului Doppler chiar la problema pe care am indicat-o aici.
Acum însă, prin acel demers care include omul în întregul edificiu cosmic, avem și posibilitatea de a identifica – mă voi exprima cât se poate de prudent pentru început – dacă o mișcare nu poate fi decât una aparentă, sau dacă ea trebuie să fie o mișcare reală; deci există ceva care să ne arate dacă o mișcare este reală? Am menționat deja că trebuie să facem o deosebire între mișcări ce pot fi relative și mișcări ce arată că nu pot fi concepute în sens relativ, cum ar fi, de pildă, mișcările rotitoare, de forfecare, de deformare. Trebuie să căutăm un criteriu pentru mișcările reale. Acest criteriu pentru mișcările reale poate rezulta doar dacă privim raporturile interioare ale obiectului în mișcare. Niciodată nu ne putem limita la simpla observare a raporturilor poziționale exterioare.
Am utilizat deoseori acel exemplu simplist, cu cei doi oameni pe care îi văd stând unul lângă altul la ora 9 dimineața și la ora 3 după-amiază, unde singura deosebire constă în faptul că unul dintre cei doi a rămas pe loc, iar celălalt, după ce eu am plecat din acel loc, după ce am încetat să mai exercit observația, a avut de făcut un drum care i-a luat șase ore. Acum în jurul orei 3 el se află din nou lângă celălalt. Din simpla observare a poziției, niciodată nu pot trage o concluzie despre ce avem aici. Mă voi putea lămuri în privința mișcării abia după ce observ oboseala unuia sau a celuilalt, deci după ce observ un proces interior. Deci atunci când vrei să caracterizezi o mișcare ca mișcare în sine trebuie să cunoști prin ce a trecut obiectul în mișcare, etapele la care a luat el parte. În plus, mai este necesar încă ceva, pe care nu am să-l iau în discuție decât mâine, dar astăzi vom încerca să ne apropiem puțin de problemă.
Acum trebuie să analizăm chestiunea dintr-un cu totul alt unghi. Dacă astăzi am privi alcătuirea organismului omenesc, nu vom descoperi inițial decât un fel de legătură conceptuală, în principal, desigur, cu ceea ce există afară, în spațiul cosmic. Căci totul te face să spui că omul este într-o mare măsură independent de mișcările din spațiul cosmic și că el, prin ceea ce se exprimă în viețuirea sa nemijlocită, s-a emancipat oarecum de fenomenele cosmice; așa încât noi nu putem face trimitere decât la perioada în care omul, legat de cele pe care le viețuiește, face încă puțin uz de viața sufletească în comparație cu viața obișnuită, adică cea de după naștere. Nu putem face trimitere decât la perioada embrionară, unde efectiv plăsmuirea are loc în consonanță cu forțele cosmice. Iar ceea ce mai rămâne după aceea este oarecum moștenirea a ce s-a implantat în organizarea omenească în perioada embrionară, care a reușit să se perpetueze. Nu putem vorbi aici de ereditate în sensul obișnuit, fiindcă de fapt nimic nu se „transmite ereditar”, însă în această supraviețuire (rămânere pe loc – n.t.) a anumitor entități dintr-o epocă de evoluție anterioară trebuie să ne imaginăm un astfel de proces.
Acum însă va trebui să răspundem la următoarea întrebare: Oare în această viață obișnuită, pe care o ducem după ce ne-am născut, când am ajuns deja la conștiența deplină, nu mai putem afla chiar nici o urmă care să ne amintească de legătura cu forțele cosmice? Dacă privim alternanța dintre veghe și somn la om, găsim, de exemplu, că omul de cultură din ziua de azi încă trebuie să mai lase să intervină o astfel de alternanță între veghe și somn, dar dumneavoastră știți foarte bine că, deși pentru sănătatea omului este absolut necesar ca această alternanță să se suprapună cu alternanța naturală dintre zi și noapte, el se sustrage astăzi desfășurării acestui curs natural. La orașe ea nu mai coincide; la sate continuă să fie prezentă la populația țărănească. Constituția sufletească aparte a țăranilor vine tocmai din faptul că ei noaptea și-o petrec dormind și ziua veghind. Când ziua devine mai lungă și noaptea mai scurtă, ei dorm mai puțin; când noaptea se mărește, dorm mai mult. Acestea însă sunt lucruri care totuși nu ne pot duce în cele din urmă decât la niște comparații vagi, pe care nu se poate construi o concepție clară. Dacă vrem să observăm cum pătrund raporturile cosmice până în raporturile subiective omenești și astfel să descoperim în interiorul omului ceva care să ne poată trimite la mișcări absolute din spațiul cosmic, atunci trebuie să căutăm altceva.
Și aici aș vrea să remarc un fapt, care în definitiv se poate observa foarte bine, însă doar dacă ne extindem câmpul de observație: treptat omul se emancipează de alternanța dintre somn și veghe, mai precis de succesiunea zi-noapte, dar nu se poate emancipa de poziția sa naturală fără ca anumite consecințe să nu se facă remarcate. Chiar și acei oameni care fac din noapte zi și din zi noapte, oameni care există și printre noi, în sfera culturală, chiar și aceștia trebuie să își aleagă pentru somn o altă poziție decât poziția verticală, caracteristică stării de veghe. Ei trebuie să-și orienteze oarecum șira spinării pe direcția pe care o are șira spinării animalului. Iar dacă admitem în continuare un fapt fiziologic existent la anumiți oameni, care în urma apariției unor condiții patologice nu pot dormi bine în poziție orizontală, ci trebuie pe cât posibil să se mențină în poziție verticală, exact prin aceste anomalii ale raportului dintre poziția orizontală și somn putem ajunge să descoperim anumite legități. Tocmai prin observarea excepțiilor de la regulă, care apar datorită anumitor afecțiuni mai mult sau mai puțin observabile, de pildă la astmatici, se vor putea arăta foarte clar legitățile care domnesc în acest domeniu. Iar dacă rezumăm faptele, putem spune că omul, ca să poată dormi, trebuie neapărat să se așeze într-o poziție care face ca viața lui, pe durata somnului, să se desfășoare, dintr-un anumit punct de vedere, la fel ca viața animalului. Dacă veți privi atent acele animale care nu au coloana vertebrală absolut paralelă cu suprafața Pământului, veți găsi o nouă confirmare a acestei chestiuni. Toate acestea sunt lucruri pe care nu pot decât să le indic în linii mari, dar care fiecare în parte trebuie să devină întâi obiect al științei, deoarece ele nu au fost cercetate în felul acesta până acum. Ici și colo oamenii au mai făcut unele mici observații, dar nu așa încât să epuizeze subiectul; cercetările necesare pentru progresul științei nu au fost întreprinse încă.
Aceasta este o primă realitate. O altă realitate este cea care urmează. După cum știți, ceea ce noi numim în mod simplist oboseală, care constă dintr-o serie de fapte foarte complicate, poate surveni atunci când ne mișcăm prin propria voință. Când ne mișcăm voluntar ne deplasăm centrul de greutate pe o direcție paralelă cu suprafața Pământului, ne mișcăm într-un plan paralel cu suprafața Pământului. Într-un astfel de plan se petrece procesul care însoțește mișcările noastre exterioare voluntare, iar în ceea se petrece aici putem găsi lucruri strâns legate între ele. Pe de o parte, putem găsi mișcarea efectuată paralel cu suprafața Pământului și starea de oboseală; putem merge mai departe și să spunem: Prin această mișcare paralelă cu suprafața Pământului, care simptomatic se exprimă prin starea de oboseală, are loc un proces metabolic, un consum metabolic. Deci la baza mișcării în plan orizontal se găsește ceva ce poate fi observat de noi doar ca un proces interior al organismului omenesc. Acum însă se întâmplă că omul este astfel făcut, încât nu se poate lipsi de această mișcare, bineînțeles, și de fenomenele ei însoțitoare, procesele metabolice; nu se poate lipsi mai ales pentru organizarea sa trupească. Pentru poștaș însăși profesia cere ca el să se miște pe orizontală; cel care nu este poștaș trebuie să meargă singur să se plimbe. Pe aceasta se bazează și relația, interesantă din punct de vedere economic, dintre posibilitatea de valorificare a volumului de mișcare al oamenilor care participă la economia unei țări și volumul de mișcare rămas pe dinafara economiei naționale, joc, sport și așa mai departe. Aici se împletesc deja problemele fiziologice și cele economice. Când am făcut critica noțiunii de muncă [Nota 181], am insistat deseori chiar asupra acestei legături; iar economie națională nu se poate face dacă nu se caută aici legătura dintre știința socială pură și fiziologie. Însă în acest moment este important să putem observa aceste procese paralele: mișcare în plan orizontal și un anumit proces metabolic.
Acest proces metabolic îl putem cerceta oriunde-n altă parte. Îl putem cerceta în alternanța dintre somn și veghe, numai că în cazul mișcărilor voluntare el se realizează oarecum în așa fel, încât transformarea metabolică este în acest timp, indiferent de ce se întâmplă în interiorul omului, un proces exterior. Aș putea spune că aici se întâmplă ceva pentru care delimitarea exterioară a corpului omenesc nu este absolut hotărâtoare. Se transformă materie, dar transformarea de materie care are loc aici se petrece oarecum în absolut, un „absolut relativ”, desigur, astfel încât nu se poate spune că aceasta are importanță doar pentru organizarea omenească interioară.
Oboseala însă, care împreună cu transformările metabolice este de asemenea fenomenul însoțitor simptomatic al mișcării, apare și după ce a trecut o zi în care nu ai făcut nimic. Aceasta înseamnă că aceleași entități care acționează în cazul mișcării voluntare acționează și în interiorul omului în viața zilnică pur și simplu prin intermediul organizării interne. Ca urmare, transformările metabolice trebuie să se petreacă și atunci când această stare de oboseală intervine simplu, fără ca noi să o provocăm voluntar. Noi înșine ne așezăm în poziție orizontală pentru a provoca acest metabolism, care aici survine la activitatea involuntară, pur și simplu odată cu trecerea timpului, dacă mă pot exprima așa. În timpul somnului ne așezăm în poziție orizontală, pentru a lăsa corpul să efectueze ceva ce el efectuează și când suntem într-o mișcare voluntară. De aici puteți vedea că poziția orizontală este ceva important, că nu este indiferent că luăm poziția orizontală, atunci când vrem ca organismul nostru să efectueze ceva fără ca noi să avem un aport la asta. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că în timpul somnului ne așezăm într-o poziție în care în organismul nostru se întâmplă ceva ce altminteri se întâmplă doar atunci când ne mișcăm voluntar.
Deci în organismul nostru trebuie să se realizeze o mișcare pe care noi nu o provocăm voluntar. Înseamnă că o mișcare pe care noi nu o producem intenționat are importanță pentru organismul nostru. Dacă observați mai bine faptele, veți ajunge la același rezultat ca cel pe care îl voi prezenta eu, însă voi fi nevoit – din lipsă de timp – să sar peste verigile intermediare. Așa cum metabolismul absolut se produce prin mișcarea omului, astfel încât ceea ce se petrece aici în metabolism are oarecum o importanță chimică sau fizică reală, pentru care inițial delimitarea prin piele nu există, deci se petrece ca și cum omul aparține cosmosului, în timpul somnului același proces, aceeași transformare metabolică se produce în așa fel încât ea are importanța sa în interiorul organismului omenesc. Ceea ce se transformă în timpul mișcării voluntare se transformă și în timpul somnului; însă rezultatul se transferă dintr-o parte a organismului în altă parte a organismului. În timpul somnului purtăm de grijă capului nostru. Noi executăm, sau mai degrabă lăsăm în seama organismului nostru să execute în interior transformarea metabolică pentru care de data aceasta pielea omenească are importanță ca delimitare. Transformarea se petrece în așa fel încât procesul final are importanță pentru interiorul organizării omenești.
Așadar, putem spune: Ne mișcăm voluntar – are loc o transformare metabolică; lăsăm să fim mișcați din cosmos – are loc o transformare metabolică. Aceasta din urmă se petrece în așa fel încât rezultatul, care în cazul primei transformări metabolice se risipește în lumea exterioară, acum se inversează și se arată ca atare în capul omenesc. Pur și simplu se inversează, nu se pierde în continuare; pentru a avea loc însă această răsturnare, pentru a apărea acest rezultat, trebuie să luăm poziția orizontală: Trebuie să studiem deci legătura dintre acele procese din organismul omenesc care se realizează în cazul mișcării voluntare și procesele care se realizează în somn. Din faptul că trebuie să facem acest lucru la un anumit moment al expunerii noastre puteți vedea de ce este important ca în conferințele antroposofice generale să se accentueze mereu [Nota 182] că voința noastră, care de fapt este legată de metabolism, este față de viața de reprezentare într-un raport asemănător cu raportul somnului față de veghe. În ceea ce privește desfășurarea voinței, am repetat-o de nenumărate ori, noi dormim încontinuu. Aveți acum determinarea exactă a chestiunii. Aveți omul care se mișcă voluntar în plan orizontal, care face același lucru ca în somn, respectiv doarme prin voința sa. Dormitul și mișcarea prin voință se află în [Nota 183] această relație. Noi dormim în poziție orizontală, dar rezultatul este altul, adică ceea ce se irosește în lumea exterioară prin mișcarea voluntară este preluat de organizarea noastră cap și prelucrat în continuare.
Distingem deci două fenomene bine delimitate unul de celălalt: irosirea procesului metabolic prin mișcarea voluntară și prelucrarea interioară a lui prin ceea ce se petrece în capul nostru în timpul somnului. Și dacă raportăm toate acestea la ceea ce ține de specificul animal, putem aprecia importanța cuvintelor care spun: Animalul întotdeauna își săvârșește viața în poziție orizontală. La animal această inversare a metabolismului pentru cap trebuie să se petreacă într-un cu totul alt fel, iar mișcarea voluntară la animal înseamnă cu totul altceva decât la om. Acest aspect este foarte puțin luat în considerare astăzi din punct de vedere științific. Acum nu se vorbește decât despre ceea ce se oferă simțurilor în exterior și se trece cu vederea că același proces exterior poate reprezenta cu totul altceva la o ființă decât la altă ființă. Nu avem în vedere acum nici un fel de intenție religioasă, ci vreau doar să arăt un fapt: omul moare, animalul moare; sub raport psihologic [Nota 184], mai ales, acest lucru nu poate fi identic pentru cele două ființe. Acela care consideră că este același lucru și își întemeiază cercetările sale pe așa ceva se aseamănă cu un om care găsește un brici de ras și spune că acesta este un cuțit, având o funcție asemănătoare cu a unui cuțit oarecare, deci cu el pot să-mi tai și găluștele. – Când exprimăm lucrurile așa simplist, cineva poate spune: Dar omul nu va face totuși așa ceva. Dacă el însă nu este atent, se întâmplă astfel de lucruri, chiar și cu cele mai avansate cercetări.
Așadar acum suntem avizați că în mișcările noastre voluntare găsim chiar fenomenul ce se exprimă prin direcția curbă ce merge paralel cu suprafața Pământului. Aici suntem împinși deci spre o direcție de curbă ce evoluează în acest fel. Deci ce am făcut aici? Am luat de bază un proces interior ce se petrece în om, pe care pe de o parte îl avem dat în somn, iar pe de altă parte îl avem ca pe ceva pe care îl efectuăm noi înșine, astfel încât prin ceea ce efectuăm noi înșine avem posibilitatea să definim cealaltă parte. Avem deci posibilitatea ca ceea ce se face în somn cu organismul nostru dinspre spațiul cosmic să-l considerăm elementul ce trebuie definit, ce urmează a fi recunoscut; celălalt element, procesul pe care îl efectuăm noi înșine, pe care deci îl cunoaștem sub raport pozițional, îl considerăm genul proxim, „datul” definiției.
Într-o știință adevărată ar trebui să se tindă ca definirea fenomenului să se facă nu prin noțiuni abstracte, ci tot prin fenomene. Așa ceva face necesară, desigur, în primul rând înțelegerea adevărată a fenomenelor, pentru ca după aceea să putem să le definim unul prin celălalt. Așa ceva constituie direcția caracteristică spre care tinde știința spiritului antroposofică: să ajungă la un fenomenalism autentic, să explice fenomenele prin fenomene, nu să construiască noțiuni abstracte prin care să explice fenomenele; nici să prezinte fenomenele simplu și să le lase în starea empirică întâmplătoare în care se află ele, căci acolo ele pot să stea unul lângă altul fără a se putea explica în vreun fel unul pe celălalt.
Pornind de aici aș dori să trec acum la ceva ce vă va arăta importanța deosebită a acestei strădanii spre fenomenologic. Putem spune că pentru a ajunge la reprezentări corespunzătoare există în prezent material empiric din belșug. Ceea ce ne lipsește nu este materialul empiric, ci posibilitățile de sintetizare, care în același timp înseamnă și posibilitări de a explica cu adevărat un fenomen prin alt fenomen. Pentru a putea să explicăm fenomenele unul prin celălalt, mai întâi trebuie să le înțelegem. Pentru asta însă trebuie să dezvoltăm voința, să dezvoltăm tendința de a pătrunde cu adevărat un fenomen, așa cum procedăm noi aici. Această tendință se neglijează astăzi de cele mai multe ori. De aceea, în institutul nostru de cercetare [Nota 185] nu se pune problema de a continua să experimentăm în sensul metodelor vechi de experimentare, căci în această privință există propriu-zis o mulțime de material empiric, deci nu se pune problema de a ne îndrepta spre tehnică, ci spre dezvoltarea unei sintetizări adevărate. Nu se pune problema să se continue vechile direcții de experimentare, ci – după cum am atras atenția și în cursul despre căldură [Nota 186] din iarna trecută – se pune problema de a face altfel de montaje experimentale. Nu avem nevoie doar de instrumentele care se comandă astăzi la optician și așa mai departe, ci avem nevoie să ne construim noi înșine instrumentele și montajele experimentale, pentru a putea astfel să evidențiem fenomenele de așa manieră, încât unul să îl explice pe celălalt. Noi trebuie să începem munca într-adevăr de la temelie. Atunci va putea să apară de la acel institut o multitudine de date, care ne va oferi realmente o perspectivă luminoasă. Cu instrumentele existente, oamenii din prezent pot face într-adevăr destul de multe. În unilateralitatea lor, ei au devenit extraordinar de abili în a experimenta cu acestea. Avem nevoie de montaje experimentale noi; este imperios necesar să ținem seama de acest lucru, întrucât cu montajele experimentale vechi pur și simplu nu putem depăși anumite întrebări. Pe de altă parte însă, nu trebuie speculat orbește în continuare pe baza rezultatelor obținute prin cercetările vechi, ci rezultatele experimentale trebuie să ne ofere posibilitatea ca, în cazul în care ne-am îndepărtat prea mult de faptele reale, să revenim pe cât posibil la aceste fapte reale. Întotdeauna, după ce am ajuns la un anumit punct al experimentărilor, trebuie să avem posibilitatea să trecem imediat la observații, nu să teoretizăm în continuare, ci cu ceea ce a rezultat să trecem imediat la observație, care atunci devine o observație lămuritoare. În caz contrar, nu se va putea trece peste anumite limite ale științei, care nu sunt însă decât niște limite temporare. Aici vreau să atrag atenția asupra unei astfel de limite, pe care de altfel nici un om nu o consideră de neînvins, dar care poate fi depășită doar dacă în domeniul respectiv se trece la alte montaje experimentale. Aceasta este problema constituției Soarelui.
Din observații cu adevărat atente și scrupuloase, făcute cu toate mijloacele aflate la dispoziție astăzi, rezultă, nu-i așa, că în mijlocul Soarelui se distinge ceva în legătură cu care toți oamenii sunt foarte nelămuriți. Se vorbește simplu de nucleul solar. Ce este acesta, nimeni nu poate oferi nici o informație, metoda de cercetare nu a ajuns atât de departe. Asta nu este o critică sau vreun reproș, fiecare admite lucrul acesta. Se admite apoi că nucleul solar este înconjurat de fotosferă, de atmosferă, de cromosferă și de coroană. Începe să apară posibilitatea de a ne face reprezentări la nivelul fotosferei. Putem să ne facem reprezentări și despre atmosferă și cromosferă. Presupuneți că am vrea acum să ne facem reprezentări cu privire la apariția petelor solare. Pe măsură ce ne apropiem de aceste fenomene curioase, care nu se petrec absolut arbitrar, ci prezintă un anumit ritm de maxim și minim în formarea lor, repetarea făcându-se conform unei perioade de aproximativ 11 ani, găsim, dacă urmărim aceste pete solare, că ele trebuie puse în legătură cu procese care oarecum se află în afara nucleului solar [Nota 187]. Se închipuie aici anumite procese și se vorbește de condiții de tip exploziv sau de genul acesta. Deci, procedându-se astfel, se pornește întotdeauna de la reprezentări dobândite pe Pământ. Dacă, așadar, nu se încearcă mai întâi o prelucrare și o extindere a propriului câmp noțional, așa cum am făcut-o noi atunci când ne-am reprezentat curbe care ies din spațiu, dacă nu faci așa ceva ca autoeducare, atunci nici nu va exista o altă posibilitate de a-ți explica rezultatele observațiilor asupra unui corp din afara Pământului decât tot prin intermediul condițiilor pământești.
Ce-ar fi mai lesne de făcut, conform cu sensul sferei de reprezentări actuale, decât să-ți reprezinți procesele din viața solară simplu, similar cu procesele din viața terestră, doar puțin modificate! Aici apar însă pentru început dificultăți relativ insurmontabile. Ceea ce noi numim constituție fizică a Soarelui nu poate fi descifrat cu ajutorul reprezentărilor din lumea terestră. Nu putem face altceva decât să încercăm să pătrundem rezultatele observațiilor, care sunt, până la un anumit punct, extrem de grăitoare în acest domeniu, cu ajutorul reprezentărilor, într-un mod adecvat lor. Trebuie să te familiarizezi puțin cu modul de a privi pe care aș vrea să îl caracterizez în cele ce urmează. De exemplu, dacă avem o legătură exterioară pe care o punem în lumină printr-un adevăr geometric, se spune: Ceea ce s-a construit prima dată geometric se verifică; realitatea exterioară așa este. – Dacă se regăsește ceea ce s-a construit inițial, atunci te simți unit cu realitatea exterioară. Desigur, această bucurie interioară, că totul „se brodește”, nu trebuie acum împinsă prea departe, căci această nimereală are loc întotdeauna și în cazul celor care deja au dat chix în această problemă. Și ei vor găsi întotdeauna că reprezentările pe care și le-au format se suprapun perfect cu realitatea exterioară. Dar în aceste lucruri există totuși ceva ce rămâne valabil.
Acum să încercăm să ne reprezentăm întâi un proces care are loc în viața terestră, ce se petrece în așa fel încât îi urmărim desfășurarea de la centru spre exterior, deci pe direcție radială. Să observăm un proces, cum ar fi, de exemplu, o anumită erupție, o erupție vulcanică sau direcția unei anumite deformații în cazul unui cutremur, sau ceva asemănător. Procesele de pe Pământ le vom urmări deci în sensul unei linii ce pornește din centru spre exterior. Vă mai puteți reprezenta și că numitul interior solar ar fi în așa fel făcut încât acesta nu își trimite manifestările lui dinspre centru în exterior, ci fenomenele se desfășoară dinspre coroană, prin intermediul cromosferei, atmosferei, fotosferei spre înăuntru, deci nu dinspre centru spre exterior, ci din exterior spre centru. Deci dacă pornind din interior avem fotosfera, atmosfera, cromosfera și apoi coroana (fig. 2), fenomenele se desfășoară spre interior și se pierd oarecum spre centrul spre care tind, așa cum fenomenele care pornesc de pe Pământ se pierd în spațiu. Ați ajuns astfel la o reprezentare care vă permite să sintetizați într-un anumit fel rezultatele empirice. Dacă deci vorbiți concret, veți spune: Dacă pe Pământ există cauze care fac ca erupția unui crater să aibă loc în sus, legătura cauzală pe Soare este de așa natură încât ceva în genul erupției unui crater se face dinspre afară spre interior; astfel, o dată totul se împrăștie în spațiu, altă dată tinde să se adune în centru.
După cum vedeți, problema care se pune este ca mai întâi să pătrundem, să înțelegem fenomenele care se urmăresc aici, pentru a putea ulterior să le explicăm unul prin celălalt. Doar după ce am acționat în acest fel asupra părții calitative a lucrurilor, după ce am încercat cu adevărat să găsim un fel de matematică calitativă, în sensul cel mai cuprinzător, vom putea să mergem înainte. În legătură cu aceasta vom vorbi și mâine. Astăzi aș vrea să mai menționez, în special pentru matematicieni, că mai există și posibilitatea de a găsi chiar prin intermediul matematicii punți către o apreciere calitativă, către o matematică calitativă. Această posibilitate se face simțită cât se poate de intens și în prezent, prin încercarea de a privi geometria analitică și rezultatele ei în legătură cu geometria sintetică, prin viețuirea interioară a geometriei proiective. Aceasta reprezintă de fapt doar un început, însă un început foarte, foarte bun, iar cel care a făcut începutul cu astfel de lucruri, care deci a consimțit o dată să încerce să se lămurească cum se face că o linie nu are două puncte infinit depărtate, unul la un capăt și celălalt la celălalt capăt, ci în ambele situații un singur punct infint depărtat, acela va găsi în acest domeniu și noțiuni mai reale și de aici încolo o matematică calitativă, prin care nu mai consideră ceea ce se comportă polar ca fiind pur și simplu opus, ci redresat*. Nici calitativ nu au totuși aceeași orientare. Fenomenele de la anod și catod nu sunt orientate la fel**, ci în spate există altceva. Iar drumul de a descoperi cândva ce fel de deosebire se află acolo în spate constă în a nu admite în general că o linie reală are două capete, ci de a-ți fi clar că o linie reală, privită în totalitatea ei, nu trebuie gândită cu două capete, ci cu un singur capăt, celălalt capăt trebuind să treacă prin niște condiții reale, undeva unde își găsește o continuare.
* Gleichgerichtet = redresat.
** Gleich gerichtet = cu aceeași orientare.
Vă rog să sesizați importanța unei astfel de afirmații. Ea conduce adânc în taine profunde ale naturii, față de care te poți apropia doar cu această pregătire; altfel reprezentarea nu va pătrunde niciodată fenomenul.
