Aș vrea să revin mai întâi asupra unei chestiuni, care probabil va suscita anumite neînțelegeri, dacă unul sau altul dintre distinșii auditori va găsi de cuviință să aprofundeze lucrurile [Nota 188] prezentate aici. Este vorba de reprezentarea conform căreia planul în care desenez lemniscata se rotește în același timp în jurul axei lemniscatei, respectiv în jurul liniei care unește cele două focare, sau cum vreți să îi spuneți. În acest caz trebuie să desenez lemniscata în spațiu, desigur. Am desenat în figura 1 proiecția ei.
Cu acest desen în spațiu [Nota 189] al lemniscatei avem de-a face atunci când luăm în considerare acele lucruri de care am pomenit atunci când a fost vorba de sistemul osos și de sistemul nervos – chiar și la circulația sangvină se poate urmări. Toate acestea nu trebuie gândite în plan, ci în spațiu. Ca urmare, această figură de opt a lemniscatei este perfect justificată, însă eu am arătat deja că de fapt aici avem de-a face cu corpuri de rotație [Nota 190]. Același lucru se aplică deci și pentru ceea ce am spus adineauri: într-un anume fel, formele din cadrul organizării sistemelor nervos-senzorial și metabolism-membre sunt dispuse reciproc conform acestui principiu al lemniscatei de rotație.
Acum, deoarece într-un anume fel noi suntem uniți spațial cu Pământul, am fost nevoiți să căutăm criteriul mișcării acestuia în spațiu în modificările ce se petrec în omul însuși. Spunem: Dacă observăm mișcările pur exterior, nu este posibil să te ridici deasupra relativității acestora. Însă în momentul în care tu însuți participi la mișcări și când datorită participării la mișcări poți constata modificări în interiorul corpului tău, înseamnă că pe baza modificărilor interioare poți descifra oarecum realitatea acelor mișcări.
Am arătat deja că în procesele metabolice avem un criteriu pentru mișcarea voluntară pe care o face omul atunci când își deplasează centrul de greutate paralel cu suprafața Pământului. Am mai arătat că în procesele care decurg asemănător cu aceste procese metabolice din timpul mișcărilor voluntare, în fenomenele de oboseală din cursul zilei, deci care au loc odată cu modificarea poziției Soarelui, avem un criteriu pentru mișcarea pe care, fără îndoială, noi o executăm în spațiul cosmic odată cu Pământul. Putem spune deci: Ceea ce se petrece între capul omului și restul organismului pe direcție verticală, când omul stă drept, se întâmplă și pe direcția paralelă cu suprafața Pământului – în care evoluează îndeobște șira spinării animalului – atunci când omul doarme. Astfel, în comparația dintre metabolismul din timpul somnului și cel din timpul veghei avem de fapt un fel de reactiv al raporturilor mișcărilor Pământului și Soarelui.
De acum încolo putem trece la celelalte ființe din natură. Vedem planta, care păstrează o poziție radială. Este aceeași direcție pe care o avem noi ca oameni în stare de veghe. Trebuie însă să ne fie clar că atunci când comparăm direcția noastră verticală cu direcția verticală de creștere a plantei nu avem voie să le luăm cu același semn, ci trebuie să le luăm cu semne contrare. Există multe motive care ne obligă să considerăm sensuri opuse pentru direcția verticală a omului și direcția verticală de creștere a plantei. Aș vrea să indic încă o dată că procesul [Nota 191] de creștere a plantei, care în final duce la depunerea carbonului, la om este suprimat, astfel încât trebuie luat ca semn negativ. Omul trebuie să elimine tocmai ceea ce consolidează planta ca plantă. Aceasta și altele asemănătoare ne obligă să spunem: Dacă direcția de creștere a plantei este spre în sus, direcția corespunzătoare la om trebuie să o punem jos (fig. 2).
Acum se ridică următoarea întrebare: Ce avem de fapt în această direcție? În această direcție avem ceva ce este în legătură cu creșterea noastră de la an la an cât timp suntem în creștere, deci ceva ce reprezintă un proces asemănător cu al plantei. Vom realiza însă ce înseamnă aceasta numai dacă ne reprezentăm următoarele: planta crește din Pământ radial în sus, spre spațiul cosmic; în cazul nostru însă trebuie să ne reprezentăm că, paralel acestei creșteri a noastre, vizibilă fizic, are loc o creștere invizibil-suprafizică în sens contrar, ceva ce crește în noi aproximativ de sus în jos. Dacă vrem să înțelegem creșterea pe verticală a făpturii omenești, trebuie să ne reprezentăm că omul crește în sus, însă în sens contrar i se dezvoltă o formațiune vegetală invizibilă, care își dezvoltă rădăcinile în sus, înspre cap, iar florile în jos. Este un proces de plăsmuire a plantei negativ, opus procesului fizic de plăsmuire a omului [Nota 192]. În această direcție (ambele săgeți) avem deci mișcări similare. Așa cum planta crește de la Pământ în sus, tot așa trebuie să ne reprezentăm că din spațiul cosmic, dinspre Soare, se dezvoltă în sens invers, spre centrul Pământului, această plantă-om suprafizică. Și în aceste linii de creștere având aceeași direcție – după cum am mai spus, eu nu pot indica acum decât direcția, în continuare dumneavoastră puteți urmări aceasta la fenomenele empirice – trebuie să vedem linia care unește Pământul cu Soarele, numai că o dată tinzând pozitiv în afară, altă dată tinzând invers, negativ. Nu vă veți putea reprezenta aceasta decât căutând în ea concomitent linia de deplasare a Pământului și linia de deplasare a Soarelui. Deci, unind cele două corpuri, avem liniile de deplasare ale Pământului și Soarelui, în așa fel încât rezultă o linie perpendiculară pentru suprafața Pământului.
Va trebui, de fapt, să ne reprezentâm că într-un anume fel Pământul și Soarele se deplasează pe aceeași traiectorie, și totuși în sensuri opuse. O reprezentare substanțială pentru acest fapt o aveți în ceea ce am explicat ieri, când vă spuneam că nu avem altă soluție decât să ne închipuim constituția Soarelui – nucleul solar, fotosfera, atmosfera, cromosfera, coroana – în așa fel, încât, dacă în cazul Pământului formarea craterului la anumite revărsări, chiar și maree, pornește din interior spre exterior, în cazul Soarelui totul merge din afară spre interior, astfel încât Soarele își trimite revărsările sale de la periferie spre interiorul nucleului solar. În felul acesta noi vedem ceea ce se petrece în jurul Soarelui aproximativ în același fel în care am vedea lucrurile de pe Pământ atunci când ne-am plasa în centrul Pământului și am privi în afară, cu deosebirea că ceea ce vedem convex ne-ar apărea concav. Când privim Soarele vedem oarecum procesele terestre, însă ca și cum am sta în centrul Pământului și suprafața interioară a acestuia ar avea nu o curbură concavă, ci una convexă, ca și cum interiorul Pământului ar fi devenit exteriorul Soarelui. Dacă adoptați această reprezentare, veți sesiza foarte bine naturile polar-diferite ale Pământului și Soarelui. Faptul că vă puteți forma o astfel de reprezentare este important și pentru că, printr-o astfel de răsturnare, se pot obține informații despre constituția Soarelui pornind de la cea a Pământului, la fel ca în răsturnarea dintre organismul metabolism-membre cu oasele lungi aferente și organismul neurosenzorial cu oasele craniene aferente la care m-am referit. Abia prin aceasta însă obtineți adevăratul fel în care omul se subordonează cosmosului. În realitate polaritatea din om se regăsește în polaritatea dintre Soare si Pământ.
Am să urmăresc acum un anumit fir de gândire, care vi s-ar arăta foarte sigur dacă am putea studia toate formele intermediare; dar, după cum v-am mai spus, eu aș vrea să vă conduc spre ceva substanțial. Trebuie să căutăm deci o curbă care să ne permită să ne reprezentăm că deplasările Soarelui și ale Pământului se produc pe una și aceeași orbită, și totuși în sensuri opuse. Dacă studiem atent toate locurile geometrice pe care le găsim în felul acesta, atunci această curbă se poate stabili absolut univoc. Trebuie să vă reprezentați alura acestei curbe ca lemniscată de rotație [Nota 193], care în același timp însă avansează în spațiu (fig. 3). Reprezentați-vă apoi că într-un punct oarecare al acestei curbe elicoidale în formă de lemniscată ar fi Pământul și în alt punct Soarele, iar Pământul s-ar deplasa în urma Soarelui. Aici mișcarea Pământului se face în sus și mișcarea Soarelui se face în jos (la P1, S1). Ele trec unul pe lângă celălalt. Fenomenul real se ascunde în spatele deplasărilor, atât a Pământului cât și a Soarelui, nu vi-l puteți reprezenta așa ușor; singura posibilitate este să vă imaginați că Pământul și Soarele se deplasează pe o elice sub formă lemniscatică, unul urmând celuilalt și că ceea ce se proiectează acum în spațiu ia naștere în felul acesta. Presupunem linia de vizualizare PS; imaginați-vă că proiectați poziția Soarelui în S; presupuneți că Soarele a înaintat până la S1. Pozițiile aparente și tot ceea ce se are în vedere aici le obțineți exclusiv ca proiecție a ceea ce rezultă atunci când Pământul și Soarele trec unul pe lângă celălalt.
Dacă vreți însă ca aceste calcule de poziții să se potrivească exact, trebuie să introduceți toate corecturile respective, de exemplu ecuațiile Bessel [Nota 194] și altele; va trebui să includeți tot ceea ce există într-adevăr aici. Trebuie să aveți în vedere faptul că și astronomia actuală are pentru calcule trei Sori, așa după cum am menționat deja, și anume: Soarele real, Soarele intermediar și Soarele median. Dintre acești trei Sori, doi sunt bineînțeles inventați, căci aici nu există decât Soarele real. Determinările temporale se fac în primul rând cu Soarele intermediar – care coincide cu Soarele adevărat doar la perigeu și apogeu, în rest nu coincide absolut deloc – și apoi cu celălalt Soare, care coincide cu Soarele intermediar doar la echinocțiu [Nota 195]. Orbita solară determinată de obicei se folosește doar pentru a putea introduce corecturi, conform celor de mai sus. Dacă luăm în calcul toate cele de mai sus, obținem într-adevăr acest rezultat. Obținem astfel un rezultat care concordă și cu ceea ce obținem atunci când observăm legătura omului cu cosmosul.
Acum se pune problema ca această curbă, pe care am obținut-o aici, s-o raportăm în mod corect la sistemul nostru solar. În acest scop aș vrea să vă prezint sistemul solar ipotetic obișnuit (fig. 4), fără să mai iau în considerare astăzi cele două planete aflate la periferie – ele nu sunt necesare în acest context. Voi desena – nu am să respect proporțiile – orbita lui Saturn, orbita lui Jupiter, orbita lui Marte, orbita Pământului, împreună cu orbita Lunii, orbita lui Venus, orbita lui Mercur, Soarele. Undeva, pe aceste orbite, trebuie să căutăm apoi planetele respective.
Dacă admitem că ceea ce avem aici este o imagine perspectivală, se pune problema să vedem cum se încadrează în aceasta ceea ce tocmai am spus acum despre orbita Pământ-Soare. Ea se încadrează dacă urmărim calculul așa cum am arătat mai înainte, și anume: trebuie să desenăm orbita Pământului astfel încât acesta să tindă să ocupe locul pe care l-a avut înainte Soarele, iar Soarele la rândul lui să tindă spre locul pe care l-a avut înainte Pământul. În acest fel obținem jumătatea lemniscatei: Pământ, Soare, Pământ, Soare; după ce acesta a făcut un tur complet, merge în continuare [Nota 196] (fig. 5). După cum vedeți, cele două corpuri trec unul pe lângă celălalt. Astfel, orbita reală a Pământului și Soarelui se obține închipuindu-ne Pământul ocupând o dată această poziție și altă dată poziția în care ne-am obișnuit să așezăm Soarele, pentru aceasta trebuind să desenăm Soarele în locul în care ne-am obișnuit să așezăm Pământul. În realitate, raportul reciproc al mișcărilor Pământului și Soarelui nu se obține presupunând pe unul sau pe altul în repaus, ci imaginându-ne ambele corpuri într-o mișcare, în care unul urmează celuilalt, dar în același timp unul trece pe lângă celălalt. Ceea ce trebuie să ne reprezentăm noi este că, în perspectivă, în centrul sistemului nostru planetar o dată stă Soarele, apoi în locul în care stă de obicei acesta trece Pământul. Ele își schimbă reciproc poziția. Chestiunea este complicată, fiindcă între timp și planetele își schimbă poziția lor, bineînțeles, de unde și această complicare semnificativă. Dacă însă în primă fază admit desenul perspectival (fig. 4), atunci trebuie să reprezint Soarele în centru. Cealaltă dispunere o obțin dacă desenez ideal șirul de planete, începând cu Pământul în centru, apoi Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn. Vedeți așadar că prin perspectivă noi suntem tentați oarecum să elaborăm un sistem aparent simplu, care însă nu este atât de simplu. În realitate este ca și cum Pământul și Soarele și-ar schimba reciproc poziția centrală, în raport cu celelalte planete.
Nu-mi este deloc ușor să vă expun aceste lucruri, care chiar și astăzi pot fi privite ca ceva fantezist, pentru că nu este posibil să le calculez în cele mai mici amănunte. Cu toate dificultățile ce apar, ele pot fi însă calculate. Ceea ce am vrut însă a fost să vă prezint o dată raporturile astronomiei cu celelalte domenii ale științei, iar acum nu mai rămâne altceva de făcut decât să rezumăm cât mai clar întregul material.
Așadar, dacă urmărim traiectoria Pământului și a Soarelui, făcând de asemenea abstracție de sistemul planetar, trebuie să ne închipuim o lemniscată în care Pământul merge pe urma Soarelui. Ea este prezentată în proiecție în figura 6 [Nota 197]. Prin aceasta aveți și posibilitatea de a lega de gravitație o reprezentare rațională. Ea constă în principiul „târârii după sine”. Și dacă vă reprezentari chestiunea în acest fel, nu mai aveți nevoie de acea dualitate problematică, de forță gravitațională și forță tangențială, deoarece acestea, dacă gândiți chestiunea sistematic până la capăt, sunt reduse aici la o singură forță. De altfel și așa este destul de problematic, nu-i așa, să-ți reprezinți Soarele în centru și de jur împrejurul lui planetele, prin care trece un fel de impuls în direcție tangențială, așa cum ar trebui să presupunem de fapt dacă vrem să ne menținem strict în newtonianism. Dacă deci vă închipuiți lemniscata mare a fi traiectoria Pământ-Soare, veți fi nevoiți, pentru a putea să ridicați în perspectivă formele traiectoriilor celorlalte planete împreună cu traiectoria Pământ-Soare, să vă reprezentari traiectoria planetelor apropiate de Soare sub forma lemniscatei mici. Prin aceasta, dacă linia de vizualizare este v, aveți posibilitatea, ca pentru o altă poziție, o poziție anume a planetei în cadrul orbitei, să obțineți bucla ca imagine în perspectivă. În partea dinspre interior obținem bucla (b), iar cele două ramuri duc aparent la infinit (i).
Acum însă, dacă luăm orbita Pământ-Soare, și traiectoria planetelor interioare ca mai sus, orbitele corespunzătoare planetelor exterioare trebuie să ni le reprezentăm sub forma unor lemniscate ca în figura 7; noua orbită s-a desenat în jurul figurii 6; acum ar trebui să o desenez și în partea de sus, însă ce urmează va fi identic. Dar ulterior lemniscata avansează și reușește să se strecoare prin lemniscata planetei exterioare.
Avem un sistem de lemniscate bine precizat, care reprezintă orbitele planetelor și de asemenea orbita Pământ Soare. Ceea ce vă înfățișez acum schematic se poate ușor pune de acord cu faptul că, în perspectivă, buclele lui Venus și Mercur le vedem la momentul conjuncției, că apoi, tot în perspectivă, buclele lui Jupiter, Marte și Saturn trebuie să le vedem la momentul de opoziție. Acum puteți înțelege înainte de orice legătura existentă între planete și om. Căci îndată ce priviți aceasta veți spune: Ceea ce aveți în Mercur și Venus este aproape de însăși direcția orbitei Pământ-Soare; se află oarecum în proxima vecinătate cosmică a orbitei Pământ-Soare. De aceea, ca mod de comportare, aici avem de-a face cu linia radială, care în fond reprezintă linia care unește Pământul cu Soarele. Celelalte orbite în schimb, orbitele planetelor exterioare, ale planetelor superioare, intră în discuție mai mult prin direcria lor laterală, prin direcția sferică; prin acțiunea lor, ele se apropie mai mult de ceea ce se mișcă periferic în cadrul omului. De aceea și putem spune: Ceea ce vedem la Venus și Mercur se înrudește mult mai mult cu ceea ce trăiește ca realitate cosmică în noi; ceea ce vedem în orbita planetelor exterioare se înrudește mult mai mult cu ceea ce reprezintă cerul stelelor fixe în general. Ca urmare, ajungem și aici la un fel de criteriu de evaluare calitativă a ceea ce se întâmplă propriu-zis în cosmos. Natural, curbele pe care le-am trasat au un scop pur schematic și de fapt ar trebui să se spună: o planetă interioară are o orbită care face o buclă al cărei centru este însăși orbita Pământ-Soare; o planetă exterioară înglobează în bucla sa orbita Pământ-Soare.
Aceasta este de fapt partea esențială, căci chestiunea în sine este atât de complicată încât propriu-zis nu putem ajunge decât la reprezentări schematice de acest fel. De aici mai puteți înțelege, de asemenea, oricât de neplăcut sună aceasta pentru urechile unora, cât este de necesar să renunțăm la un anumit principiu, care și-a făcut debutul odată cu explicațiile despre natură de la începutul perioadei actuale. Este principiul că totul ar trebui explicat cât mai simplu. Odată chiar exista tendința să se spună: Simplul este soluția corectă. Și astăzi încă se continuă să se protesteze energic atunci când nu se prezintă lucrurile suficient de simplu. Dar natura nu este deloc simplă. Mai mult, s-ar putea spune chiar că natura, realitatea, este un lucru care pe dinafară pare simplu, dar care, dacă îl cercetăm cu adevărat, este complicat; astfel că de regulă ceea ce se arată a fi simplu este o imagine aparentă.
Pentru mine nu a fost deloc important ca aceste conferințe să culmineze prin ceva ce din capul locului nu este în concordanță cu adevărurile unanim recunoscute; intenția mea de principiu nu a fost aceasta, ci aceea de a răzbate la culisele adevărului. Ipotezele astronomiei actuale referitoare la tabloul cosmic ascund însă atâtea contradicții, încât efectiv te întorci complet nesatisfăcut după ce ai trecut prin toată această astronomie de toate zilele. Vedem apărând ipoteza acelui tablou cosmic pe care l-am schițat și eu: orbitele planetare în formă de elipse, în unul dintre focare Soarele și așa mai departe. Pentru că nu se poate altfel, se dau apoi acestor orbite planetare înclinații diferite. Aceste înclinații rezultă din observarea în perspectivă; toate aceste lucruri complicate sunt lucruri în perspectivă. În schimb însă calculele nu se fac după acest sistem planetar simplu, care se explică elevilor în școală și care continuă să se perpetueze, ci după tabloul cosmic al lui Tycho Brahe [Nota 198], trebuind să se introducă continuu corecții. Asta pentru că dacă se calculează după formulele uzuale, de exemplu poziția Soarelui la un anumit moment, rezultatul nu concordă cu realitatea. În acel punct, în loc să se găsească Soarele real, se află fie Soarele intermediar, fie Soarele median, deci lucruri inventate. Așa este, sunt niște lucruri absolut inventate și trebuie mereu introduse corecții pentru a ajunge la rezultatul just. Aceste corecții conțin ceea ce duce spre adevăr. Dacă în loc ca în formule să rămânem rigizi și să ajungem la niște născociri facem formulele mobile în sine și apoi încercăm să desenăm curbele, vom obține acest sistem desenat de noi, chiar dacă doar schematic.
După cum vedeți, eu am încercat în primul rând să pun accentul pe faptul că în dumneavoastră ar putea lua naștere o imagine a armoniei dintre organizarea omenească și constituția cosmosului. Dacă ați urmărit totul până aici, nu veți putea considera această armonie ca ceva care păcătuiește față de felul de gândire propriu științei. În perioada în care a avut loc trecerea de la tabloul cosmic ptolemeic la cel copernican a intervenit o schimbare și în interpretarea legăturii dintre om și fenomenele cerești. Dacă ne întoarcem la acele timpuri mai vechi, în care mai dăinuiau, chiar dacă într-o perspectivă diferită, reprezentări clare în ce privește armonia dintre mișcările corpurilor cerești și forma omenească – am mai discutat în acest sens în urmă cu câteva zile –, atunci vom găsi ceva special, ce trăia desigur instinctiv, dar care astăzi, ridicat la nivelul conștienței, determină concepția științifică actuală, căreia de asemenea trebuie să-i rămânem credincioși atunci când ne aventurăm într-un domeniu atât de problematic și de hazardat.
Propriu-zis nu există nici o deosebire între felul cum aplicăm matematica în mod obișnuit și felul cum aplicăm această matematică calitativă, pe care am reușit s-o elaborăm treptat, la om și la fenomenele cerești. Dar vedeți dumneavoastră, exact în vremea în care a avut loc acea trecere de la vechiul sistem heliocentric la noul sistem heliocentric a apărut și în evoluția omenească o ruptură în ceea ce privește cunoașterea, când nu s-a mai lăsat nici o punte între ordinea cosmică fizic-senzorială – ordinea cosmică naturală – și ordinea cosmică morală. În alte conferințe am menționat adesea că astăzi noi ne aflăm în plin conflict [Nota 199], că pe de-o parte suntem nevoiți să facem ca reprezentările teoretice asupra naturii să sfârșească într-o nebuloasă originară, că lumea s-a dezvoltat din procese pur naturale; așa și Pământul nostru, înăuntrul căruia ne aflăm, urmează de asemenea o legitate pur naturală, ajunge să aibă un sfârșit. Acolo în mijloc trăim noi. Din propriul nostru interior se ridică impulsuri morale, nu se știe de unde vin ele. Se știe însă foarte precis – dacă gândim în sensul acestui dualism – că într-o zi chiar și pentru aceste impulsuri se va deschide un mormânt mare. Așa se gândește, dacă se face atât de puțin pentru a stabili niște punți între ordinea cosmică naturală și ordinea cosmică morală. Trebuie găsită din nou această punte dintre ordinea cosmică naturală și ordinea cosmică morală. Trebuie să fim din nou în stare să gândim într-o armonie deplină ordinea cosmică naturală și ordinea cosmică morală. Cu alte ocazii am amintit [Nota 200] cum poate fi căutată această punte. Ea poate fi găsită cu adevărat tocmai prin intermediul științei antroposofice a spiritului.
Aș vrea să vă atrag atenția că această disociere a ordinii cosmice naturale de ordinea cosmică morală se arată în special în anumite domenii. Un astfel de domeniu este cel cu care avem de-a face aici. Într-un fel și aici a intervenit în cadrul evoluției omenești disocierea aspectului natural de aspectul moral. Aspectul moral s-a dezvoltat în astrologie, aspectul natural în astronomia golită de spirit. Nu trebuie să vă mai amintesc că în astrologia care se practică astăzi nu observăm nimic care să aibă de-a face în vreun fel cu știința, așa cum este înțeleasă ea; nu mai este nevoie de nici o demonstrație care să vă arate că aceasta este o rătăcire în una dintre direcții. Dar și în cealaltă direcție, a astronomiei, în ceea ce numim sistemul nostru cosmic avem de-a face tot cu o rătăcire. În curbele perspectivale, sau mai bine zis în curbele proiective, pe care le trasăm de obicei atunci când desenăm sistemul nostru planetar, ca și în curbele care iau naștere atunci când observăm rezultanta mai multor componente în cadrul deplasării Soarelui împreună cu întregul sistem planetar, nu avem de-a face cu realități. În toate acestea avem de-a face cu lucruri formate din foarte multe componente. Și deoarece aici avem de-a face cu relativități, este necesar să urmăm acel criteriu, care pe unii îi conduce la înțelegerea reală a curbelor, deși altora li se poate părea un criteriu foarte vag, și anume să încercăm pur și simplu să descifrăm secretul ce se ascunde în spatele nevoii omului ca, atunci când doarme, să ia poziția orizontală, deci să părăsească linia care unește Pământul cu Soarele. Așa după cum omul poate executa mișcările sale voluntare doar când centrul său de greutate se deplasează pe o direcție perpendiculară pe linia care unește Pământul cu Soarele, tot așa el poate îndeplini mișcările sale involuntare doar când se transpune el însuși pe direcția perpendiculară pe traiectoria Pământ-Soare. Dacă vrea să iasă din câmpul de acțiune al mișcării voluntare, astfel încât ceea ce acționează de obicei în mișcarea voluntară să acționeze interior și să se producă un transfer de metabolism între corp și cap, atunci trebuie să se plaseze pe această direcție. La fel puteți găsi trecerea spre celelalte direcții ale omului, iar după direcțiile înscrise în om, care se obțin studiind conformația sa, puteți alcătui curbele despre care este vorba în mișcarea corpurilor cerești. Acest lucru nu este la fel de ușor de realizat ca atunci când observăm cu ajutorul lunetelor și al vinclurilor lor, este însă singurul drum prin care putem găsi această legătură dintre om și fenomenele cerești.
