Dacă ne amintim încă o dată cele spuse de mine cu privire la opoziția dintre Pământ și Soare vom înțelege că, dacă vrem să răspundem unor astfel de probleme, este necesar să urmărim faptele empirice într-un anumit mod. Este absolut imposibil să-ți poți forma niște păreri despre ceea ce vezi dacă nu presupui dinainte că, eventual, în interpretarea acestora sunt necesare diferențieri radicale. Nu putem ajunge la interpretarea corectă a unor fenomene, cum ar fi cele care ne apar atunci când privim așa-numitul corp solar, decât dacă pornim de la ipotezele făcute de noi, de exemplu de la întrebarea: Când ne îndreptăm ochiul liber, sau ochiul înarmat cu aparate, spre Soare, cum putem să interpretăm niște fenomene asemănătoare cu cele ce au loc pe Pământ, unde ele primesc direcția dinspre centru spre periferie, spre spațiul cosmic, cum să interpretăm deci aceste fenomene asemănătoare cu cele ce au loc pe Pământ – asemănătoare doar la o privire exterioară – când ne îndreptăm privirea spre Soare? Fenomenele observate empiric vor apărea în lumina adevărată doar dacă avem la bază o explicație de genul următor: dacă o anumită erupție sau ceva asemănător are la suprafața Pământului tendința de a se desfășura în sus (fig. 1a), un proces ce are loc pe Soare, să zicem o pată solară, va trebui să tindă în desfășurarea sa dinspre exterior spre interior (fig. 1b). Și dacă continuăm acest mod de a privi lucrurile, putem spune că așa cum atunci când mergem în jos, sub nivelul Pământului, intrăm în materia densă, la fel ne putem imagina că deplasându-ne de la exteriorul Soarelui spre interiorul său intrăm într-o rarefiere a materiei.
Putem spune deci: Dacă privim Pământul și așezarea sa în cosmos, el ni se înfățișează ca materie ponderabilă plasată în univers; în ceea ce privește Soarele, ne apropiem de realitate dacă ne reprezentăm că, în pofida faptului că mergem de la periferie spre interior, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de materia ponderabilă și intrăm din ce în ce mai mult în impoderabil. Prin apropierea de centru avem deci exact contrariul manifestărilor terestre. Ar trebui deci să ne închipuim Soarele ca un fel de gaură, să zicem, în materia cosmică, ca un spațiu vid, ca o sferă goală înconjurată de materie; spre deosebire de Pământ, care reprezintă o materie densă înconjurată de materie rarefiată. În ceea ce privește Pământul, trebuie deci să ne reprezentăm următoarele: în exterior aer, în interior materie mai densă; pentru Soare situația se inversează: de la o materie relativ mai densă intrăm într-o materie mai rarefiată și în cele din urmă în negația materiei. Cine vrea să sintetizeze în mod cu adevărat obiectiv toate fenomenele din acest domeniu nu poate spune decât astfel: în Soare nu avem, comparativ cu materia terestră, un simplu corp cosmic rarefiat, ci sub un anumit raport, considerând materialitatea Pământului pozitivă, în interiorul Soarelui avem materie negativă. Nu ne putem descurca în privința acestor fenomene decât dacă ne imaginăm că în interiorul spațiului solar avem materie negativă.
Acum, materia negativă, în compararie cu materia pozitivă, acționează prin supțiune. Materia pozitivă este de natură compresivă, cea negativă este absorbantă. Dacă însă vă imaginați că Soarele este o acumulare de forțe aspiratoare, nu mai aveți nevoie să căutați o altă explicație pentru gravitație, fiindcă asta și este explicația ei. Dacă în continuare vă reprezentați cele expuse de mine ieri, și anume că mișcarea Pământului și a Soarelui se realizează pe aceeași traiectorie orbitală, Pământul secondând Soarele, veți avea raportul cosmic dintre Soare și Pământ: în față Soarele, ca o acumulare de forțe aspiratoare și, în urma lui, Pământul târât, datorită acestei forțe de supțiune, în spațiul cosmic în aceeași direcție orbitală în care înaintează Soarele însuși. În felul acesta puteți urmări ceea ce de obicei nu puteți însoți interior cu ajutorul reprezentărilor. Niciodată nu veți reuși să vă descurcați cu o reprezentare care încearcă să lege între ele fenomenele, dacă nu adoptați astfel de reprezentări, dacă în cadrul materiei nu vă veți imagina într-adevăr o intensitate pozitivă și una negativă; astfel materia terestră, ca materie propriu-zisă, este pozitivă, are o intensitate pozitivă, iar materia solară are o intensitate negativă, deci în comparație cu spațiul umplut ea nu este doar un spațiu gol, ci o absență a spațiului, ceva mai puțin decât un spațiu gol.
Este o reprezentare care probabil este greu de construit. De ce însă cei obișnuiți să-și facă reprezentări matematice nu și-ar reprezenta o anumită umplere a spațiului prin mărimea +a, apoi spațiul vid drept zero, iar spațiul care este mai puțin decât gol prin mărimea −a? Aveți acum posibilitatea să vă imaginați o relație matematică, sau cel puțin analoagă celei din matematică, corectă între diferitele intensități de materie, aici, în cazul nostru special, între materia terestră și cea solară.
Ca o paranteză doar, aș vrea să mai adaug ceva: indiferent cum se gândește acum despre relațiile real-pozitivului și negativului față de imaginar – nu vreau să discut aici care sunt părerile în această privință, totuși o interpretare a așa-numitelor numere imaginare se vădește a fi necesară, deoarece ele rezultă, de asemenea, ca soluții în rezolvarea unor ecuații sau a unor probleme. Dacă în ceea ce privește intensitatea se admite un pozitiv și un negativ, la fel am putea admite și un imaginar, astfel că vom avea:
În felul acesta vom avea și posibilitatea ca, pe lângă materia pozitivă și negativă, să adăugăm ceva ce, în antroposofie, de exemplu, vrea a se numi materie, sau – dacă doriți – spiritualitate a astralului [Nota 201]. Am avea atunci posibilitatea să găsim o cale matematică de trecere spre astral. Acestea însă, așa cum am spus, doar în paranteză. Luați acum în considerare și legătura dintre ceea ce am expus acum și omul în sine. Puteți să spuneți următoarele: Corpul fizic al omului are în mod neîndoielnic anumite raporturi cu materia ponderabilă terestră. Deoarece omul, ca om treaz, în poziție verticală a corpului fizic, este în anumite relații față de materia terestră, atunci aceste relații față de materia terestră le putem compara, în sensul celor expuse anterior, cu direcția verticală a plantei. Ieri însă am văzut că, de fapt, în om planta trebuie să ne-o reprezentăm orientată invers, că într-un fel planta exterioară trebuie să ne-o reprezentăm crescând de jos în sus, iar planta din om crescând de sus în jos (fig. 2).
Da, dar ce crește oare aici de sus în jos? Cu siguranță nu ceva vizibil, ci ceva suprasensibil. Deoarece noi punem aceasta în legătură cu Soarele, atunci, dacă punem forțele de creștere vegetale în legătură cu orbita Pământ-Soare și considerăm că acestea sunt orientate dinspre Pământ spre Soare, ceea ce crește în om în sens invers trebuie să ni-l închipuim crescând în corpul lui eteric. Deci această forță care pornește din Soare, această forță de supțiune, acționează în om străbătând corpul eteric de sus în jos. În felul acesta în om, în trupul lui, sunt active două entități opuse: o entitate solară și o entitate pământească. În particular, trebuie să putem dovedi că aici avem așa ceva, iar dacă interpretăm lucrurile corect putem s-o și demonstrăm; căci ceea ce acționează aici în om de sus în jos poate fi explicat în modul cel mai diferit. Dacă avem o forță care acționează în directia a-b, noi o putem urmări nu numai în această direcție, ci o putem urmări și imaginar [Nota 202]. Dacă forța are această mărime, ne-o putem reprezenta descompusă în două componente (fig. 3). Deci putem construi oriunde componente ale forțelor care se află propriu-zis pe direcția traiectoriei Pământ-Soare.
Dacă apăs cu degetul în această direcție, pentru suprafața de apăsare rezultă presiunea pe care materia ponderabilă o exercită asupra mea, iar contrapresiunea corespunde forței solare care acționează prin mine, deci prin corpul meu eteric. Dacă vă imaginați aici o suprafață ce presează asupra unui om sau împotriva căreia apasă omul, în sensul opus aveți acțiunea forței imponderabile. Ceea ce vă dă dumneavoastră senzația de apăsare nu este nimic altceva decât interacțiunea dintre apăsarea ponderabilă, din exterior spre interior, și apăsarea imponderabilă, din interior spre exterior (fig. 4).
Putem spune următoarele: Dacă cuprindem lucrurile în ansamblu cu un ochi sufletesc limpede, atunci în fiecare percepție senzorială putem presimți opoziția dintre Pământ și Soare, opoziție în care ne situăm. Totul în om poate fi urmărit astfel încât să recunoști în el cosmicul. Cosmicul se impune pretutindeni în om. Acest lucru este de o atât de mare importanță, încât el biruie într-adevăr modalitatea de a privi omul izolat și fără legătură cu mediul înconjurător. În aceste prelegeri am menționat deja o comparație [Nota 203]: dacă noi plasăm omul în cosmos observându-i capul, membrele și așa mai departe, această modalitate de a privi lucrurile se aseamănă cu ceea ce facem atunci când privim un ac magnetic care se orientează într-o anumită direcție, iar cauza pentru care se întâmplă aceasta o căutăm în acul magnetic însuși, în loc s-o căutăm în polii magnetici ai Pământului. Dacă vrem să înțelegem cu adevărat un lucru sau un fapt, trebuie să ajungem la totalitatea, la întregul prin care poate fi înțeles acel lucru sau acel fapt. În orice situație este important să căutăm totalitatea corespunzătoare. Iată ceva de care modul obișnuit de a privi lucrurile din ziua de azi este cât se poate de străin, și anume că înainte de a se lua o hotărâre să se cerceteze întâi totalitatea corespunzătoare care intră în discuție. Dacă luați un cristal de sare în mână, acest cristal îl puteți privi – relativ, ce-i drept, dar cel puțin relativ, nu chiar deloc – ca o totalitate. El este ca o entitate desăvârșită în sine. Rupeți un trandafir și așezați-l înaintea dumneavoastră; acesta, așa cum îl puneți acolo deoparte, nu este o entitate desăvârșită. Așa cum stă el acolo nu poate sta în același fel ca un cristal de sare, care trebuie și el, desigur, să se formeze într-un mediu și așa mai departe; el este însă o totalitate. Trandafirul poate fi privit ca o totalitate doar dacă se ia împreună cu toată tufa de trandafiri. Atunci el are totalitatea corespunzătoare, pe care cristalul de sare o are de la sine. Astfel, noi nu avem nici un drept să considerăm trandafirul ca o realitate pentru sine. Tot așa, atunci când privim omul în întregul ființei sale nu trebuie să rămânem fixați doar la ceea ce se află în interiorul pielii sale, ci să-l considerăm în legătură cu întregul univers accesibil privirii noastre; căci el nu poate fi înțeles decât în acest context. Și dacă continuăm să privim lucrurile în acest fel, vom ajunge, de asemenea, să putem lega un anumit sens mai profund de fenomenele ce ni se înfățișează, și astfel să le putem stăpâni prin cunoaștere.
Pe parcursul acestor considerații am spus printre altele: Dacă comparăm între ele perioadele de revoluție ale planetelor, rezultă niște mărimi incomensurabile; dacă aceste raporturi ar fi fost comensurabile, orbitele planetare ar fi ajuns încet-încet într-o astfel de situație, încât întregul sistem planetar s-ar fi oprit în loc. Dar această tendință de înghețare, de sucombare este inoculată în el. Dacă luăm în considerare faptul că cele ce se întâmplă în sistemul planetar se pot exprima prin anumite curbe și formule de calcul, iar aceste curbe și formule de calcul nu coincid niciodată pe deplin cu realitatea – așa după cum s-a mai arătat –, atunci trebuie să spunem: Dacă încercăm să cuprindem fenomenele spațiului ceresc cu formule sau aranjamente figurale ușor accesibile, atunci fenomenele ne scapă; ni se strecoară mereu printre degete. Deci atunci când spunem că dacă ne îndreptăm privirea în afară, spre tabloul real al fenomenelor cerești și apoi spre activitatea de calcul, nu obținem niciodată o formulă care să se suprapună complet cu fenomenele, este cât se poate de adevărat. Putem face un desen, cum este sistemul de lemniscate pe care vi l-am schițat ieri; îl putem face. Acest sistem va fi privit în mod just doar atunci când se spune: Dacă acum l-aș desena într-o formă bine precizată, aceasta ar putea corespunde doar pentru epoca actuală. Dacă am intra într-o altă epocă, foarte depărtată de a noastră, cum ar fi cea pe care am indicat-o a fi viitoarea epocă glaciară, atunci ar trebui să modific substanțial acest sistem, adică să fac constantele curbei variabile, ele în sine fiind funcții relativ complicate [Nota 204]. Astfel eu nu voi putea desena niciodată niște curbe simple, ci doar niște curbe complicate. De asemenea, dacă aș desena aici aceste curbe, ar trebui de fapt să spun: Foarte frumos, desenez acum o orbită pentru un anumit corp ceresc – ieri am văzut că aceasta va fi întotdeauna o lemniscată. Da, dar după un timp mă voi afla în situația să nu mai pot admite acest desen, ci să lărgesc puțin lemniscata, caz în care va trebui să desenez o lemniscată de felul acesta și așa mai departe (fig. 5).
Cu alte cuvinte, dacă m-aș apuca să merg pe urma traiectoriilor corpurilor cerești, ar trebui să mă instalez de fapt în univers și să urmăresc încontinuu traiectoria, să variez mereu traiectoria. Nu am voie să trasez o orbită constantă. De fiecare dată când trasez o astfel de orbită trebuie să am conștiența că încontinuu trebuie să introduc o variație, deoarece mi se cere ca odată cu scurgerea timpului să se modifice și orbita puțin. Dacă vreau deci să surprind în mod adecvat corpurile cerești și traiectoriile lor, nu mă voi apuca niciodată să desenez curbe definitive. Dacă desenez curbe definitive, acestea sunt curbe de aproximare și va trebui să introduc corecturi. Aceasta vrea să însemne că, după un timp, curbelor definitive le scapă ceea ce există în realitate pe cer. Orice fel de curbă matematică definitivă aș gândi, ea îmi ascunde realitatea, realitatea nu poate fi cuprinsă în ea. Cu aceasta însă eu însumi exprim o realitate: într-un sistem planetar există ceva care pe de o parte tinde să intre într-o stagnare, pe de altă parte tinde spre o lemniscatizare continuă. În sistemul solar sau planetar există o contradicție între tendința spre stagnare și tendința spre variabilitate, spre ieșire din sine însăși.
Dacă urmărim acum concret – fără să facem speculații, ci concret – această contradicție, suntem în măsură să spunem următoarele: Corpul unei comete nu este de fapt un corp în sensul în care este planeta. – Ceea ce eu vă indic orientativ, dumneavoastră chiar puteți verifica urmărind cât se poate de exact faptele pe care ni le oferă realitatea empirică, cu condiția să nu rămâneți cantonați în tot felul de teorii, în care mulți încearcă să încătușeze aceste realități. Vă veți putea convinge că ceea ce am să vă spun se poate verifica; și se va verifica din ce în ce mai mult, cu cât se vor strânge mai multe date empirice. Dacă, de exemplu, urmărim natura cometară, nu ne putem descurca dacă ne imaginăm corpul cometar așa cum suntem obișnuiți. Corpul planetar [Nota 205] – revin acum la ceva ce am prezentat deja metodologic [Nota 206] – vi-l puteți reprezenta întotdeauna ca și când ar fi un corp încheiat, desăvârșit, ce ar avea tendința să se deplaseze în continuare, fapt care nu contrazice prea mult realitatea. În ceea ce privește corpul cometar, dacă îl priviți după modelul corpului planetar, întotdeauna vă veți lovi, în fenomenele pe care le întâlniți, de contradicții. Niciodată nu veți înțelege un corp cometar în mersul lui, în drumul lui aparent prin spațiul cosmic, dacă îl priviți la fel cum sunteți obișnuiți să priviți corpurile planetare. Încercați însă o dată să-l priviți așa după cum am să arăt în continuare și înșiruiți toate faptele empirice existente pe firul acestui mod de a privi lucrurile. Imaginați-vă: în direcția indicată în figura 6 – se poate spune: către Soare – într-acolo cometa se naște încontinuu. Ea împinge înainte miezul ei, miezul ei aparent; în urmă, spatele ei, toată această chestiune, se pierde. Și așa se propulsează ea înainte, pe de o parte creându-se mereu, din nou, pe de altă parte pierind continuu. Ea nu este absolut deloc un corp în același sens în care este planeta. Ea este ceva care în permanență se naște și piere, care înainte dezvoltă ceva nou iar în spate pierde ce este vechi. Ea se propulsează înainte ca o adevărată rază de lumină; nu afirm însă că ar fi așa ceva.
Amintiți-vă acum ce v-am spus cu câteva zile în urmă, și anume că nu numai într-un punct (fig. 7) avem propriu-zis de-a face cu Luna și numai în alt punct cu Pământul, ci fiecare planetă are o anumită sferă, iar ceea ce avem acolo este de fapt doar un punct al periferiei; astfel, în principiu, Luna este ceea ce se delimitează prin orbita sa. Noi și Pământul ne aflăm în interiorul sferei lunare.
Sub un anumit raport noi, de asemenea, ne aflăm în interiorul sferei solare, tot așa și în interiorul sferelor planetelor. Acestea nu sunt pur și simplu acele obiecte care se deplasează pe lemniscate și care se află într-un anume punct, ci punctul este doar o parte ce iese mai mult în evidență; așa cum vă spuneam, se poate face o asemănare cu germenele de ou al embrionului omenesc. Dacă însă țineți seama de aceasta veți spune: Privesc Pământul, privesc Soarele. Dar aici se împing una în alta două sfere ce se strivesc reciproc, prin faptul că provin oarecum de la două materii orientate în sens opus: de la centrul solar spre care tinde materia negativă, de la centrul terestru de la care radiază materia pozitivâ. Aici se întrepătrund materialitatea pozitivă și materialitatea negativă. Bineînțeles că această întrepătrundere nu se face peste tot omogen – așa ceva nu se întâmplă nici măcar când doi nori trec unul prin celălalt – ci cât se poate de neomogen. Și acum reprezentați-vă în această întrepătrundere ciocnirea dintre două densități diferite și veți putea înțelege că fenomene precum acelea ale cometelor apar prin simplul fapt că o substanțialitate este străbătută de o altă substanțialitate. Acestea sunt fenomene în devenire, într-o continuă devenire și într-o continuă pieire, iar atunci când schițăm teoretic sistemul planetar în sens copernican nu trebuie să ne reprezentăm că aici este Soarele, aici Uranus, Saturn și de undeva de departe vine cometa, care se duce din nou undeva departe, în afară (fig. 8). Aici în exterior nu avem absolut deloc nevoie să ne reprezentăm cometa, căci ea devine, își modifică la periheliu forma sa, care este ceva ce în permanență devine, tot așa cum și piere. Ea este ceva ce se naște și piere; de aceea în anumite situații ea poate lua aparent și traiectorii care nu sunt închise, traiectorii parabolice sau hiperbolice, deoarece aici nu este vorba de ceva care se învârte, care are nevoie de o traiectorie închisă, ci de ceva care, întrucât se naște și dispare pe direcție parabolică, nu mai este.
Noi trebuie să privim cometa în special ca pe ceva efemer, un echilibru permanent între materia ponderabilă și materia imponderabilă, dacă luăm în considerare Soarele și Pământul; o întâlnire între materia ponderabilă și cea imponderabilă, care nu se echilibrează atât de perfect ca atunci când lumina se răspândește în aer, unde de asemenea se întâlnesc ponderabilul și imponderabilul, unde însă întrepătrunderea lor se face oarecum omogen; ele nu se ciocnesc. În cazul cometelor avem o ciocnire reciprocă, deoarece ele nu sunt compatibile. Luați, de exemplu, aerul; dacă lumina străbate aerul cu o anumită intensitate, ea se răspândește, se împrăștie omogen; dacă însă lumina nu se adaptează destul de repede la împrăștierea aerului, se întâmplă un fel de frecare interioară între materia ponderabilă și cea imponderabilă (fig. 9) – vă rog însă să nu luați aceasta în sens mecanic, ci ca ceva interior. Dacă urmăriți cometa, această frecare de materie ponderabilă și materie imponderabilă ce străbate spațiul este ceva ce în permanență se naște și piere.
Prin aceste considerații, iubiții mei prieteni, am vrut să vă ofer ceva ce ar trebui să acționeze cu predilecție într-o direcție metodologică. Dacă, și datorită timpului scurt, am fost nevoit să schițez foarte sumar o problemă sau alta, totuși puteți vedea, dacă urmăriți gândurile și indicațiile din aceste conferințe, că am vrut să prezint o posibilitate de a transforma metodologia specifică felului nostru naturalist-științific de a privi lucrurile. Ar fi foarte important ca din aceste conferințe să poată izvorî un impuls. Eu nu am putut da decât unele indicații, aș zice, însă oriunde aparent aici s-a lucrat cu diverse curbe matematice dumneavoastră veți găsi impulsuri spre cercetare empirică, spre experimentare. Puteți încerca să verificați de fiecare dată, în mare și în amănunt, tot ceea ce s-a prezentat aici aparent matematic și figural. Puteți lua un balon de copii, albastru sau roșu, și cerceta efectul care apare atunci când îi provocați o apăsare, să zicem din afară spre înăuntru, când el în mod legic se adâncește înăuntru, și apoi să verificați forma pe care o ia acesta atunci când, printr-un anumit montaj experimental, faceți să intre în acțiune forțele din interior spre exterior, în direcție radială – urmărind fenomenele, chiar și în mare, prin forțe tensionale, prin deformații; sau liniile de dilatare în spațiu la încălzirea anumitor materiale – aici din interior spre exterior, dincolo de la periferie spre interior; sau cercetând fenomenele optic sau magnetic, sau în orice fel doriți – peste tot veți vedea că tot ce s-a afirmat aici, de exemplu referitor la opoziția Soare-Pământ, se poate verifica experimental. În primul rând, dacă se vor face într-adevăr astfel de experimente, vom putea pătrunde în realitate într-un cu totul alt mod, deoarece vom descoperi anumite raporturi ale realității cum nu am mai întâlnit până acum. În felul acesta, din lumină, din căldură și așa mai departe vom putea extrage cu totul alte rezultate față de ceea ce s-a obținut până în prezent, deoarece fenomenele nu au fost abordate în asa fel încât ele să se fi putut dezvălui pe deplin.
Spre aceste lucruri am dorit să trezesc niște imbolduri. În conferințele care se vor ține curând [Nota 207], sau după ceva timp, vom putea începe să experimentăm noi înșine. Acest lucru va depinde de reușita institutului nostru de cercetări fizice [Nota 208] și a altor institute, care să ne pună la dispoziție până atunci montajele experimentale ce urmează să intre în discuție în viitor. Asta nu înseamnă absolut deloc să ne facem un ideal ca institutele noastre să achiziționeze de la comercianți instrumente cât se poate de perfecte, să le instalăm și să experimentăm cu ele așa cum experimentează ceilalți. Căci în direcția aceasta s-au făcut peste tot lucruri într-adevăr extraordinare. Așa cum am mai menționat, ceea ce avem nevoie în special este să dezvoltăm montaje experimentale noi. Nu trebuie să pornim de la un laborator de fizică gata montat ci, pe cât posibil, de la o cameră goală și în ea să intrăm nu cu instrumente gata confecționate, care există deja, ci cu gândurile noi despre fizică, în curs de plămădire în sufletele noastre. Cu cât camerele vor fi mai goale și capetele noastre mai pline de idei, cu atât mai mult, iubiții mei prieteni, vom deveni treptat experimentatori mai buni!
Așa ceva este important în contextul actual. În acest fel avem nevoie să cuprindem sarcinile prezentului. Amintiri-vă doar cătușele care i se pun aceluia care studiază astăzi într-o știință experimentală oarecare, prin simplul fapt că nu poate vedea și nu poate prezenta decât ceea ce se poate vedea prin aparate. Cum ați vrea să studiați spectrul, în sens goethean, cu instrumentele actuale? Acest lucru nu-l puteți face absolut deloc! Cu instrumentele actuale nu veți obține decât rezultatele prezentate în cărțile de fizică. Nu veți găsi niciodată rațiunea pentru care se respinge introducerea razelor de lumină în explicarea fenomenelor luminoase – fiindcă, în fond, nicăieri nu avem raze. Dacă ne reprezentăm că undeva avem un vas plin cu apă și în el o monedă și vedem apoi că această monedă apare în altă parte, noi ducem repede normala în punctul de incidență și toate celelalte (fig. 10), urmărim toate acestea prin linii, când de fapt n-ar trebui deloc să urmărim acest amănunt. Nicăieri nu avem de-a face cu așa ceva. Dacă pe fundul unui vas se găsește o monedă (fig. 11),
vom înțelege cum ar trebui să tratăm moneda doar dacă gândim în felul următor: Aici este fundul unui vas unde avem, de exemplu, nu o monedă ci un cerc de hârtie (fig. 12). Fenomenul este acesta: privind prin intermediul unei suprafețe de apă, cercul de hârtie apare mai sus și mărit.
Acesta este fenomenul, el poate fi desenat. Dacă acum jos nu mai aveți un cerc de hârtie, ci o parte din acest cerc de hârtie, dumneavoastră nu aveți nici un drept să o tratați altfel. Moneda este doar ca o parte a cercului de hârtie. Aici nu aveți de ce să introduceți tot felul de linii în desen, ci aceasta trebuie tratată ca o parte a cercului, ca pe o parte a fundului vasului, care este acolo chiar dacă nu îl vedem în mod diferențiat. Prin simplul fapt că aici jos este vizibil un punct, eu nu trebuie să tratez teoretic acest punct vizibil ca pe un punct, ci ca pe o parte a cercului (fig. 13).
Tot așa cum nici acul magnetic, dacă vreau să-l prezint corect în realitatea sa, nu am voie să-l tratez ca și cum aici ar fi un centru, aici un pol Sud și aici un pol Nord, ci că prin simpla lui aliniere totul nu este decât o linie infinită, că de o parte forțele acționează periferic, iar de cealaltă parte acționează central (fig. l4).
În cazul fenomenelor electrice, aceasta se exprimă prin aceea că de o parte obținem catodul, de altă parte anodul; pe de o parte lumina o putem explica doar dacă o privim ca pe o porțiune a unei sfere, a cărei rază ne este dată pe direcția în care acționează electricitatea, iar celălalt pol ca o mică porțiune a razei. Nu ne este permis să vorbim de o simplă polaritate a polilor, ci de faptul că acolo unde apar anodul și catodul aceștia aparțin, prin simpla dispunere, unui întreg sistem. Numai în felul acesta putem ajunge să înțelegem corect fenomenele.
Iubiții mei prieteni, eu am trecut în revistă întrebările pe care mi le-ați pus. Cred însă că dacă cei ce au pus întrebările le aprofundează mai mult, dacă încearcă de fiecare dată să găsească drumul de la cele prezentate de mine la întrebările lor, vor găsi în cele expuse de mine elemente pentru răspunsuri. Într-adevăr, ar trebui să încercăm deja să mergem în acest fel, pas cu pas, înainte. De o singură problemă însă aș dori să mă ocup, în câteva cuvinte. Această problemă sună așa: Când prezinți în fața lumii exterioare o știință naturală de felul acesta se poate ridica ușor întrebarea: În ce măsură sunt necesare cunoștințele de imaginație, inspirație și intuiție în descoperirea unor astfel de corelații între fenomene? Cum ar trebui răspuns la o astfel de întrebare?
Așadar, iubiții mei prieteni, ar fi vorba să știm dacă pentru descoperirea anumitor lucruri chiar sunt necesare imaginația, inspirația și intuiția. Cum poți ocoli imaginaria, inspirația și intuiția când adevărul, realitatea nu se arată simplu experienței obișnuite, obiectivale, intelectualiste? Ce altceva am putea face decât să apelăm la cunoștințele de imaginație, inspirație, intuiție? Dacă lucrurile stau chiar așa încât nu se dorește absolut deloc o orientare înspre imaginație, inspirație și intuiție, puteți lua totuși rezultatele cercetărilor și să le verificați pe ceea ce găsiți în plan exterior-empiric. Întotdeauna veți găsi că lucrurile se verifică. Dar, în fond, astăzi lucrurile nu mai sunt așa de depărtate unele de altele cum s-ar crede în mod obișnuit. Dacă s-ar parcurge drumul de la modul analitic de a privi din matematica obișnuită la modul de a privi din matematica proiectivă și de la acesta în continuare – cultivând reprezentarea pe care am așezat-o la baza curbelor, în care trebuie să părăsim spațiul – efectiv nu ar mai fi așa greu să răzbatem până la imaginație. Este mai ales o problemă de curaj sufletesc interior. Acest curaj sufletesc interior este necesar astăzi în cercetare. De aceea este nevoie să se cunoască bine un lucru: modului obișnuit de a vedea lucrurile nu i se dezvăluie întreaga realitate. Celuilalt mod de a privi lumea, care nu se sfiește să dezvolte în continuare forța sufletească din om, i se dezvăluie din ce în ce mai mult profunzimile realității, care altfel rămân ascunse.
Asta am vrut să vă spun în final. În rest, nu pot decât să-mi exprim dorința ca ceea ce am vrut să suscit, cel puțin ca impulsuri, ceea ce am vrut să trasez orientativ, în special sub raport experimental, să poată trezi un impuls în sensul experimentării. De așa ceva avem nevoie. Avem nevoie în primul rând de verificări empirice pentru ceea ce trebuie tot mai mult conceput în felul în care a fost prezentat aici. Va trebui să încetăm să judecăm lucrurile pe niște baze care, iată, de mult timp generează situații de genul aceleia pe care o voi relata imediat; va trebui să depășim aceste lucruri. Cândva am discutat cu un profesor universitar de fizică [Nota 209] despre Teoria culorilor a lui Goethe. Respectivul chiar a editat această teorie a lui Goethe și a scris un comentariu asupra ei. Am discutat cu el despre Teoria culorilor a lui Goethe și, după ce ne-am explicat puțin, el mi-a spus că ar fi un newtonian riguros. El spunea: Referitor la Teoria culorilor a lui Goethe [Nota 210] absolut nici un om nu-și poate reprezenta ceva, fizicianul nu-și poate face nici o idee. – Deci respectivul, prin educația sa în direcția fizicii, a ajuns să nu-și mai poată reprezenta nimic relativ la Teoria culorilor a lui Goethe. Am putut înțelege acest lucru. Fizicianul din ziua de azi, dacă este cinstit, nu-și poate face nici o reprezentare vizavi de Teoria culorilor a lui Goethe. El trebuie să învingă pur și simplu principiile de gândire din fizica actuală, trebuie să se poată debarasa de ele. Atunci el va găsi și acea trecere de la fenomene la felul de interpretare practicat în Teoria culorilor a lui Goethe, care în același timp poate fi un punct de plecare important spre alte cercetări fizice, pentru cercetări fizice ce ajung până în domeniul astronomicului.
Dacă analizați în mod obiectiv partea de căldură a spectrului și partea chimică a acestuia, în ceea ce privește comportamentul lor complet diferit la anumiți reactivi, veți putea vedea că în acest spectru aveți deja opoziția pe care am prezentat-o astăzi, cea dintre acțiunea terestră și acțiunea solară. În spectrul însuși avem o imagine a opoziției Pământ-Soare, după cum această opoziție se exprimă și în întregul organism uman. În fiecare atingere a unui corp, prin pipăit, acționează Soarele și Pământul. Tot așa și în spectru acționează Soarele și Pământul, iar spectrul, dacă vorbim de spectrul solar, nu-l putem considera ceva plasat așa pur și simplu în spațiu, ci trebuie să ne fie clar că el este plasat în spațiul concret, aflat între Pământ si Soare. Când vorbim de fenomene concrete, nu avem niciodată de-a face cu un spațiu abstract, ci pretutindeni sunt prezente și lucruri concrete, care și ele trebuie luate în calcul. Altfel ajungem să explicăm formarea sistemului ceresc după modelul [Nota 211] care se practică de obicei: se ia o picătură mică de ulei care plutește pe apă, se decupează o foaie de carton în formă de cerc, se introduce în ea un ac cu gămălie, după care începem s-o rotim. Picătura de ulei se aplatizează, desprinde din ea picături mai mici: a luat naștere un sistem planetar. Se explică aceasta auditorului și i se spune: Aici, după cum vedeți, avem un sistem planetar. El este asemănător cu sistemul planetar de afară, cu sistemul copernican; și se spune: Este același lucru. – Foarte frumos, însă nu avem voie să uităm că domnul profesor era și el acolo și învârtea. Deci, dacă nu vrem să fim în contradicție cu adevărul, trebuie să plasăm acolo și pe acest uriaș spirit care învârte afară axa lumii, altfel nu ia naștere tot ceea ce s-a explicat că ar apărea. Dacă aici afară nu am avea uriașul, nu ar fi permis să se citeze această chestiune ca o demonstrație concretă. Trebuie ca și în explicația științifică să devenim mai cinstiți și, de asemenea, mai circumspecți decât suntem de fapt astăzi.
În aceste conferințe am vrut să vă îndrept atenția chiar asupra acestor relații interior-metodologice, iar data viitoare vom vorbi iarăși despre anumite domenii, dar pornind de la alte puncte de vedere [ Nota 212 ].
