Stimată asistență, stimați studenți! Știința spirituală, așa cum adie ea și prin acest curs universitar de antroposofie, trebuie să-și cucerească azi, în adevăratul sens al cuvântului, dreptul de a exista, recunoașterea din partea omenirii. În primă instanță, s-ar putea să frapeze faptul că așa stau lucrurile, fiindcă cine a cunoscut puțin forțele motrice ale acestei științe spirituale orientate antroposofic poate observa că tocmai ea se situează cu totul pe solul cercetărilor științifice și de altă natură din domeniul culturii moderne, că ea ține seama în cea mai largă măsură de tot ceea ce stă, ca necesitate, la baza vieții spirituale a epocii prezente. Dacă are totuși de luptat, trebuie să cugetăm la faptul că ea, în calitate de știință spirituală orientată antroposofic, trebuie să se ridice, în primă instanță, împotriva celor mai mari prejudecăți existente în epoca noastră. Într-un anumit sens, ea este adversara firească a tot ceea ce mai există, drept forțe reacționare, în sufletele oamenilor noștri actuali. Și cine e în stare să țină seama câtuși de puțin de acest lucru, acela știe că în sufletele oamenilor actuali există multe aspecte reacționare.
În conferințele de față, sarcina mea va fi aceea de a arăta direct de pe pozițiile științei dreptul de a exista și importanța științei spirituale pe care o reprezentăm noi aici. Voi fi nevoit să pornesc de la niște aspecte relativ elementare, înaintând apoi treptat, de-a lungul conferințelor, spre o cunoașterea reală a omului, din punctul de vedere al acestei științe spirituale orientată antroposofic. Și, deoarece voi avea de vorbit în special despre metodologie, mă voi strădui să vă introduc, totuși, prin alegerea exemplelor pe care le voi folosi pe parcursul conferințelor, în diferite capitole și probleme ale acestei științe spirituale, în general, și să vă arăt care este importanța ei pentru științele particulare ale epocii prezente.
Dar în prima dintre aceste conferințe aș vrea să ofer un fel de introducere. Aș vrea, în primă instanță, să arăt că gândirea științifică actuală a ajuns din ce în ce mai mult să-și recunoască principalul punct de sprijin în experiment, în experimentul științific. Prin aceasta, gândirea științifică actuală se află într-o anumită opoziție față de modalitățile de cunoaștere mai vechi, față de acele modalități de cunoaștere care porneau de la observație, așa cum o oferă omului natura și lumea, în general. Una e să pornești de la o realitate gata făcută, pe care ți-o oferă natura și lumea, și s-o observi, și alta e să creezi tu însuți condițiile în care urmează să aibă loc un proces, și astfel, cunoscând condițiile în care el se produce, să-l poți observa și să fii condus de aceste observații spre anumite rezultate științifice. Dar dvs. știți, de asemenea, că gândirea științifică modernă a fost condusă din ce în ce mai mult și mai mult spre procedeul de a introduce în materialul observației – în domeniul științelor naturii înseși, în general – idei matematice, rezultate matematice. Cunoașteți cu toții, desigur, afirmația făcută cândva de Kant, că în fiecare ramură a științei există numai atâta cunoaștere adevărată câtă matematică există în ea [Nota 1]. Atât în observație, cât și în experiment, trebuie introduse – spune el – idei matematice. Și atunci ne simțim pe un teren sigur, simțim că față de o serie de fapte pe care suntem în măsură să le cuprindem în formule matematice avem un cu totul alt raport de cunoaștere decât față de faptele pe care le descriem, pur și simplu, conform cu situația lor empirică. Acest sentiment de certitudine pe care ni-l dă abordarea matematică a lucrurilor este de multă vreme caracteristic pentru gândirea științifică. Nu se poate spune însă că astăzi există deja o conștiență clară, reală, a motivelor care ne fac să ne simțim atât de siguri când abordăm natura și lumea pe cale matematică. Tocmai o cunoaștere clară și lămurită a acestui lucru – a faptului că ne simțim siguri în cazul abordării matematice a lumii – ne va face să recunoaștem, în cele din urmă, necesitatea existenței unei științe spirituale de felul celei pe care o prezentăm noi aici. Această știință spirituală nu e nevoită deloc să cerșească, aș zice, recunoașterea somităților din domeniul științelor naturii sau al altor științe. Știința spirituală vrea să respecte, pe fiecare dintre tărâmurile ei, conștiinciozitatea științifică a epocii moderne și, pe lângă aceasta, să ajungă, în raport cu toate îndoielile, enigmele și problemele nerezolvate pe care știința modernă le face să apară, la o poziție sigură, ea vrea să așeze tocmai știința, într-un anumit sens foarte precis, pe o bază sigură, exactă, în sens matematic.
Nu e nevoie decât să vă atrag atenția asupra unei probleme foarte simple și veți vedea deja că tocmai sentimentul sigur al abordării matematice ne face să ajungem, aș zice, pe la jumătatea drumului căutării științifice, la o incertitudine. Ce să facem, de exemplu, cu o știință cum este istoria, dacă în orice știință există, după cum se afirmă, numai atâta cunoaștere reală câtă matematică există în ea? Și cum s-o scoatem la capăt cu realitățile sufletului uman, dacă am trecut cu toții, aș zice, de toate acele ipoteze pe care le-a dezvoltat, de exemplu, psihologia matematizantă, de orientare hebartiană [Nota 2], spre a ajunge la certitudine în acest domeniu? Nu s-a ajuns la nimic altceva decât la recunoașterea faptului că într-un asemenea domeniu nu este posibil să introducem matematica în știință. Aceasta ar fi prima întrebare de care va trebui să ne ocupăm: Ce înseamnă certitudinea matematică, în raport cu cunoașterea umană? Și această întrebare, dacă vom reuși să-i dăm un anumit răspuns, ne va conduce acolo unde ne putem da seama că cercetările de știință spirituală sunt îndreptățite.
Am spus deja că știința modernă apreciază mai mult experimentul, în cazul căruia cunoaștem exact condițiile de desfășurare a unui proces, decât observația exterioară, la care condițiile desfășurării lui se ascund mai în străfundurile existenței, dacă pot spune așa. Până și în domenii cum sunt psihologia și pedagogia s-a căutat, în epocile mai recente, să se treacă de la simpla observație la experiment. Subliniez în mod deosebit că știința spirituală, așa cum o înțelegem noi aici, nu va putea și nici nu va trebui să obiecteze ceva împotriva pretențiilor îndreptățite ale experimentului, nici în domeniul psihologiei, nici în cel al pedagogiei. Dar se pune problema să înțelegem pe ce se bazează această preferință față de experiment, tocmai în asemenea domenii ale cunoașterii umane. În aceste domenii putem ajunge să înțelegem foarte bine cauza care face să fie preferat experimentul. Să pornim, de aceea, pentru o clipă, tocmai în domeniul psihologiei și al pedagogiei, de la momentul când s-a făcut trecerea la experiment. Putem vedea că până cu relativ puțin timp în urmă, atât psihologia, știința despre suflet, cât și pedagogia, au căutat să observe cu grijă manifestările omului, atât ale adultului, cât și ale omului în devenire, ale copilului. Dar de ce este oare nevoie, când vrei să observi viața sufletească, atât pe aceea a omului matur, cât și pe cea a copilului? Este nevoie să te poți raporta cu o anumită participare interioară la ceea ce observi. Transpuneți-vă odată cu adevărat în metodele de observație mai vechi ale psihologiei sau ale educației și instruirii. Veți constata atunci că gradul în care omul participă la viața altui om a scăzut simțitor de-a lungul evoluției omenirii și mai ales începând cu un anumit moment al epocii actuale. Noi nu ne mai situăm atât de intim în realitatea obiectivă a sufletului unui alt om, cum se situau pedagogii sau psihologii de odinioară. Când se pun în vibrație propriile noastre mișcări sufletești, noi nu mai simțim în această vibrație a lor un ecou a ceea ce simte celălalt suflet. Aș zice că ne-am îndepărtat mai mult de viața sufletească obiectivă a omului de lângă noi, decât era odinioară cazul celor care se ocupau de observarea vieții sufletești în general. Și exact în aceeași măsură în care am devenit străini de aspectele intime ale vieții sufletești din omul de lângă noi, exact în aceeași măsură în care nu mai suntem în stare să ne cufundăm printr-o intuiție directă, cu o participare profundă a propriei noastre ființe interioare, în viața interioară a unui alt suflet, căutăm acum să ne apropiem din exterior de sufletul uman, cu ajutorul instrumentelor noastre, care, nimic de zis, sunt excelente. Căutăm să percepem manifestările vieții sufletești umane prin intermediul aparatelor, căutăm, aș zice, să-i dăm omului de capăt, abordându-l din exterior. Bineînțeles, acest lucru este îndreptățit într-un sens limitat și, mai ales, trebuie să-l apreciem pe deplin, în îndreptățirea sa, având în vedere caracterul fundamental al epocii noastre. Dacă ne-am înstrăinat de ființa interioară, atunci e necesar, firește, să sesizăm manifestările acestei ființe interioare, adică aspectele ei de suprafață, apelând la metode exterioare, la experimente exterioare.
Dar tocmai în cazul în care ne înstrăinăm, într-un anumit sens, de spiritul și de sufletul omului, făcându-ne experimentele pe baza manifestărilor mai mult materiale ale spiritului și sufletului, este cu atât mai necesar să interpretăm aceste experimente înseși într-un sens spiritual și să le pătrundem cu ajutorul unei cercetări spirituale. De aceea, nu e de obiectat nimic împotriva experimentului ca atare, dar se impune necesitatea – azi vreau să prezint lucrurile doar sub formă de introducere – ca tocmai ceea ce arată experimentele să fie pus într-o lumină spirituală, din lăuntru în afară. Ca să vă fac să înțelegeți, voi da un exemplu.
Pedagogia experimentală a constatat, pe bună dreptate, că fenomenele creșterii sunt diferite la băieți și la fete. S-a văzut, în perioada școlarității, că la diferite vârste băieții și fetele cresc cu o rapiditate diferită – vom mai avea de vorbit despre aceste lucruri –, astfel încât în viața unui băiat există perioade în care, să zicem, el crește mai încet, pe când, în aceleași perioade, fetele cresc mai repede. Dacă facem doar experimente, dacă ne îndreptăm privirile, ca să zic așa, numai spre exteriorizările vieții sufletești, acest fenomen poate fi înregistrat drept fapt concret. Dar va putea interpreta în sensul just un asemenea fapt numai cel care știe că sufletul este acela care dirijează procesul de creștere, că ființa sufletească a băiatului este, din punct de vedere lăuntric, altceva decât aceea a fetei și care știe cum se manifestă în diferitele perioade din viață această ființă sufletească. Și atunci poți vedea că tocmai deosebirea dintre procesele de creștere la băieți și la fete explică de ce, în aceleași perioade ale vieții, fetele cresc mai repede decât băieții și atunci devine explicabil ceea ce se petrece în sufletul fetei, ceea ce se petrece în sufletul băiatului. Vom ști, de exemplu, că o ființă care crește deosebit de rapid tocmai între paisprezece și șaptesprezece ani dezvoltă alte forțe decât o ființă care, să zicem, crește deosebit de repede într-o altă perioadă a vieții, ceva mai devreme.
Tocmai o eră care este mare în ceea ce privește studierea experimentală a fenomenelor, dacă nu vrea să cadă în superficialitate și să rămână la aspectele exterioare, trebuie să fie în măsură să pătrundă cu cercetarea spirituală lucrurile constatate prin experiment. În raport cu toate acestea, conștiența faptului că în matematică avem ceva care ne dă certitudine în cercetare este extraordinar de decisivă. Dacă vrem să apreciem în mod just acest fapt, în întreaga sa entitate și importanță, trebuie, în orice caz, să ne punem întrebarea: Cum cunoaștem tocmai matematica lumii fenomenelor exterioare, date prin simțuri, și care este deosebirea dintre studierea matematică a materialului faptic care ne este dat și alte moduri de studiere a lui?
Vedeți dvs., în primă instanță, realitățile exterioare ale lumii îi sunt date omului prin simțurile sale. Așa cum intrăm noi, din copilărie, în această lume a realităților exterioare, ea se prezintă subiectivității noastre ca un fel de haos, și de-abia după ce ne fortificăm lăuntric pentru tot felul de reprezentări și noțiuni – am descris mai exact acest lucru în cărticica Adevăr și știință – și după ce înșirăm astfel un fapt după altul, după ce grupăm faptele, uneori niște fapte care pentru observația exterioară sunt situate foarte departe unele de altele, stabilim cu ajutorul noțiunilor legăturile dintre fapte, de-abia în acest fel creăm o anumită ordine ideatică, bazată pe reprezentare, în haosul experienței senzoriale nemijlocite.
Trebuie să încercăm să vedem exact în ce fel studiem noi lumea faptelor senzoriale exterioare când nu folosim deloc în cunoașterea noastră matematica, ci observăm, pur și simplu, lumea exterioară, făcându-ne reprezentări despre legăturile dintre realitățile exterioare ale naturii, conform, de exemplu, cu legea obișnuită a cauzei și efectului etc., sau și conform cu alte legi. Trebuie să ne formăm niște reprezentări despre ceea ce este, în acest caz, modul nostru de a studia lumea exterioară. Ce facem oare, când aducem ordine în haosul lumii senzoriale? Mi se pare că, în privința a ceea ce facem atunci, David Hume a rostit totuși un cuvânt foarte just [Nota 3]. Marea sa greșeală constă numai în faptul că ceea ce este valabil exclusiv pentru acest domeniu, deci pentru observarea liberă de matematică a lumii exterioare, a fost conceput de el ca ceva valabil pentru întregul volum al cunoașterii umane.
Cele mai multe greșeli și unilateralități ale gândirii naturalist-științifice provin tocmai din faptul că ceea ce își are îndreptățirea sa într-un anumit domeniu este aplicat apoi cunoașterii umane în general. Uneori este atât de greu să infirmi afirmațiile care totuși, în raport cu cunoașterea generală, sunt greșite, pentru că – dați-mi voie să exprim acest paradox –, nu există aproape nici o afirmație care, chiar dacă în raport cu cunoașterea generală trebuie considerată greșită, să nu-și aibă ici și colo îndreptățirea sa în diferite domenii particulare, așa că în domeniile particulare, ca atare, ne putem aduce foarte bine motivele noastre întemeiate pentru un lucru ce trebuie combătut din momentul în care se ridică pretenția că el are o valabilitate generală. Așa este când David Hume spune: Noi observăm lumea exterioară [Nota 4], o clasificăm în mod legic cu ajutorul reprezentărilor noastre. Dar ceea ce este apoi prezent, drept lege, în sufletul nostru nu îndreptățește părerea că ar corespunde unei realități obiective din lumea exterioară sau că lumea exterioară, în fenomenele ei, ar trebui să se desfășoare mereu așa cum spune o asemenea lege. După David Hume, se poate spune, de fapt, numai că până acum am văzut în fiecare dimineață soarele răsărind. Aceasta este o afirmație provenită din experiență. Toate fenomenele de același fel, care ni s-au oferit aici, pot fi exprimate sub forma unei legi generale, dar nimic nu ne garantează că posedăm altceva decât o serie de fapte date nouă prin experiență – și sintetizate sub forma unei reprezentări –. Ce este, de fapt, acest ceva din noi, care formează complexe legice din faptele observate pe cale senzorială și ce importanță au aceste complexe legice pentru domeniul în discuție? Va fi având dreptate David Hume, când spune: Este o obișnuință a sufletului nostru să sintetizeze faptele în mod legic, și din cauză că noi dăm curs acestei obișnuințe, ne formăm anumite legi ale naturii. Dar aceste legi ale naturii nu sunt decât ceea ce a fost sintetizat din fenomenele particulare prin obișnuințele noastre sufletești.
Ajungem astfel să ne spunem: În primă instanță, omul se dezvoltă în viața sa empirică în așa fel încât se obișnuiește lăuntric să introducă ordine, armonie, în haosul faptelor empirice și trebuie să spunem că, cu cât înaintăm mai mult în cunoaștere, tocmai pe tărâmul circumscris aici, cu atât înclinăm mai mult spre obișnuința sufletească amintită. Nu putem tinde atunci să obținem fapte lipsite de legătură între ele, vrem să introducem, pe cât posibil, unitate în ceea ce ne iese în întâmpinare drept diversitate empiric-senzorială. Dacă încercăm să înțelegem acest întreg proces de cunoaștere, cugetând asupra noastră înșine într-un mod lipsit de prejudecăți, vom fi nevoiți totuși să spunem că, atunci când cunoaștem în acest fel, ne raportăm la lumea exterioară într-un așa mod încât, de fapt ea nu intră în cunoașterea noastră. Pe acest tărâm al cunoașterii va trebuie să ne spunem totdeauna: Acolo, afară, se află realitățile materiale. Noi le integrăm, în virtutea obișnuinței, în sistemul nostru de reprezentări; avem atunci și o privire de ansamblu asupra lor, știm că dacă un șir de fenomene s-a derulat de atâtea și atâtea ori, când primele realități apar din nou în fața noastră, el se va derula din nou în fața noastră, în a doua parte a lui, într-un mod asemănător. Și totuși, dacă ne oprim pe acest teren, nu vom înțelege realitatea exterioară, și, în primă instanță, nici nu avem pretenția de a înțelege această realitate exterioară. Dar dacă vrem să emitem niște ipoteze metafizice negândite, vom spune că materia este cutare sau cutare lucru. Dacă nu vrem însă să emitem asemenea ipoteze negândite, vom lăsa materia afară, ca să zic așa. Ne vom spune că nu înțelegem ce este materia, de fapt, în interiorul ei, dar vom ordona sub forma anumitor șiruri de gânduri, a anumitor legități ale gândirii, ceea ce ea ne oferă, ceea ce ea ne arată. Ne oprim, așadar, în afara realității exterioare, așa că ne formăm niște imagini despre felul cum decurg fenomenele la marginea exterioară a proceselor materiale. Și, de fapt, pentru conștiența noastră adevărată, ca omenire, e necesară și conștiența acestui fapt: că aici avem de-a face cu niște imagini. Gândiți-vă numai ce ar însemna pentru conștiența omenirii, dacă n-am putea să ne dăruim cunoașterii faptului că, în primă instanță, avem de-a face numai cu niște imagini ale lumii exterioare. Ce ar fi dacă, în domeniul pe care-l caracterizăm acum, am fi nevoiți să ne spunem de fiecare dată că în noi pătrunde ceva din lumea exterioară, așa cum în noi pătrunde ceva când bem sau mâncăm. Gândiți-vă cât de puțin ar corespunde o asemenea unire dintre existența interioară și existența materială dispoziției pe care sufletul nostru uman trebuie s-o aibă când caută să cunoască lumea exterioară. Putem fi în situația de a trebui să ne spunem: Când cunoaștem, nimic din lumea exterioară nu se revarsă în viața noastră sufletească. Ceea ce viețuim în contact cu lumea exterioară este transformat de noi înșine în imagini, care, de fapt, nu au nimic comun cu această lume exterioară.
Poate că-mi este îngăduit să folosesc, pentru situația cu care ne confruntăm aici, o imagine pe care o voi împrumuta din artă. Gândiți-vă că eu pictez un tablou. Ceea ce eu aștern pe pânză este ceva de care lumea exterioară transpusă aici, pe pânză, nu se sinchisește deloc. Celor doi-trei copaci de afară pe care eu îi pictez pe pânză le este cu totul indiferent faptul că eu îi pictez sau felul cum îi pictez. Tabloul meu vine să se adauge realității de afară ca ceva străin, ca ceva care nu are nimic comun, din punct de vedere interior, cu realitatea exterioară. Din punct de vedere psihologic și din punctul de vedere al teoriei cunoașterii așa stau lucrurile cu orice cunoaștere care se mișcă pe terenul ce intră aici în discuție. Am ajunge imediat în situația de a nu mai putea face distincție între noi și lumea exterioară, de a ne uni total cu lumea exterioară, cum facem când mâncăm și bem, dacă ceea ce are loc în sufletul nostru în timp ce cunoaștem n-ar fi cu totul străin de lumea materială exterioară. Vom vedea mai târziu că ceea ce trebuie sesizat drept libertate umană poate fi înțeles numai având drept premisă ideea că procesul de cunoaștere a lumii exterioare este cel caracterizat aici.
Dar nu tot așa stau lucrurile când cunosc în mod matematic. Imaginați-vă în ce fel se desfășoară cunoașterea matematică, în domeniul aritmeticii, al algebrei sau al altor capitole superioare din analiza matematică, ori din geometria analitică sau sintetică. Aici nu avem în fața noastră o lume exterioară oarecare, pe care nu reușim s-o înțelegem; când desfășurăm o activitate de cunoaștere matematică trăim în mod nemijlocit în tot ceea ce este pentru noi obiect. Formăm noi înșine în interiorul nostru obiectele matematice și relațiile dintre ele, iar dacă desenăm într-un fel oarecare formațiunile matematice, acest lucru se întâmplă, aș zice, numai din cauza comodității noastre. Părerea noastră nu e niciodată ceva care face parte, într-un fel sau altul, din lumea exterioară pe care o percepem cu simțurile noastre; ceea ce noi gândim în procesul cunoașterii matematice este ceva construit în întregime pe cale interioară, ceva care trăiește numai în acea activitate a sufletului nostru care oferă ceva inaccesibil simțurilor ca atare. Noi construim lăuntric, atunci când clădim câmpul de activitate al științei matematice. E o deosebire radicală față de primul câmp al cunoașterii, față de cunoașterea lumii exterioare empirice date prin simțuri. Aici, ceea ce e obiect rămâne strict în afara noastră. În cunoașterea matematică, suntem vârâți pretutindeni, cu întregul nostru suflet, în realitatea obiectivă iar ceea ce ia naștere drept conținut al științei matematice este rezultatul unei construcții viețuite și efectuate exclusiv în sufletul nostru.
Aici se află o problemă importantă și, aș zice, aceasta este treapta inferioară a celeilalte probleme, care va deveni apoi treapta superioară: Cum ne înălțăm de la științele obișnuite la știința spirituală antroposofică? Nu cred că cineva va putea să-și dea un răspuns obiectiv și cu adevărat științific la această întrebare, dacă n-a găsit mai întâi răspuns la o altă întrebare: Cum se înalță observația exterioară pură, și acea cunoaștere a naturii care reglementează observația, până pe treapta unei cunoașteri a naturii impregnate de matematică; în ce fel se raportează ea la cunoașterea matematică în sine?
Dar acum ia naștere încă o întrebare, o întrebare la care omul de știință trebuie să-și dea răspuns pe baza experiențelor avute de el în munca științifică. Am spus deja: Kant a atras atenția asupra faptului că în orice știință există numai atâta cunoaștere reală, câtă matematică există în ea. Tot o unilateralitate, fiindcă afirmația sa e valabilă numai într-un anumit domeniu. Greșeala lui Kant constă în faptul că el a adoptat și proclamat drept adevăr general o afirmație care este valabilă doar pe o arie restrânsă. Dar în legătură cu anumite domenii ale existenței naturale exterioare, așa cum ne sunt ele date de simțurile noastre, trebuie să spunem, în orice caz: În noi există nevoia – și despre ea vom vorbi mai exact, ceva mai târziu –, în noi există nevoia, ce poate fi numită cu adevărat științifică, de a pătrunde și pe cale matematică faptele care ni se oferă; nu numai de a le măsura, de a compara între ele măsurătorile, ci de a le pătrunde cu ceea ce am construit mai întâi noi înșine, drept formule matematice.
Ce trăiește în noi, de fapt, când nu ne mulțumim să legăm între ele faptele empirice exterioare, în virtutea obișnuinței, cu ajutorul unor reguli generale, ci căutăm să pătrundem aceste fapte empirice cu ceea ce am construit mai întâi în interior, cu ceea ce am formulat noi înșine, concentrându-ne în întregime asupra obiectului matematic, cu întreaga noastră viață sufletească? Ei bine, aici avem de-a face, în mod absolut evident – acest lucru poate să și-l spună, dacă se observă pe sine într-un mod lipsit de prejudecăți, oricare dintre cei ce au experiență în domeniul științei –, cu faptul că simțim: în primă instanță, întreaga natură din jurul nostru stă în fața entității noastre umane drept ceva care ne este străin din punct de vedere material. Dacă ne dăm seama că ne putem cufunda, ca să zic așa, în această realitate, străină nouă din punct de vedere material, cu ceea ce am construit mai întâi noi înșine în interior, că putem exprima printr-o formulă matematică niște lucruri care, de obicei, ni se oferă numai sub aspectele lor exterioare, dacă le exprimăm sub o formulă matematică, procesul din natură are loc el însuși conform cu această formulă matematică, ei bine, ce stă la baza unui asemenea fenomen? Nimic altceva decât faptul absolut evident că prin aceasta noi ne însușim în întregime, în mod lăuntric, procesul din natură, care, în primă instanță, ne era străin, că noi căutăm, aș zice, să devenim una cu el. Oare facem altceva decât că luăm în posesie ceea ce, în primă instanță, ni se oferă în mod absolut exterior, în așa fel încât îi reconstruim desfășurarea, la fel cum o construim în domeniul pur matematic? Oare facem altceva decât că tindem să trăim ceea ce, în primă instanță, doar se holbează la noi ca ceva exterior, tindem să-l trăim într-un alt mod, interior, și anume într-un mod interior exact? Această interiorizare a realității exterioare este aceea care impulsionează explicarea matematică a naturii, ea este aceea care trăiește în explicarea matematică a naturii. Pentru căutările mai noi din domeniul științei și pentru raporturile lor cu tehnica – despre care și noi vom mai avea de vorbit [Nota 5] –, este deosebit de caracteristic faptul că e atât de puternic dorul de a se introduce în procesele exterioare cât mai multă matematică, dar prin aceasta se înțelege: cât mai multe lucruri construite în mod lăuntric; prin urmare, dorul de a pătrunde total ceea ce se oferă privirii noastre, prin faptul că privim toate acestea ca și cum ar fi fost transpuse de noi înșine în formele lor, în formele sub care au loc. Și dacă am reușit, în cel mai înalt grad posibil, până la atingerea unui anumit ideal, aș zice, să introducem matematică în fenomenele naturii exterioare, dacă reușim să ducem acest lucru atât de departe cum se întâmplă în zilele noastre – când nu se mai tinde chiar atât de intens spre aceasta cum tindeau cândva atomiștii, care, în domeniul fenomenelor luminoase, de exemplu, căutau să impregneze cu formule matematice tot ce se oferea din punct de vedere exterior –, dacă am ajuns să realizăm cât mai mult, pe un anumit tărâm, idealul de a introduce matematică în lumea exterioară – ce avem atunci? Atunci putem contempla ceea ce avem. Ne putem întreba: Ce am realizat cu aceasta? – Putem să ne aducem clar în fața ochilor următorul lucru: Ce fel de conținut are de fapt sufletul nostru, prin faptul că, în loc să privească realitatea exterioară, în loc să privească, de exemplu, fenomenele polenizării, face să fie prezente în el însuși o sumă de formulări matematice? Contemplăm această formațiune, această lume transpusă cu totul, într-un anumit sens, în formulări matematice, o contemplăm și, dacă o privim într-un mod lipsit de prejudecăți și dacă suntem în stare apoi să ne îndreptăm privirea spre lumea exterioară într-un mod la fel de lipsit de prejudecăți, vom constata ceva cu totul deosebit. Vom constata că, ce-i drept, am ținut seama de toate premisele materiale pe care ni le-a dat lumea exterioară, pentru a lega de ea formulările noastre matematice, constatăm oarecum că am avut mai întâi ceva care ne apărea obscur lăuntric, iar acum ne apare luminos, și anume luminat prin noțiunile matematicii. Constatăm acest lucru. Dar atunci nu mai putem nega nici faptul că noi punem totodată în fața naturii, a lumii exterioare, o imagine, care nu mai conține nimic din realitatea care ni se oferea inițial.
Luați fenomenele opticii în întreaga lor bogăție, în intensitatea lor, luați-le așa cum ne ies ele în întâmpinare, în primă instanță, când ochiul le observă, și opuneți-le ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, face să apară în mod absolut sigur o muncă interioară de construcție matematică, de exemplu, optica matematică, drept imagine, drept imaginea plăsmuită conform cu niște reguli formulate matematic, a acestor fenomene ale ochiului. Va trebui să vă spuneți: În această imagine matematică nu mai există nimic din întreaga bogăție a fenomenelor de culoare. Tot ceea ce mai ofereau la început organele de simț, adică realitatea exterioară, a fost eliminat din această imagine. Noi opunem lumii exterioare o imagine care nu mai posedă plenitudinea ei interioară intensă, care e lipsită de realitatea ei plenară.
Aș vrea să folosesc aici o comparație, despre care veți vedea de-abia în conferințele următoare că nu e doar o comparație. Dar eu vă rog să o luați, în primă instanță, drept o simplă analogie. Fiindcă atunci când pătrundem cu matematică faptele empirice, cunoașterea noastră se împarte în două etape: Prima este următoarea: Trebuie să privim faptele empirice, de exemplu, fenomenele ochiului. A doua etapă este aceasta: Noi reglementăm aceste percepții, cuprinzându-le în formulări matematice, și avem atunci în fața noastră un fel de rezultat, aceste formulări matematice. Apoi nu ne mai îndreptăm atenția spre lumea faptelor empirice. Este exact, comparativ, ca atunci când inspirăm oxigenul care ne dă forță de viață și ne impregnăm cu el organismul. El se unește în interiorul nostru cu carbonul și formează CO2, noi expirăm dioxidul de C, acesta nu mai este un aer care dă forță de viață, dar întregul proces a fost necesar pentru viața noastră internă. A fost necesar să inspirăm oxigenul dătător de viață, care există în noi. Dacă punem acum ceea ce a luat naștere în acest fel față în față cu lumea exterioară, sigur că pentru această lume exterioară este ceva ucigător, în același sens în care aerul inspirat e ceva care trezește la viață. În primă instanță, aceasta să rămână o simplă imagine. Tot așa ne comportăm în cunoașterea matematică a naturii. Primim în noi ceea ce se oferă simțurilor noastre, căutăm să unim în mod foarte intim ceea ce se oferă simțurilor noastre cu ceva care există în noi, cu ceva care se găsește numai în noi, cu ceea ce am construit în interiorul nostru sub formă de matematică. Ia naștere astfel ceva, prin unirea dintre ceea ce am cunoscut în mod empiric și ceea ce am construit ia naștere rezultatul cunoașterii matematice a naturii. Dacă îl punem alături de natură: natura nu mai e prezentă aici în plinătatea vieții ei, după cum în aerul respirat nu mai este prezentă forța de viață a aerului inspirat. Este, s-ar putea spune, o inspirare sufletească a lumii exterioare, dar o inspirare căreia i se opune o expirare, care, transformată într-un anumit mod, a transformat în contrariul său ceea ce, pe când era inspirat, era unit cu organismul sufletului. Spre acest proces trebuie să ne îndreptăm atenția, spre procesul care are loc în noi atunci când tindem spre cunoașterea matematică a naturii, fiindcă el ne dovedește că, într-adevăr, această cunoaștere matematică a naturii este altceva decât cunoașterea pur empirică a naturii. Cunoașterea pur empirică a naturii merge până la obișnuința noastră sufletească interioară, cunoașterea matematică a naturii nu pune în fața acestei lumi exterioare doar o obișnuință străină acestei lumi exterioare, ci îi pune în față ceva destoinic din punct de vedere lăuntric, ceva trăit, modelat în mod interior, și ea vrea să aibă în ceea ce este astfel modelat lăuntric ceva care explică lumea exterioară conform cu propria ei entitate, ea vrea să unească, într-un anumit sens, cele interioare cu cele exterioare.
Dacă înțelegem bine că dorul după explicarea matematică a naturii are la bază acest act de însușire lăuntrică a lumii exterioare, atunci nu vom mai putea ignora faptul că în matematică avem o cu totul altă formă de cunoaștere decât este cunoașterea pur exterioară, conformă simțurilor, care sintetizează cu intelectul experiența senzorială. Prin cunoașterea matematică ne cufundăm mai adânc în interiorul ființei umane și credem că tocmai așa ne apropiem mai mult de lumea exterioară, credem că tocmai în acest fel viețuim lăuntric ceea ce reprezintă esența lumii exterioare. Dar, în acest caz, facem experiența că, de fapt, cu ceea ce am transformat în formulări matematice, am pierdut întreaga plenitudine a lumii exterioare. Trebuie să fim conștienți de următorul lucru: noi unim ceea ce ne dă lumea exterioară cu ceva care a fost construit în mod pur lăuntric. Și trebuie să putem trăi în mod just ceea ce se petrece de fapt în suflet când facem formulări matematice. Trebuie să ne dăm seama că matematica este o creație lăuntrică pur umană și că, deși în matematică avem de-a face cu o creație lăuntrică a omului, avem totuși un sentiment – vom vedea mai târziu că este, de fapt, o cunoaștere – al faptului că prin această construcție matematică interioară, realizată în mod cu totul izolat de lumea exterioară, ne este dat ceva care ne aduce mai aproape de lumea exterioară decât e cazul de obicei. Și totuși, această construcție matematică realizată în interior, în felul arătat, nu poate fi o realitate interioară, cel puțin nu o realitate nemijlocit interioară, în raport cu lumea exterioară reală. Fiindcă altfel, dacă avem în fața noastră imaginea matematică drept rezultat al cercetărilor, n-ar trebui să avem sentimentul că acum întreaga plenitudine a lumii exterioare a pălit și n-a mai rămas decât formularea matematică, ci ar trebui să avem sentimentul că în această formulare matematică avem ceva care de-abia acum este cu adevărat real din punct de vedere interior. Gândiți-vă numai cât de altfel ar sta lucrurile dacă am avea în fața noastră întreaga arie de trăiri a ochiului, cu toată intensitatea trăirilor cromatice, și dacă, după ce am făcut formulările matematice, am vedea în fața noastră în această formulare matematică, în mod spiritual, ceea ce primisem în noi mai înainte. În formulele noastre matematice extrase din teoria ondulatorie am vedea străfulgerând, am vedea aprinzându-se culorile, am trăi fenomenele interferenței ș.a.m.d. Dar nu se întâmplă așa. Faptul că nu avem aceste trăiri ne dovedește că, ce-i drept, noi impregnăm lumea exterioară cu formulările noastre matematice în așa fel încât ne apropiem mai mult de ea, dar că, în același timp, o facem pierzând, de fapt, realitatea deplină a lumii exterioare.
Dacă ne-am înălțat de la cunoașterea obișnuită, care are loc în virtutea obișnuinței, la cunoașterea formulată lăuntric sub formă matematică, care trebuie să fi fost precedată de o formulare a formațiunilor matematice trăite în mod pur interior, trebuie să se ivească întrebarea: Oare această evoluție nu poate fi dusă mai departe în viața umană? – În primă instanță, avem în fața noastră o lume exterioară, stăm în fața ei în așa fel încât regulile și legile pe care ni le formăm despre ea pe baza observațiilor noastre aici sunt niște formațiuni absolut străine. Mergem mai departe, dar o putem face numai prin faptul că viețuim lăuntric formulările matematice, în mod cu totul izolat de lumea exterioară. Apoi, impregnăm această lume exterioară cu formulările matematice. În mod evident, ele nu sunt impregnate cu realitate în interior, căci altfel am avea și realitatea. Dacă ne propunem apoi să le studiem, dacă le privim în mod special, dacă reflectăm asupra lor: ele nu pot fi reale, fiindcă, dimpotrivă, ele sting realitatea asupra căreia le-am aplicat. În acest punct al reflecțiilor noastre ia naștere întrebarea: Ar fi posibil ca noi să ne fortificăm în privința a ceea ce formulăm matematic în planul interior, în privința a ceea ce facem mai întâi, pentru a pătrunde mai intim lumea senzorială exterioară? Există oare posibilitatea ca ceea ce, în primă instanță, ca trăire matematic-interioară, este o abstracțiune atât de palidă, încât sub influența ei și realitatea pălește pentru noi, oare putem face ceva pentru ca ceea ce trăiește omul în formațiunile matematice să devină o prezență interioară mai viguroasă? Cu alte cuvinte: S-ar putea oare ca forța pe care trebuie s-o aplicăm pentru ca, pregătind o cunoaștere matematică a naturii, să ajungem la ea, s-ar putea ca această forță să fie aplicată într-un grad mult mai înalt, în așa fel încât noi să nu plăsmuim în interior numai abstracțiuni matematice, ci și realități spirituale concrete? Atunci, ce-i drept, în ceea ce am plăsmuit în interiorul nostru, noi n-am vedea reapărând lumea exterioară senzorială, dar am avea în fața noastră ceva care, desigur, nu ar fi o formațiune matematică, fiindcă formațiunile matematice sunt, bineînțeles, abstracte, ci ceva care trebuie să fie modelat altfel. Am avea în fața noastră ceva care a fost dobândit în același fel ca și formațiunile matematice, dar având caracter real. Și în fața noastră s-ar afla, privit în mod spiritual, ceva despre care ne putem spune că ne strălucește în mod real, exact la fel ca realitatea senzorială exterioară, dar care a fost dobândit de noi prin faptul că am făcut să se ridice la suprafața ființei noastre nu numai niște formațiuni matematice abstracte, ci niște formațiuni reale. Am făcut mai puternică forța matematizantă și datorită acestui lucru am ajuns să scoatem la suprafață din noi înșine o realitate lăuntrică. Ar fi o a treia treaptă a cunoașterii noastre.
Prima treaptă ar fi aceea pe care luăm în mod obișnuit lumea exterioară reală așa cum este. Treapta a doua ar fi pătrunderea cu matematică a acestei lumi exterioare, după ce am elaborat mai întâi matematică pură. A treia ar fi o trăire a spiritului, tot în interior, tot ca necesitate lăuntric-intimă, ca trăirea matematică, dar având caracter de realitate spirituală. Și astfel s-ar afla în fața noastră cunoașterea empirică exterioară a naturii, cunoașterea matematizantă și cunoașterea spirituală, acea cunoaștere în cadrul căreia, datorită faptului că am devenit creativi lăuntric, avem în fața noastră niște lumi spirituale.
Avem deja o pregătire în vederea obținerii dreptului de a considera că aceste lumi sunt reale în faptul că ceea ce găsim în cunoașterea elaborată pe cale matematică, în orice caz, încă sub formă de imagini abstracte, este aplicat de noi la o realitate exterioară și că noi ne și spunem: Când construim ceva în mod matematic, desigur, acest ceva încă nu are în sine nici o realitate, nu scoate la suprafață din străfundurile noastre sufletești nici o realitate, totuși, scoate la suprafață ceva care este imaginea unei realități. În știința spirituală, scoatem la suprafață din străfundurile noastre sufletești ceva care nu este doar imaginea unei realități exterioare, ci este el însuși o realitate. Există trei trepte ale cunoașterii umane: În primul rând, cunoașterea fizică a naturii, în al doilea rând, cunoștințele matematizante și în al treilea rând, știința spirituală. Și metoda spiritual-științifică n-a fost construită ca o necesitate, pe baza unor simple supoziții, ci vedeți deja că tocmai pentru cel ce înțelege cum provine activitatea matematizantă din cercetarea pur empirică, acesteia i se alătură în mod firesc, drept un pas mai departe, o cunoaștere a spiritului, cu toate că nu se ajunge astfel la o lume matematică, ci la cu totul altceva, la o lume spirituală reală. Și trebuie să spunem, desigur, că acela care înțelege cum ia naștere matematica, se va putea înălța și la înțelegerea felului cum ia naștere știința spirituală orientată antroposofic.
Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le spun astăzi, în introducere. Am vrut să vă arăt că știința spirituală antroposofică știe unde îi este locul în cadrul întregului sistem al științelor. Ea nu s-a născut dintr-o dorință arbitrar-subiectivă oarecare, nici pe baza unui diletantism oarecare, ci s-a născut dintr-o teorie a cunoașterii temeinică, ea s-a născut din acea cunoaștere care trebuie aplicată mai întâi spre a înțelege dreptul de existență al matematicii înseși. Nu degeaba Platon le cerea discipolilor săi [Nota 6] – în orice caz, pe baza unei cunoașteri științifice mai vechi, instinctive – să treacă mai întâi printr-o bună școală pregătitoare, constând din studiul geometriei sau al matematicii. Prin aceasta, el nu voia să le dea discipolilor săi accesul la diferite cunoștințe particulare de aritmetică sau geometrie, ci o înțelegere temeinică a ceea ce se petrece în om când el matematizează ori geometrizează. Și pe acest lucru se bazează, în fond, afirmația aparent paradoxală, dar de o profundă importanță, a lui Platon: Dumnezeu geometrizează [Nota 7]. – El nu voia să spună că Dumnezeu creează, pur și simplu, în mod matematic, poligoane cu cinci și șase laturi, ci voia să arate că el creează cu o forță lăuntrică de felul aceleia pe care o facem să fie deja prezentă în noi, dar numai în mod abstract-imaginativ, în gândirea matematică. De aceea, eu cred că tocmai acela care înțelege în mod temeinic unde se situează, în aria științelor, matematica, va înțelege, de asemenea, unde se situează știința spirituală.
Această știință spirituală își va cuceri dreptul la existență, orice vor face adversarii ei, fiindcă ea nu vrea să clădească nicidecum pe niște temelii ușuratice sau diletante, ea vrea să se înalțe tocmai pe baza unei exactități reale și a unei temeinicii istorice. De aceea, îmi este îngăduit să spun: Acei eventuali adversari care se adâncesc cu adevărată seriozitate în ceea ce știința spirituală prezentată aici are de spus pentru justificarea ei, îi vor fi întotdeauna bineveniți științei spirituale, căci cu ei va discuta bucuros. Ea nu se teme de asemenea oameni, fiindcă este dotată cu toate armele științifice existente în celelalte științe și poate lupta folosindu-se de ele. Dar n-ar vrea să fie oprită mereu în loc tocmai de aceia care nu înțeleg nimic din ea și care o atacă exact pornind de la simplul lor diletantism și de la modul lor inferior de a gândi și simți, căci știința spirituală, așa cum este concepută aici, crede că ea constituie o necesitate pentru celelalte științe speciale și că, de fapt, nu are timp de pierdut, fiindcă e necesar ca limitele între care se văd puse peste tot științele speciale să fie depășite cu ajutorul acestei științe spirituale. De aceea, în primă instanță, noi trebuie să ne hotărâm puțin să-i abordăm uneori într-un mod nu tocmai blând pe aceia care atacă știința spirituală fără nici un fel de motive, îndemnați de niște mobiluri la care poate că ne vom referi [Nota 8], pe alocuri, în cele ce urmează. Fiindcă, de fapt, tocmai astăzi ar trebui să i se vorbească omenirii despre știința spirituală cât mai curând posibil, în mod serios, foarte serios și exact din punct de vedere științific, și acest lucru chiar se poate întâmpla, dacă oamenii vor căuta s-o înțeleagă cu adevărat.
