Am atras atenția deja ieri, în cadrul conferinței introductive, asupra faptului că, dacă studiem felul cum cunoașterea umană trece de la cunoașterea obișnuită a lumii exterioare la cunoașterea matematică, rezultă prima etapă a acelei căi care dacă se merge în continuare pe ea, duce apoi și la înțelegerea și recunoașterea metodei spiritual-științifice, așa cum o înțelegem noi aici. Tocmai în cadrul acestor conferințe mă voi strădui să caracterizez metoda spiritual-științifică și să arăt dreptul ei de a exista. Așa ceva poate să apară de-abia ca rezultat a ceea ce am de expus în aceste șapte conferințe [Nota 9].
Astăzi aș vrea să mă ocup încă o dată, ceva mai exact, de prima etapă. Aș vrea să aduc în fața dvs. niște considerații de felul celor care poate că mai apar, ici-colo, în cadrul gândirii științifice, sub formă fragmentară, dar care nu există sub o formă sintetizatoare; și din cauză că ele nu există sub o formă sintetizatoare, oamenii nu sunt în stare să se ridice din punct de vedere metodic de la transformarea unei științe încă lipsite de matematică până la știința matematicii și de a înainta apoi de la această transformare la cealaltă, despre care ne vom da seama că decurge în mod absolut obiectiv din ea, de la pătrunderea matematică a realității obiective la o pătrundere spiritual-științifică a existenței reale. După cum am dat de înțeles, voi căuta, în mod foarte treptat și metodic, să ating în cursul expunerii noastre această ultimă etapă.
Vom porni astăzi, pentru a ne atinge scopul propus, de la o studiere a omului, așa cum se viețuiește el pe sine însuși când percepe, când observă lumea exterioară. Din conferințele care au fost prezentate aici sau măcar din referatele de seminar ori mai ales din lectura cărții mele Despre enigmele sufletului [Nota 10], vă va fi cunoscut faptul că putem ajunge la o studiere completă și suficientă a omului numai dacă înțelegem că organizarea totală a ființei umane se împarte în trei sectoare clar distincte unul de altul. Noi avem de-a face, firește, cu omul unitar. Dar acest om unitar acționează ca organismul cel mai complicat care ne este cunoscut, în primă instanță, prin faptul că este împărțit, aș zice, în trei organizări parțiale, care au o anumită independență, dar care, tocmai prin faptul că tot ceea ce există în ele este dezvoltat în condițiile acestei independențe și pe urmă reunit într-un întreg, reușesc să dea naștere unității concrete a organizării umane. Avem de-a face aici cu ceea ce în cartea Despre enigmele sufletului am numit „omul neuro-senzorial” , acea parte componentă a organizării umane care, în primă instanță, își are expresia cea mai adecvată în capul uman, dar care de aici se extinde, la rândul său, asupra întregii organizări umane. Dar din cauză că o asemenea parte constitutivă a organizării umane pătrunde, la rândul său, întreaga organizare, nu avem voie să uităm că, totuși, o asemenea parte constitutivă independentă există. Putem distinge foarte exact de restul organizării umane – și vom mai avea de vorbit despre aceasta – un om neuro-senzorial, adică cel care mijlocește viața noastră de reprezentare. Noi suntem oameni care desfășoară o activitate de reprezentare prin faptul că suntem în măsură să ne mijlocim noi înșine ceea ce este viață de reprezentare prin acel organ care cuprinde, dacă e să folosim o expresie sintetizatoare, organele de simț și sistemul nervos, prelungindu-se de la organele de simț în organizarea internă.
Suntem legați prin viața noastră de sentiment de acest sistem neuro-senzorial, la fel cum suntem legați de el prin viața de reprezentare. Numai modul inexact în care sunt observate fenomenele psihice în epoca modernă ne face să trecem cu vederea acest lucru. Viața de sentiment nu este legată de sistemul neuro-senzorial în mod direct, ci numai în mod indirect. Viața de sentiment este legată în mod direct de tot ceea ce, în organizarea umană, poate fi numit sistem ritmic, care trăiește cel mai mult în respirație, în bătaia pulsului și în circulația sanguină. Iluzia că și viața noastră de sentiment este legată în mod direct, ca parte a vieții noastre sufletești, de sistemul neuro-senzorial, ia naștere din cauză că noi însoțim mereu cu reprezentări tot ceea ce are loc în interiorul nostru drept viață de sentiment. Și după cum, din punct de vedere sufletesc, viața noastră sufletească este însoțită în permanență de reprezentări, sistemul nostru ritmic, care se întinde în tot organismul uman, este în legătură, din punct de vedere organic, cu sistemul nostru neuro-senzorial. În corp există, între sistemul ritmic și sistemul neuro-senzorial, o relație asemănătoare aceleia care există în suflet între viața de sentiment și viața de reprezentare. Viața noastră de sentiment se exprimă însă în mod indirect și prin sistemul neuro-senzorial numai datorită faptului că în organismul nostru este mijlocită mai întâi trăirea de sentiment, care are drept instrument al său, în organism, sistemul ritmic, apoi acesta acționează asupra sistemului neuro-senzorial, astfel luând naștere impresia că viața de sentiment este direct legată de sistemul neuro-senzorial. În cartea mea „Despre enigmele sufletului”, eu am atras atenția în mod deosebit asupra faptului că, de exemplu, dacă studiem ce se întâmplă în interiorul omului când ascultă muzică, ne putem da seama foarte ușor în ce fel există în om raportul caracterizat adineaori.
În afară de cele două sisteme, sistemul neuro-senzorial, care mijlocește viața de reprezentare, și sistemul ritmic, care mijlocește viața de sentiment, mai avem și sistemul metabolic. În cele trei sisteme, sistemul neuro-senzorial, sistemul ritmic și sistemul metabolic, avem întreg organismul uman, în ceea ce privește funcțiunile sale. Sistemul metabolic corespunde în mod nemijlocit vieții sufletești a voinței, și vom avea o studiere reală a legăturii dintre voință și organismul uman numai când problema va fi urmărită în sensul de a se cerceta cum au loc schimbările metabolice în momentul în care are loc un act de voință sau, cel puțin, un impuls de voință. Fiecare schimb metabolic este, în mod conștient sau inconștient, baza fizică a unui act de voință sau a unui impuls de voință. Au legătură cu metabolismul, de asemenea, mișcările noastre; din cauză că mișcările noastre au legătură cu metabolismul, și mobilitatea noastră sufletească are legătură cu activitatea voinței. Trebuie să ne fie clar faptul că, dacă facem o mișcare în spațiu, aceasta este cel mai elementar act de voință. Dar – ca să folosim acest cuvânt al lui Goethe –, în cazul unui act de voință ca fenomen originar [Nota 11], acel schimb metabolic care stă la baza unei mișcări din noi este, ca atare, expresia fizică a elementului sufletesc existent într-un act de voință. Și numai prin faptul că noi urmărim actele noastre de voință cu reprezentările noastre, aceste acte de voință au legătură, în mod indirect, și cu sistemul neuro-senzorial. Putem privi astfel – vreau s-o spun ca pe un fel de pregătire – viața sufletească și, de asemenea, viața fizică a omului, așa cum sunt ele împărțite în trei componente organice și sufletești independente.
Vom încerca astăzi să vedem cum se comportă, dintr-un anumit punct de vedere, aceste trei componente ale organizării fizice și sufletești umane, în raport cu omul care le observă. Aș vrea să aduc în fața dvs., spre a fi studiată, percepția spațiului tridimensional. Trebuie să ne adâncim în aceste aspecte mai exacte, mai minuțioase, aș zice, deoarece tocmai conferințele ce urmează vor să arate în mod exact cum cercetarea spiritual-științifică a lucrurilor este o continuare a cercetării științifice obișnuite. Să studiem mai întâi ceea ce am numit organism neuro-senzorial. În principal, acest organism neuro-senzorial este cuprins, după cum am spus deja, în organizarea capului, care conține, în esență, viața nervilor și a organelor de simț; viața nervilor și a organelor de simț se ramifică apoi în restul organismului uman,
impregnându-l peste tot, într-un anumit sens. S-ar putea spune că, pentru un mod de a privi lucrurile care nu se oprește asupra aspectelor exterioare, capul își extinde existența în întreaga ființă umană. Dacă, de exemplu, în cadrul organizării senzoriale, percepția calorică e răspândită asupra întregului organism, asta nu înseamnă altceva decât că acea organizare care este localizată mai ales în cap, drept partea cea mai importantă a activității organelor de simț, se extinde, în ceea ce privește această percepție particulară a căldurii, asupra organismului întreg, așa că, dintr-un anumit punct de vedere, în ceea ce privește percepția căldurii, întreg omul este cap.
Astăzi, asemenea expuneri îți sunt luate în nume de rău extraordinar de mult. Fiindcă oamenii s-au obișnuit atât de mult cu modurile exterioare de a privi lumea, încât au ajuns să creadă că, dacă se vorbește despre trei părți constitutive ale organismului uman, ni le putem reprezenta așezate una lângă alta, cu totul separate în spațiu, iar un profesor de anatomie [Nota 12], care tindea să facă asemenea separări în spațiu, a avut prostul gust de a spune că antroposofia împarte omul într-un sistem al capului, un sistem al pieptului și un sistem al burții. Ei bine, cu asemenea lucruri poți defini antroposofia într-un mod neadecvat. Dar, cu siguranță, nu despre aceasta este vorba, ci este vorba de a aborda aceste lucruri într-un mod adecvat și de a învăța să știm că în realitate lucrurile nu sunt separate în spațiu, așa cum își reprezintă unii în mod diletant, să știm că ele se întrepătrund, se revarsă unele într-altele – de acest lucru trebuie să ținem seama în special, dacă vrem să înțelegem în mod just cum conlucrează cele trei părți constitutive ale organismului social tripartit.
Ei bine, organizarea capului este, în mod absolut sigur, acea organizare care – în primă instanță, ne-o arată starea de lucruri pur empirică – are cel mai mult de-a face cu cunoașterea, cel puțin cu cunoașterea matematică, acea cunoaștere care se apropie, în lumea exterioară, de om. Putem constata, în mod pur empiric, că la această organizare a capului, ceea ce putem numi dimensionalitate ne întâmpină, la început, doar sub o formă foarte vagă. Vom înțelege cel mai bine despre ce este vorba aici dacă vom avea în vedere trei activități ale omului; prima este cea pe care aș numi-o actul total de a vedea, văzul, observarea lumii cu ajutorul ochilor. Dar, după cum veți vedea imediat, este vorba de actul total, adică de observarea obiectelor exterioare cu ajutorul celor doi ochi ai noștri. În al doilea rând, brațele și mâinile omului, deși sunt fixate pe trunchi și deși, dintr-un anumit punct de vedere, fac parte din sistemul membrelor, se află totuși într-o legătură strânsă cu sistemul ritmic. Prin faptul că sunt fixate de trup în apropierea sistemului ritmic, ele au fost modificate de către viața și funcțiile ființei umane. Ca membre, ele sunt adaptate acelei vieți pe care o putem numi viață ritmică și, prin faptul că brațele și mâinile sunt situate spre exterior, ne putem lămuri, privindu-le, unele dintre lucrurile pe care nu ni le putem lămuri atât de ușor studiind părțile interne ale sistemului ritmic. Așadar, nota bene, esențialul constă în faptul că, ce-i drept, mâinile și brațele sunt membre, firește, dar că aceste membre, prin poziția deosebită pe care o au în organismul uman, au fost adaptate sistemului ritmic de către viață, de către aspectul funcțional. Puteți urmări această activitate a sistemului ritmic în brațe, în mâini, dacă vă gândiți cât de puternic se exprimă ceea ce trăiește în sentiment, adică ceva care are legătură cu sistemul ritmic, în gesturi, în mișcările libere ale brațelor și mâinilor. In viața umană, aceste membre au fost ridicate cu totul și cu totul pe o treaptă de trăire mai înaltă. Ele au fost create ca membre, dar nu sunt puse, ca la animal, în slujba în care se află de obicei membrele, ci au fost eliberate de slujba lor ca membre și ele devin, aș zice, ca vorbire invizibilă, o expresie a vieții de sentiment umane, fiind adaptate, deci, sistemului ritmic. Ca o a treia funcție, aș vrea să aduc în fața dvs. ceea ce putem studia drept mers, adică o activitate care se bazează în cel mai exact sens al cuvântului pe sistemul membrelor umane.
Vom aduce acum în fața sufletelor noastre, într-un mod cu adevărat științific, văzul, mișcarea membrelor și mersul. Văzul, prin cei doi ochi: Dacă-l privim în totalitatea sa, ne vom da seama că, în primă instanță, în mod independent de orice activitate a intelectului, cele văzute cu ochii ni se prezintă în două dimensiuni. Dacă vreau să vă descriu ceea ce percepe omul prin văz, conform cu dimensionalitatea, pot să desenez, pur și simplu, aici pe tablă, cele două dimensiuni (vezi desenul), sub forma a două coordonate perpendiculare una pe cealaltă. Aș vrea să desenez aceste două linii, pentru ca ele să concorde cu niște considerații ulterioare care decurg de aici, doar în mod punctat. Desenându-le numai punctat, aș vrea să arăt că, de fapt, când avem o percepție vizuală, această bidimensionalitate nici nu intră în conștiența noastră intelectuală.
Altfel stau lucrurile cu cea de a treia dimensiune. Cea de a treia dimensiune, pe care am putea s-o numim adâncime, deci adâncimea văzută din direcția ochilor noștri, acea dimensiune care este situată pe direcția față-spate, nu stă gata făcută în fața sufletului nostru, în același sens, într-un mod cu totul independent de intelectul nostru. Ea stă în fața noastră drept activitatea pe care noi o desfășurăm ca operațiune interioară a intelectului, când lucrurile pe care de obicei le vedem în plan sunt întregite de noi prin dimensiunea adâncimii, sub formă de corpuri. În orice caz, la o observație mai grosieră, ceea ce facem noi aici se sustrage activității noastre conștiente. Dar dacă ne cufundăm într-un mod mai subtil în activitatea conștientă, ne vom da seama foarte bine că dimensiunea adâncimii este viețuită de noi într-un alt mod decât celelalte două, pe care le-aș numi dimensiunea înălțimii și dimensiunea lățimii. Putem sesiza foarte bine felul în care apreciem, în raport cu această dimensiune a adâncimii, la ce distanță de noi se află un obiect oarecare. Percepției obișnuite, percepției vizuale, i se adaugă ceva, când întregim în conștiență dimensionalitatea de pe o suprafață plană până la dimensionalitatea spațială de corp, astfel încât putem spune: Cât timp rămânem în interiorul conștienței noastre, nu putem spune cum iau naștere dimensiunea înălțimii și cea a lățimii. Trebuie să luăm înălțimea și lățimea așa cum ne sunt date. Ele ne sunt date, pur și simplu, prin percepția vizuală. Nu tot așa este cu dimensiunea adâncimii, deci cu a treia dimensiune. O desenez aici, în perspectivă, ca linie continuă, vrând să dau astfel de înțeles că această linie continuă, ca dimensiune a adâncimii, are la bază o activitate care intră măcar ușor în conștiență, o activitate conștientă, hai să zicem semiconștientă, așa că putem spune: Când studiem actul de a vedea, ne sunt date, în primă instanță sub o formă pur ideatică, și anume, de-abia când pătrundem cu gândirea actul de a vedea, dimensiunea înălțimii și dimensiunea lățimii. Dimensiunea adâncimii are deja la bază o activitate a conștienței, o punere în activitate semiconștientă a intelectului. De aceea, după cum veți fi auzit deja, explicarea anatomo-fiziologică a actului total al vederii trebuie să-i atribuie văzului – adică acelei activități care este văzul, înainte să înceapă activitatea intelectuală – numai procesul extinderii în plan văzute de noi. În schimb, ea trebuie să atribuie deja activității corticale – deci nu activității desfășurate de fascicolul piramidal, acest organ din corpul uman de care depinde activitatea vizualizantă a ochiului – comportamentul corporal în cadrul actului de a vedea; în ceea ce privește adâncimea, procesele anatomo-fiziologice trebuie să fie atribuite creierului mare, care este și mijlocitorul operațiunilor de voință ale intelectului. Noi putem studia într-un anumit fel adâncimea, chiar dacă, aș zice, ușor sesizată de către conștiență, în mod sintetic și analitic. Ea intră în sfera a ceea ce aș numi activitatea conștientă desfășurată de capul uman.
Dacă trecem acum de la actul de a vedea la acel act care ia naștere prin mișcarea brațelor și a mâinilor, se cere să ne cufundăm într-un element și mai greu de sesizat cu ajutorul conștienței. Dar, oricum, putem deveni atenți la ceea ce se întâmplă când ne urmărim viața de sentiment sub forma activității libere desfășurate de brațele și mâinile noastre și a gesturilor, și putem deveni atenți și aici la ceea ce face omul, de fapt, așa cum devenim atenți la activitatea desfășurată de cei doi ochi ai omului, în ceea ce privește adâncimea. Ce ne face să percepem, propriu-zis, dimensiunea adâncimii? Poziția luată de ochiul stâng și de cel drept. Intersectarea dintre axa oculară dreaptă și cea stângă. Aprecierea cu intelectul – bazată pe activitatea capului – a adâncimii, depinde de faptul că această intersectare are loc la o distanță mai mare sau mai mică de noi înșine. Acea activitate care, propriu-zis, ne face să apreciem adâncimea, nu prea poate fi văzută din punct de vedere exterior. Dacă trecem de aici la activitatea brațelor și a mâinilor umane, vom constata că putem distinge deja în mod clar, chiar la o încordare destul de mică a conștienței, că atunci când ne mișcăm brațele într-un cerc orizontal, această mișcare a brațelor are loc în mod conștient în dimensiunea stânga-dreapta, deci în dimensiunea pe care aș vrea s-o numesc lățime. Cine este în măsură să analizeze mai exact viața umană, va ști că tot ceea ce omul apreciază în privința acestei dimensiuni, lățimea, are legătură cu acea simțire pe care o avem prin faptul că ne știm un om care măsoară întreaga dimensiune a lățimii cu un braț stâng și cu un braț drept. Avem o trăire bazată pe sentiment a ceea ce numim simetrie, trăire care are loc, firește, mai ales în dimensiunea lățimii. Avem o asemenea trăire în special prin sentimentul pe care ni-l transmit brațul nostru stâng și brațul nostru drept. În orice caz, această percepție bazată pe sentiment a propriei noastre simetrii se traduce în special prin mișcările corespunzătoare ale brațului stâng și ale celui drept, pe care noi le simțim, astfel încât simțim că suntem simetrici în această mișcare unitară a brațului stâng și a celui drept. Percepția, bazată pe sentiment, a lățimii, ni se traduce, în special prin simetrie, într-o viață de reprezentare, și noi apreciem apoi simetria și în viața de reprezentare. Dar nu veți putea trece cu vederea faptul că această apreciere pe bază de reprezentare a simetriilor din dimensiunea lățimii este, de fapt, un aspect secundar, și că un om care ar putea doar să perceapă ceva simetric, dar n-ar avea nici un sentiment cauzat de simetrie, cauzat de corespondența dintre stânga și dreapta, ar viețui simetria doar într-un mod palid și sec și lucid și intelectual. Trăiește în mod just în tot ceea ce ne poate spune simetria, acela care poate să și simtă simetria. Dar noi putem simți, ca oameni, simetria, numai dacă, ușor de tot, suntem conștienți în permanență de faptul că mișcările brațului stâng și ale brațului drept, respectiv ale mâinii stângi și ale mâinii drepte, constituie o unitate. Pe ceea ce viețuim aici prin sentiment se bazează, de fapt, tot ceea ce putem viețui noi cu privire la dimensiunea lățimii.
Dar și de ceea ce, în legătură cu actul văzului, a fost desemnat de noi drept dimensiune a adâncimii, devenim totuși conștienți, într-un anumit mod, prin ceva care ia naștere tot datorită brațelor noastre. La fel cum intersectăm liniile vizuale, liniile văzului, tot așa ne încrucișăm și brațele, și aș putea spune că dacă ne încrucișăm brațele undeva, avem traducerea mai grosieră a actului de a vedea. Tocmai prin succedarea punctelor pe care le obținem când ne încrucișăm brațele, putem să ne transpunem în dimensiunea adâncimii, astfel încât, dacă viețuim complet ceea ce avem în organizarea brațelor noastre, nu avem deloc în fața noastră, gata făcută, cea de-a doua dimensiune, dimensiunea lățimii, așa cum o avem în fața noastră, gata făcută, în cazul actului de a vedea, ci dacă vrem să exprimăm în mod simbolic ceea ce ia naștere, cu privire la dimensionalitate, în organismul brațelor și al mâinilor, ar trebui să desenez în felul următor:
dimensiunea lățimii, dimensiunea adâncimii (liniile neîntrerupte). Și numai dimensiunea înălțimii, ea este gata pentru ceea ce eu viețuiesc prin organizarea brațelor mele (linia punctată). Când ne facem gesturile, când impregnăm în mod conștient, aș zice, cu gesturile noastre, acea suprafață care se compune din dimensiunea adâncimii și dimensiunea lățimii, noi lăsăm cu totul în inconștient dimensiunea înălțimii, cea de a treia dimensiune. Când intră în conștiența clară această a treia dimensiune? De-abia când mergem. Când ne mișcăm din loc, linia situată în această a treia dimensiune, în dimensiunea înălțimii, devine mereu alta, și chiar dacă această a treia dimensiune, care apare când mergem, intră doar foarte puțin în conștiența intelectuală, noi totuși nu putem trece cu vederea faptul că, în realitate, în cadrul operațiunilor intelectuale are loc lăuntric, într-un mod semiconștient, și aceea de a reflecta la cea de-a treia dimensiune. Bineînțeles, în conștiența exterioară grosieră, noi nu ținem seama de modificarea acestei linii din dimensiunea înălțimii. Dar, prin faptul că pur și simplu mergem și exercităm mersul drept act de voință, noi modificăm necontenit această linie din dimensiunea înălțimii și trebuie să ne spunem: Ceea ce se petrece în a treia dimensiune, pentru mers, este conștientizat într-un grad la fel de mic ca și ceea ce se petrece, pentru actul văzului, în dimensiunea adâncimii. Dacă vrem deci să desenăm acum dimensionalitatea în privința a ceea ce are loc cu ajutorul membrului propriu-zis, care nu e adaptat la nimic altceva decât la activitatea de membru, dacă studiem dimensionalitatea ocupându-ne de actul mersului, care este legat de picioare și de laba piciorului, vom putea spune: în acest act al mersului, noi simțim cu intelectul că acolo, înăuntru, are loc o activitate în cadrul tuturor celor trei dimensiuni, așa că trebuie să desenez actul mersului prin trei linii neîntrerupte.
Trăim deci – dacă reflectați încă o dată la cele spuse mai înainte, veți ajunge să aveți o conștiență clară a acestui lucru – în actul văzului, care ține în cea mai largă măsură de organizarea capului, o bidimensionalitate gata făcută și o activitate de producere a celei de a treia dimensiuni: adâncimea. Trăim dimensionalitatea în ceea ce am spus că este expresia sistemului ritmic, adică în mișcarea brațelor și a mâinilor, în așa fel încât în propriul nostru act viețuim complet două dimensiuni, iar cea de-a treia dimensiune se află tot gata făcută în conștiență, cum se află, de obicei, cele două dimensiuni care formează o suprafață, în organizarea capului, în actul de a vedea. De-abia în organismul propriu-zis al membrelor, care ține deci de sistemul al treilea, de sistemul metabolic al omului – pe acesta îl cunoaștem numai dacă studiem schimburile de substanțe care însoțesc mersul –, în acest al treilea sistem ni se dezvăluie tot ceea ce străbate spațiul în cele trei dimensiuni ale sale.
Acum nu mai e nevoie decât să faceți următoarea reflecție, pentru a ajunge la niște constatări extraordinar de importante. Tot ceea ce conține viața noastră de reprezentare este, de fapt, singurul conținut al conștienței noastre deplin treze. Ceea ce este conținut în viața noastră de sentiment nu intră însă în conștiența noastră la fel de clar, cu aceeași claritate luminoasă. Vom mai vedea în cursul acestor expuneri că sentimentele propriu-zise nu au în conștiență o intensitate mai mare decât visele și că, întocmai ca și visele, ele sunt reproduse de viața diurnă, de viața de reprezentare deplin trează, că ele devin astfel reprezentări clare, intrând deci în conștiența clară; tot astfel și în viața trează de zi, sentimentele sunt însoțite necontenit de reprezentările care le exprimă. Aceasta face ca sentimentele noastre, care de obicei apar numai cu intensitatea vieții de vis, să intre în conștiența clară, limpede, a vieții de reprezentare.
Conform cu entitatea lor, impulsurile de voință propriu-zise rămân cu totul în subconștient. Cum știm noi ceva despre voință? De fapt, în cunoașterea obișnuită, noi nu știm absolut nimic despre voința însăși, conform cu esența ei, și această afirmație chiar a fost făcută în mod documentat într-o psihologie cum este aceea a lui Theodor Ziehen [Nota 13], care, în cartea sa „Psihologie fiziologică”, vorbește propriu-zis numai despre viața de reprezentare. Faptul pe care el nu-l cunoaște și pe care eu vi l-am prezentat adineaori, acela că viața de sentiment este legată de organismul ritmic și că ea doar se aprinde în viața de reprezentare, este exprimat de Theodor Ziehen în mod abstract, în felul următor. El spune: Noi, ca psihologi, putem urmări de fapt numai viața de reprezentare și constatăm că anumite reprezentări sunt subliniate prin diferite sentimente. – Prin urmare, după părerea lui, sentimentele sunt doar niște însușiri ale vieții de reprezentare. Toate acestea sunt cauzate de faptul că un asemenea psiholog nu înțelege organizarea umană propriu-zisă, care este întru totul așa cum am arătat mai înainte. Pentru că sunt legate de organismul ritmic, sentimentele rămân în starea de semiconștiență a visului, și rămâne cu totul în subconștient esența propriu-zisă a actelor de voință. Din acest motiv, ele nu mai sunt descrise deloc de către psihologii obișnuiți. Citiți expunerile bizare făcute de Theodor Ziehen însuși în legătură cu activitatea voinței și veți vedea că activitatea interioară a voinței – vom mai arăta în ce constă aceasta – scapă cu totul puterii de observare a acestor psihologi. Observației exterioare nu i se arată decât ceea ce noi putem vedea, adică rezultatul unui act de voință. Nu cunoaștem procesul interior, nu știm ce s-a petrecut pentru ca un impuls de voință să ne pună brațul în mișcare. Noi vedem doar brațul mișcându-se, așadar, observăm numai după aceea fenomenul exterior. Astfel, noi însoțim de reprezentări manifestările voinței noastre și considerăm că aceste manifestări ale voinței – care de altfel nu se sprijină decât pe ceva organic, pe sistemul metabolic și pe sistemul, legat de el, al membrelor – țin tot de reprezentare.
Dar de-abia în această parte a organismul uman, în sistemul metabolic, care corespunde din punct de vedere corporal vieții sufletești a actului de voință, ni se dezvăluie tridimensionalitatea, care, de aceea, este intim legată de un sistem al ființei umane a cărui activitate are loc, în esență, în inconștient. Așadar, în cunoașterea obișnuită, această tridimensionalitate nu ni se poate înfățișa în realitatea ei. Ea poate fi dezvăluită, așa cum vom vedea, numai dacă ajungem să privim în viața noastră de voință cu aceeași claritate luminoasă cu care privim de obicei în viața noastră de reprezentare. Acest lucru nu se poate face prin cunoașterea obișnuită, ci, după cum vom vedea, numai prin cunoașterea spiritual-științifică. Dar pe aceasta, pe întreaga activitate a omului, pe tot ceea ce trăiește în sistemul membrelor și al metabolismului, se bazează tridimensionalitatea, ca trăire subconștientă. Și ce se întâmplă? Mai întâi, ea e ridicată din subconștient, din sfera voinței și a membrelor, în sfera ritmică. Aici, ea nu mai e viețuită decât ca bidimensionalitate, iar a treia dimensiune, pe care omul o viețuiește încă în mod nemijlocit, în realitatea ei, în activitatea de voință, această a treia dimensiune, înălțimea, a devenit deja abstractă.
Vedeți cum aici, în organizarea umană, realitatea devine abstractă prin activitatea omului însuși. Dvs. viețuiți în subconștient dimensiunea înălțimii. Organizarea umană face ca această dimensiune a înălțimii să devină deja abstractă în organizarea ritmică, să devină o simplă linie trasată, un simplu gând. Și ce se întâmplă în organizarea neuro-senzorială? Amândouă dimensiunile devin abstracte. Ele nu mai sunt viețuite. Nu mai pot fi decât gândite cu intelectul, care se poate apropia de lucrul respectiv ulterior, astfel că în organul cunoașterii noastre obișnuite, în cap, noi nu mai avem decât posibilitatea de a exprima cele două dimensiuni în mod abstract, intelectual. Numai despre cea de-a treia dimensiune, adâncimea, mai avem o conștiență foarte slabă încă și în capul nostru. Vedeți deci, datorită faptului că avem în capul nostru această conștiență slabă a adâncimii, suntem în măsură să mai știm ceva, în starea de conștiență obișnuită, despre realitatea dimensiunilor. Dacă organizarea noastră ar face ca adâncimea, pe care de fapt o putem studia bine numai studiind actul de a vedea, să devină la fel de abstractă, atunci n-am mai avea decât trei linii abstracte. Nu ne-ar veni deloc gândul de a căuta realitățile corespunzătoare acestor trei linii abstracte.
V-am atras astfel atenția asupra realității a ceea ce în kantianism iese la lumina zilei într-un mod neconform cu realitatea. Acolo se spune că spațiul, cu cele trei dimensiuni ale sale, e conținut în mod aprioric în organizarea umană [Nota 14], și că, de fapt, organizarea umană își transpune trăirile ei subiective în spațiu. De ce a ajuns Kant la această unilateralitate? Deoarece nu știa că acel ceva pe care noi îl viețuim numai în ușorul ecou al dimensiunii adâncimii prin organizarea noastră neuro-senzorială, dar pe care, de altfel, îl viețuim în mod abstract, este viețuit în mod real în subconștient, apoi este trimis sus, în conștiență, fiind transformat astfel într-o abstracțiune, cu excepția acestui mic rest, care este dimensiunea adâncimii. Noi viețuim tridimensionalitatea prin propria noastră organizare umană. Ea există în realitatea ei în sistemul voinței și – din punct de vedere fiziologic-fizic – în sistemul metabolismului și al membrelor. În primă instanță, ea este inconștientă pentru conștiența obișnuită și devine conștientă pentru această conștiență obișnuită numai în abstractismul spațiului matematic-geometric.
Am vrut să dau, pentru început, un exemplu despre felul în care știința spirituală se poate adânci în activitatea ființei umane, arătând că ea nu se oprește la niște abstracțiuni de felul apriorismului kantian referitor la spațiu și timp, că ea se adâncește într-un mod cu adevărat concret în realitatea ființei umane și ajunge astfel să afle cum se desfășoară de fapt lucrurile în om. Am vrut să vă dau tocmai acest exemplu, pentru că exemplul care ilustrează importanța propriu-zisă a spațiului, așa cum voi mai arăta, ne duce la o cunoaștere mai exactă, multilaterală, a esenței matematicii.
Vom continua mâine.
