Am ajuns la sfârșitul cursului nostru universitar [Nota 51]. Am audiat o serie de conferințe, prezentate de niște oameni care activează de mai mult timp în domeniul științei noastre spirituale antroposofice. S-au ținut și un număr de ore de seminar, al căror scop a fost acela de a dezvolta ceea ce în diferitele conferințe fusese prezentat într-un mod mai mult sau mai puțin sumar. Deși putem spune că stimații participanți au lăsat în urma lor o perioadă foarte încărcată de muncă, trebuie să ținem seama, pe de altă parte, de felul cum natura activității noastre ne-a constrâns să folosim acest timp. Noi n-am putut face altceva decât să deschidem câteva ferestre ale unei clădiri, lăsând ca în ea să intre lumina care, după cum credem, există în știința noastră spirituală orientată antroposofic. Și dacă vă gândiți că ceea ce se află în interiorul încăperii, care, prin asemenea ferestre, luate în mod simbolic, se deschide în direcția mișcării științei spirituale, dacă vă gândiți că în interiorul acestei încăperi există o activitate bogată și coerentă în sine, de cele mai diverse feluri, care presupune, în orice caz, că, deoarece se află de-abia la început, ei trebuie să i se alăture o activitate mult mai bogată – dacă reflectați la toate acestea, veți înțelege că, bineînțeles, în cursul conferințelor și orelor noastre de seminar n-a putut să iasă la lumină decât extraordinar de puțin din intențiile care stau la baza unor întâlniri de felul celei care se încheie astăzi.
Intenția noastră deosebită, pe care o urmărim prin asemenea activități, este aceea de a chema aici studenții, care, spre bucuria noastră, au și venit adeseori în număr mare. Și dacă veți încerca să sesizați intenția noastră, veți vedea, cel puțin, că noi vrem să fim conștienți de acest fapt atât de îmbucurător și important pentru mișcarea noastră. Fiindcă primul lucru pe care am dori să-l arătăm, chiar dacă doar sub o formă schițată, este acela că în mișcarea antroposofică domnește o atitudine cu adevărat științifică. Chiar dacă ea mai are și alte intenții spirituale, acest lucru va trebui să-l arate, în diverse alte moduri. Prin întâlnirile de acest fel trebuie să arătăm, înainte de toate, că la baza lor se află o muncă științifică serioasă, cel puțin ca intenție. Dar, așa cum sunt condițiile de viață din epoca actuală, cel ce înțelege aceste condiții trebuie să spună: O asemenea atitudine științifică, un asemenea spirit științific, care participă în mod nemijlocit la condițiile de viață ale omului și ale omenirii, trebuie să-și dovedească astăzi valoarea pe un anumit tărâm foarte precis, într-un anumit mod, și trebuie să poată fi arătat că el este valoros pe un anumit tărâm. Este vorba de tărâmul vieții sociale.
E necesar ca din spiritul științific al epocii actuale să izvorască idei puternice și capabile să ducă la însănătoșirea vieții sociale. Astăzi nu e suficient să avem un spirit științific care să-l cheme pe om într-o existență străină de lume, ci noi avem nevoie de un spirit științific care să dezvolte și să crească în omenire ceea ce-i poate da acestei omeniri impulsuri pentru însănătoșirea existenței noastre sociale. Problema socială stă în fața noastră, enigmatică în multe privințe, cerându-ne în mod imperios să facem ceva, iar în multe privințe chiar amenințându-ne, și acela care-și înțelege măcar puțin epoca, trebuie să-și spună: În epoca actuală își cer rezolvarea niște probleme care pot fi rezolvate numai dacă cei care-și însușesc spiritul științific vor ajunge să cunoască situația socială. Acesta e lucrul pe care noi credem că-l cunoaștem pe baza celor mai importante semne ale epocii. Mișcarea antroposofică s-a născut tocmai pentru că l-am recunoscut, și pe această bază a fost conceput, din punct de vedere artistic, științific și cultural în general, centrul activității noastre, clădirea din Dornach, Școala Liberă pentru Știință a spiritului, Goetheanumul din Dornach. Noi vrem să fim conștienți de faptul că printr-un spirit științific veritabil putem trezi în interiorul nostru asemenea impulsuri care pot deveni, într-adevăr, eficiente și pe tărâm social.
Ei bine, noi încercăm să ne ținem conferințele, să ne pregătim lucrările de seminar în așa fel încât, poate, a fost sesizat faptul că ne străduim să introducem în mișcarea antroposofică un spirit științific real și că, pe de altă parte, ne este străină orice atitudine sectară, ca și intenția de a întemeia o religie etc., lucruri care ne sunt atribuite dintr-o direcție sau alta de cei care nu ne cunosc deloc sau ne cunosc foarte prost sau care vor să ne calomnieze cu răutate. Spiritul științific nu se poate revela însă în conținutul dat prin experiență de către ceea ce oferă știința, iar cel care ar exclude de la bun început din sfera științei un anumit conținut al experienței, fie el de natură fizic-senzorială, fie de natură suprasensibilă, ar dovedi că nu e pătruns el însuși de spiritul științific. Spiritul științific se poate manifesta numai în modul de a trata lucrurile. Spiritul științific se poate manifesta numai în metodica spre care se tinde, și se va putea verifica dacă ceea ce prezentăm în fața lumii, din experiențele senzoriale sau suprasensibile, este prezentat de noi într-un spirit științific, numai apreciindu-se dacă în modul nostru de a trata lucrurile, în metodica noastră, tindem spre spiritul științific care domnește în științele unanim recunoscute. Singurul lucru pe care-l considerăm o temă de discuție îndreptățită, singurul lucru pe care-l considerăm demn de a fi discutat, în măsura în care acest spirit științific, așa cum este el cultivat în mijlocul nostru, are nevoie să fie îmbunătățit, constă în întrebarea dacă în modul de a lucra, în modul de a gândi, în conștiinciozitatea științifică, tindem spre așa ceva. Și oricine poate fi convins că va trebui să decidem ceea ce trebuie decis în privința caracterului științific al mișcării noastre pe acest tărâm al modului de a lucra, al metodicii, nu însă în domeniul conținutului unei anumite experiențe. Dacă ni se poate dovedi că, pe un anumit tărâm, într-un loc sau altul, procedăm în mod ilogic, diletant sau neștiințific în alt sens, să ni se dovedească acest lucru, și, dacă se va reuși să se facă dovada că suntem ilogici, că am pornit la treabă ca niște diletanți, atunci, pentru că ne preocupă serios progresul căutărilor noastre spiritual-științifice, vom aduce muncii noastre, fără a ne împotrivi câtuși de puțin, corecturile necesare. Nu vom nega în nici un fel, nici în această privință, principiul progresului. – Cam atâta în legătură cu ceea ce trebuie să stea la baza discuției referitoare la caracterul științific sau neștiințific al eforturilor noastre.
Pe tărâmul social am lăsat ca viața să confirme adevărurile care, după câte credem, rezultă din cunoașterea lumii, așa cum o cultivăm noi aici. S-ar putea spune că noi am adus în planul discuției ancorate în realitate ceea ce credem că trebuie să fie căutat drept adevăr referitor la cunoașterea omului și a lumii. În exercițiile de seminar am arătat că mișcarea școlară Waldorf [Nota 52], izvorâtă din mișcarea antroposofică, supune discuției reale, prin modul viu de a lucra cu omul în predare și educație, întrebarea dacă ceea ce găsim cu ajutorul științei noastre spirituale își poate arăta valabilitatea și în munca de formare a omului în devenire și am dori să se înțeleagă faptul că noi n-am vrea deloc să ne rezumăm la niște discuții teoretice sterile, ci vrem să lăsăm realitatea să pună ea însăși la încercare adevărul, așa cum credem noi că trebuie el căutat. „E-adevărat doar ce e rodnic” [Nota 53], spune Goethe. Adevărul trebuie să-și dovedească valabilitatea prin rodnicia lui și la aceia care sunt foarte departe de filosofia pragmatismului modern [Nota 54] sau de filosofia lui „ca și cum” [Nota 55]. În sens goethean, noi ne putem declara perfect de acord cu ideea că ceea ce e rodnic ne face dovada valabilității sale, tot numai pe baza realității, mai ales când e vorba de adevărurile sociale. Dacă ceea ce se revarsă în mod viu din știința spirituală se va putea revărsa din nou în mod viu în viață, și dacă viața va putea să arate că ceea ce are loc sub influența adevărului recunoscut sau presupus îl situează pe om în existență drept ființă destoinică, înzestrată cu forță de viață și siguranță interioară, având bucuria și puterea de a munci, atunci aceasta este totuși, într-o anumită privință, o dovadă reală a adevărului spre care năzuim. Pe de altă parte, noi am încercat să facem un lucru care, în orice caz, este încă foarte la început: a acționa, aș zice, prin dovada reală. Am căutat să ne ocupăm de anumite probleme economice, în gazetele „Der kommende Tag”, în „Futurum”, prin care vrem să arătăm că ceea ce izvorăște în mod spiritual din realitate oferă posibilitatea de a vedea și lucrurile vieții practice în lumina justă. Fără îndoială, astăzi încă nu e momentul să spunem că aceste lucruri vor dovedi că îndeplinesc condițiile. Totuși, măcar un lucru ni se poate recunoaște și în acest domeniu, și anume faptul că nu ne-am ferit să introducem în domeniile practice ale vieții ceea ce a fost cucerit de fapt pe un tărâm pur spiritual, dar cucerit cu simțul realității, și că prin aceasta arătăm că nu ne temem de dovezile reale. Indiferent cum vor evolua lucrurile în acest domeniu, evoluția lor nu va putea decide în întregime asupra intenției noastre, pentru că, în asemenea chestiuni, altfel decât este cazul în arta educării și instruirii mult mai multe depind de influențele vieții exterioare și de înțelegerea pe care o găsești la cei din jur.
Dacă ne străduim astfel să ținem seama de semnele vremii, care, după cum reiese din diferite lucruri prezentate aici, aduc în mod nemijlocit în fața noastră imperativul spiritual-științific, dacă pot folosi acest cuvânt, noi căutăm, pe de altă parte, să ținem seama înainte de toate, cu strădaniile noastre, de nevoile lăuntric-sufletești ale omului. Celui care privește puțin în intimitatea acestor lucruri nu-i va fi greu să aibă credința, într-un domeniu special, cel al științelor naturii, de exemplu, sau într-un alt domeniu, că ne situăm în cadrul unei metode infailibile, al unui mod științific infailibil de a aborda problemele. Dar nu cumva ceea ce apare drept știință este cu adevărat rodnic pentru întreaga evoluție a omenirii doar dacă se integrează în această evoluție în așa fel încât susține viața oamenilor? Pornind de la această premisă, vă pun și eu întrebarea: Nu cumva în viața universitară de azi sau în alte instituții similare există ceva care se poate apropia de sufletele umane inducându-le chiar foarte mult în eroare? Desigur, putem intra în laboratorul de fizică, putem lucra în sala de disecții și putem crede că lucrăm cu o metodă indiscutabil justă și că avem, într-adevăr, o privire de ansamblu asupra tuturor lucrurilor care intră în considerare și că le înțelegem complet – bineînțeles, complet numai în sens relativ, conform cu condițiile epocii și cu treapta corespunzătoare din evoluția omenirii. Dar pentru evoluția omenirii mai e necesar și un alt lucru. E necesar un lucru care poate că nu se face într-o măsură prea largă, și care nici nu este apreciat la justa lui valoare. E necesar ca acela care a lucrat într-un spirit științific bun, cu o conștiinciozitate științifică serioasă, în laboratorul de chimie, în observatorul astronomic, în clinică, să poată să intre apoi și într-o aulă unde se țin cursuri de istorie, de istorie literară, de istoria artelor și să audă acolo ceva care trăiește într-o comuniune interioară cu ceea ce el și-a elaborat în institutele sale. E necesar să existe o asemenea unitate, pentru că ceea ce se elaborează în diferitele domenii de specialitate trebuie să colaboreze până la urmă în procesul global al evoluției omenirii, oricât de mult s-ar specializa oamenii individuali, și, de aceea, trebuie să provină din aceleași izvoare.
Din cauză că, după câte credem, astăzi nu este posibil ca oamenii să viețuiască în mod nemijlocit această unitate dintre catedra de istorie de la universitate și catedra de științele naturii, să zicem, noi căutăm să găsim ceva care se află în dosul activității științifice generale și care poate fi obținut din ceea ce le este comun tuturor, adică din realitatea spirituală. Pe cunoașterea acestei realități spirituale ne întemeiem eforturile, acestei cunoașteri a realității spirituale ne străduim, cu slabele noastre puteri, să-i cucerim recunoașterea și dreptul de existență și, cu ocazia acestei întâlniri și a altora de același fel, am căutat să facem în așa fel încât dvs., prea stimații mei studenți, să puteți vedea cum procedăm, cum lucrăm, și suntem bucuroși că ați venit aici. Și, dacă-mi dați voie să atrag atenția numai în treacăt asupra unui aspect special, este vorba de următorul. Un colaborator de ani de zile [Nota 56] al mișcării noastre spiritual-științifice a avut de curând o întrevedere cu mine. În cursul acesteia, el mi-a spus că trebuie să vorbesc despre doi băieți Iisus pe baza anumitor substraturi spiritual-științifice. Înainte nu-mi spusese niciodată că are intenția de a cerceta în mod conștiincios această problemă pe tărâmul pur exterior. Mi-a spus-o doar cu puțin timp în urmă, când era gata deja cu cercetările sale. Mi-a spus că făcuse o comparație completă între cele patru Evanghelii, constatând prin simpla comparare a lor că Evangheliile dobândesc un sens, în privința anumitor fapte relatate (în ele), de-abia când le privești din punctul de vedere care fusese găsit numai pe cale spiritual-științifică.
Bine ar fi să se procedeze astfel în toate domeniile. Dacă se va proceda așa, nu vom avea nici cea mai mică grijă în privința faptului că știința noastră spirituală se va impune în lume. Fiindcă noi nu ne temem de nici o verificare, oricât de mult ar merge ea în aspectele de detaliu. Nu ne temem de nici o verificare. Avem oarecari griji numai în legătură cu aceia care se apropie de concepția noastră fără s-o examineze, fără a-și lua osteneala de a verifica tocmai aspectele de detaliu. Cu cât verificările se vor face mai conștiincios, cu atât mai liniștiți putem fi cu cercetarea noastră spirituală. Purtăm conștiența acestui fapt în sâmburele cel mai interior al ființei noastre și numai în conștiența acestui fapt ne putem asuma, la urma urmelor, răspunderea invitației pe care v-am făcut-o, de a veni aici, dvs., celor care vă străduiți să vă clădiți viața pe baza științei și a spiritului științific. Noi nu avem încă posibilitatea, dragii mei studenți, de a vă prezenta deja lucrurile vieții exterioare așa cum vă sunt ele prezentate acolo unde eforturile noastre sunt respinse uneori într-un mod atât de bizar. Dar poate că avem dreptul de a trage concluzia, din faptul că ați venit aici, că în rândurile tineretului de azi mai există totuși suflete pentru care este important înainte de orice adevărul și căutarea adevărului. De aceea mărturisim din toată inima – ne este îngăduit desigur s-o facem, și eu știu că prin aceasta spun ceea ce ar spune, la rândul lor, ceilalți colaboratori ai acestor cursuri –, mărturisim din inimă că am lucrat aici, cu dvs., cu extraordinar de multă plăcere și bucurie și aceasta ne aduce o deosebită satisfacție, într-o anumită privință, deja și pentru că, pe de altă parte, dintr-o voință cu adevărat lipsită de obiectivitate, astăzi atacurile calomnioase plouă din toate părțile și – ciudat lucru! – ni se cere mereu să infirmăm atacurile. În privința atacurilor, noi facem cât de mult putem și cât de mult ne-o permite timpul. Ar trebui totuși să se țină seama de faptul că cel care face o afirmație trebuie să aducă, la rândul său, dovada adevărului ei. Altfel i s-ar putea arunca în cap fiecărui om orice afirmație arbitrară și i s-ar putea cere să infirme toate lucrurile care i-au fost aruncate în cap. Asemenea acuzații ies uneori din niște unghere cu totul deosebite. La baza unuia dintre aceste atacuri, la care, în majoritatea cazurilor, pot fi reduse și toate celelalte, stă faptul că domnul respectiv, care dă acest atac, a fost cândva unul dintre membrii cei mai insistenți ai mișcării antroposofice – spun aceasta fiind conștient de întreaga greutate a cuvântului folosit –, unul dintre membrii cei mai insistenți ai mișcării antroposofice. Și domnul respectiv a venit la editura noastră Folosofic-Antroposofică [Nota 57], aducând o scriere care pe jumătate era un plagiat al lucrărilor mele încă nepublicate, și pe jumătate o absurditate spiritistă. Editura noastră n-a putut să ia spre publicare scrierea sa, și în câteva săptămâni el s-a transformat dintr-un adept insistent într-un adversar care ne-a împroșcat cu noroi, care reușește să afirme niște lucruri de calibrul următor: el îmi atribuie vina stării de sănătate nefericită a unei persoane, cu care n-am vorbit în întreaga mea viață decât de două-trei ori, și atunci foarte pe scurt. Cam acesta e adevărul unor asemenea lucruri și, în cazul unora dintre ele, lumea nu crede că sunt minciuni numai din cauză că, de obicei, nimeni nu crede că se poate minți cu atâta neobrăzare. Nu vreau să vă întrețin mai departe cu aceste lucruri. Am vrut doar să atrag atenția asupra ungherelor din care adversarii își încearcă animozitățile, sub formă de calomnii personale, în loc de a încerca să se adâncească în expunerile noastre și de a discuta cu seriozitate asupra lor.
Ceea ce ni se ia atât de mult în nume de rău este faptul că, în orice caz, într-un punct important trebuie să ne opunem unor tendințe bine intenționate ale epocii. Noi nu ne putem declara de acord, așa, pur și simplu, cu tendința generală, cu intenția de a duce în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, prin propagandiști, știința tradițională, în cele mai diferite domenii ale ei; conform cunoașterii noastre, noi trebuie să credem că este necesar de asemenea, în lăcașurile care astăzi se consideră atât de infailibile în multe privințe, cărora li se recunoaște o autoritate atât de mare, despre care se crede că de la ele se poate prelua neschimbat ceea ce urmează să fie popularizat în întreaga lume, deci, noi credem că este necesar ca în aceste lăcașuri să fie introduse câteva adevăruri științifice care încă nu există în ele, spre fecundarea caracterului lor științific. Pentru că noi nu vrem doar să ducem afară, în lumea largă, din anumite lăcașuri spiritul științei, ci pentru că vrem să introducem și un alt spirit științific, din această cauză suntem dușmăniți atât de tare, în multe privințe. Aceste lucruri trebuie să fie pătrunse în toată liniștea și obiectivitatea de o lume viitoare. Fiindcă trebuie să mărturisim fără ascunzișuri că avem nevoie în mod foarte serios, chiar dacă fiecare dintre noi este convins de caracterul lăuntric științific al eforturilor noastre, de colaborarea unor cercuri mai largi, și lucrul care ne apasă cel mai mult, care ne îngrijorează cel mai mult, este acela că avem atât de puțini colaboratori care știu să stea într-un mod cu adevărat solid la postul lor. De aceea simțim ceva nespus de prețios în faptul că, de un timp, tineretul studios vine spre noi. Avem încredere în acest tineret studios. Credem că din forța lui tinerească ar putea răsări tocmai ceea ce este atât de necesar. Și de aceea am dori să colaborăm în special cu dvs., stimați studenți, pe tărâmul nostru de activitate, în măsura în care condițiile epocii o permit. De acest spirit am căutat să facem să fie pătruns și ceea ce am lucrat în cadrul acestor cursuri. Poate veți lua cu dvs. convingerea că, cel puțin, dorința noastră este aceea de a lucra în această direcție.
Am început prin a spune: Ceea ce v-am oferit aici ar putea fi comparat cu o încăpere închisă, care se deschide prin niște ferestre spre lumea exterioară prin știința spirituală, și noi am vrut să facem în așa fel încât prin aceste ferestre să pătrundă lumina unor fragmente din ceea ce căutăm să elaborăm pe cale spiritual-științifică drept lume a cunoașterii. – Revenind la această comparație de la care am pornit, aș vrea, salutându-vă din inimă și la sfârșitul acestui curs și strigându-vă un cordial „La revedere, cu alte asemenea ocazii”, aș vrea să vă mai spun încă un lucru: În general, nu stă în obiceiul meu să folosesc expresii, chiar dacă ele sunt consfințite din vechime, ci aș vrea să mă întorc pretutindeni la exprimarea simplă a adevărului. În istoria noastră literară și spirituală este citată adeseori o expresie magnifică, drept ultimele cuvinte rostite de Goethe pe patul de moarte: Lumină, mai multă lumină! – Ei bine, Goethe zăcea, muribund, într-un colț întunecat al unei cămăruțe mici, iar fereastra din fața lui avea obloanele închise. Din câte îl cunosc eu pe Goethe, am toate motivele să cred că, în adevărul lor simplu, cuvintele sale însemnau: Deschideți obloanele! – Dar procedând în mod eretic cu o expresie magnifică a iubitului și veneratului meu Goethe, aș vrea să strig totuși spre dvs., la sfârșitul muncii noastre din cadrul acestui curs, un cuvânt mai simplu, spunând: Spre dvs., stimații mei studenți, spre dvs. strig, simțindu-ne împreună cu dvs. în încăperea care deschide ferestrele spre cunoașterea spirituală, prin care am încercat să lăsăm să pătrundă în mod fragmentar ceva despre care credem că este lumină, spre dvs. strig, din spiritul care ne-a îndemnat să vă invităm aici, spre dvs. strig: Deschideți obloanele!
