Din cauză că timpul rezervat acestor conferințe este atât de scurt, n-am putut prezenta decât foarte fugar, sub o formă schițată, multe dintre lucrurile care ar putea fi spuse în legătură cu o temă atât de vastă, iar anumite concluzii care decurg de aici n-au putut fi decât sugerate. Pur și simplu, aici urma să dau doar câteva impulsuri în legătură cu reprezentările care stau la începutul științei spirituale antroposofice și din cele prezentate veți fi ajuns să aveți sentimentul clar al faptului că toate aceste lucruri, abordate doar sub o formă incipientă, trebuie expuse mai pe larg.
Am vorbit despre modalitățile de cunoaștere deosebite ce rezultă, printr-o anumită muncă umană lăuntric-sufletească, drept continuare a cunoașterii umane cotidiene ca și a cunoașterii științifice obișnuite, iar primele două modalități de a cunoaște despre care am vorbit mai întâi le-am numit cunoașterea imaginativă și cunoașterea inspirată. Ieri am încercat să arăt că prin colaborarea dintre cunoașterea imaginativă și cea inspirată, dacă se ține seama de o anumită trăire, pe care am descris-o ieri drept un fel de raport de intersectare interioară a conștienței, poate să apară o cunoaștere a omului în legătură cu cunoașterea lumii înconjurătoare. Dacă trăirile pe care le avem în legătură cu această cunoaștere imaginativă inspirată sunt dezvoltate în continuare, perseverând în efectuarea anumitor exerciții, pe care le găsiți descrise în cărțile mele [Nota 35], ia naștere ceva care are un nume deja în viața obișnuită – și acest lucru este foarte semnificativ –, deci, dacă facem din plin exerciții pentru dobândirea cunoașterii superioare, ia naștere ceva care poate fi numit intuiție, exact în același sens în care se vorbește de imaginație și de inspirație. „Intuiție” este un cuvânt folosit deja în viața obișnuită pentru o cunoaștere nu tocmai clar conturată, bazată mai mult pe sentiment. În orice caz, când vorbește despre intuiție cercetătorul spiritual nu are în vedere o asemenea intuiție, despre care se vorbește adeseori și care este o modalitate de cunoaștere obscură, cu toate că există un motiv de a ne imagina caracterul obscur, nedezvoltat al activității de reprezentare intuitive obișnuite drept un fel de treaptă pregătitoare pentru ceea ce se realizează în intuiția adevărată. Adevărata intuiție este un mod de reprezentare și o dispoziție sufletească pătrunsă de claritatea interioară a conștienței, similară – iarăși trebuie să mă refer la gândirea matematică – cu claritatea pe care o avem în gândirea matematică. La treapta intuiției se ajunge prin continuarea exercițiilor care se fac pentru dezvoltarea capacității de a uita. Aceste exerciții trebuie continuate în așa fel încât uitarea să devină un fel de uitare de sine neegoistă. Dacă aceste exerciții sunt continuate în mod sistematic și exact, apare ceea ce este numit de către cercetătorul spiritual intuiție în sensul superior al cuvântului. Este cunoașterea la care duce în cele din urmă imaginația inspirată.
Înainte de a merge mai departe cu expunerile mele, trebuie să mai subliniez un lucru, ca să nu fiu înțeles greșit. Ușor îmi pot imagina că cineva ar putea să ridice o anumită obiecție împotriva a ceea ce am spus spre sfârșitul conferinței de ieri. Vă pot asigura de faptul că acela care procedează conștiincios în calitate de cercetător spiritual își va face el însuși toate obiecțiile posibile. Este o atitudine care trebuie să caracterizeze neapărat cercetarea spirituală cultivată de noi aici: la fiecare pas înainte pe care-l facem trebuie să vedem întotdeauna cu extraordinar de multă grijă din ce direcție ar putea veni obiecțiile și în ce fel se poate ieși în întâmpinarea lor. Eu îmi pot ușor imagina obiecția următoare: Ei bine, ceea ce s-a spus ieri în legătură cu această trăire a intersectării când privim spre interior, ceea ce s-a spus în legătură cu această cuprindere a organizării interne a omului, se poate baza pe o amăgire. Fiindcă tocmai cercetătorul spiritual, așa cum îl concepem noi aici, și care, după cum ați văzut în mod clar, nu are voie să fie un diletant în ceea ce privește știința exterioară, va ști, bineînțeles, câte ceva despre organizarea internă a omului, din anatomia și fiziologia obișnuită, și atunci ușor s-ar putea crede că el este în prada anumitor autoamăgiri când integrează percepției sale spirituale ceea ce știe deja din știința exterioară. – Ei bine, toate autoamăgirile sunt ceva pe care cercetătorul spiritual le are în vedere când înaintează pe calea sa, iar obiecția care poate fi făcută, eventual, aici, se rezolvă prin faptul că ceea ce percepem prin această contemplare interioară în organismul uman este absolut diferit de ceea ce se poate ști prin anatomia sau fiziologia exterioară. Ceea ce percepem drept organizare internă este întru totul ceva care ar putea fi numit contemplarea ființei interioare spiritualizate a omului. Singurul lucru în care fiziologia obișnuită și anatomia obișnuită ne pot ajuta este, aș zice, un fel de punct matematic. Avem, cel mult, un punct de reper prin care ceea ce există cu adevărat în suflet drept percepție spirituală absolut independentă, cucerită prin văzul spiritual, adică ceea ce are un conținut absolut determinat în sine, pe care îl putem percepe de-abia pe această treaptă a cunoașterii – prin care partea internă corespunzătoare plămânului, de exemplu, va putea fi mai ușor raportată la plămân dacă știm deja ceva despre plămân din fiziologia și anatomia exterioară, decât dacă nu știm nimic. În schimb, cele două lucruri, conținutul percepției interioare a plămânului și ceea ce știm din fiziologia și anatomia exterioară, sunt două conținuturi absolut diferite, pe care trebuie să le asociem de-abia ulterior, care arată tocmai în ce fel se repetă, pe această treaptă a cunoașterii, raportul pe care-l stabilim între ceea ce am sesizat pe cale matematică în interiorul nostru și ceea ce ne este dat în lumea fizic-minerală, prin percepție exterioară.
Aceeași deosebire care există între lucrurile sesizate în interior, pe cale matematică, și cele date prin percepție exterioară, există și între ceea ce ne cucerim în domeniul activității imaginative inspirate și ceea ce cunoaștem din altă parte, prin cercetare exterioară. Trebuie să presupunem, bineînțeles, că pretutindeni domnește o absolută claritate interioară a conștienței.
Dacă ne ridicăm acum mai departe, de la activitatea imaginativă inspirată la intuiție, ni se dezvăluie ceva asemănător cu ceea ce ni s-a dezvăluit la începutul expunerilor noastre. Atunci am spus: Prin organele de simț, lumea exterioară cu evenimentele ei se continuă în noi printr-un fel de golfuri, astfel că noi construim ceva în organele de simț, la fel cum, să zicem, construim lumea pe cale exterioară prin liniile și formațiunile noastre matematice. – Există, așadar, o prelungire, o prelungire ființial-reală a lumii exterioare în organizarea noastră internă spațială, de această parte a trupului nostru uman. Dacă tot ceea ce am descris eu aici ajunge, pe de altă parte, aș zice, la intuiție, vom avea o trăire asemănătoare. Avem trăirea că acum știm că tot ceea ce viețuim în interiorul ființei umane este ceva cu totul neexplicat în sine, poate, mai bine zis, de fapt, neterminat. Dacă ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine prin intuiție, suntem absolut nesatisfăcuți cât timp rămânem la această autocunoaștere. În cazul activității imaginative inspirate, dacă ea se extinde asupra cunoașterii de sine, se instalează un anumit sentiment de satisfacție. Aflăm ce sunt sistemele ritmice din ființa umană. Este o cunoaștere dificilă. Este o cunoaștere în cazul căreia, de fapt, nu putem să ajungem niciodată la capăt, pentru că ea ne duce în sfera unor evoluții infinite. Dar în cazul acestei cunoașteri avem, oricum, conștiența interioară a faptului următor: Tu înveți să te cunoști în ceea ce privește legătură ta cu lumea, tu poți dezvolta niște cunoștințe concrete foarte precise, așa cum am arătat ieri, de exemplu, despre legătura dintre organismul sănătos și ambianța cosmică, dar și despre legătura dintre organismul bolnav și ambianța cosmică, și prin aceasta tu poți pătrunde, într-un anumit mod, în interiorul ființei umane înseși.
Aș vrea să spun și aici ceea ce am spus deja în cursul precedent [Nota 36]. Cu ajutorul activității imaginative inspirate putem înțelege, de exemplu, în ce fel trebuie să se comporte, de fapt, organizarea umană, pentru ca să poată primi în ea ceva cum este un organ de simț. În direcția acestui organ de simț, organizarea umană este predispusă, aș zice, spre exterior. Această organizare umană se manifestă în așa fel încât trimite un anumit sistem de forțe, dacă pot să folosesc această expresie, în direcția fiecărui organ de simț. Dar putem face descoperirea că, pe de altă parte, dincolo de raportul de intersectare care există în cazul acestui sistem de forțe pentru un organ de simț oarecare, în cazuri anormale apar niște tendințe asemănătoare, așa că ceva organizat în mod cu totul corect și normal pentru devenirea simțului, apare, aș zice, într-un loc nepotrivit, în așa fel încât un asemenea sistem de forțe este integrat unui organ uman care nu trebuie să fie un organ de simț, ci trebuie să aibă o altă organizare. Integrarea unui sistem de forțe într-un alt loc, deci, am putea spune, apariția metamorfozată a unui sistem de forțe care într-un anumit loc din organizarea umană își are rațiunea sa de a fi, face să apară niște anomalii în organismul uman. Iar această anomalie deosebită, despre care am vorbit, are drept consecință faptul că în locul unde apare un asemenea sistem de forțe deplasat se formează o tumoare. Ajungem pe această cale să descoperim cu adevărat, în niște situații mai complicate ale organismului, ceea ce Goethe a căutat, în teoria metamorfozei, pentru situațiile mai simple. Ajungem să ne dăm seama că ceea ce într-o direcție, deci sub o anumită formă metamorfozată, este îndreptățit, în cealaltă direcție devine cauza unei boli. Dacă știm să aflăm ce forțe din ambianța omului, din regnurile naturii, au ceva comun cu acele forțe care, de exemplu, stau la baza organizării simțurilor – am spus: Dacă percepem în ansamblu organizarea simțurilor prin cunoașterea imaginativă, și dacă se mai alătură și inspirația, atunci avem încă o perspectivă interioară asupra situației, iar dacă vedem în ansamblu organizarea simțurilor, putem percepe și organizarea vegetalelor, ajungem să percepem raportul dintre organizarea interioară și organizarea exterioară –, dacă găsim ce anume din lumea exterioară corespunde organizării simțurilor, dacă găsim raportul potrivit cu aceasta, atunci ajungem să avem percepția remediului, în cazul unei formațiuni de forțe metamorfozate maladiv.
Vedeți cât de mult se extinde domeniul lucrurilor descrise aici, nu fantazând la întâmplare, pentru a găsi, să zicem, o mistică nebuloasă, care-i poate procura omului o anumită voluptate. Așa ceva este străin de știința spirituală orientată antroposofic pe care o cultivăm noi aici. Știința spirituală vrea să pătrundă în corelațiile reale ale lumii, într-un mod serios, exact. Poate că despre multe lucruri care se realizează pe această cale se spune că sunt încă foarte la început – și noi trebuie s-o recunoaștem fără nici o rezervă –, totuși, unele dintre lucrurile pe care le-am spus, de exemplu, în fața medicilor și a studenților în medicină, despre aspectele patologice și terapeutice, în cursul din primăvara trecută [Nota 37], pe care-l voi continua cât mai curând [Nota 38], au făcut asupra auditorilor impresia de ceva plauzibil, după câte cred. Și cursul a mai făcut impresia că aici există ceva care poate completa și fertiliza observația exterioară și experimentele exterioare prin perceperea raporturilor interne ale entității naturii și ale lumii în general și că aceasta ar trebui să-i convingă pe contemporani că aici se fac eforturi pentru a se găsi ceva pentru care, în multe cazuri, știința exterioară nu ne pune în față decât întrebările, fără să se ivească nici o posibilitate, în domeniul științei exterioare, de a se găsi niște răspunsuri măcar inteligibile la aceste întrebări.
Dacă înaintăm acum cu această cunoaștere, care nu trebuie să rămână nicăieri în abstract, ci trebuie să perceapă pretutindeni în mod concret spiritualul real, ajungem să ne spunem, în primă instanță: De cealaltă parte a organizării umane există iarăși ceva care seamănă cu prelungirea lumii exterioare în organizarea simțurilor. – Eu am spus: Dacă ajungem la cunoașterea de sine prin intuiție, ceea ce ne este dat prin intuiție drept autocunoaștere se dovedește neapărat a fi neterminat și înțelegem ceea ce ne este dat astfel de-abia când ne dăm seama că aici, de cealaltă parte, există, în mod asemănător, raportul invers față de acela care, pe de altă parte, există la organizarea simțurilor. Într-un anumit sens, simțurile sunt niște golfuri în care lumea exterioară cu legitatea ei se prelungește în noi. De cealaltă parte, omul întreg, care în intuiție devine organ de simț, se prelungește acum cu ființa lui în lumea spirituală. Acolo, lumea exterioară se prelungește până în om, aici, omul se prelungește până în lumea exterioară, în orice caz, în lumea exterioară spirituală. Iată de ce aici lucrurile stau în felul următor: în timp ce acolo, sus – am explicat lucrurile referindu-mă la organizarea ochiului –, omul are o anumită relație activă față de dimensiunea adâncimii, în intuiție, în măsura în care rămâne cu această intuiție în sfera cunoașterii, intră într-o anumită relație cu dimensiunea înălțimii.
Rezultă astfel ceva absolut analog cu percepția senzorială, numai că exact invers. Rezultă că prin intuiție omul se transpune în lumea spirituală ca întreg. La fel cum prin simțuri lumea senzorială exterioară se prelungește în el, tot astfel prin intuiție el se transpune în mod conștient în lumea spirituală și omul simte această transpunere conștientă exact la fel cum el se simte, în mod afectiv, față de lumea exterioară când percepe. În viața de toate zilele, sentimentul că ești în lumea spirituală, trăirea obscură a faptului că te afli în lumea exterioară spirituală se numește intuiție. Această intuiție este străbătută de o claritate luminoasă, atunci când se tinde spre o cunoaștere de felul celei descrise. Prin aceasta puteți aprecia însă că, de o parte a raportului dintre om și lumea exterioară, noi avem percepția. De cealaltă parte avem, în mod corespunzător percepției, tot ceva nedefinit, care trebuie să fie prelucrat de-abia de acum înainte. La fel cum percepția este prelucrată de către intelect, de către rațiune, și la fel cum în percepție găsim apoi niște legi, de cealaltă parte există ceva care, în primă instanță, se află față de om într-un raport la fel de nedefinit ca și percepția, dar care trebuie apoi prelucrat, trebuie pătruns prin cunoașterea interioară nou cucerită, la fel cum înainte percepția exterioară trebuia să fie pătrunsă cu activitatea matematică, într-un cuvânt, cu cunoașterea interioară ce trebuie cucerită prin trăirea obișnuită.
Ceea ce avem aici, în primă instanță, sub forma viețuirii obișnuite, încă nedefinite a intuiției, este trăirea credinței. Exact la fel cum unul dintre polii ființei umane, care se ocupă de lumea senzorială exterioară, are trăirea percepției, tot astfel omul întreg, prin situarea sa obscură în lumea spirituală, are trăirea credinței, și la fel cum percepția poate fi străluminată de către intelect și rațiune, tot astfel ceea ce zace în trăirea nedefinită, obscură a credinței, poate fi străluminat de cunoașterea ce progresează mereu, și atunci trăirea credinței devine un rezultat științific, la fel cum percepția devine un rezultat științific prin prelucrarea care are loc la polul celălalt. Așa stau lucrurile. Ceea ce vă descriu aici înseamnă a ridica pe o treaptă mai înaltă trăirea obișnuită a credinței, care, prin muncă spirituală interioară, este transformată într-o trăire a cunoașterii. Pentru cel ce se înalță în aceste regiuni sunt două lucruri absolut asemănătoare: a transforma trăirea credinței în trăirea cunoașterii, sau a avea în față percepția și a o prelucra prin ceea ce și-a cucerit din matematică sau pe o altă cale, în orice caz, logică. Vedeți, din punct de vedere interior, lucrurile se îmbucă lăuntric unele într-altele și ceea ce vă expun eu aici nu e nicidecum construit, ci e descrierea a ceea ce poate fi viețuit de om, exact la fel cum el viețuiește ceea ce se dezvoltă începând cu perioada copilăriei, când încă nu-și folosește intelectul și rațiunea, până la acea perioadă din viață în care își folosește intelectul și rațiunea.
De toate aceste trăiri sunt legate însă alte trăiri. De ele este legat, de exemplu, lucrul următor. În momentul în care înaintăm spre cunoașterea inspirată, avem deja, după cum v-am descris, această panoramă a vieții, care se întinde în trecut până în anii primei copilării, uneori până la naștere. Am dobândit deci o facultate de percepere interioară. Dar de-abia când apare cunoașterea inspirată, o dată cu această cunoaștere inspirată, care este, într-un anumit sens, o capacitate de a uita dezvoltată în continuare, se ivește ceea ce trebuie să caracterizez drept stingere totală a acelei ambianțe pe care o percepeam înainte prin simțuri. Așadar, apare o stare în care propria ființă interioară, și anume ființa interioară temporală, care merge până la naștere, devine obiect, și în care omul se simte din punct de vedere subiectiv ca și cum ar fi golit în interiorul lui, ca și cum ar fi plin, de fapt, în lumea exterioară, nu în interiorul trupului său, ci în lumea exterioară. De-abia când am reușit să realizăm această uitare intensificată, prin care lumea exterioară percepută prin simțuri este cu adevărat stinsă în momentele cunoașterii, de-abia atunci apare, prin unirea dintre această trăire și ceea ce ne-am cucerit pe cale intuitivă, ceva ce trebuie caracterizat în felul următor.
Am avut trăirea imaginației. Știm că ea se referă la ceva. Dar trebuie să ne fie absolut clar că, în primă instanță, ea are caracterul de imagine, că, ce-i drept, se referă la realitate, dar că mai întâi avem în conștiență numai imaginea. Dacă mergem mai departe, prin inspirație, înaintăm de la ceea ce are caracter de imagine spre realitatea spirituală corespunzătoare. Dacă am ajuns la momentul în care, prin inspirație, percepția senzorială exterioară se stinge cu totul, atunci apare un conținut care de fapt de-abia acum se poate arăta. Apare conținutul care coincide cu existența noastră dinainte de naștere, sau, mai bine zis, dinainte de concepție. Învățăm acum să privim în interiorul entității noastre umane sufletesc-spirituale, așa cum era ea înainte de a fi luat în stăpânire, din curentul eredității, o organizare fizică. Prin urmare, imaginația se umple cu un conținut spiritual real, care înfățișează viața noastră prenatală. Caracterizat în acest fel, procesul descris le va părea multor oameni din epoca noastră, desigur, ceva paradoxal. Dar noi nu putem face mai mult decât să indicăm în mod exact locul unde, în procesul cunoașterii, apare o asemenea percepție a sinei spiritual-sufletești umane, unde, așadar, ceea ce se numește de obicei problema nemuririi dobândește de-abia acum cu adevărat un conținut absolut real. Apare atunci, în orice caz, și o înțelegere mai exactă pentru celălalt pol al organizării umane. Dacă pătrundem în modul descris ceea ce înainte era credință intuitivă, dacă o ridicăm la nivel de cunoaștere, atunci apare posibilitatea de a raporta imaginațiile, cu toate că în alt mod decât a fost cazul cu ceea ce am descris adineaori, la viața de după moarte. Într-un cuvânt, devine percepție ceea ce aș numi sâmburele veșnic din om. Iar dacă intuiția se dezvoltă până acolo unde poate ea să se dezvolte, de-abia atunci dezvoltăm, aș zice, în interior, eul nostru adevărat și în interiorul acestui eu – pot doar să dau de înțeles despre ce este vorba aici – devine perceptibil ceea ce eu numesc întotdeauna, în cadrul științei spirituale antroposofice, cunoașterea vieților pământești repetate. Cunoașterea faptului că înainte de concepție am fost o entitate spiritual-sufletească și că după moarte vom fi o entitate spiritual-sufletească, acest lucru ni se dezvăluie prin activitatea imaginativă inspirată. Cunoașterea referitoare la viețile pământești repetate se dezvăluie numai intuiției,
Tot așa, de-abia acum descoperim, dacă am înaintat până pe acest tărâm, întregul sens al trezirii, al adormirii și, în general, al somnului. Datorită acelei aprofundări prin care cunoașterea trece la polul percepției, descoperim ceea ce, ca trăire a adormirii, de obicei se petrece în mod inconștient. Și apoi, la polul celălalt, la polul intuiției, descoperim trăirea trezirii. Între acestea două se situează trăirea somnului. Aș vrea s-o mai caracterizez puțin în felul următor. Aș zice: când omul adoarme, în ceea ce privește conștiența lui obișnuită, intervine acea stare în care conștiența este cu totul întunecată, diminuată. Această conștiență goală în care omul trăiește între adormire și trezire îi dă percepția unei stări despre care el nu poate să știe nimic de pe propria lui poziție subiectivă. Starea în care ne aflăm când desfășurăm activitatea imaginativă inspirată este absolut asemănătoare. Exact ca în timpul somnului, tac simțurile, tac impulsurile de voință. Și în cazul acestei activități imaginative inspirate tace, ca în cazul somnului, ceea ce face parte din activitatea umană subiectivă. Deosebirea față de somn constă în faptul că în starea de somn conștiența e goală, pe când în starea de activitate imaginativă inspirată conștiența e plină, avem, într-adevăr, independent de percepțiile senzoriale și de impulsurile de voință, trăiri interioare, trecând printr-o stare de somn treaz, dacă se poate spune așa, și ajungând astfel în situația de a putea studia somnul.
De aceste trăiri se mai leagă o alta, pe care o voi prezenta numai în mod succint – am atras atenția asupra acestui lucru azi-dimineață, în cadrul seminarului de istorie [Nota 39] –, tocmai de trăirile pe care le-am descris aici se leagă faptul că toate problemele de istorie devin noi. Veți fi reflectat poate o dată, sau nu e greu să reflectați, la faptul că ceea ce noi numim astăzi istorie în sens științific își are în istorici de felul lui Herodot [Nota 40] doar niște precursori, că istoriografia noastră s-a născut de fapt de-abia când s-au ivit zorii culturii deosebite a intelectului, care-și găsește și în experiment deplina ei satisfacție, așa că putem spune: Ceea ce, pe de o parte, se simte deosebit de satisfăcut din punct de vedere științific, prin experiment, se simte satisfăcut, pe de altă parte, prin ceea ce numim astăzi istoriografie exterioară, știință a istoriei. – Această știință a istoriei procedează – lucru îndreptățit, din punctul ei de vedere – în mod istoric-empiric, ea adună datele, caută să alcătuiască din aceste date empirice o imagine a felului cum s-au desfășurat evenimentele istoriei. Dar unei asemenea interpretări, cu caracter istoric, a faptelor empirice din evoluția omenirii i se poate obiecta oricând că lucrurile s-ar fi putut petrece și altfel, și azi-dimineață eu am spus textual că, de exemplu, s-ar fi putut ca Dante [Nota 41] să fi murit când era doar un băietan, și atunci noi ne-am afla în fața posibilității ca ceea ce viețuim în legătură cu Dante, din punct de vedere exterior-empiric, prin studiul istoriei, să nu fie conținut în studiul nostru, cel puțin nu așa cum ne întâmpină el prin Dante. Pentru acela care nu se mulțumește cu niște tirade ale cunoașterii concepute în interior, ci care depune cu adevărat eforturi pentru a ajunge la cunoaștere, apar niște dificultăți extraordinar de mari dacă privește devenirea istorică.
Oamenii studiază, pe baza faptelor istoric-empirice exterioare, Reforma, să zicem. Dar – nu pot înșira toate lucrurile care intră aici în considerare, timpul e prea scurt pentru așa ceva, dvs. puteți căuta foarte ușor faptele, din punct de vedere filosofic sau de alt fel – un lucru nu poate fi negat: Dacă, de exemplu, călugărul Luther [Nota 42] ar fi murit de tânăr, aș vrea să știu ce ar consemna atunci o istoriografie de felul celei pur empiric-exterioare pe care o avem astăzi! Desigur, cu totul altceva decât trebuie să consemnăm astăzi. Aici apar niște dificultăți foarte serioase când e vorba de a caracteriza cunoașterea istorică. Și esențialul este să ne dăm seama că e perfect îndreptățită afirmația: Celui care începe să se ocupe de filosofia istoriei și vrea să ne explice desfășurarea evenimentelor istorice, fie pe baza unei necesități ideatice mai mult sau mai puțin abstracte, așa cum o poate el urmări în mod empiric, fie căutând să descopere, după modelul strindbergiadei, un fel de intenționalitate, trebuie să-i replicăm, bineînțeles, că o asemenea intenționalitate sau necesitate ideatică interioară s-ar găsi și în faptele care s-ar desfășura în locul a ceea ce noi numim astăzi Reformă, chiar dacă Luther ar fi murit pe când era doar un băiețel și dacă n-ar fi existat nici ceilalți reprezentanți ai Reformei.
Aceste lucruri trebuie observate cu multă grijă, și putem fi siguri că pe tărâmul observației empiric-istorice exterioare nu vom găsi nici o posibilitate de a le înțelege. În schimb, dintr-o observare a devenirii umane, făcută pe treapta unei cunoașteri de felul celei pe care v-am descris-o, rezultă altceva. Din ea rezultă, de exemplu – vreau să vă dau un exemplu concret –, că pe la mijlocul secolului IV după Christos, în sânul civilizației europene au acționat niște forțe care în mod evident s-ar prezenta cu totul altfel cercetării istorice exterioare, dacă în perioada care s-a scurs dintre Constantin și Iulian Apostatul [Nota 43] ar putea fi consemnată o personalitate la fel de grandioasă pentru contemplație ca și Dante. Există aici o problemă [Nota 44] – și mărturisesc deschis că încă nu sunt gata cu cercetarea acestei probleme, dar ea poate fi urmărită mai departe –, aici există o problemă foarte concretă. Eu nu sunt încă gata cu cercetarea problemei, în măsura în care nu vă pot spune astăzi dacă niște documente importante, niște acte importante au dispărut, într-un fel oarecare, tocmai în perioada anilor 340 sau 350, în așa fel încât istoria exterioară nu știe nimic despre existența celor mai importante personalități sau dacă s-a întâmplat, într-adevăr, că o asemenea personalitate importantă a murit în tinerețe, sau dacă multe asemenea personalități importante au pierit în acea perioadă foarte agitată, foarte războinică. Totuși, se poate vedea că în perioada la care ne referim acționează niște forțe care nu pot fi urmărite astăzi de istoria exterioară și a căror urmărire, prin istoria exterioară, ar putea să depindă numai de împrejurarea fericită că într-o mănăstire sau alta ar mai fi descoperite niște documente importante. Pentru cercetătorul spiritual nu încape nici o îndoială asupra faptului că aceste forțe acționează, că ele există, și cercetătorul spiritual dovedește valabilitatea metodei sale într-o zonă a studiilor istorice în care nu mai are nevoie să deducă existența unor forțe istorice prin abstractizare, din împrejurările exterioare.
Dacă ne îndreptăm privirile asupra lui Dante – facem cunoștință cu el, ajungem să-l cunoaștem așa cum a fost el în interiorul lui, căutăm să-l reînviem în sufletul nostru, facem cunoștință, de asemenea, cu forțele care acționau și se dezvoltau în vremea lui Dante, toate acestea țin de o cunoaștere exterioară. Ceea ce caută să realizeze cercetătorul spiritual și în privința epocii lui Dante se va prezenta puțin altfel decât ceea ce poate fi reconstituit numai din documentele exterioare, din „Commedia” [Nota 45] ș.a.m.d. Dar lui i se poate obiecta, firește, că el însuși ar putea confunda ceea ce-și cucerește prin percepție exterioară și ceea ce are prin contemplație interioară. Dar acolo unde contemplația interioară lucrează în așa fel încât știm foarte exact că într-o epocă oarecare, de exemplu, cea la care ne referim, evenimentele exterioare nu coincid deloc cu cele interioare, și că acolo acționează cu adevărat niște forțe spirituale, atunci lucrurile se desfășoară în așa fel încât descriem istoria – am descris și eu cândva tocmai această parte a istoriei [Nota 46], pentru un anumit cerc de auditori – îndreptându-ne privirile numai asupra unor forțe percepute lăuntric. Dacă am privit lăuntric aceste forțe, ajungem să ne dăm seama că ele pot trăi lăuntric sau că ele ne pătrund. Și pentru epoca la care ne referim ar trebui să se întâmple un miracol interior al cunoașterii dacă am putea afla, cu ajutorul fanteziei, ce fel de forțe s-au manifestat, de exemplu, în Iulian Apostatul, deci un lucru care pe atunci putea fi urmărit numai în mod spiritual.
Atingem aici o treaptă a studiului istoriei despre care se poate spune: aici privim în mod nemijlocit forțele spirituale originare ale devenirii istorice și percepem pe cale afectivă o explicare a devenirii omenirii tocmai în asemenea părți ale ei, în cazul cărora mărturiile exterioare – fie ca documente, fie ca oameni care n-au ajuns să-și manifeste pe deplin impulsurile – s-au pierdut, tocmai acolo unde istoria exterioară trebuie ajutată prin ceea ce poate fi contemplat lăuntric. Tocmai în acest rezultat al cunoașterii se vestește mai întâi ceea ce ne face apoi, pe bună dreptate, să vorbim despre existența unor realități spirituale în dosul fenomenelor care există în devenirea istorică. Aici e punctul de la care începem să urcăm, pentru a vorbi apoi despre entități de felul celor descrise de mine în cărticica Conducerea spirituală a omului și a omenirii. O descriere de felul celei date în cărticica Conducerea spirituală a omului și a omenirii trebuie să fie precedată neapărat de această contemplare a ceva istoric, care nu există, de fapt, pentru istoria exterioară. De-abia atunci, dacă vrei să fii un om care simte o responsabilitate lăuntrică pentru cunoașterea lui, te simți îndreptățit, pe baza a ceea ce ai văzut în spiritual, să spui: Este posibil să ne înălțăm acum, în felul caracterizat de atâtea ori, de la mintea umană sănătoasă până la ceea ce sunt asemenea forțe active.
Dvs. veți obiecta, bineînțeles, că atunci n-ar putea vorbi despre niște entități de felul celor descrise în Conducerea spirituală a omului și a omenirii decât cineva care a ajuns să aibă asemenea percepții spirituale. El poate vorbi, în orice caz, de-abia pe această treaptă a cunoașterii, accentuând faptul că vorbește pe bază de contemplare proprie; dar există și celălalt aspect important, de care trebuie să se țină seama: Dacă tocmai în domeniul istoriei începem, în mod cinstit, să percepem fenomenele, dacă suntem suficient de rezonabili și avem o pregătire filosofică suficient de temeinică pentru a ne da seama ce enigme și îndoieli ne vin din direcția evoluției istorice exterioare, dacă ne aducem cu onestitate acest lucru în fața ochilor, atunci ajungem, în raport cu istoria exterioară, în toate punctele, la o trăire interioară de felul celei avute, să zicem, de astronomul care, pe baza forțelor gravitaționale, a susținut existența planetei Neptun înainte ca ea să fi fost observată pe cale exterioară. Descoperirea entităților respective este, pe tărâm spiritual, un eveniment cu totul asemănător aceluia petrecut în cazul astronomului Le Verrier, care a aflat prin calcule de existența lui Neptun [Nota 47], înainte ca el să fi fost descoperit în mod exterior. El n-a construit rezultatul său științific pornind de la datele istoric-empirice – în mod pozitivist sau în mod sceptic, respingând pur și simplu anumite corelații –, ci el a urmărit datele existente conform cu calitățile lor adevărate și și-a spus: Aici trebuie că acționează ceva. – La fel cum și-a spus astronomul care l-a observat pe Uranus: El nu se mișcă așa cum ar trebui s-o facă, potrivit cu forțele pe care le cunosc deja, aici trebuie să mai existe și altceva, care influențează sistemul acestor forțe –, tot așa cercetătorul cu adevărat conștiincios ajunge, în cele mai diferite puncte ale studierii istoriei, să-și dea seama de faptul că aici intervin niște forțe. El vede intervenția acestor forțe cam la fel cu cineva care, să zicem, găsește într-o rocă o cochilie de calcar sau de siliciu și, din aspectul cochiliei, nu trage concluzia: Această cochilie de siliciu s-a cristalizat din ambianța ei minerală, ci își spune: Ea a fost cândva plină, forma ei este determinată de prezența unui anumit animal, animalul nu mai este, dar ne putem face o reprezentare despre el. Și dacă ar veni o ființă care a trăit în vremea când animalul respectiv trăia și locuia în cochilie și dacă ea ar povesti cum arăta animalul, un asemenea observator direct al animalului s-ar raporta, cu relatarea sa, la cel care a găsit cochilia drept copie clară a acelui animal, la fel ca și cercetătorul spiritual, care-i vorbește pe baza percepției sale interioare aceluia care supune faptele exterioare, pur și simplu, minții sale umane sănătoase, spunând apoi, pe baza configurației lor: Aici înăuntru trebuie să fie ceva. – Ce este înăuntru, i-o poate spune numai cercetătorul spiritual. Dar omul care, percepând fenomenul, se ocupă de el, poate să controleze cu logica sănătoasă, cu logica faptelor reale, cu mintea umană sănătoasă, din forma aflată în fața lui, ceea ce-i spune cercetătorul spiritual.
Nu este necesar să credem orbește spusele cercetătorului spiritual. Bineînțeles, ca să descoperi lucruri de felul celor descrise în Conducerea spirituală a omului și a omenirii, trebuie să faci cercetare spirituală. Dar după ce ele au fost descrise, cercetătorul spiritual trebuie să admită în mod cu totul deschis celui ce verifică faptele pe care cercetătorul spiritual vrea să le explice pe baza a ceea ce el numește entități superioare, trebuie să-i admită celui care vede faptele exterioare, celui care poate aduna tot ceea ce-i este accesibil, unui asemenea om cercetătorul spiritual trebuie să-i admită: Tu poți și ai voie să-mi atragi atenția în modul cel mai sever dacă găsești ceva care contravine succesiunii faptelor exterioare, care trebuie să aibă loc, dacă percepția mea a fost corectă.
Asemenea lucruri s-au întâmplat în repetate rânduri în cadrul cercului nostru de prieteni când am dat, de exemplu, niște interpretări ale Evangheliei, dobândite numai prin cercetare spirituală. Ele s-au întâmplat și în cazuri de felul celui relatat azi-dimineață. Eu m-am ocupat cu tot felul de cărți. Numai opera literară pe care dr. Stein [Nota 48] a citat-o azi-dimineață, în legătură cu data morții lui Christos, îmi era necunoscută până azi, după autorul ei. N-am văzut-o niciodată. Dar așa ceva, bineînțeles, nu poate fi citat în cadrul unei argumentații exterioare obiective, spun aceasta numai în paranteză. Asemenea lucruri s-au întâmplat însă, într-adevăr, în cadrul cercului nostru de prieteni, au fost făcute verificări despre care trebuie să spunem că sunt absolut obiective. Și astfel, acest grad de convingere pur subiectiv pe care mulți dintre prietenii noștri îl au, prin faptul că se situează în mod viu în mijlocul activității spiritual-științifice, nu se bazează pe o credință oarbă, ci pe trăirea în mijlocul acestei activități spiritual-științifice și, de aceea, vorbesc pe un cu totul alt ton cei care sunt angajați de mulți ani în această activitate a științei spirituale, decât cei care vorbesc doar din teorie.
Acestea sunt lucruri care, după cum cred, arată în ce fel se leagă în evoluția omenirii situația actuală a științei și a cunoașterii. Bineînțeles, orice are trepte pregătitoare. Așa că și metoda experimentală are treptele ei pregătitoare. Dar tot ceea ce a fost experimentat înainte de epoca cea mai nouă din viața omenirii este încă foarte rudimentar, în raport cu experimentele evoluate pe care le facem astăzi. Această activitate experimentală evoluată, dacă o primim, aș zice, în trăirea interioară a sufletului, are ceva care, pe de o parte, cere ca ceea ce a fost cucerit prin experiment, prin experimentul conceput de către intelect – deja modul de a concepe experimentul este așa: ceea ce trăim nu trăim în experiment, ci în munca de experimentare, în pregătirea condițiilor de desfășurare a experimentului –, cere ca acesta să declanșeze în suflet ceva care, pe de altă parte, face să devină necesară cunoașterea spirituală. Noi am înaintat în ceea ce privește cunoașterea de la simpla observație la activitatea experimentală. Dacă trăim deosebirea dintre ceea ce aflăm printr-un experiment și ceea ce aflăm printr-o simplă observație, în noi se trezește imboldul de a ajunge, pe de altă parte, de la percepția de sine obișnuită la percepția de sine ridicată pe o treaptă mai înaltă, la care se ajunge pe calea cunoașterii, așa cum am descris-o. Lucrurile au legătură între ele. Aș zice că imboldul care, după câte cred, ar trebui să-i fie neapărat necesar omului de astăzi care tinde cu adevărat spre cunoaștere, imboldul de a merge în direcția cealaltă a experimentului, există cu adevărat în istorie, datorită unei relații elementare cu activitatea experimentală. Iar rezultatele științifice, pe care le obținem studiind natura exterioară, fac să apară în multe cazuri de-abia acum adevăratele întrebări. Și, după cum știm, un răspuns corect depinde foarte mult de punerea corectă a întrebării.
Ceea ce ne este oferit adeseori tocmai de științele moderne ale naturii, pentru cercetătorul spiritual nu este decât ridicarea unor întrebări. Indiferent că luăm ceea ce ne oferă, să zicem, astronomia modernă, sau concepțiile moderne din domeniul chimiei, dacă ne însușim asemenea cunoștințe, se ivește în mod necesar întrebarea: Ei bine, cum se raportează aceste procese la ceea ce are loc în omul însuși? Tocmai din rezultatele științifice care au apărut prin transpunerea observației în experiment se ivesc, pe de altă parte, niște întrebări referitoare la raportul dintre om și lume. Și astfel, vom simți în multe cazuri că această muncă științifică pune în fața celui care o trăiește cu adevărat și nu se mulțumește doar să teoretizeze asupra ei, problematica spiritual-științifică, așa că el nu poate face deloc altfel decât să înainteze de la întrebările ce apar în fața lui spre problemele de știință spirituală. În anul 1859, Darwin s-a putut opri [Nota 49] la ceea ce oferise sub forma unor expuneri extraordinar de perseverente și, până la un anumit punct, chiar foarte minuțioase. Totuși, pentru cine studiază ulterior aceste lucruri, ceea ce crede că este rezultat științific devine întrebare.
Și atunci ne poate ajuta trăirea pe care o avem în cadrul experimentului. Dar ajungem, pe de altă parte, la cunoașterea entității independente în sine a matematicii. Dacă încercăm să aflăm la ce poate fi aplicată matematica în așa fel încât din aplicarea ei să rezulte o cunoaștere satisfăcătoare lăuntric, atunci se unește într-un tot esența observației, esența activității matematice, esența a ceea ce obținem pe calea matematicii, esența cunoașterii naturii. Dar ce viețuim noi oare prin experiment? Ce ia naștere prin faptul că ne simțim obligați să dobândim din toate acestea, de asemenea, o cunoaștere care îndrăznește să intre și în domeniul cunoașterii istorice? Vom fi înclinați să căutăm pretutindeni niște corelații ale căror fire de legătură nu ne sunt date între limitele materialului furnizat de știința actuală. Dar dacă percepem elementul care aduce ordine în acest context, simțim, așa cum am dat de înțeles astăzi, că de la cunoașterea de către om a naturii și până sus, la cunoașterea istorică, se dezvăluie niște entități superioare, de natură pur spiritual-sufletească. Dacă ajungem însă până aici, ni se deschid porțile prin care putem contempla însăși lumea spirituală independentă în sine.
Prea stimații mei auditori! Știu foarte bine cât de nesatisfăcătoare trebuie să rămână multe dintre aspectele tratate în cadrul acestor conferințe scurte, prezentate sub o formă schițată. Dar eu am preferat ca, în loc să vorbesc despre un capitol circumscris foarte riguros, să ofer o privire de ansamblu mai cuprinzătoare, care, în orice caz, trebuia să rămână incompletă în privința multor aspecte de detaliu; pentru ca dvs. să aflați cât de cât în ce constă de fapt modul de a proceda al cunoașterii spiritual-științifice, așa cum o înțelegem noi aici, scopul spre care ea se îndreaptă, și pentru ca în dvs. să se nască un sentiment al faptului că aici noi căutăm să facem ceva care nu este arbitrar, diletant, fantasmagoric, ci care tinde, mai ales în ceea ce privește metoda, spre exactitatea cea mai mare existentă în știință. Căci, dacă matematica este atât de exactă cum este, aceasta se întâmplă numai și numai datorită faptului că noi viețuim matematica în interiorul nostru. Și, după cum în vremea lui Platon se știa de ce pe frontispiciul școlii era înscrisă maxima „Dumnezeu geometrizează” [Nota 50], după cum pe atunci se știa că cei ce intrau în acea școală aveau deja o anumită pregătire geometric-matematică, tot astfel știința spirituală modernă știe de ce folosește activitatea matematică străluminată de o claritate interioară luminoasă când caracterizează ceea ce vrea să realizeze de fapt. Dacă ați ajuns să aveți impresia că, mai ales în ceea ce privește metoda, această știință spirituală orientată antroposofic este un lucru de care merită să te ocupi și în legătură cu care poți reflecta în așa fel încât să-ți pui întrebarea: Poate veni de aici un impuls rodnic pentru restul științelor noastre? – care prin aceasta nu trebuie detronate, ci care tocmai așa pot fi ajutate să-și găsească adevărata lor valoare –, dacă am atins acest țel prin aceste conferințe succinte și, după câte știu, foarte nesatisfăcătoare din multe puncte de vedere, atunci au fost realizate intențiile pe care le-am pus la baza acestor expuneri aforistice.
