Dacă aveți în vedere ce v-am spus ieri, că în știința economică este de fapt vorba de a concepe fluctuantul, care constă în circulaţia valorilor şi în interacţiunea valorilor fluctuante în formarea preţului, atunci vă veţi spune: La început este vorba de a determina ce fel de formă trebuie să aibă de fapt teoria economică, ştiinţa economică; căci ceea ce este fluctuant nu poate fi cuprins în mod direct. De altfel nici nu are vreun sens să se dorească cuprinderea cu înţelegerea examinând fluctuantul în mod nemijlocit; are sens doar examinarea fluctuantului în corelaţie cu ceea ce se află în spatele acestuia.
Să ne facem perceptibil acest lucru pe baza unei comparaţii: Folosim în anumite scopuri în viață, să zicem, termometrul – îl folosim citind cu ajutorului lui temperatura. Aceste grade de temperatură noi suntem obişnuiți să le comparăm într-un anumit sens. Evaluăm, să zicem, căldura de douăzeci de grade în comparație cu căldura de cinci grade şi aşa mai departe. Dar putem construi şi curbe de temperatură. Putem de exemplu să înregistrăm temperaturile din timpul iernii, putem să înregistrăm temperaturile ridicate din timpul verii, și atunci avem nivelul fluctuant al indicației termometrului. Dar de ceea ce se află la bază devenim totuşi conştienţi abia atunci când investigăm diferitele condiţii care iarna determină un nivel de temperatură mai scăzut, iar vara determină un nivel de temperatură mai ridicat, care într-o regiune determină o anumită temperatură, iar într-o altă regiune determină o altă temperatură. Vom avea în mână, cum s-ar spune, ceva real abia atunci când vom explica stările fluctuante ale indicației termometrului prin ceea ce se află la baza lor. Este de fapt, am putea spune, o abordare statistică, când doar notăm indicațiile termometrului. Tot astfel, nu este de fapt cu mult mai mult dacă studiem preţurile ca atare, când studiem valorile şi aşa mai departe. Toate acestea vor avea un sens abia când se ajunge ca preţurile şi valorile să fie privite aşa-zicând ca nivelul mercurului în termometru termometru, ca indicații care fac trimitere la altceva. Abia prin aceasta se va ajunge la realităţile economiei. Acum însă, de aici rezultă ce formă va trebui să aibă de fapt teoria economică.
Dumneavoastră probabil ştiţi că potrivit unui vechi uzanțe, ştiinţele se împart în ştiinţe teoretice şi practice. Etica de exemplu este numită ştiinţă practică, ştiinţele naturii sunt numite ştiinţe teoretice. Știinţele naturii se ocupă cu ceea ce este; etica se ocupă cu ceea ce trebuie să fie. Iar această împărţire s-a făcut într-adevăr din cele mai vechi timpuri: ştiinţele celor existente şi ştiinţele celor ce trebuie. Ne vom sprijini acum pe aceasta numai pentru stabilirea noţiunilor. Dar putem întreba: Este ştiinţa economică o ştiinţă a ceea ce este, aşa cum consideră de exemplu Lujo Brentano, sau este ştiinţa economică o ştiinţă practică, o ştiinţă a ceea ce ar trebui să fie? – Aceasta va fi întrebarea.
Observarea este fără îndoială necesară în economie, dacă vrem să obținem o cunoaştere. Va trebui aşadar să se folosească principiul observării, aşa cum se observă indicațiile barometrului şi termometrului pentru starea aerului şi a căldurii. În această privință ştiinţa economică este o ştiinţă teoretică. Dar cu aceasta nu s-a făcut nimic; ci abia atunci se face ceva, când se poate acţiona sub înrâurirea acestei cunoaşteri teoretice.
Vreau să vă citez un caz special, care vă va arăta despre ce este vorba aici. Să presupunem că remarcăm pe baza unor observaţii, care sunt întotdeauna de natură teoretică – toate observaţiile sunt de natură teoretică dacă nu conduc la acţiune –, observăm undeva într-un anumit domeniu că, pentru un anumit sortiment de marfă preţul scade îngrijorător, scade atât de îngrijorător încât arată clar o situaţie critică. Deci, este vorba mai întâi să observăm teoretic această scădere reală a preţurilor. Cu aceasta suntem, cum ar fi, abia la citirea indicației termometrului. Apoi se pune problema: Ce este de făcut, atunci când preţurile pentru un sortiment de marfă sau pentru un produs scad îngrijorător? – Vom vedea aceste lucruri mai exact; mai întâi aş vrea să spun doar ce trebuie făcut acolo şi de către cine, atunci când preţurile unui sortiment de marfă scad alarmant. În acest caz este vorba să se adopte o măsură care este potrivită pentru a contracara această scădere a preţului. Ar putea fi diverse astfel de măsuri. Dar una dintre acestea va fi aceea că facem ceva pentru accelerarea circulaţiei, a comerţului mărfurilor respective. Aceasta va fi una dintre măsuri – fireşte ea nu va fi suficientă; dar nu vrem să ne preocupe acum dacă este o măsură suficientă sau chiar dacă este o măsură corectă, ci va fi vorba ca atunci când preţurile scad așa, să facem ceva care să crească volumul vânzărilor, deverul.
Trebuie practic să realizăm ceva care este similar cu influenţarea indicației termometrului: Dacă în cameră este frig nu ne vom îndrepta spre termometru, încercând să alungim în vreun mod misterios coloana de mercur a termometrului; nu ne vom îngriji deloc de scăderea coloanei termometrului, ci vom face focul. Acţionăm în cu totul alt colţ. La fel şi în economie, este vorba să acţionăm în cu totul alt colţ. În acest fel devin lucrurile practice şi trebuie să spunem: știința economică este atât o ştiinţă teoretică cât şi o ştiinţă practică. – Va fi vorba numai de cum să se reunească partea practică cu cea teoretică.
Acum, aceasta este o primă faţetă a științei economice. Cealaltă este cea asupra căreia am atras deja atenţia cu mulţi ani în urmă, fără ca lucrurile să fi fost într-adevăr înţelese, şi anume într-un articol pe care l-am scris încă de la începutul secolului [ Nota 7 ], care atunci purta titlul Teosofia și problema socială, care ar fi avut o semnificație numai dacă ar fi fost preluat de oameni ai practicii şi dacă s-ar fi orientat după el. Dar deoarece această scriere a rămas cu totul neluată în seamă, nici măcar nu am continuat-o până la capăt şi nu am publicat-o mai departe. Trebuie desigur să sperăm că aceste lucruri vor fi înţelese din ce în ce mai mult. Să sperăm că aceste conferinţe vor contribui la o înţelegere mai profundă. Dacă vrem să înţelegem trebuie însă să adăugăm o scurtă considerare istorică.
Dacă vă întoarceţi un pic în urmă în viaţa istorică a omenirii veţi găsi că de fapt – am indicat deja în prima conferinţă acest lucru – în perioadele anterioare, chiar până în secolele XV, XVI, astfel de întrebări economice, precum sunt cele din ziua de azi, nu erau deloc prezente. Viaţa economică, să zicem de exemplu în vechiul orient, s-a desfăşurat în cea mai mare parte instinctiv, s-a desfăşurat astfel că erau anumite raporturi sociale între oameni, care erau formatoare de caste, formatoare de clase. Și sub această influenţă, ceea ce a rezultat din aceste condiții în relaţii de la om la om s-au dovedit de asemenea, aş spune, formatoare de instincte pentru modul în care omul individual trebuia să se angreneze în viaţa economică. La baza acestora se aflau în mare parte impulsurile vieţii religioase, care în epocile mai vechi erau încă astfel constituite încât vizau în acelaşi timp şi reglementarea, rânduiala economiei. Dacă verificaţi viaţa orientală din punct de vedere istoric, veţi vedea că de fapt nu există nicăieri o delimitare strictă între ceea ce se dispune religios şi ceea ce trebuie îndeplinit economic. Poruncile religioase se întind frecvent până în viaţa economică, astfel că pentru aceste perioade mai vechi nu se punea deloc problema muncii, problema circulaţiei sociale a valorilor muncii. Munca se desfăşura într-un anumit sens în mod instinctiv; iar dacă cineva făcea mai mult sau mai puţin, aceasta n-a reprezentat de fapt în perioada care a premers vieţii romane o problemă considerabilă, cel puţin nu o problemă publică considerabilă. Excepţiile care existau în acest caz nu intră în discuție față de cursul general al evoluţiei omenirii. La Platon încă mai găsim pe deplin o astfel de opinie socială, că practic munca este acceptată ca ceva de la sine înţeles, şi propriu-zis a reflectat doar asupra socialului, care fost văzut de Platon ca impulsuri etice, pline de înţelepciune, în afara muncii.
Aceasta s-a schimbat din ce în ce mai mult, cu cât impulsurile religioase şi etice nemijlocite au cultivat mai puțin şi instincte economice, cu cât impulsurile religioase şi etice mai mult s-au limitat doar la viaţa morală, devenind simple prescripţii pentru modul în care oamenii trebuie să simtă unul pentru celălalt, pentru modul în care trebuie să se comporte faţă de puterile extraumane, şi aşa mai departe. Tot mai mult a luat naştere printre oameni concepţia, sentimentul – dacă mi-este permis să mă exprim figurativ – că de la amvon nu este nimic de spus despre modul în care omul trebuie să lucreze. Și abia prin aceasta munca, încorporarea muncii în viaţa socială a devenit o întrebare, o problemă.
Acum, această încorporare a muncii în viaţa socială nu este posibilă din punct de vedere istoric fără apariţia a ceea ce este dreptul sau legislația. Astfel încât vedem apărând concomitent din punct de vedere istoric evaluarea muncii omului individual şi dreptul. Pentru perioade foarte vechi ale omenirii nu puteţi vorbi de fapt deloc despre drept în sensul în care concepem dreptul în prezent, ci puteţi vorbi despre drept abia atunci când dreptul se separă de poruncă. În cele mai vechi timpuri porunca este ceva omogen. Ea conţine în acelaşi timp tot ceea este îndreptăţit. Apoi porunca se retrage din ce în ce mai mult în viaţa sufletească, iar dreptul se impune în ceea ce priveşte viaţa exterioară. Aceasta se petrece la rândul ei în cadrul unei anumite perioade istorice. În cadrul acestei perioade istorice s-au cristalizat raporturi sociale cu totul specifice. Am merge prea departe dacă am vrea să descriem mai precis aceste lucruri aici; însă este interesant de studiat, tocmai pentru primele secole ale Evului mediu, cum s-au desprins pe de o parte raporturile juridice, pe de altă parte raporturile de muncă, din organizarea religioasă înăuntrul căreia se aflau într-o mai mare s-au mai mică măsură – organizare religioasă fireşte într-un sens mai larg.
Acest fapt are o consecinţă cu totul precisă. Cât timp impulsurile religioase sunt decisive pentru întreaga viaţă socială a omenirii egoismul nu este vătămător. Acesta este un fapt extrem de important şi pentru înţelegerea proceselor sociale şi economice. Omul poate fi oricât de egoist: când organizarea religioasă, aşa cum era ea foarte strictă, de exemplu în anumite regiuni ale vechiului orient, când organizarea religioasă este așa încât omul, în ciuda egoismului său se integrează în mod rodnic în viaţa socială, atunci egoismul nu este vătămător; însă egoismul începe să joace un rol în viaţa popoarelor în momentul în care dreptul şi munca se separă din celelalte impulsuri sociale, curente sociale. Din acest motiv spiritul omenirii năzuieşte, aş spune inconştient, în acea perioadă – în care munca şi dreptul tocmai se emancipează –, să o scoată la capăt cu egoismul uman, care începe atunci să fie activ şi care într-un anumit fel trebuie încorporat în viaţa socială. Această năzuinţă culminează apoi în democraţia modernă, în simţul pentru egalitatea oamenilor, pentru ca fiecare să aibă un cuvânt de spus în stabilirea dreptului şi de asemenea să-şi stabilească munca sa.
Însă concomitent cu această culminare a dreptului emancipat şi a muncii emancipate mai apare încă ceva – care, ce-i drept, existase și anterior, în timpul perioadelor mai vechi din evoluţia omenirii, însă din cauza impulsurilor religios-sociale avea o cu totul altă semnificaţie –, care pentru civilizaţia noastră europeană în timpul evului mediu existase doar într-o măsură limitată, dar care începând din acea perioadă în care tocmai dreptul şi munca s-au emancipat cel mai mult, s-a dezvoltat apoi până la cea mai înaltă culme – și acest lucru este diviziunea muncii.
În vremuri mai vechi din evoluţia omenirii diviziunea muncii nu avea nicio semnificaţie proprie pentru că și ea era plasată tot în impulsurile religioase şi fiecare era pus aşa-zicând la locul său, astfel încât diviziunea muncii nu avea niciun astfel de înțeles. Acolo însă, unde înclinația spre democraţie s-a unit cu năzuinţa spre diviziunea muncii – aceasta a apărut în ultimele secole şi a atins apogeul în secolul XIX – acolo diviziunea muncii a început să capete o semnificație cu totul aparte; căci diviziunea muncii are o consecinţă economică.
Această diviziune a muncii, a cărei cauze şi al cărei curs le vom mai studia, conduce în cele din urmă la aceea că, dacă o gândim până la capăt mai întâi în mod simplu, abstract, trebuie să spunem că ea conduce în cele din urmă la faptul că nimeni nu utilizează pentru sine însuşi ceea ce produce. Însă vorbind din punct de vedere economic! Aşadar că nici un om nu folosește pentru sine acel lucru pe care el îl produce – vorbind din punct de vedere economic! Ce înseamnă aceasta? Vreau să clarific aceasta printr-un exemplu.
Să presupunem că un croitor face haine. Bineînţeles, prin diviziunii muncii el trebuie să producă haine pentru alţi oameni. Ar putea însă spune şi așa: Eu produc haine pentru ceilalţi oameni, iar propriile haine mi le fac singur. În acest caz ar folosi o anumită parte din munca sa pentru a-şi produce propriile haine, iar cealaltă parte, cu mult mai mare de muncă care îi rămâne, pe aceea ar folosi-o pentru a produce haine pentru ceilalţi oameni. Acum, privit în mod obişnuit, s-ar putea spune: Da, este într-adevăr cel mai natural lucru şi în diviziunea muncii, croitorul să-şi producă singur hainele sale și pentru ceilalţi oameni să lucreze tocmai ca croitor. Cum stau lucrurile însă din punct de vedere economic? Din punct de vedere economic, lucrurile stau așa: Prin faptul că a apărut diviziunea muncii, că deci nu își produce singur, fiecare om, toate lucrurile de care are nevoie, prin faptul că a apărut diviziunea muncii, că oamenii lucrează întotdeauna unii pentru ceilalţi, reiese pentru produse o anumită valoare şi ca urmare a valorii şi un preţ. Iar acum ia naştere întrebarea: Când de exemplu, prin diviziunea muncii, care se continuă desigur în circulaţia produselor, când deci prin această diviziune a muncii produsele croitorului intrate în circulaţia produselor au o anumită valoare, atunci hainele pe care le produce pentru sine însuşi au aceeaşi valoare economică sau sunt poate mai ieftine sau mai scumpe? Aceasta este întrebarea cea mai semnificativă. Dacă croitorul îşi face singur hainele, atunci acestea nu intră în circulaţia produselor. Ceea ce produce pentru sine însuşi nu ia parte la ieftinirea care apare ca urmare a diviziunii muncii, este deci mai scump. Deși nu plăteşte nimic pentru acel lucru, tot este mai scump. Este mai scump pur şi simplu deoarece el este pus în imposibilitatea ca pentru ceea ce are nevoie pentru sine, să consume doar tot atâta muncă pe cât consumă pentru ceea ce intră în circulaţie, raportat la valoare.
Probabil este necesar să analizăm aceste lucruri mai în detaliu; dar în mare lucrurile stau totuși astfel. Este astfel, că tot ceea ce slujeşte producerii pentru folos propriu, pentru că nu intră în circulaţia căreia îi stă la bază diviziunea muncii, este mai scump decât ceea ce intră în diviziunea muncii. Astfel că, dacă diviziunea muncii este gândită la extrema sa, ar trebui să spunem: Dacă croitorul ar trebui să lucreze doar pentru alţi oameni, atunci ar obţine pentru produsele muncii sale preţurile care trebuie de fapt obţinute. Şi el ar trebui la rândul lui să-şi cumpere hainele de la un alt croitor, respectiv ar trebui să şi le procure în felul în care se procură de obicei, ar trebui să şi le cumpere de acolo de unde se vând haine.
Dar dacă vă uitaţi la toate acestea, va trebui să vă spuneţi: Diviziunea muncii are tendinţa de a face ca nimeni să nu mai lucreze pentru sine însuşi; ci tot ceea ce cineva realizează prin muncă trebuie să treacă mai departe la altcineva. Ceea ce cineva are nevoie trebuie să-i revină pe de altă parte de la societate. Aţi putea eventual obiecta: Da, un costum pentru croitor ar trebui de fapt, dacă îl cumpără de la celălalt croitor, să coste exact aceeaşi sumă ca în cazul în care şi l-ar fabrica singur, pentru că celălalt croitor nu-l va face nici mai scump și nici mai ieftin. Dacă acesta ar fi cazul, nu ar exista o diviziune a muncii, cel puţin nu o diviziune completă a muncii, pentru simplul motiv că pentru acest produs de croitorie, nu ar putea fi aplicată prin diviziunea muncii cea mai mare concentraţie a metodei de lucru. Căci nu este posibil ca, atunci când intervine diviziunea muncii, tocmai diviziunea muncii să nu se reverse în circulaţie, astfel că nu este posibil ca primul croitor să cumpere de la cel de-al doilea, ci el trebuie să cumpere de la comerciant. Acest lucru dă însă naştere unei cu totul altei valori. Dacă își face propria haină, atunci o va „cumpăra” de la el însuşi; dacă o cumpără, atunci o va cumpăra de la vânzător. Acesta este diferenţa. Iar când diviziunea muncii în corelaţie cu circulaţia are ca efect ieftinirea, haina croitorului îi revine mai ieftină de la comerciant decât şi-ar putea-o face el însuşi.
Să privim aceasta pentru început ca pe ceva ce ne conduce la forma științei economice; faptele va trebui desigur să le mai examinăm pe toate încă o dată.
Dar lucrurile stau întru totul așa, încât observăm imediat: Cu cât diviziunea muncii avansează mai departe, cu atât mai mult se ajunge ca oamenii să lucreze unii pentru alţii, pentru societatea generală, niciodată pentru sine. Aceasta însă înseamnă, cu alte cuvinte: Prin apariţia diviziunii moderne a muncii economia, în privinţa activităţilor economice, trebuie să se bizuie pe stârpirea din rădăcină a egoismul. Vă rog, nu înţelegeți aceasta în mod etic, ci pur economic! Din punct de vedere economic egoismul este imposibil. Cu cât diviziunea muncii înaintează, cu atât mai mult omul nu mai poate face nimic pentru sine, ci el trebuie să facă totul pentru ceilalţi.
Practic altruismul ca cerință a apărut mai repede în domeniul economic, prin condiţiile exterioare, decât a fost el înțeles în domeniul religios-etic. Pentru acest lucru există un fapt istoric care poate fi uşor sezizat.
Cuvântul egoism îl veţi găsi ca fiind destul de vechi, chiar dacă poate nu cu semnificaţia lui aspră actuală, dar îl veţi găsi ca fiind destul de vechi. Opusul acestuia, cuvântul altruism, faptul de a te gândi la celălalt, abia dacă are o vechime de o sută de ani, a fost inventat ca termen abia foarte târziu, iar din acest motiv putem spune – nu vrem să ne sprijinim prea tare pe acest fapt exterior, dar o considerare istorică ar arăta aceasta –: Reflecţia etică era încă departe de a ajunge la totala recunoaștere a valorii altruismului, când prin diviziunea muncii preţuirea economică a altruismului era deja prezentă. – Iar dacă examinăm acum această cerinţă a altruismului ca fiind o cerinţă economică, atunci avem nemijlocit ceea ce rezultă mai departe din aceasta: Trebuie să găsim calea spre economia modernă, prin care niciun om nu trebuie să se îngrijească de sine însuși, ci numai de celălalt, și cum pe această cale de asemenea se are grijă în mod optim de fiecare individ. Acest lucru ar putea fi luat drept idealism; dar vă atrag încă o dată atenţia asupra următorului lucru: în această conferinţă nu vorbesc nici idealist, nici etic, ci economic. Iar ceea ce am spus acum este spus doar în sens economic. Nu un Dumnezeu, nu o lege morală, nu un instinct cer în viaţa economică modernă altruismul în muncă, în producerea bunurilor, ci pur şi simplu diviziunea modernă a muncii. Deci o categorie cu totul economică cere aceasta.
Aceasta este aproximativ ce am vrut să prezint pe atunci în acea scriere [ Nota 8 ]: că economia noastră cere mai mult de la noi decât putem realiza etic-religios în epoca modernă. Multe lupte au aceasta la bază. Studiaţi sociologia prezentului. Veţi constata că luptele sociale în mare parte au la bază faptul că odată cu extinderea economiei la economie mondială, a apărut tot mai mult şi mai mult necesitatea de a fi a altruist, de a organiza diferite resurse sociale în mod altruist, în vreme ce oamenii în gândirea lor nu înţeleseseră deloc cum să iasă din egoism, iar din această cauză mereu au cârpăcit în mod egoist în ceea ce era de fapt acolo ca o cerinţă.
Ajungem acum la întreaga semnificaţie a ceea ce am spus, dacă nu studiem numai faptul banal care se află în faţa noastră, ci faptul mascat, ascuns. Acest fapt mascat, acoperit este acesta, că din cauza discrepanţei în atitudinea omenirii din epoca modernă, între cerinţa economiei şi capabilitatea religios-etică, într-o mare parte a economiei practic oamenii se îngrijesc de ei înşişi, că aşadar însăşi viața noastră economică contrazice ceea ce de fapt, prin diviziunea muncii, este propria sa cerinţă. Aici nu este vorba de acei câţiva care se îngrijesc de ei înşişi după modelul acestui croitor pe care l-am menționat. Pe un croitor care îşi fabrică singur costumele pentru uzul său îl vom recunoaşte ca pe unul care amestecă în diviziunea muncii ceva ce nu aparţine acestui domeniu. Dar îl recunoaștem pentru că este un fapt vizibil, nemascat. Mascat este în cadrul economiei moderne, așadar acolo unde omul într-adevăr nu face deloc produsele sale pentru sine, dar în fond nu are nimic particular de-a face cu valoarea sau preţul acestor produse, ci, scoțându-se total din discuție procesul economic în cadrul căruia se află produsele, ceea ce trebuie omul să aducă ca valoare în economie se rezumă la ceea ce poate realiza prin munca mâinilor sale. În definitiv fiecare salariat în sensul obişnuit din ziua de azi, încă este un om care are grijă singur de sine însuși, se autoîngrijește. Este cel care oferă atât de mult pe cât vrea să câştige, care nu poate deloc oferi organismului social atât de mult pe cât este în stare să ofere, pentru că el vrea să ofere doar atât de mult pe cât vrea să câştige. Căci a te îngriji de tine însuți, înseamnă a lucra pentru câştig, pentru a-ți câștiga pâinea; a lucra pentru ceilalţi înseamnă a lucra pornind de la necesitatea socială.
În măsura în care diviziunea muncii şi-a îndeplinit deja cerinţa în epoca modernă, altruismul este prezent în fapt: munca pentru ceilalţi; dar în măsura în care această cerinţă nu este îndeplinită, este prezent vechiul egoism, care este bazat pur şi simplu pe faptul că omul trebuie să se ingrijească el însuși de sine. Egoism economic! În mod obişnuit nu băgăm de seamă acest lucru la salariatul obişnuit, din cauză că nu ne gândim deloc pentru ce se face de fapt schimb de valori aici. Ceea ce salariatul obişnuit produce nu are în orice caz nimic de a face cu plata muncii sale, nu are nimic de a face cu aceasta. Plata, evaluarea muncii rezultă din cu totul alţi factori, astfel încât salariatul lucrează pentru câştig, pentru autoîngrijire. Acest fapt este mascat, dar aşa stau lucrurile.
Astfel ne apare una din primele, cele mai importante întrebări economice: Cum scoatem afară din procesul economic principiul de a munci pentru câştig, pentru remunerare? Cum îi plasăm în procesul economic pe cei care astăzi încă muncesc pur și simplu ca să-și câştige retribuția, astfel încât ei să nu mai fie oameni care muncesc ca să-și câştige retribuția, ci oameni care muncesc din necesităţile sociale? Trebuie să facem aceasta? Cu siguranţă! Căci dacă nu facem aceasta nu vom obţine niciodată preţuri adevărate, ci preţuri false. Trebuie să reușim să obţinem preţuri şi valori care nu sunt dependente de oameni, ci de procesul economic, preţuri care rezultă în fluctuaţia valorilor. Problema cardinală este problema preţurilor.
Trebuie să observăm preţul așa cum observăm gradele termometrului, apoi putem să ajungem la celelalte condiţii, care stau la bază. Putem observa termometrul doar atunci când avem un fel de marcaj pentru zero grade. Atunci putem merge în sus şi în jos. Pentru preţuri rezultă în mod cu totul natural un fel de punct zero, şi anume un fel de punct zero rezultă în felul următor:
Tabla 3Avem pe de o parte natura (desenul 2); ea este transformată prin munca umană; atunci iau naştere produsele naturale modificate. Acesta este primul loc unde se produce valoare, valoarea 1. Pe de cealaltă parte avem munca. Ea este modificată prin intermediul spiritului, astfel apărând cealaltă valoare, valoarea 2. Iar apoi v-am spus: În interacţiunea dintre valoarea 1 şi valoarea 2 iau naştere preţurile. Vom continua să înaintăm în înţelegerea acestei perspective economice. Acum însă aceste două valori – valoarea 1 şi valoarea 2 – se comportă realmente polar. Putem chiar spune: acela care de exemplu câştigă în cadrul acestui domeniu (desenul 2, dreapta) – total nu se poate, dar în principal – cine câştigă în principal prin faptul că munceşte într-un mod organizat prin spirit, acela are interesul ca produsele naturii să fie devalorizate. Acela însă care lucrează asupra naturii, acela are interesul ca celelalte produse să fie devalorizate. Acest interes devine un proces real – dacă nu ar fi aşa, atunci agricultorii ar avea cu totul alte preţuri, şi viceversa; de ambele părţi avem preţuri cu totul mascate. Și când are loc acest proces în care sunt doi – schimbul economic ține întotdeauna de doi – care au cât mai puţin interes atât pentru natură cât şi pentru partea spirituală sau capital, putem observa la mijloc între cei doi poli un fel de preţ mediu.
Unde se întâmplă practic acest lucru? Acest lucru se întâmplă când observăm cum un comerciant pur intermediar cumpără de la un alt comerciant pur intermediar, cum amândoi cumpără unul de la altul. Aici preţurile au tendinţa de a lua valoarea de mijloc. Când un comerciant intermediar de pantofi cumpără în condiţii care chiar de aceea s-au format și s-au format în mod normal – va trebui să explicăm acest cuvânt – când un comerciant intermediar de pantofi cumpără de la un comerciant intermediar de haine, și invers, atunci ceea ce rezultă aici ca preţ are tendinţa de a fi un nivel mediu al preţurilor. Nivelul de preţ mediu nu trebuie căutat în sfera intereselor producătorilor, care se află pe partea naturii, şi nici în cea a intereselor celor care se află pe partea spiritului, ci ceea ce dă preţurile medii trebuie căutat la comercianţii intermediari. Aceasta nu are nimic de a face cu faptul dacă există un comerciant intermediar în plus sau nu. Preţul mediu are tendinţa de a lua naştere acolo unde au loc schimburi comerciale între comercianţi intermediari.
Aceasta nu contrazice celălalt aspect, căci uitaţi-vă în fond la capitaliştii moderni: aceştia sunt comercianţi. Industriașul este de fapt comerciant. În raport cu mărfurile sale el este producător; însă din punct de vedere economic el este comerciant. Comerţul s-a dezvoltat pe marginea producţiei. În principal, în esenţă, industriașul este comerciant. Aceasta este lucrul important – astfel încât în fapt tocmai condițiile moderne duc la aceasta – că ceea ce aici în mijloc (desenul 2) se dezvoltă ca o anumită tendinţă, radiază de o parte şi de cealaltă parte. Pe o parte o veţi putea recunoaşte uşor dacă studiaţi patronatul; cum se prezintă din cealaltă latură vom vedea zilele următoare.
