Poate că ştiţi că după părerea unui număr de economişti era imposibil ca războiul mondial să dureze atât de mult pe cât a durat; căci aceşti economişti au explicat, din cunoașterea raporturilor economice pe care o aveau ei, că viaţa economică aşa cum este ea, nu permite ca un război atât de extins precum acest război mondial, să dureze mai mult de câteva luni. Realitatea, după cum bine ştiţi, a contrazis foarte clar acest lucru, iar dacă în prezent s-ar reflecta într-un mod corespunzător, atunci dintr-un astfel de fapt ar trebui să se deducă necesitatea de a revizui teoria economică, exact pentru acest motiv. Însă dacă vă veţi da azi osteneala de analiza motivele pe care cel puţin anumiţi economişti le-au avut la baza acestei afirmaţii a lor, nu veţi putea să ajungeţi peste tot, să zicem, la afirmaţia că toţi aceştia au fost proști. Pentru că ei nu au fost deloc proști. Ci veţi vedea că motivele lor de fapt nu erau deloc rele, şi că forţa de convingere care a rezultat din aceste motive nu era deloc una rea. Cu toate acestea, realitatea a contrazis afirmația. Rezultatul realităţii a fost că s-a putut duce un război mai lung decât era posibil din pronosticurile economice. Aşadar, în mod vădit, teoria economică nu a cuprins realitatea, ci această realitate a fost alta decât a crezut teoria economică.
O astfel de chestiune poate fi înţeleasă numai dacă este clar care este evoluţia vieţii economice pe pământ în general. Căci această evoluţie a vieţii economice constă de fapt continuu din diferitele ei stadii succesive, care de asemenea sunt încă prezente continuu și unele lângă altele. Tot astfel cum se poate spune: Formele organice inferioare din prezent au o anumită asemănare cu primele fiinţe din evoluţia pământului, ele existând însă şi astăzi – chiar dacă într-o formă puțin diferită, însă ele sunt asemănătoarea şi există alături de cele complet dezvoltate –, tot astfel şi fenomenele stadiilor economice mai primitive există în viaţa economică din prezent alături de cele care au ajuns la o treaptă superioară. – Numai că aici mai intervine ceva specific. În timp ce în regnul animal, să zicem, formele mai primitive pot trăi chiar și spaţial alături de cele mai evoluate, în economie procesele mai primitive intervin încontinuu în cele mai evoluate. Acest fapt îl putem compara cel mult cu cazurile unde, să zicem, bacteriile intervin în organismele mai desăvârşite. Însă în economia naţională este infinit mai complicat; cu toate acestea putem, aş spune, să ținem sub ochi o anume structură de bază a lor, şi pornind de la ea să obținem în schimb contribuţii importante la ceea ce vrem să încununeze întreaga noastră expunere așa cum am spus de mai multe ori.
Economia naţională în formele ei primitive trebuie deigur să ne-o reprezentăm ca economie privată rurală de o anumită mărime. Această mărime este relativă; însă trebuie să ne fie clar următorul fapt: Dacă această economie agricolă privată este una închisă, atunci ea conţine în sine şi celelalte membre ale organismului social, atunci ea are propria sa administraţie, eventual propria apărare, propria armată, propria poliţie, și atunci ea are propria sa viaţă spirituală. O astfel de economie privată, care crescuse aproape gigantic, dar care păstrase totuşi în esenţă caracterul unei economii agricole private, a fost cea a regatului merovingian [ Nota 17 ]. Regatul merovingian este un regat numai dacă considerăm această noţiune într-un mod foarte exterior, însă în mod cert acesta nu a fost un stat. A fost de fapt o mare moşie, care cuprindea o suprafaţă foarte mare. Și întreaga structură socială a regatului merovingian nu era nimic altceva decât că economicul stătea oarecum la bază, că și-a construit un aparat administrativ conform legilor de atunci, pe care a trebuit să le şi implementeze, și că exact atunci s-a instaurat o viaţă spirituală extraordinar de liberă în raport cu condiţiile de atunci. Căci marea lipsă de libertate a vieţii spirituale am văzut-o conturându-se în civilizaţia mai nouă abia sub influenţa liberalismului. Abia când a venit acest liberalism, viaţa spirituală a devenit de fapt din ce în ce mai neliberă, iar punctul culminant al lipsei de libertate, viaţa spirituală vi-l va arăta în îndeplinirea tuturor fericirilor statale, în Uniunea Republicilor Sovietice dn Rusia. Acolo pot fi vândute numai cărţile care sunt aprobate de guvernul sovietic. Cel puţin Papa doar interzice cărţi; guvernul Uniunii Sovietice din Rusia nu reglementează însă numai interdicţiile, ci acestea se reglementează de la sine, deoarece nu pot apărea deloc alte cărţi decât cele care sunt permise.
Dacă urmărim mai departe evoluţia istorică, vom vedea cum în decursul evoluției economia privată se transformă treptat în economie naţională, care apoi, la un anumit moment de la începutul istoriei moderne devine economie de stat. Aceasta se întâmplă în mod foarte caracteristic, economia privată, iniţiativa economiei private transformându-se treptat în organele de administrație, în timp ce ceea ce ține de administrarea finanțelor crește devenind economie. Vedem astfel cum ceea ce este de natură economică se transformă în viaţă a statului, cum viaţa spirituală este absorbită de viaţa statală, şi vedem apoi luând naştere noul organism economic şi spiritual al statului, care a devenit tot mai puternic şi mai puternic ca organism al statului, şi în privinţa căruia ne este clar că el trebuie să sufere din nou o anumită divizare, dacă este ca viaţa economică să meargă mai departe.
Acum însă, din toate acestea ne interesează aici nu această tripartiţie, ci îmbinarea economiilor private, aşa cum s-a petrecut în cele mai multe cazuri această îmbinare într-un complex mai mare, astfel încât practic din economia privată a rezultat așa ceva ca o economie într-un complex mai larg: economie naţională, deci acel lucru care creează o nouă structură socială, dar care cuprinde în continuare economia privată, care aşadar încă include ceea ce este mai primitiv. Ce ia naştere aici în sens economic propriu-zis? Aici ia naştere schimbul între economiile private separate, schimb care este reglementat în cele mai diverse moduri. Însă această reglementare pluteşte ca un nor deasupra întregului. Dar este astfel că schimbul, cu alte cuvinte comerţul dintre economiile private este ceea ce intră în esenţă în economia naţională prin această contopire a economiilor. Acum, acest fapt are următoarea consecinţa. Aşa cum am văzut ieri, la schimbul economic fiecare are un avantaj, sau cel puţin îl poate avea. Prin urmare consecința este că economiile individuale, care se raliază pentru a face schimb între ele, ceea ce este fireşte lucrul esenţial din punct de vedere economic, au un avantaj. Vedem aşadar că economiile individuale au un avantaj prin această împreunare, pur şi simplu pentru că pot face schimb între ele. Și se poate calcula totul sub formă de bilanţ, cât de mult câştigă una din economiile private prin relația cu celelalte economii private cu care este unită într-o asociaţie economică. Fiecare dintre acestea câştigă ceva, care are pe de altă parte o importanță în sens economic.
Atunci când teoria economică modernă a fost fondată în cele mai diverse moduri, în economie se ajunsese în esenţă atât de departe încât organismele economice naţionale se formaseră ieșind din cele ale economiei private. Şi dacă vrem să înţelegem de exemplu concepţiile economice ale lui Ricardo [ Nota 18 ], ale lui Adam Smith, atunci gândurile pe care aceşti oameni şi le-au format asupra economiei naţionale trebuie înţelese pornind de la faptul că viziunea lor a constat în această interacțiune a economiilor private. La Adam Smith puteţi vedea peste tot cum el în mod frecvent gândeşte pornind de la economiile private şi trăgând apoi concluziile. Iar cealaltă imagine era împreunarea într-o economie naţională. Însă despre această asociere ei au gândit astfel că le-a rămas o bună parte din gândirea economiei private, și astfel ei şi-au format în general păreri care tratează economia naţională în mod similar economiei private, considerând că rodnicia economiei naţionale constă în faptul că tot așa, o economie naţională face schimb cu cealaltă economie naţională, intră în interacţiune şi prin aceasta câștigă un avantaj, un profit. Sistemul mercantil de exemplu, a constat în faptul că a fost construit din beneficiile care au rezultat din aceste schimburi. [ Nota 19 ]
Acum însă, la unirea economiilor private individuale într-o economie naţională mare va rezulta ceva ca un fel de conducere, pe care ar avea-o pur şi simplu cea mai puternică economie privată care s-a încorporat într-un astfel de complex. Acest fapt, care ar fi intervenit fără îndoială la trecerea la economia naţională, a fost mascat, ascuns, nu s-a manifestat pe deplin din cauză că statul a preluat această conducere. Altfel doar una, și anume cea mai puternică dintre economiile private, ar fi devenit cea conducătoare. Așa că, aş spune, ceea ce aveau economiile private s-a scurs treptat în economia de stat.
Dar atunci când, în decursul epocii moderne, schimbul, interacţiunea dintre economiile naţionale, adică comerţul mondial a devenit din ce în ce mai amplu, s-a dovedit într-adevăr că a apărut această conducere. Și această conducere a apărut, ca ceva de la sine înţeles, prin faptul că în progresul economic, Anglia cu economia ei a devenit economia dominantă în timpurile mai recente. Şi dacă v-am atras deja atenţia dintr-un alt punct de vedere asupra faptului că Anglia a avut o dezvoltare continuă de la comerţ la industrie, trebuie spus pe de cealaltă parte şi că Anglia, pe parcursul dobândirii coloniilor sale, devenise ţara care dădea tonul în privinţa stabilirii etalonului monetar. Coloniile Angliei, aşa cum a fost şi cazul economiilor private, s-au alăturat într-un complex economic mai cuprinzător. Prin aceasta au luat naştere mai întâi avantajele interne, care iau naştere întotdeauna în cazul schimbului comercial. Însă a intervenit şi acea puternică conducere economică, căreia i-a fost apoi posibil prin aceasta să-şi exercite poziţia dominantă în viaţa economică mondială, în dezvoltarea comerțului mondial. Anglia a devenit ţara dătătoare de ton în privinţa stabilirii etalonului monetar ca urmare a faptului că numai prin Anglia s-a impus etalonul aur în lume, acolo unde a fost el implementat, pentru că, aşa cum se poate deduce foarte uşor, faţă de o ţară bogată având etalonul aur, o altă ţară, care nu are etalonul aur, este dezavantajată tocmai datorită acestui fapt. Astfel, putem spune: Sub influenţa comerţului mondial, Anglia a devenit prima putere economică.
Se poate de fapt spune: Atâta vreme cât acesta a fost cazul, conceptele economice puteau fi gândite, poate cu o anumită modificare şi îmbunătăţire, în continuarea liniară a ceea ce au dezvoltat Hume [ Nota 20 ], Adam Smith, Ricardo, şi de fapt în continuarea a ceea ce a dezvoltat apoi, numai că cu susul în jos, Karl Marx. Căci toate acestea le poți înţelege numai dacă din gândurile pe care acești oameni şi le-au făcut, ai imaginile acelei vieţi economice care a luat naştere sub influenţa dominantă a puterii economice engleze.
Acum, odată cu ultima treime a secolului trecut, comerțul mondial s-a transformat în economie mondială, iar aceasta este o tranziție extraordinară, această tranziție de la comerț mondial la economie mondială. Dacă dăm definiţii, atunci fireşte că acestea nu sunt exacte, pentru că lucrurile trebuie să treacă treptat dintr-unul într-altul. Însă trebuie să spunem: La comerțul mondial, economia lumii constă în faptul că avem economii naţionale individuale, care fac schimb unele cu celelalte. Iar acest trafic potenţează schimbul, promovează schimbul şi prin aceasta modifică în esenţă toate preţurile, întreaga structură a economiei naţionale. Însă este așa numai pentru că: activitatea economică în toate celelalte privințe se desfășoară în cadrul teritoriului individual. Economia mondială există atunci când entităţile economice individuale nu doar fac schimb de produse între ele, ci atunci când și desfășoară împreună activități economice, de exemplu atunci când semifabricatele dintr-o ţară sunt prelucrate mai departe în altă ţară. Avem aici un exemplu radical de conlucrare în economie. Atât timp cât este vorba doar despre produse brute, va rămâne întotdeauna în ceea ce privește bilanțul, pur comerț. Aceasta nu poate încă fi numită conlucrare în activitatea economică. Când însă toţi factorii vieţii umane, în măsura în care sunt atinși, afectați de domeniul economic, aşadar întreaga producţie, întreaga circulaţie, întregul consum, sunt alimentați din toată lumea, nu numai producţia sau consumul, ci totul este alimentat în mod întrepătruns din întreaga lume, atunci ia naştere economia mondială. Atunci însă, prin apariţia economiei mondiale, anumite avantaje, care erau prezente înainte în economiile naţionale, dispar.
Să privim încă o dată înapoi: când economiile private se unesc într-o economie națională, atunci este astfel că ele în întreg realizează un câştig, au avantaje fiecare în parte. Însă pe lângă aceasta ce anume mai îndeamnă la unire? Nu este desigur mereu înţelegerea care le împinge să realizeze această unire. Este astfel că unirea nu este determinată de fapt prin perspicacitate economică, pentru că de cele mai multe ori sentimentul de libertate este unul mult prea mare. Pentru întreprinzătorii privaţi nu este aşa de important să adune beneficiile care apar. Din punct de vedere economic aceste beneficii sunt acolo; însă chestiunea este totuși mai complicată. Economiile individuale au particularitatea oricărui organism, și anume în timp viaţa lor devine din ce în ce mai slabă. Aceasta este pur şi simplu o lege generală a lumii, valabilă şi pentru viaţa economică. O viaţă economică care nu are parte de îmbunătăţiri decade. Iar asocierile au aparut în esenţă nu deoarece au vrut să unească economiile private – aflate iniţial la un anumit nivel –, în scopul unei fructificări și mai mari, ci deoarece au vrut să le ferească de decădere. Astfel că se poate spune: Avantajul unirii este prezent atunci când ele se unesc. – Desigur, aceasta decurge în mod diferit pentru fiecare unire în parte. Astfel că se poate spune: Ceea ce economiile individuale pierd ca valoare intrinsecă este în orice caz compensat din plin, de obicei există un excedent prin unirea economiilor private pentru a forma economiile naţionale. – Ceea ce economiile naţionale pierd treptat din valorile lor intrinseci, este compensat din plin prin circulația mondială şi prin trecerea la economia mondială. Dar odată ce economia mondială există, cu cine trebuie aceasta să facă schimb? Şi am văzut realmente întreaga viaţă economică de pe pământ înglobându-se treptat în economia mondială. Posibilitatea de a mai obține avantaje prin uniri se termină aici.
Acei oameni care au spus că războiul mondial nu poate dura atât de mult pe cât a durat de fapt, aceştia au gândit din punctul de vedere al economiei naţionale, nu din punctul de vedere al economiei mondiale; căci dacă economia mondială ar fi fost o economie naţională, atunci ar fi fost adevărat. Însă prin faptul că practic războiul mondial a avut de la început tendinţa de a se extinde din ce în ce mai mult, el a avut o viaţă mai lungă. Dacă în economia mondială se gândeşte în continuare din punctul de vedere al economiei naţionale, atunci economia mondială trebuie să se prăbuşească într-un anumit punct. Ea tot s-ar fi prăbușit dacă s-ar fi gândit mai departe din punctul de vedere al economiei naţionale, chiar și dacă nu ar fi fost deja adusă în avans, prin tot soiul de forţe întunecate, această prăbuşire.
Astfel acționează în viaţa economică anumite raporturi care pot fi văzute clar, dar desigur mai puțin pot fi cuprinse clar în cifre. Iar aceasta va însemna pentru dumneavoastră că este pur şi simplu imposibil să se continue în linie dreaptă cu noţiunile economice anterioare, că ne aflăm pur şi simplu în faţa necesităţii de a spune: Avem nevoie în prezent de o teorie economică care vorbeşte din prezentul nemijlocit, şi care de asemenea înţelege că toate acele categorii economice care au fost formate cu aproximativ un secol în urmă nu mai pot fi valabile în prezent. Avem nevoie în prezent în mod real de o ştiinţă a economiei – trebuie să spunem acum –, care poate gândi în termeni de economie mondială. Iar aici vedeţi una din problemele noastre istorice cele mai mari.
Personalităţile conducătoare din prezent se reunesc la Versailles, la Geneva, la Haga, însă ştiinţa le-a dat până în prezent numai gândire în termeni de economie naţională. Deci ele nu pot face nimic altceva decât ceea ce – înainte de a se implementa gândirea în termeni de economie mondială – conduce în mod necesar la declin. Puteţi oare nega faptul că aceste personalităţi rup în bucăți și mai mult economia, că ele construiesc mai multe bariere, astfel că este tărăgănată această tranziție la economia mondială pură? De aici tendinţa din ultima perioadă de a sfărâma lumea pe cât posibil şi din punct de vedere economic, vârând această sfărâmare în măşti politice şi naţionale. Însă trebuie să se treacă la o economie mondială, la o ştiinţă a economiei mondiale, căci altfel se crează o configurație a pământului imposibilă în privinţa economică, care poate trăi doar când o parte îşi procură avantaje economice în paguba alteia prin diferenţe de curs valutar. Aici efectiv priviți din plin exact pe cale economică înăuntrul a ce se întâmplă de fapt în prezent.
Acum este vorba de faptul că, dacă ne reprezentăm economia mondială, trebuie să ne fie clar că, așa zicând, la marginile regiunii economice mondiale, intervin alte condiții decât în cazul unei regiuni economice care se învecinează cu altele. Și regiunea economică mondială este mai mult sau mai puțin prezent în ziua de azi, însă într-un asemenea mod încât şi ştiinţa economiei mondiale trebuie să urmeze corespunzător. Regiunea economică mondială nu se învecinează cu nimic, și aceasta face necesar să fie privite cu încă şi mai multă exactitate anumite fenomene economice, care se dovedesc a fi independente de graniţe în cadrul regiunii economice închise. În prezent este de rezolvat ca problemă cardinală a ştiinţei economice, cea a regiunii economice închise, a regiunii economice uriaşe. Căci cea mai mică problemă, de exemplu chiar şi problema preţului cafelei pe care o bem dimineaţa este ceva ce în ziua de azi se află sub influenţa întregii vieţi economice a pământului. Iar dacă acest lucru încă nu este aşa, atunci înseamnă că lucrurile nu au avansat pe deplin; însă ele sunt pe cale, iar gândirea noastră trebuie să se țină după ele.
Însă pentru a studia raporturile economice din regiunea economică închisă, trebuie să ne fie clar că în cadrul regiunii economice, în interacţiunea dintre producţie, consum şi comerț – de fapt circulație – avem marfă de consum, poate în sens relativ chiar marfă durabilă, şi bani. Este fireşte o diferenţă esențială în privința formei de economie căreia îi sunt supuse lucrurile, dacă avem în vedere de exemplu domeniul alimentar: acesta sunt produse cu viaţă scurtă, sau avem în vedere domeniul îmbrăcămintei: acestea sunt produse cu viaţă mai lungă, sau să zicem domeniul mobilierului: acesta are o viaţă şi mai lungă. Deci în privinţa folosinței avem diferenţe de timp importante între produse. Un produs de lungă durată al vieţii economice ar fi de exemplu, să zicem, piatra din coroana Angliei – care v-a fost deja prezentată din alte puncte de vedere –, sau pietre din alte coroane, sau Madona Sixtină şi aşa mai departe; în aceasta ar trebui să vedem într-un anumit sens un fel de produse de lungă durată; mai ales în domeniul artistic ar trebui să vedem în multe cazuri un fel de produse de lungă durată. Acum însă în organismul social, care este supus diviziunii muncii, care din acest motiv are şi o circulaţie mai extinsă, trebuie să existe un echivalent pentru fiecare produs. Valoarea în bani, care este preţul, trebuie să existe. Însă printr-o foarte simplă privire de ansamblu asupra domeniului economic puteţi vedea că această echivalenţă dintre valoarea mărfii şi valoarea banilor este variabilă, este fluctuantă. Un produs are o anumită valoare într-un loc, o altă valoare în alt loc. Un produs poate avea o anumită valoare atunci când este prelucrat într-un anumit mod, sau poate avea o valoare mai mare atunci când este prelucrat într-un alt mod. Însă în orice caz dumneavoastră puteţi deduce din aceasta că în întreaga viaţă economică, făcând abstracţie de unele mărfuri cu o durată de viaţă relativ foarte lungă, avem de a face cu produse perisabile, cu lucruri care se strică, se devalorizează, care în orice caz după un timp nu mai sunt.
Numai banii sunt ceva ce, în cadrul vieţii economice, în ciuda faptului că sunt pe deplin echivalenţi cu celelalte elemente economice, în mod curios nu se uzează. Puteţi să vă reprezentaţi aceasta în mod radical gândind de exemplu: Am să zicem, cartofi de cinci sute de franci. Dacă am cartofi pentru aceşti cinci sute de franci, atunci trebuie să am grijă să scap de ei, adică trebuie să fac ceva astfel încât să îi epuizez. Şi după un anumit timp ei nu mai sunt acolo, s-au consumat, au dispărut. Dacă banii se află într-un raport de echivalenţă cu bunurile, cu bunurile prelucrate, atunci ar trebui ca ei să se uzeze, să se consume. Banii ar trebui, exact la fel ca celelalte bunuri, să se uzeze. Aceasta înseamnă că, dacă avem bani nedeteriorabili în organismul economiei naţionale, creăm banilor un avantaj în raport cu bunurile deteriorabile.
Acest lucru este extraordinar de important. Şi devine foarte important abia când reflectăm la următorul lucru: Când ne gândim la tot ce trebuie să fac pentru ca, să zicem, după cincisprezece ani, să ajung atât de departe prin întreaga mea muncă încât, dacă astăzi am o cantitate de cartofi, atunci să am o cantitate dublă de cartofi; şi când ne gândim cât de puţin trebuie să facă cineva ca persoană individuală, dacă astăzi are în bani cinci sute de franci, pentru a avea dublu în cincisprezece ani! Este suficient să nu facă nimic, dacă îşi retrage întreaga lui forţă de muncă din organismul social lăsându-i pe ceilalţi să lucreze, el acordând împrumuturi şi lăsându-i pe ceilalți să lucreze. Chiar dacă între timp nu se îngrijește el insuși de consum: banii nu au nevoie să se deterioreze.
Prin aceasta însă este introdus în organismul social foarte mult din ceea ce apoi este resimţit ca, să zicem, incorectitudine socială. În esenţă prin aceste restratificări şi repoziţionări, nu ale raporturilor de proprietate – despre acestea nu vreau să vorbesc – ci ale raporturilor de muncă şi ale raporturilor de activitate în general, sunt produse modificări imense și sub aspect economic în corpul social, astfel că se poate pune întrebarea: Aceste transformări, aceste restratificări care sunt produse, în ce raport se află cu un alt lucru, pe baza căruia pot fi înţelese încă şi mai bine? Încă este ceva nedefinit când vă descriu așa empiric ceea ce există acolo ca diferenţă dintre bani şi lucrurile reale în organismul economiei naţionale. Cum se poate cuprinde aceasta detaliat în imagine?
Puteţi cuprinde aceasta în imagine atunci când vă reprezentaţi în primul rând cât de fundamental trebuie să fie pentru întreaga economie naţională a unei regiuni închise, consumul realizat de către toți oamenii care se află în cuprinsul acestei regiuni. Aceasta este prima premisă, consumul realizat de către toți oamenii care se află în această regiune.
Acum, mai este încă ceva ce are o anumită semnificaţie fundamentală. Această semnificaţie fundamentală a fost înţeleasă foarte greşit, de exemplu la fiziocraţi [ Nota 21 ]. Ceva este totuși aici, faptul că acest altceva, anume proprietatea funciară – chiar dacă s-a dovedit că trebuie mereu devalorizată – are o semnificaţie fundamentală. Tocmai de aceea trebuie devalorizată, pentru că are o semnificaţie fundamentală. Fiziocraţii au făcut următoarea greşeală: Ei au trăit într-o epocă în care, aşa cum încă este cazul şi în ziua de azi, exact pământul avea valoare de capital. Ei au gândit sub influenţa acestui fapt, ei de asemenea au urmărit raporturile economice chiar într-un mod foarte plastic – dintre toţi economiştii, ei erau cei mai raţionali – şi au ajuns să spună, din punctul lor de vedere: Valoarea economică intrinsecă a unei regiuni economice stă de fapt în cultura pământului, dacă prin denumirea de cultură a pământului însumăm tot ceea ce avem de considerat ca producţie a unor astfel de bunuri care în esenţă servesc hrănirii omenirii. Atâta vreme cât rămânem în cadrul domeniului hranei trebuie realmente să vedem în pământ baza, să vedem baza mai mult sau mai puţin stabilă pentru ceea ce constituie valoarea intrinsecă a unei regiuni economice. Căci gândiţi-vă numai că aceia care cultivă pământul, așadar unesc nemijlocit munca cu acele produse naturale care slujesc apoi ca hrană a omenirii, că aceşti lucrători îi întrețin din punct de vedere al hranei pe toţi ceilalţi oameni; ceilalţi oameni sunt dependenţi de aceştia; toţi ceilalţi sunt hrăniţi de către aceştia. Sigur, ceilalţi îşi procură mijloace materiale pentru a plăti aceasta, însă în esenţă putem înțelege această chestiune concepând-o într-un mod foarte primitiv. Putem să ne reprezentăm: este prezent acolo un număr A de consumatori de alimente. Acest număr A cuprinde toţi lucrătorii agricoli, muncitorii din industrie, bancherii, comercianţii, lucrătorii spirituali până sus în domeniul cel mai liber al vieţii spirituale: aceştia sunt cei care caută hrană. Şi acolo sunt cei care oferă hrană, B, cei care aşadar prin munca lor oferă într-adevăr ceva care trece în hrana nemijlocită, adică în acea parte a consumului, care este cea a consumului de alimente. Dacă A crește devenind A1 iar B rămâne la fel, atunci trebuie pur şi simplu împărţit la mai mult, trebuie pur şi simplu ca ceea ce B produce să fie împărţit la mai mulţi. Iar dacă B realmente nu poate fi sporit și el prin ceva în valoarea sa, atunci trebuie să imigreze oameni și să sporească capacitatea de producție în agricultură.
Aşadar nu puteţi să înmulţiți în mod arbitrar în cadrul unei regiuni economice, de exemplu, pe cei care lucrează cu spiritul, fără să înmulțiți şi ceea ce se află pe de cealaltă parte, pe cei care în esenţă asigură producţia hranei. Sau altfel, se crește capacitatea de producție în agricultură. Aceasta poate atunci porni de la cei care lucrează spiritual. În acest caz însă trebuie ca lucrătorii spirituali ai epocii în care capacitatea de producție este sporită, să fie mai deştepţi decât cei de dinainte, trebuie să aibă capacități mai înalte decât cei de dinainte. Deci în această privinţă creșterea muncii agricole este într-un anumit sens echivalentă cu ridicarea pe o altă treaptă a cunoașterii privind prelucrarea a ceea ce provine de la natură. Aceasta poate avea loc fireşte în cele mai diferite moduri. Prin faptul că cineva organizează o creștere a păsărilor eficientă, prin aceasta el poate, după împrejurări, să crească nivelul agriculturii. Acest lucru se poate petrece în cele mai diferite moduri; noi dicutăm aceasta numai în mod principial.
Atâta vreme cât se gândeşte doar din punctul de vedere al economiei naţionale, este clar că pot interveni aceste situații. Se poate ca într-o ţară în care oamenii au o cunoaștere mai scăzută să imigreze cei care sunt deja mai deştepţi într-o altă ţară. Aceştia pot atunci sprijini dezvoltarea mai departe a culturii pământului. Sau dacă nu, atunci când un număr mai mare de oameni se ridică în clasele sociale care nu aparţin clasei producătoare de hrană, se poate să fie chemaţi oameni în ţară, să fie chemaţi lucrători în acea ţară. Toate aceste lucruri se petrec în economiile naţionale ale regiunilor care se învecinează cu altele sau chiar dincolo de vecinătate.
Acestea toate, pe care le putem gândi despre astfel de lucruri, pot fi exprimate în întrebarea: Cum se remediază dacă pe partea A apare un consum mai mare decât poate B să producă? – Ce se poate gândi despre aceasta din punctul de vedere al economiei naţionale, încetează să mai poată fi gândit atunci când se conturează economia mondială și condițiile s-au pregătit deja într-un anumit sens pentru economia mondială. Şi trebuie pur şi simplu să ne facem reprezentări despre ce trebuie să fie altfel atunci când acolo este o regiune economică închisă.
Aceasta se poate de fapt studia mai întâi empiric, dacă se ia în considerare mica economie, la care se poate aproape ignora – au existat oricum asemenea economii – exportul şi importul. Se poate studia în mod empiric ce fel de condiții există de fapt într-un sistem economic închis. La sistemele economice închise este așa: Luăm baza, pământul. Atunci ceea ce provine de la pământ este supus muncii, este prelucrat și prin aceasta dobândește o valoare. Munca este apoi organizată: aici intrăm deja în sfera umană care acum nu mai este clasă producătoare de hrană, ci care, desigur, consumă alimente însă nu mai produce. Şi în special când ajungem la cei care muncesc cu spiritul, atunci avem consumatori, nu producători relativ la alimente. Astfel că, în regiunea economică închisă, în privinţa hranei trebuie să diferenţiem o sferă producătoare, care aș spune, se şi încăpăţânează foarte tare să rămână o sferă pur producătoare, şi o sferă consumatoare. Desigur, aceste lucruri sunt foarte relative. Trecerea de la una la alta este treptată.
Dar dacă vă reprezentaţi întreaga viaţă umană într-o astfel de regiune economică închisă, atunci categoric trebuie să existe acolo ceea ce v-am explicat cu câteva zile în urmă: Pentru ca să nu stagneze capitalul, să nu se producă o congestionare, în acel loc – fireşte acest lucru este răspândit în întreaga regiune economică – în care viaţa spirituală este cea mai dezvoltată în formarea de capital, trebuie ca excedentele dobândite, câştigate prin muncă, să nu se scurgă în proprietatea funciară – acolo ele s-ar acumula și ar stagna. Trebuie luate măsurile ca acolo să nu mai existe excedente, ca acolo capitalul să nu se mai concentreze în proprietatea funciară, aceasta înseamnă că deja dinainte – prin donarea către instituţiile spirituale a excedentului dobândit – a fost împiedicată apariţia unei asemenea stagnări, cu excepţia a ceea ce eu am numit sămânţă. Da, aici ne întâmpină așadar noţiunea de donaţie în întreaga sa necesitate. Această donaţie trebuie să existe acolo.
Studiaţi astfel de regiuni economice închise, care au existat în cursul istoriei, şi veţi vedea: aceste donaţii chiar sunt acolo pretutindeni. În esenţă sunt donaţii de care viaţa spirituală este dependentă – donaţii în sens economic. Aceste donaţii sunt prezente, de la forma simplă când Carol cel Pleşuv [ Nota 22 ] din ceea ce a putut el da și-a ținut până și filosoful său de curte – care în unele împrejurări putea fi considerat o piesă de mobilier superfluu – Scotus Eriugena [ Nota 23 ], până la Obolul Sfântului Petru, la care catolicii din toată lumea oferă donaţia lor, în doze foarte mici, bisericii. Pretutindeni unde economia, chiar dacă în anumite domenii devine o economie uriaşă, reprezintă un spațiu economic închis, aveţi transformarea capitalului care a fost realizat prin muncă, în capital de donaţii, acolo unde este vorba de întreţinerea instituţiilor spirituale.
Cu alte cuvinte: În momentul în care există în mod necesar o regiune economică închisă, așa cum este economia mondială, ar trebui să se gândească că nu s-ar putea întâmpla nimic altceva în sens economic decât ca tot ceea ce altfel stagnează în proprietatea funciară să dispară în instituţiile spirituale. Ar trebui să dispară în instituţiile spirituale, ar trebui să funcționeze la fel ca un cadou. Aceasta înseamnă că pentru adevărata ştiinţă economică actuală este necesar să căutăm răspunsul la întrebarea: Cum trebuie să cumpărăm şi să vindem în sens economic, pentru ca acele valori care sunt create în cadrul domeniului pur material ca valori în domeniul hranei, să dispară în cadrul domeniului spiritual? – Aceasta este marea întrebare. O mai formulez o dată: Ce fel de plată trebuie să ne străduim să obținem în circulaţia economică, pentru ca mereu să dispară în cadrul instituţiilor spirituale, ceea ce este creat prin intermediul naturii prelucrate acolo unde producţia lucrează pentru hrănirea omenirii? – Aceasta este marea întrebare economică, la care dorim să găsim un răspuns mâine.
