Să privim prima dată mai îndeaproape legătura dintre actul de sfinţire a omului și elementul apocaliptic, pentru a putea mai apoi să ne apropiem de Apocalipsa lui Ioan și de importanta ei pentru activitatea preoţească, prezentă și viitoare, în sine.
Ieri a trebuit să deosebim trei epoci trecute ale Misteriilor, în funcţie de măsura în care aceste Misterii încercau să-l aducă pe preot, prin ceea ce se petrecea în el, în dispoziţia apocaliptică. Am semnalat că au existat Misterii foarte vechi, în care Zeii înșiși se coborau pentru a acţiona în Misterii împreună cu oamenii, și am arătat că au existat Misterii pe jumătate vechi, în care Zeii își trimiteau forţele lor și dădeau astfel posibilitatea oamenilor să trăiască în sfera forţelor divine, să acţioneze împreună cu Zeii în Univers.
Și mai spuneam: Calea a fost complet inversată în epoca a treia, în Misteriile pe jumătate noi. Atunci se punea problema ca omul să modeleze în aşa fel acele forţe, pe care la început trebuia să le dezvolte singur, încât ele să poată conduce până sus la Zei. Și vedem aici cum omul, prin intonarea cuvântului magic în ceremonia cultică, căuta drumul către forţele divin-spirituale ale lumii – fie prin pronunţarea acestui cuvânt magic în fum în modul indicat ieri și scoaterea prin cuvânt din fum a imaginaţiunii, fie prin acţiunea directă a cuvântului în întreaga dispoziţie sufletească a omului – astfel încât în cuvânt percepea acţiunea divin-spirituală.
Și paralel cu această dezvoltare a unui anumit simţ religios prin intermediul omului – pe care de fapt nu o putem descrie decât separat – mergea întotdeauna o premisă indispensabilă: o anumită formă a transsubstanţierii, care era centrul actului de sfinţire a omului. În prezent și în viitorul apropiat, preoţii sunt chemaţi să vieţuiască această transsubstanţiere, și odată cu ea tot ce este legat de activitatea preoţească, într-o formă nouă. Ei nu vor putea face acest lucru fără să înţeleagă în profunzime în ce constau propriu-zis, conform vieţii, transsubstanţierea și Apocalipsa în cele patru perioade succesive.
Un lucru pe care l-am văzut deja, este că actul de sfinţire a omului – împreună cu transsubstanţierea – este o acţiune a oamenilor în comuniune cu lumea divin-spirituală. Fără conştiența faptului că omul poate acţiona în comuniune cu Zeii, fără această conştiență nu este posibilă nicidecum o acţiune preoţească.
Dacă aruncăm încă o dată o privire asupra celei mai vechi forme a actului de sfinţire a omului și a transsubstanţierii, vedem că Zeii găsesc calea către oameni în anumite perioade, care de fapt reprezintă nişte diferenţe temporale între ceea ce poate calcula omul ca succesiune cronologică în cursul unui an și ceea ce se petrece în cosmos. Zeii coborau în astfel de intervale de timp „moarte” sau perioade sfinte, în care omul trebuia oarecum să introducă ceva în timpul calculat de el, deoarece mersul cosmosului nu coincidea cu calculele sale. Aşadar, în aceste perioade, în care omul trebuia să se pună direct sub influenţa cosmică pentru a înfăptui transsubstanţierea, el păstra ceva din aceste substanţe, care suferiseră o transformare din cosmos, pentru a efectua cu această cantitate păstrară transsubstanţierea în perioadele următoare.
În aceste perioade, locul potrivit de şedere al preoţilor și al credincioșilor laici pentru transsubstanţiere era o peşteră sau o grotă. Și în fapt, peste tot în vechile timpuri misteriale, în care era dezvoltată o deplină conştiență a prezenţei Zeilor și a importanţei transsubstanţierii, vedem că se tindea să se oficieze ritualul sfânt în temple săpate în stâncă sau în pământ, în subteranele pământului.
Faptul că se proceda astfel este legat de experienţele și vieţuirile pe care preotul le avea la transsubstanţiere. Transsubstanţierea constă în transformarea substanţialităţii existente în materia pământească. Și dacă vrem să cuprindem cu privirea întregul proces, putem să luăm în considerare comuniunea, primirea elementului transsubstanţializat în propria fiinţă omenească, astfel încât ultimele două părţi principale ale actului de sfinţire a omului, transsubstanţierea și comuniunea/ împărtăşania, formează din acest punct de vedere o unitate, iar citirea Evangheliei și jertfa/ofertoriumul reprezintă pregătirea pentru aceasta. În acest context, dacă în transsubstanţiere și în comuniune vedem un act preoţesc, un act cultic unitar, putem arăta atunci spre acea concepţie pe care o aveau acei iniţiaţi din Misteriile cele mai vechi care se numeau și „Taţi”. ,,Tații” însemnau un grad de iniţiere, gradul de „Tată”. De aici a rămas și numele pe care preoţii din multe confesiuni îl mai poartă astăzi: părinte.
Aşadar, preotul, în timp ce săvârşea transsubstanţierea în templul săpat în pământ sau în stâncă, vieţuia unirea organismului său fizic cu întregul Pământ. De unde și templul săpat în stâncă, de unde și templul săpat în pământ. Într-adevăr, noi trebuie – chiar dacă între naştere și moarte trăim în conştiența noastră obişnuită de astăzi – să ne simţim realmente una cu ceea ce ne înconjoară în cosmos. Și aşa a fost și în timpul întregii evoluţii pământeşti a omenirii.
Aerul, pe care dumneavoastră îl aveţi acum în dumneavoastră, era puţin mai înainte în afara corpului. Aerul din afara corpului dumneavoastră și aerul din interiorul corpului dumneavoastră sunt un întreg. Fenomenul este acesta: Avem aici o mare de aer, iar atunci când omul respiră, o parte din această mare de aer se transformă în om. Aerul este asimilat, pătrunde peste tot în om, îl umple, devine însăși formă umană. Această formă se dizolvă imediat în marea de aer la expiraţie. Este o continuă naştere și pieire a omului plăsmuit din aer. Doar că nu suntem conştienţi de asta.
Când vechiul yoghin indian își făcea în mod conştient exerciţiile sale de respiraţie, el avea mereu în conştiență acest lucru. El nu se simţea despărţit de întreaga mare de aer a Pământului, ci una cu ea, în fiecare sistolă și diastolă el simţea continua naştere și pieire a omului sub formă aeriană. Se poate experimenta cu uşurinţă acest lucru prin simple exerciţii de respiraţie, numai că astăzi ele nu mai sunt adecvate pentru oameni.
Însă omul este om pământesc nu numai în latura fizică. În principal el este om pământesc prin faptul că este activ ceea ce noi numim corpul fizic; el este însă și un om al lichidului. Întregul om este umplut de lichidul care circulă în el, fapt prin care omul pământesc și omul lichid acţionează unul asupra altuia și se influenţează reciproc. Omul lichid este dependent în principal de corpul eteric, căci forţele corpului eteric acţionează mai puţin în ceea ce este solid, și mai mult în ceea ce este lichid.
Și apoi noi mai purtăm în noi pe omul de aer și pe omul de căldură. Omul aeric, care coordonează respiraţia, stă sub
acţiunea forţelor corpului astral, iar omul caloric este supus în principal acţiunii organizării-Eu. Amintiţi-vă numai, că dacă dumneavoastră măsuraţi temperatura cu termometrul în orice parte a corpului, exterioară sau interioară, această temperatură diferă. Chiar și din acest mod grosier de măsurare a temperaturii se poate vedea că omul este un organism caloric diferenţiat.
Astfel, noi găsim în om cele patru elemente: pământul, sub influenţa corpului fizic, apa sub influenţa corpului eteric, aerul sub influenţa corpului astral și căldura, focul, sub influența organizării-Eu.
Ceea ce s-a realizat prin transsubstanţiere în asociere cu comuniunea la vechii Taţi, este că ei simţeau organizarea fizică în legătură cu pământul atunci când se duceau în templele săpate în pământ sau în stâncă pentru a concreşte în mod nemijlocit cu această evoluţie pământească.
Tot ceea ce gândeşte azi omul despre propria sa fiinţă – precum cum spune el: gândeşte ştiinţific –, este de fapt profund greșit, este în fond o prostie. Tot ceea ce se referă la om trebuie prezentat într-un mod complet diferit. Iar aceste reprezentări rezultau pentru vechii Taţi din sfânta jertfă (act) de sfinţire a omului printr-o viziune nemijlocită, ca urmare a transsubstanţierii. Ei ştiau: Prin organele noastre de respiraţie noi nu respirăm numai aer, ci încontinuu noi absorbim prin organele noastre senzoriale tot felul de substanţe din cosmos; prin păr, prin piele sunt absorbite constant tot felul de substanţe din cosmos. Și după cum cel care respiră conştient simte cum inspiră aerul în organele sale respiratorii, tot astfel vechiul preot simţea parvenind în el substanţele din mediul silicios,în care se afla în templul de iniţiere subteran, și pătrund organizarea lui neuro-senzorială. După cum omul de aer simte, atunci când respiră conştient, cum aerul continuă să circule, tot astfel el simţea că aceste substanţe pătrund întregul organism. Vechiul preot ştia că omul metabolico-motor nu are nimic în compoziţia sa substanţială din ceea ce mănâncă cineva. În omul metabolism-membre nu intră nimic din ceea ce el mănâncă.
Elementele substanţiale sunt asimilate din cosmos. Întreaga teorie nutriţionistă de astăzi este de fapt neadevărată. Tatăl, care celebra, simţea că ceea ce este mâncat și metamorfozat prin organizarea digestivă, ia calea de la omul metabolic la omul neuro-senzorial, de preferinţă spre cap, și el ştia: Ceea ce tu mănânci este transformat în tine în substanţă a capului și în ceea ce are legătură cu acesta. Însă tocmai ceea ce formează în tine organele care coordonează metabolismul, este preluat direct din cosmos printr-o respiraţie mai fină. Și astfel, el simţea substanţialitatea cosmosului absorbită din toate părţile de către simţuri și nervi și organizând omul metabolism-membre. El simţea curentul descendent, care porneşte din toate părţile cosmosului și curge de sus în jos în organismul său. Și el simţea că ceea ce omul ia direct ca hrană și este transformat în corp, ia calea inversă și organizează omul superior.
Când Tatăl săvârşea transsubstanţierea, el avea în sine un curent descendent și unul ascendent. Când apoi săvârşea comuniunea, el se ştia, deoarece îi devenise conştient în aceşti curenţi corpul lui fizic, în legătură cu cosmosul. El încorpora în el ceea ce tocmai primise prin celebrarea la altar, curentul coborâtor de sus în jos și curentul suitor de jos în sus; el încorpora, prin faptul că devenise una cu pământul, ceea ce pregătise la altar, încorpora odată cu curenţii, care aparţin în comun pământului și corpului său, divinul de pe pământ, care este o oglindă a universului. El se ştia una cu universul, cu ceea ce era afară. El ştia că această mâncare pe care a îngurgitat-o era o mâncare pe care o preparase omul său cosmic. El simţea răsărind, prin ceea ce curgea în curentul descendent și în curentul ascendent, însuși omul divin, care putea fi un tovarăş al Zeilor care au coborât. El se simţea transformat în corpul său fizic de către Zei într-un om divin, se simţea transsubstanțiat. Și în acel moment se întâmpla ca el să rostească din toată inima: Nu eu sunt cel care se plimbă acum în lumea fizică; eu sunt cel în care trăieşte Dumnezeul care a coborât; eu sunt cel al cărui nume cuprinde toate sunetele (A, B, C, ... Z n.t.), care a fost la început, care este la mijloc, care va fi la sfârșit. Eu sunt Alfa și Omega.
Și de modul în care se modela interiorul său prin acest sentiment, depindea cât de departe putea participa el cu adevărat la tainele cosmosului, la lucrarea și creaţia divină din cosmos, la revelarea/manifestarea forţelor și substanţelor și fiinţelor creaţiei divin-spirituale din cosmos. Aceasta era lucrarea preotului în vechile Misterii.
Dacă mergem apoi la Misteriile pe jumătate vechi, aflăm că acolo, în cadrul templelor, care acum, din aceleași doruri, nu mai erau strămutate în subteranele pământului – sau dacă erau strămutate acolo, aceasta se făcea prin tradiţie, înţelegerea nu mai era vie, însă tocmai prin aceasta trăia mai departe tradiţia, chiar dacă ea își pierduse conţinutul viu –, care deja se ridicaseră deasupra pământului, un rol mare îl juca în special tot ceea ce era apă sfinţită/ agheasmă, ceea ce sunt abluţiile, ceea ce sunt actele sacrificiale care sunt legate de apă.
Astfel de tradiţii s-au mai păstrat în actul botezului, la cufundarea în apă pentru botezare. În acest caz, ceea ce executa preotul avea mai puţin legătură cu elementul nemijlocit [apa n.t.], ci cu faptul că deja prin forţa interioară consumată în actul de jertfire, omul lichid, omul în care acţionează forţele corpului eteric, devenea de acum una cu universul. Se întâmpla că acum, după ce era efectuată transsubstanţierea și cele ce precedau și urmau actului de sfinţire, ceea ce are într-un fel de-a face cu elementul lichid, se întâmpla că omul simţea din nou cum în el lucra, de acum temporal, organizarea corpului eteric. Iar în efectuarea transsubstanţierii omul simţea că creşterea lui, din perioada copilăriei încolo, s-a petrecut sub influenţa elementului lichid din el, că ea a continuat și că în această curgere din trecut, mergând prin prezent până în viitor, acţionează corpul eteric.
După cum vechii preoţi se simţeau prin corpul fizic una cu elementul pământesc, tot astfel se simţea, cel care făcea transsubstanţierea în Misteriile pe jumătate vechi ale celei de a doua epoci misteriale, una cu ceea ce trăieşte ca element acvatic în întregul cosmos. El simţea forţele de creştere din toate fiinţele germinând, lăstărind, crescând în el însuși, dezvoltându-se până ce devin un organism matur și contractându-se apoi din nou în germene. El simţea această activitate germinativă, lăstărindă, de creştere, de vieţuire și veştejire efectuând transsubstanţierea. În orice moment el putea să-și spună: Acum eu ştiu cum iau naştere fiinţele în lume, cum mor fiinţele în lume. – Căci în el erau active forţele ascendente și descendente ale etericului. El simţea, să zicem aşa, veşnicul în sfânta transsubstanţiere.
Și dacă considerăm din nou împreună transsubstanţierea și comuniunea drept un act de jertfă, un act de sfinţire unitar, atunci preotul care cumineca ştia despre apariţia substanţelor, transformate în modul cum a fost descris ieri, din fiinţa sa eterică de om acvatic. El se simţea atunci una cu tot ceea ce conservă nemurirea, cu ceea ce ia formă și dispare, se naşte și moare în cosmos. Naşterea și moartea adiau peste altar și de la altar în lăuntrul credincioșilor. Era o îmbibare, o umplere cu sentimente de veşnicie. Iar această îmbibare cu sentimente de veşnicie era tocmai ceea ce a luat locul vechiului, care era un sentiment de a te simţi una cu întregul cosmos prin pământ.
Și apoi, când a venit perioada a treia, omul trebuia să vieţuiască conştient în actul sacru de sfinţire tocmai unirea sa cu elementul-aer, și prin elementul-aer unirea sa cu cosmosul.
Dincolo, în Orient, la yoghinul care se străduia în izolare, ca individ uman, conştientizarea cu revărsarea forţelor cosmice suprasensibile divin-spirituale se producea în alt fel, prin inspiraţie și expiraţie. Yoghinul cuprindea direct respiraţia. Deja în Asia de Vest, și și mai mult în Europa, respiraţia nediferenţiată nu mai era cuprinsă în mod direct, nemijlocit, ci în lăuntrul respiraţiei era intonat cuvântul magic. Prin aceasta, respiraţia, aerul care intră și iese din om, era cuprinsă în cuvântul magic, în cuvântul de cult. Aşa se face că în ceea ce fie era pronunţat în fumul de jertfă, fie era vieţuit nemijlocit prin intonaţia cuvântului magic, a cuvântului cultic, se revela aspiraţia forţelor omeneşti de ridicare către forţele divine. Se simţea aproximativ în felul următor: Se intona cuvântul magic în sine, cuvântul cultic, rugăciunea. – Orice rugăciune are în esenţă acest sens: Omul se străduieşte să se înalţe prin propriile sale forţe în regiunea divin-spirituală; acolo el îi întâlneşte pe Zei. Și când el intonează acolo cuvântul, nu mai vorbeşte el, ci în cuvântul de cult vorbeşte Divinitatea care se revelează; ea se revelează în elementul-aer. Omul se simţea, prin propriul său corp astral, în ceea ce controlează forţele aerului.
Și acum încercaţi să vă imaginaţi cât de mare, cât de puternică a fost tranziţia de la Misteriile pe jumătate vechi la Misteriile pe jumătate noi, de la epoca a doua la epoca a treia. Ceea ce vieţuiau vechii Taţi, era vieţuit în corpul fizic. Era o intensificare a activităţii corpului fizic. Ceea ce vieţuia preotul solar al celei de a doua epoci, era o intensificare a corpului eteric, a corpului omenesc lichid. Ceea ce vieţuia preotul celei de a treia epoci atunci când intona cuvântul cultic și vieţuia revărsarea forţelor divin-spirituale, aceasta se vieţuia în corpul astral. Corpul astral a fost deja un mijlocitor pentru conştienţa obişnuită, însă doar într-o măsură extrem de mică. Doar în perioadele cele mai vechi ale epocii a treia preoţii mai puteau simţi în cuvântul cultic rostit magic: Atunci când eu vorbesc, în mine vorbeşte Dumnezeu. – Mai târziu acest lucru a fost tot mai slab resimţit. Corpul astral a rămas inconştient, în efectele sale, pentru conştienţa care se ivea din ce în ce mai mult la orizont. El este chiar complet inconştient pentru conştienţa existentă astăzi. De aceea conţinutul verbal al cultului a devenit treptat, treptat, la aceia care erau chemaţi, care aveau vocaţie, ceva care putea semnala prezenţa divină, iar la aceia care nu erau chemaţi, o intonare a unui conţinut ce nu ajungea la conştienţa lor.
Aceasta a devenit apoi ceva tot mai frecvent în cazul unui număr mare de preoţi ce slujeau în catolicism. S-a ajuns de aceea ca treptat, treptat, actul de sfinţire a omului, messa, să devină un act, celebrat într-adevăr de preot, dar în care el însuși nu mai era prezent. Însă nu poţi celebra cu aceste cuvinte intonate, fără ca fiinţele aeriene să nu se încorporeze, adică fără ca spiritualitatea să nu fie prezentă. Nu există nicăieri un obiect material în care spiritualul să nu se instaleze imediat. Și la fel se întâmplă dacă actul de sfinţire este celebrat cu cuvântul cultic adevărat – chiar de către cel mai nevrednic preot –, întotdeauna este prezent, poate nu sufletul său (al fiinţei spirituale), însă spiritualul da: aşa că de fapt, dacă liturghia este una corectă, credinciosul asistă la un proces spiritual.
După ce însă acest lucru a devenit, în ultimul stadiu al epocii a treia, din ce în ce mai decadent, confesiunile care funcţionau după principii raţionaliste, confesiunile evanghelice, au crezut că se pot lipsi de orice celebrare în cadrul cultului. Nu mai exista o conştientizare a importanţei cultului, a colaborării reale, nemijlocite a oamenilor cu Zeii. Aceasta a dus apoi la vremurile vieţuirii interioare în care trăim astăzi. Actul de sfinţire a omului, care coboară în mod nemijlocit viaţa divin-spirituală pe Pământ, a devenit treptat ceva de neînţeles. Ceea ce trebuie vieţuit prin el, apocalipticul, a devenit ceva ce neînţeles.
Acestea au fost în fond vieţuirile pe care le-au avut aceia dintre dumneavoastră care într-o zi au venit aici și au spus: Trebuie să intervină o înnoire creştină. – Ei simţeau ceea ce trăieşte în civilizaţia actuală și, de asemenea, în viaţa religioasă a civilizaţiei actuale, ei simţeau viaţa religioasă a tuturor confesiunilor separată deja de lumea spirituală adevărată, reală. Ei căutau din nou calea către lumea spirituală adevărată, reală.
Faptul că în prima perioadă transsubstanţierea se face prin vieţuirea împreună cu corpul fizic, în a doua perioadă se face prin vieţuirea împreună cu corpul eteric și într-a treia perioadă prin vieţuirea împreună cu corpul astral, este de natură să ne indice o cale, și totodată să ne conducă în adâncul misterelor care au legătură cu Apocalipsa; și depinde de voi, de vieţuirea voastră interioară a lucrării și ţeserii spiritualităţii în lume, ca actul de sfinţire și elementul apocaliptic să fie receptate de Eul omenirii.
Important însă pentru înţelegerea corectă a ceea ce trebuie făcut prin această Mişcare de înnoire religioasă, este ca acest lucru ce trebuie făcut să fie înţeles ca o îndeplinire a unei sarcini, a unei sarcini care ne-a fost încredinţată direct din lumea suprasensibilă, a unei sarcini care pune ceea ce face ea în slujba puterilor suprasensibile. Căci dacă voi nu înţelegeţi profunzimea sarcinii voastre, atunci ceea ce faceţi voi trebuie fie să se scurgă în nefiinţă/deşert și să nu fi fost decât un fel de tulburare/accident în actuala evoluţie a universului; fie voi înţelegeţi profunzimea sarcinii voastre și simţiţi de aici înainte această sarcină nu ca o acţiune pornită de la oameni, ci ca o acţiune efectuată de Zei de-a lungul evoluţiei pământeşti. Atunci voi trebuie să vă spuneţi: Noi suntem chemaţi să colaborăm la plăsmuirea celei de-a patra perioade de Misterii a evoluţiei omeneşti pe pământ. – Această sarcină va fi pusă în slujba puterilor care au lăsat să curgă nemijlocit din lumea spirituală spre noi conţinutul acelui cult, pe când ne aflam aici împreună în urmă cu doi ani, doar dacă veţi avea curajul și forţa și seriozitatea și rezistenţa/perseverenţa să vă găsiţi în acest mod pe voi în sarcina voastră. Doar atunci va fi real ceea ce aţi preluat prin conţinutul acestui cult, care este o revelaţie din lumea spirituală și care v-a luminat ca atare.
Și atunci voi veţi simţi și sesiza tot mai mult: A fost aşa: Christos și-a făcut intrarea în viaţa pământească mai întâi printr-o acţiune cosmic-reală, teluric-reală. Misterul de pe Golgota există ca o faptă reală. În era noastră omul trebuie să unească întâi acest Mister cu Eul său. Căci prima amintire a sfintei Cine de taină era cufundată/sădită încă în perioada a treia de Misterii, în care corpul astral recepta și stăpânea acţiunile cultice, care se săvârşeau în elementul aeric. Acum însă se pune problema ca omul să-și unească în deplină conştiență interiorul său cel mai profund cu Christos și să înceapă să înţeleagă Apocalipsa într-un mod nou.
Și cum era înţeleasă Apocalipsa în prima perioadă a Misteriilor? Ea era vieţuită ca o prezenţă a Zeilor, care aici sunt începutul, mijlocul și sfârșitul, Alfa și Omega.
Cum era înţeleasă prezenţa forţelor divine în perioada a doua a Misteriilor? Ea era vieţuită în ceea ce răsuna ca muzică a sferelor prin cosmos, în cuvântul cosmic ce se revărsa din cer pe Pământ, care a creat totul, care lucrează în toate, care trăieşte în toate. În acea perioadă, ceea ce este la început, la mijloc și la sfârșit, era vieţuit parcă într-o clipă. În cuvântul cosmic al lumilor erau vieţuite Alfa și Omega. Și întotdeauna, în diferitele epoci, când se vorbea despre Alfa și Omega – desigur cu alte sunete (litere n. t.), însă asemănătoare încă cu sunetele greceşti –, întotdeauna exista o străduinţă de a recunoaşte ce era conţinut de fapt în acest Alfa și Omega, în Cel dintâi și Cel din urmă.
Iar în a treia perioadă de Misterii, cum era înţeleasă atunci Apocalipsa? Elementul apocaliptic era înţeles prin aceea că omul dezvolta cuvântul de cult încă semiconştient. Când omul intona acest cuvânt de cult semiconştient și acesta se transsubstanţia singur, aşa cum o pot ilustra în cele ce urmează, atunci, în a treia epocă, se percepea elementul apocaliptic. Poate că cineva dintre voi – sau cei mai mulţi dintre voi –, într-o zi, în care s-a putut dărui receptiv cu simţurile și sufletul impresiilor lumii exterioare, să fi auzit un fond muzical, să fi adormit apoi cu această impresie muzicală în minte, și în mijlocul somnului să se trezească. Se poate să fi trăit ca într-o legănare, dar într-o legănare transformată, a ceea ce auzise drept simfonie ziua. Aşa a fost cazul cu preoţii în perioada a treia a Misteriilor. Ceea ce se întâmpla cu ei este comparabil cu această vieţuire trivială/comună, pe care tocmai am evidenţiat-o. Ei celebrau actul de sfinţire cu cuvântul cultic, din care vieţuiau că în el s-a coborât Zeitatea. Ei trimiseseră în sus cuvântul cultic, Zeitatea se revărsase în cuvântul cultic. Ei plecau de la locul săvârșirii actului sfânt în dispoziţia care se cuvine în această situaţie, iar în elementul transsubstanțiat ei vieţuiau nu numai ceea ce era cuvânt cultic omenesc în care se coborâse spiritualitatea divină, ci vieţuiau, transsubstanţiat, transformat, ceea ce rostiseră; pe când în ei se revărsa, transformat, cele ele sus și li se revela elementul apocaliptic, ei vieţuiau ecoul suprasensibil a ceea ce ei înșiși intonaseră în liturghia mesei. Dumnezeu revela, ca răspuns la actul de jertfă celebrat corespunzător, elementul apocaliptic. Aşa era resimţit elementul apocaliptic în a treia perioadă a Misteriilor.
Cel care se simţea făcut preot de către Christos Iisus însuși, autorul Apocalipsei, de care ne vom ocupa în cele ce urmează, a simţit oarecum primul ceva, ce după aceea n-a mai fost retrăit vreodată, sau eventual a fost retrăit de foarte puţini; el simţea înmugurind în propriul său Eu conţinutul apocaliptic. Căci corpul astral a fost acela care a primit în el ecoul despre care am vorbit, în care Dumnezeu a oferit în dar, ca răspuns faţă de cuvânt, elementul apocaliptic.
Cel care a compus Apocalipsa lui Ioan, a simţit Eul său conştient una cu acel conţinut pe care l-a pus în scris în Apocalipsă. S-a întâmplat ca exact din slujba de jertfă, demult stinsă, din Efes, să vină impulsul inspirator pentru preotul care se simţea uns de către Christos Iisus însuși, pentru autorul Apocalipsei, astfel încât el se simţea ca într-o celebrare continuă a străvechiului act sacru de sfinţire. El simţea cum această stare a Eului, de a fi umplut complet cu sensul actului de sfinţire, era totodată și o stare de a fi complet umplut cu conţinutul elementului apocaliptic.
Astfel, Apocalipsa a fost rostită pe faţă de către Ioan, aşa cum, propriu-zis, în conştienţa obişnuită doar cuvinţelul „Eu” este rostit pe faţă, deschis, de către om. Când omul spune „Eu” (Ich), în aceste câteva sunete el își rosteşte fiinţa sa interioară. Prin acestea nu se poate subînţelege decât una, fiinţa omenească individuală. Însă această „una” cuprinde un conţinut bogat. Iar conţinutul Apocalipsei este un conţinut bogat.
Dacă ceea ce poate da sufletului simţire și aprofundare religioasă, dacă iluminarea energic căutată și strădania pentru înţelegerea suprasensibilului pot acţiona în spiritul omului, dacă ne lăsăm impulsionaţi de imaginea celor trei perioade de Misterii, dacă ceea ce a trăit în perioadele întâia, a doua și a treia de Misterii poate deveni un inspirator viu pentru a patra perioadă și dacă lăsăm să acţioneze în suflet forţa spiritului lui Dumnezeu, aşa cum este din nou posibil astăzi – atunci vom putea vieţui faptul că, din punct de vedere numeric, nu există doar o Apocalipsă, ci atâtea Apocalipse câte Euri omeneşti dăruite/jertfite lui Dumnezeu vorbesc din diferiţii preoţi către Christos, care prin această Mişcare de înnoire creştină trebuie regăsit.
Apocalipsa, conform calităţii ei, rămâne una, numeric ea poate deveni conţinutul fiecărui suflet de preot în parte. Și invers, fiecare suflet individual care săvârşeşte actul de sfinţire a omului, poate deveni suflet de preot, prin aceea că a parcurs în sine pregătirea de identificare a Eului cu conţinutul Apocalipsei. Noi, ca oameni, suntem Euri, devenim, în sensul modern al cuvântului, preoţi, dacă Apocalipsa nu rămâne doar acolo în Evanghelie, și nici dacă stă numai în inimile noastre ca un document scris încheiat, ci dacă Eul devine conştient că în fiecare clipă a vieţii, producându-se/reproducându-se pe sine*, creează o copie, o reproducere a Apocalipsei.
* germ. = selbsterzeugend.
Luaţi aceasta ca o imagine: Cineva scrie conţinutul unei cărţi. Ea este trimisă la tipografie. Este o imagine aparent pedant-filistină, care însă vă poate fi de folos. Cartea este tipărită și pleacă în lume în atâtea și atâtea exemplare, diferite numeric unele de altele, însă din punct de vedere al conţinutului este una. Una este și spre ceea ce sunteţi trimiși chiar la începutul Apocalipsei, una este ceea ce i-a fost revelat lui Ioan de către Christos însuși. Căci „aceasta este revelaţia lui Iisus Christos, primită de slujitorul său Ioan” (Apoc. 1, 1). Unul este conţinutul, însă el este multiplicat prin producerea/ reproducerea proprie* a acestui conţinut din înţelepciunea lumilor spirituale.
* germ. = Selbsterzeugen
Aceasta înseamnă înţelegerea Apocalipsei lui Ioan. Aceasta înseamnă însă și să înţelegi în sensul mai profund al cuvântului fraza: Christos ne-a hirotonisit preoţi. – Voi aţi simţit ce înseamnă asta, atunci când autorul Apocalipsei spune că Christos însuși l-ar fi uns preot. Ungerea ca preot are loc [Nota 7] atunci când simţi cum a luat naştere în Ioan conţinutul Apocalipsei. Când simţi că aceşti oameni de astăzi, care vor să devină preoţi, devin preoţi prin faptul că, producând/zămislind singuri în ei înșiși Eul, vieţuiesc în Apocalipsă, Eul devine apocaliptic; atunci Eul este preoţesc.
Dar despre asta mâine.
