Ieri am subliniat momentul de cotitură important care a apărut în evoluţia omenirii prin faptul că, începând din a treia perioadă de Misterii, participarea omului la elementul cosmic în cadrul actului de sfinţire a omului, transsubstanţierea se petrece în corpul astral. Aceasta înseamnă, în acel mădular al fiinţei umane, care, pentru conştienţa obişnuită, iese din corpul fizic în timpul somnului și care, în timpul despărţirii de corpul fizic, nu este sensibil la percepţiile din mediul înconjurător.
Să ne lămurim mai întâi cum acţionează de fapt acest corp astral în omul de azi. El este cel care mijloceşte propriu-zis omului gândurile despre mediul înconjurător, gândurile prin care noi înţelegem lumea. Căci în momentul în care corpul astral este plecat din corpul fizic și corpul eteric, gândurile despre mediul înconjurător nu mai sunt prezente.
Putem completa această idee și prin aceea că ne lămurim că organizarea-Eu, Eul propriu-zis din om aşa cum este el astăzi, este receptorul impresiilor senzoriale. Impresiile senzoriale dispar, de asemenea, dacă organizarea-Eu se strecoară afară din corpul fizic și corpul eteric. Astfel că putem desena: Aici este corpul fizic al omului (Tabla 2), aici este corpul eteric al omului. Corpul astral și organizarea-Eu sunt în afara lor în timpul somnului. Această organizare-Eu oferă senzaţiile, percepţiile senzoriale, atunci când omul este treaz. În timpul somnului nu există percepţii senzoriale, deoarece organizarea-Eu nu se află în corpurile fizic și eteric și deoarece, atunci când omul doarme, organizarea-Eu nu este receptivă la impresiile ce vin din mediul înconjurător. Corpul astral produce gândurile doar atunci când se află în corpurile fizic și eteric. Dacă este în afara acestora, el este insensibil la ce se întâmplă în lume și nu furnizează nicio impresie.
Tabla 2Acest corp astral a fost însă cel care în perioada a treia a Misterelor – când omul, prin cuvântul de cult, ar fi trebuit să se pună în legătură cu fiinţele divin-spirituale – a devenit receptiv, prin toate exerciţiile pregătitoare prin care trecuse preotul, la ceea ce v-am descris, să prelucreze în sine în actul comuniunii transsubstanţierea însăși, iar după prelucrarea acestei transsubstanţieri să devină receptiv pentru elementul apocaliptic.
În epoca noastră, începând din prezent, același tip de proces trebuie să aibă loc la om prin organizarea-Eu. Această organizare-Eu trebuie să fie în aşa fel întocmită, încât transsubstanţierea să poată fi vieţuită de către ea, cu toate că în conştienţa obişnuită, prin organizarea-Eu nu pot fi vieţuite decât impresii senzoriale; și ea trebuie astfel efectuată, încât să poată participa prin transsubstanţiere la elementul apocaliptic.
Astăzi omul poate deveni cu adevărat receptiv pentru aceasta, adică omul poate deveni cu adevărat preot, dacă asimilează în el acele reprezentări ce sunt cu adevărat imagini/copii spirituale ale lumii suprasensibile. Și cu acesta am definit în mare legătura interioară dintre ezoterismul fiinţând de drept și ceea ce trebuie să trăiască în sufletul preotului. Noi am caracterizat ceea ce poate face Comunitatea Creştinilor ca ea să fie purtătoarea unei părţi esenţiale a noilor Misterii. Trebuie doar să chibzuim bine cum este întocmit de fapt ceea ce se apropie astăzi de oameni ca antroposofie.
Am folosit deseori o imagine.Eu spuneam: Omul este înclinat astăzi să preia în sine drept conţinut al cunoaşterii, tot ceea ce este sprijinit într-un fel oarecare de percepţia exterioară, de experimentul exterior. El nu vrea însă să preia drept cunoaştere ceea ce nu este sprijinit de o percepţie exterioară sau de un experiment. Cine se comportă astfel, se aseamănă însă unui om care ar spune: Pe pământ, orice piatră trebuie, pentru a nu cădea, să fie sprijinită; deci și planetele din spaţiul cosmic trebuie, pentru a nu cădea, să fie sprijinite. – Că ele se susţin reciproc în cosmos fără niciun suport, este astăzi un fapt de la sine înţeles, deoarece aşa este el predat în mod tradiţional și pe bază de autoritate în şcoli. Dar că și adevărurile antroposofice sunt astfel de realităţi care nu au nevoie să fie sprijinite prin observaţie exterioară sau prin experiment, ci se sprijină și se susţin reciproc, acest lucru este pus frecvent la îndoială.
În clipa în care îţi dai seama că adevărurile antroposofice sunt valabile prin faptul că un adevăr îl sprijină pe altul, astfel încât aceste adevăruri se sprijină reciproc, în acea clipă începi să nu mai foloseşti felul obişnuit de a vorbi: Eu nu am ajuns încă să văd în lumea spirituală, și de aceea nici nu pot înţelege conţinutul antroposofiei. – În acea clipă începi să înţelegi antroposofia prin felul în care adevărurile ei se sprijină reciproc și poţi să te dedici apoi muncii în acest domeniu.
Această sarcină, de a pătrunde ceea ce este dat drept cunoştinţe despre lumea spirituală prin antroposofie, este ceea ce preoţimea poate și trebuie să o aducă mai întâi pe calea ei interioară. Nu este nevoie decât să ne lămurim că dispoziţia sufletească, starea sufletească, în care omul intră realmente atunci când, în mod cinstit, face din antroposofie proprietatea sa, este potrivită pentru a se apropia de aşa ceva precum Apocalipsa, astfel încât îţi spui: De fapt, Apocalipsa există deja, dar această Apocalipsă, lăsând-o să acţioneze asupra mea, devine prin fiecare dintre imaginile ei, prin fiecare imaginaţiune, una cu propriul meu Eu. – Și vine apoi clipa în care această Apocalipsă poate să fie nu numai o experienţă proprie, ci produsul propriu al Eului omenesc. Trebuie doar să încercăm să ne apropiem de Apocalipsă într-un sens antroposofic. Un alt acces la aceasta nu există astăzi.
Să încercăm acum pentru început să înţelegem spiritual câteva puncte principale ale Apocalipsei.
Propoziţia „Eu sunt Alfa și Omega” (Apoc. 1, 8) este înţeleasă doar dacă ştim că sunetul A – Alfa –, în timpurile de demult, nu era acea componentă abstractă, izolată, neînsemnată a cuvântului, precum o simţim noi astăzi. Acest sunet merita cu adevărat să poarte o denumire.
Omenirea a tratat sunetele limbii, care cuprind de fapt un mister atât de mare, într-un mod ciudat. Omenirea a tratat sunetele limbii aşa cum tratează un poliţist pe un criminal. Ea a numerotat sunetele limbii, aşa cum numerotăm noi răufăcătorii când ajung în celula lor. Și după cum ei își pierd acolo numele lor și primesc nişte numere, aşa și sunetele și-au pierdut complet fiinţa lor prin numerotare. Asta vorbind la figurat, dar este deplinul adevăr.
Căci dacă mergem în urmă dincolo de epoca greco-romană, în care s-au numerotat sunetele, vom găsi în omenire conştienţa deplină – fapt revelat în special în ebraism –, că sunetul trebuie pe bună dreptate să poarte un nume, să i se poată spune: Alfa – sau în limba ebraică Aleph –, deoarece el este o fiinţă, deoarece el este ceva dumnezeiesc, o fiinţialitate suprasensibilă. Și dacă ne uităm la acest prim sunet al aşa-numitului alfabet, trebuie să parcurgem, dacă vrem să aflăm ce înseamnă de fapt Alfa, un fel de evoluţie spirituală a noţiunii.
După cum ştiţi, antroposofia merge în urmă cu descrierea evoluţiei pământeşti până la treptele planetare preterestre de existenţă, treptele Lună, Soare, până la starea – Saturn și se încearcă să se scoată la suprafaţă în această prezentare a evoluţiei cosmice ceea ce are legătură cu evoluţia omului. Căci pe vechiul Saturn aflăm primul germene cosmic al omului, care apoi, după numeroase transformări de-a lungul treptelor Soare, Lună și Pământ ale existenţei, a devenit trupul fizic omenesc actual. Omul, în primul său rudiment-germene, este prezent deja pe vechiul Saturn.
Pentru cel care vrea să pătrundă cu onestitate reală adevărul în acest domeniu, este probabil foarte important să pună odată întrebarea: Care a fost trăirea acestui germene omenesc pe vechiul Saturn? Viaţa pe vechiul Saturn se derula în stări de căldură. Omul recepţiona în el diferenţe de căldură și ele frig. Omul trăia în astfel de stări, care lui îi spuneau multe despre condiţiile calorice ale cosmosului, care îi spuneau mult și spiritual, care însă îi dezvăluia doar un anumit domeniu al spiritualului, cel care acţiona în diferenţele de căldură și de frig.
Dacă avansăm apoi de la vechiul Saturn la vechiul Soare, găsim că omul trăia acum în aşa fel în lăuntrul corpului său fizic, încât acest corp fizic este diferenţiat în căldură și aer, încât omul, în existenţa solară, avea un organism compus din eterul caloric și aer. Avem deja acolo în omul însuși o diferenţiere. Omul devine mai bogat interior. El recepţionează nu doar o diferenţiere. Omul devine mai bogat interior. El percepe nu doar diferenţe calorice, aşa cum le vieţuia în timpul stării-Saturn a Pământului, ci iese la iveală ceva ce poate fi numit o interioritate. Omul percepe pe Soare ceea ce există drept căldură, însă el percepe în sine și un ritm respirator interior, care exprimă de asemenea nişte taine ale cosmosului, fiind o reflectare a tainelor cosmosului.
Nu trebuie decât să privim cum fiinţa umană devine mai bogată în timp ce evoluează de la starea-Saturn la starea Soare a Pământului, și de asemenea mai bogată în timp de Pământul evoluează de la starea-Soare la starea-Lună și de la starea-Lună la Pământ. Și și mai bogată va deveni fiinţa umană pe măsură ce ea se dezvoltă în continuare de-a lungul stărilor planetare viitoare, până la Jupiter și în continuare până la Vulcan.
Să ne întrebăm: Care era raportul omului faţă de cosmos pe vechiul Saturn? – Raportul omului faţă de cosmos pe vechiul Saturn era astfel încât el percepea, ce-i drept, din punct de vedere cantitativ, infinit de mult în diferenţe calorice, însă la început puţin din punct de vedere calitativ. În om exista deocamdată puţin cosmos. Omul exista de fapt ca om, însă el era, să zicem aşa, doar om, în el nu exista încă mult cosmos. Pe măsură ce avansează prin stările Soare, Lună, Pământ, până la Jupiter, interiorul lui este din ce în ce mai mult umplut de cosmos. Viaţa sa devine tot mai bogată cosmic. Aici pe Pământ noi avem deja o porţie bună de cosmos în noi. Și odată, cândva, atunci când Pământul va fi ajuns în stadiul în care va dispărea din nou, omul va purta o doză mare de macrocosmos în el, prelucrată sub formă de imagini pământeşti.
Noi purtăm deja o parte a cosmosului în noi, însă cu cunoaşterea obişnuită nu o ştim. Pe măsură ce omul se înalţă prin imaginaţie, inspiraţie, intuiţie spre cunoaşterea spirituală, vieţuirea sa interioară devine tot mai măreaţă și mai grandioasă în suflet. Ah, ce este ochiul omului, aşa cum îl cunoaşte conştienţa obişnuită astăzi! Dar acest ochi al omului este în fiecare detaliu al său un cosmos, măreţ și puternic precum macrocosmosul. Fiecare organ din om se dezvăluie minunat, ca un cosmos, deja în corpul fizic. Astfel că omul, atunci când priveşte în jurul lui ca iniţiat, vede un cosmos, aici jos cu elementele lui, sus cu stelele, Soarele și Luna. Dacă priveşte în el, fiecare organ, ochi, ureche, plămâni, ficat și aşa mai departe, este un cosmos în sine, iar corpul fizic al omului este o întrepătrundere grandioasă de cosmosuri: cosmosuri care sunt terminate, cosmosuri aflate abia în germene, cosmosuri sensibile, cosmosuri care sunt semisensibile și altele complet suprasensibile. Omul, pe măsură ce se dezvoltă în cursul evoluţiei, poartă realmente în sine tot mai multe cosmosuri.
Astfel, îl putem deosebi pe om la începutul vechii evoluţii saturneene, unde se află chiar la începutul lui ca fiinţă umană, însă fără să poarte în sine un cosmos. Primul lucru pe care omul l-a primit în timpul vechii evoluţii saturneene, a fost senzaţia că el era un corp de căldură, că el percepea circumferinţa acestui corp de căldură. Astfel încât, schematic, putem să spunem: Pe vechiul Saturn omul se simţea un corp de căldură, însă treptat, treptat, după ce la început se simţise ca un fel de moluscă ele căldură, el sesiza ceva ca o acumulare de căldură, apoi ceva ca un fel de piele exterioară, o piele de căldură, un înveliş ceva mai rece decât căldura din el. Interiorul îl simţea ceva mai cald, într-o varietate de diferenţieri, în afară, căldura de intensitatea cea mai mică, drept piele de căldură.
Exprimăm aceasta în limba noastră de astăzi, însă limba noastră are ceva abstract, limba noastră nu are efectul de vrajă, care să exprime în faţa sufletului nostru grandoarea unei astfel de reprezentări, atunci când privim înapoi în perioadele de timp trecute, până la vechiul Saturn. Însă aceia care sunt mişcaţi doar puţin de această viziune, vor fi de asemenea mişcaţi de sfiala sfântă cu care erau privite aceste lucruri în vechile Misterii. Chiar și în Misteriile chtonice greceşti din antichitate se mai vorbea încă despre aceste lucruri, ca și cum se cunoştea într-un anumit mod omul saturnean, care încă nu avea pielea de căldură, și se ştia despre acest om saturnean că el a fost primul din tot mediul înconjurător care a primit pielea de căldură, care în configuraţia sa imita cosmosul. Acesta a fost primul lucru primit de om de la cosmos.
Cum arăta, sufletesc-subiectiv, ceea ce vieţuia în sine omul pe atunci, când încă mai era un om de căldură? El vieţuia în sine o pură uimire faţă de lume. Dacă este să exprimăm ceea ce vieţuia el, nu putem folosi alt cuvânt decât uimire pură. Căci nu putem pricepe altfel căldura decât ca uimire pură. În exterior este căldură, în interior ea este resimţită ca uimire pură. Oamenii vorbesc despre imposibilitatea cunoaşterii „lucrului în sine”, precum bătrânul Kant, pur și simplu pentru că ei au devenit atât de infinit de nepricepuţi în privinţa noţiunilor lor. ,,Lucrul în sine” al căldurii este uimirea; iar omul, ca om saturnean, era la fel de bine uimire, precum era căldură. El trăia în uimire, în mirare faţă de propria sa existenţă, căci abia sosise în această existenţă. Acesta este Alfa: omul de căldură care trăieşte în uimire, omul saturnean. Și primul lucru pe care l-a perceput omul drept lume, drept carcasă/cochilie a lumii, pielea, aceasta este Beta, casa, această casă a omului (Tabla 2). Omul în casa sa, în Templul său. Iar casa a fost primul lucru pe care omul l-a căpătat de la lume: pielea – Beta.
Și dacă parcurgem aşa tot alfabetul, parcurgem întregul cosmos. Pe măsură ce omul asimilează tot ceea ce este cosmos și îl uneşte cu întreaga sa fiinţă, până când odată, în viitor, pe Vulcan, va fi unit cu el întregul cuprins al lumii, acest mare Univers căruia îi aparţine, el va fi cel care era la începutul evoluţiei saturneene și [în același timp] întregul cosmos. El va fi Alfa și Omega, omul, și unit cu el tot ceea ce este cosmos. Prin „Eu sunt Alfa și Omega” al Apocalipsei lui Ioan am definit ceea ce va fi omul la sfârșitul stadiului-Vulcan. La sfârșitul evoluţiei-Vulcan și omul va avea voie să spună: Eu sunt Alfa și Omega.
Pornind de la ceea ce ne-am reprezentat drept începutul, mijlocul și sfârșitul evoluţiei omenirii, să aruncăm o privire spre Misterul de pe Golgota. În acea fiinţă, care s-a încorporat în Iisus și a trecut prin Misterul de pe Golgota aproximativ la jumătatea intervalului cosmic al evoluţiei omeneşti, avem o fiinţă situată în cadrul evoluţiei cosmice pe poziţia în care se va afla omul la sfârșitul evoluţiei-Vulcan. Avem acolo fiinţa ca Dumnezeu, care va fi omul ca om la sfârșitul evoluţiei-Vulcan.
În ce constă deosebirea între Fiinţă-Dumnezeu și Fiinţă-Om? Deosebirea dintre Fiinţa-Dumnezeu și Fiinţa-Om constă în aceea, că în curgerea timpurilor Dumnezeu este mai înainte, ceea ce va fi omul mai târziu. Să nu spuneţi că prin acesta Dumnezeu ar fi fost coborât la nivel de om sau ar fi catalogat drept om. Nu este aşa. Căci pentru contemplarea suprasensibilă timpul este de fapt – dacă mă pot sluji de expresia paradoxală – simultaneitate. Distanţa dintre om și Dumnezeu apare însă prin ceea ce se întâmplă în perioada Misterului de pe Golgota. Dacă vrem să surprindem aceste relaţii, nu trebuie să raportăm unele la altele diferite epoci și nici fiinţe aparţinând diferitelor epoci.
Vedeţi dumneavoastră, în astfel de scrieri, precum Apocalipsa lui Ioan, multe lucruri se exprimă încă în limbajul misterial și ele nu pot fi înţelese decât dacă sunt extrase din limbajul misterial. Și nu trebuie să ne surprindă absolut deloc că autorul Apocalipsei vorbeşte în limbajul misterial, căci în vremea sa acest limbaj era încă familiar oamenilor. Pe atunci ei mai ştiau că sunetele sunt fiinţe suprasensibile, că Alfa este omul ca fiinţă suprasensibilă la începutul său și că dacă se merge de la Alfa la Beta, te îndrepţi de la om spre cosmos, deci și spre lumea divină, și că dacă treci prin toate sunetele alfabetului până la Omega, incluzi în tine întreaga lume divină.
Acest lucru este în fond cutremurător, că astăzi noi vieţuim sunetele ca pe ceva banal. Căci ce altceva sunt pentru noi sunetele decât nişte banalităţi? Cine cunoaşte doar Abc-ul, nu cunoaşte decât puţin. Acestea sunt banalităţi. Însă aceste banalităţi indică, la punctul de pornire, nişte fiinţe divin-spirituale, iar literele noastre banale sunt descendentele celor ce odinioară au fost pentru omenire fiinţe divin-spirituale. Întregul alfabet era o sumă de altfel de fiinţe divin-spirituale. Sunetele care răsunau din toate părţile către oameni erau Zei. Sunetele A, B – Alfa, Beta –: omul, omul în casa sa și aşa mai departe. Alfa și Omega: omul împreună cu întregul cosmos. Omul percepea sunetele drept acel ceva care – dacă îl rostea – îl pătrundea cu spiritualitate.
Ceea ce mai exista încă în perioada a Treia de Misterii în intonaţia limbajului de cult, era un ultim rest al acestei vieţi a divin-spiritualului din sunete. Acest lucru era încă deplin înţeles în timpurile cele mai de demult. Când omul intona unul după altul sunetele care formează astăzi alfabetul nostru abstract tradiţional, el intona atunci Cuvântul cosmic. Prin ceea ce intona, el se unea cu toţi Zeii: La început a fost Cuvântul. Aceasta înseamnă același lucru ca atunci când Christos spune: Eu sunt Cuvântul –, sau când spune: Eu sunt Alfa și Omega.
Vedeţi dumneavoastră, Apocalipsa este concepută încă în limbajul misterial și ea se mai foloseşte încă de atare denumiri, care amintesc de marea epocă în care omul a simţit macrocosmosul drept un univers vorbitor. Noi am expediat astăzi în derizoriu ceea ce în timpurile vechi era pentru oameni un spiritual de cea mai înaltă factură, sunetele limbii. Noi trebuie să putem simţi ceea ce s-a întâmplat aici. Ce s-a întâmplat aşadar? Sunetele sunt prezente, însă Zeii nu mai sunt pentru om aici în sunete. Zeii au părăsit sunetele. Iar în sunetele noastre s-au vârât într-un mod demonic fiinţele ahrimanice. Reprezentarea populară, conform căreia sunetele limbii noastre, odată fixate, conţin în ele ceva de magie neagră, nu este lipsită câtuși de puţin de fundament. În aceasta trăieşte un concept popular sănătos. Căci sunetele divine de altă dată sunt ahrimanizate. Zeii de odinioară au părăsit sunetele, în ele și-au făcut intrarea fiinţe ahrimanice. Și dacă noi nu vom găsi din nou drumul înapoi pe acest tărâm, omul se va pătrunde, deja prin limbă, tot mai mult cu puteri ahrimanice.
Cu o astfel de simţire faţă de limbă trebuie să ne apropiem de Apocalipsă. Abia atunci ne va apărea în întreaga măreţie și forţă în faţa sufletului nostru ceea ce este scris în Apocalipsă. Căci ce vrea de fapt autorul Apocalipsei? El vrea ceea ce vor și toţi cei care vorbesc pe drept despre Christos, fiindcă vorbesc din cunoaştere.
Ioan vrea să-l aşeze pe Christos în faţa omenirii. El atrage atenţia că Christos este aici. El începe Apocalipsa cu aceasta, cu faptul că Christos este prezent. Căci dacă luăm primele cuvinte ale Apocalipsei și le traducem conform sensului în limba noastră, ele nu înseamnă altceva decât: Iată apariţia lui Iisus Christos! Iată, eu vreau să ţi-o arăt, această apariţie a lui Iisus Christos, pe care a dat-o Dumnezeu!
Aşadar, mai întâi se indică prin intermediul autorului Apocalipsei, în felul său, în felul apocaliptic, că Christos vrea să apară înaintea omenirii. Dar în același timp atrage atenţia că el nu vrea doar să informeze despre apariţia, despre imaginaţiunea lui Iisus Christos, care presupune oarecum o posibilitate de a vedea/contempla, ci vrea să indice și că puterea cosmică divină, care a postat această apariţie în lume, exprimă și în cuvinte ceea ce ea a aşezat la vedere.
Aceste cuvinte, care sunt de la Dumnezeu însuși; sunt interpretarea apariţiei lui Iisus Christos, și Dumnezeu le-a trimis slujitorului său Ioan printr-un Înger. În felul acesta trebuie să înţelegem începutul Apocalipsei.
Aici este vorba de un dublu aspect: este vorba despre unul imaginativ, despre o imagine a lui Christos, și despre solia lui Christos. Iar ceea ce se spune în propoziţia a doua, că este întărit și adeverit/mărturisit de către Ioan, acestea sunt apariţia lui Christos și interpretarea acestei apariţii: Christos în imagine și Christos în cuvânt. Autorul Apocalipsei vrea să-l prezinte oamenilor pe Christos în imagine și pe Christos în cuvânt.
Odată cu aceasta noi suntem îndreptaţi spre ceva, care pe vremea aceea era de la sine înţeles oamenilor, dar care în prezent s-a pierdut complet pentru om. Noi vorbim astăzi, în psihologia noastră aproximativă, despre percepţie senzorială și despre reprezentare. Și pentru ca lucrurile să fie cât mai aproximative, se spune că oamenii nasc percepţia senzorială prin simţuri, iar reprezentarea se creează de oameni în interior. Totul este subiectiv, nu există nimic cosmic aici. Oamenii fac dintr-o lume bogată una „în canturi” /kantiană*, și se uită complet că omul se situează în lăuntrul universului.
* germ. = „kantig”
Ceea ce la noi s-a atrofiat până gradul de sărăcie al reprezentării, este elementul intuitiv al cuvântului: al doilea lucru pe care Ioan îl întăreşte, pentru care depune mărturie, pe care îl împărtăşeşte. Ceea ce noi numim percepţie cu privire la suprasensibil, autorul Apocalipsei îl prezintă drept apariţia lui Christos. Astfel încât noi trebuie să spunem:
Voi explica cuvântul mai târziu.
Ceea ce Ioan a primit în scrisoare de la Dumnezeu și ceea ce el a văzut, aceasta vrea el să le dea oamenilor.
Este necesar să procedăm din nou în mod concret la examinarea documentelor creştinismului. Și este sarcina dumneavoastră ca preoţi, care își doresc, de asemenea, din cel mai profund și mai cinstit impuls al inimilor lor să fie preoţi, să pretindeţi cu insistenţă ca în această literatură creştină să pătrundă concreteţe. Căci în realitate, dacă omul citeşte Evangheliile cu ceea ce este astăzi limba sa, este în fond necinstit dacă spune că le-ar înţelege. Ceea ce v-am spus, stă astfel la începutul Apocalipsei:
„Aceasta este revelaţia lui Iisus Christos” – aşa se spune într-o traducere [Nota 8] –, „pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor săi cele ce trebuie să se petreacă în curând; iar El a tălmăcit-o și a trimis-o robului Său Ioan prin Îngerul său.” – Aşa stă scris acolo și aşa se propovăduieşte aceasta în toată lumea oamenilor drept text al Apocalipsei. În realitate însă, nimeni nu-și poate face o reprezentare despre asta. Și la fel stau lucrurile cu cea mai mare parte a Evangheliilor. Deoarece cu acest text, care nu mai redă nimic din ceea ce a existat originar, se încearcă să se explice oamenilor că acest text ar fi ceva, s-a născut treptat ideea că n-ar trebui sub nicio formă să pătrundem mai adânc în Evanghelii. Căci cum ar trebui să se facă aceasta? Dacă citeşti Evangheliile, în orice limbă modernă, nu înţelegi nimic, dacă într-adevăr eşti cinstit. Căci ceea ce stă scris acolo în limbile moderne nu mai exprimă nimic. Trebuie să te întorci mai întâi la ceea ce era iniţial acolo, aşa cum am făcut-o noi cu primele două propoziţii și cum o vom face în continuare și pentru altele.
Se spune, de asemenea, că pentru anumite părţi ale Evangheliilor ar trebui să mergi înapoi la limba greacă. – Ei bine, am tot respectul cuvenit faţă de cunoaşterea limbii greceşti a contemporanilor noştri, care își dau multă osteneală pentru înţelegerea limbii greceşti. Însă adevărul este că astăzi niciun om nu mai înţelege corect greaca, deoarece noi nu mai avem în noi ceea ce avea grecul în el atunci când vorbea sau când asculta. Când noi ascultăm pe cineva, sau chiar când îi vorbim, suntem în fond ca nişte saci de făină. Rămânem, în fond, la fel de impasibili interior, precum făina în sac dacă este ambalată cum trebuie. Aceasta nu se întâmpla în cazul grecului. Când grecul asculta, în el vibra conştienţa sa, el devenea viu interior și el vorbea din forţa de viaţă. Cuvintele pe care le auzea și cele pe care le vorbea, erau încă pentru el corpuri vii, erau vii pentru el. Ca să nu mai vorbim de popoarele orientale. Astăzi, ce-i drept, ele sunt în decadenţă, însă ele nu sunt precum europeanul, care nu mai poate percepe interior în mod viu, atunci când vorbeşte sau ascultă. Ascultaţi odată un oriental, ca de exemplu, pe Rabindranath Tagore, ascultaţi cum aceşti oameni, chiar și în exemplarele lor mai puţin importante, prezintă ţeserea și viaţa interioară care trăieşte în limbă.
Astăzi chiar se crede că dacă iei un dicţionar, care are pe de o parte cuvântul englezesc și pe de altă parte cuvântul german, posezi limba. Cu un calm imperturbabil oamenii pun cuvintele germane aşa cum stau orânduite acolo cuvintele englezeşti. Oamenii nu au nici cea mai vagă bănuială că acolo se păşeşte peste o prăpastie, că se intră într-o lume complet diferită, și că ceea ce trăieşte în limbă trebuie tratat realmente ca ceva divin.
Aceasta trebuie să ajungă din nou la conştienţa omului. Când se va întâmpla aceasta, el va ridica interior cerinţa de a se întoarce înapoi la ceea ce vibrează din asemenea comunicări vechi, precum Apocalipsa, care aduce ca prin vrajă în fața sufletului nostru apariţia lui Iisus Christos. Aceasta va sta în faţa noastră ca o apariţie puternică, dacă noi o putem privi ca și cum întregul element noros s-ar concentra brusc și ne-ar oferi o splendoare/gloria cu totul minunată, o formă omenească și o formă îngerească. Ca și cum trecutul, prezentul și viitorul ar ieși unduind din substanţa noroasă și ar revela conţinutul substanţial spiritual al lumii, care include în sine pe om. Aşa este prezentată acolo apariţia lui Iisus Christos.
Apariţia, ea este la început astfel încât amuţim înaintea ei, încât devenim una cu lumea și încetăm să mai fim acolo pentru conştiența noastră. Ne situăm în aşa fel în faţa apariţiei, încât apariţia este singură acolo, iar noi înșine devenim neimportanţi. În spatele apariţiei observăm după aceea pe Dumnezeul care provoacă revelaţia, pe Dumnezeu-Tatăl, care a dat apariţia: El ţine în spatele apariţiei cuvântul inspirator. Cuvântul, care este interpretarea apariţiei, este secretul său. Vine însă momentul în care secretul este dat de Dumnezeu unui Înger, care îl aduce jos la oameni, pe calea pe care coboară inspiraţia de la Dumnezeu la oameni, sub formă de scrisoare-mesaj a lui Dumnezeu.
Îndată ce omul a amuţit, a dispărut, s-a dizolvat/mistuit în apariţie și începe să fie nu numai în el însuși, ci și să recepteze interior scrisoarea dumnezeiască, pe care mai întâi trebuie să o desigileze, care este sigilată cu şapte peceţi, pe care el o primeşte drept scrisoarea sigilată cu şapte peceţi trimisă lui de Divinitate, atunci el însuși devine ceea ce este scris în scrisoare. El ajunge atunci să vadă ceea ce stă scris în scrisoare drept propria sa fiinţă-Eu. Atunci el stă în faţa apariţiei cu ideile divine, cu noţiunea dumnezeiască, cu reprezentarea spirituală.
Dacă vi-l reprezentaţi pe preotul Ioan, cu apariţia lui Iisus Christos în faţa lui, într-atât de altruist că dispare pentru sine, dacă îl vedeţi astfel primind de la Îngeri scrisoarea de şapte ori sigilată a lui Dumnezeu, și dacă vedeţi născându-se hotărârea de a desigila singur scrisoarea lui Dumnezeu și a împărtăși conţinutul ei omenirii –, aveţi atunci imaginea, imaginaţiunea, care stă la începutul Apocalipsei. Căci în ceea ce am primit, noi trebuie să tălmăcim cuvântul care stă scris acolo, căci el este aşa cum l-am descris eu în imaginaţiune. – Aceasta vrea să spună autorul Apocalipsei. De aceea el spune: Fericit cel care citeşte și aude acolo cuvintele macrocosmosului, și care primeşte și păstrează în el ceea ce este scris în carte – dacă omul o înţelege –, căci a sosit timpul.
Timpul a sosit. Nu este pur și simplu bunul plac al cuiva că noi discutăm acum, în acest context, despre Apocalipsă, ci aceasta stă în Karma Comunităţii pentru înnoire creştină.
