Iubiții mei prieteni! Putem, desigur, să pomenim astăzi că este o circumstanță karmică favorabilă să fim din nou împreună, după doi ani de când s-a săvârșit aici primul act de sfințire a omului. Avem un fapt curios în dispunerea punctelor principale din evoluția vieții noastre spirituale de aici: actul de sfințire a omului din urmă cu doi ani, incendierea Goetheanumului, la un an după aceea punerea Pietrei fundamentale a Societății Antroposofice, și acum, după al doilea an, suntem aici împreună pentru a analiza Apocalipsa, așa cum a fost dorința voastră.
Așa cum am menționat chiar de la început, analizarea Apocalipsei este strâns legată de ceea ce este cuprins în actul de sfințire a omului, și de aceea fiecare zi pe care noi o dedicăm acum analizării Apocalipsei este de fapt o comemorare a ceea ce am lăsat să trăiască printre noi atunci, în urmă cu doi ani, pentru a introduce în această viață ceea ce voia să se reveleze din lumea spirituală drept cultul modern actual.
Având în vedere coincidența evenimentelor, va fi probabil foarte potrivit să aducem astăzi în discuție acest punct al Apocalipsei, care ridică cele mai mari greutăți de înțelegere, dar care în fond conduce chiar în inima Apocalipsei și care, prin faptul că este legat obiectiv de ființa lui Christos, este în cea mai strânsă legătură chiar cu misterul actului de sfințire a omului. De fapt nu este posibil să vorbim despre acest punct decât în legătură cu Apocalipsa. Căci Apocalipsa poartă atât de clar pe fruntea ei caracterul fundamental creștin, încât nu este nicio îndoială că, dacă ne ocupăm de ceea ce în mod natural are legătură cu această Apocalipsă, noi nu ne putem în niciun fel abate de la aspectul creștin. Și vă pot asigura că ceea ce voi avea de spus în legătură cu acest punct, pe care îl vom discuta astăzi, rezultă într-un mod absolut uluitor din viziunile autorului Apocalipsei.
Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, de la începutul secolului al XV-lea noi ne aflăm în epoca a cincea postatlanteeană, iar în cadrul acesteia la începutul luptei reînnoite pe care Michael o va avea de purtat în cadrul a tot ceea ce urmează să se întâmple în viitorul apropiat, și de aici noi privim în urmă spre cea de a patra epocă postatlanteeană, care a premers nemijlocit epocii noastre.
Noi știm că această a patra epocă postatlanteeană a început în jurul anului 747 înaintea Misterului de pe Golgota, că în această a patra epocă postatlanteeană s-a petrecut Misterul de pe Golgota, care pică nu chiar exact – deoarece a avut loc în prima jumătate a celei de a patra epoci postatlanteene, deci nu chiar exact – la mijlocul acestei epoci, ținând cont de abaterea amintită, care întotdeauna apare când este vorba de evenimente în cadrul evoluției cosmice. Așadar, noi putem desena schematic ceea ce are legătură cu evoluția noastră spirituală, aproximativ după cum urmează (Tabla 9): Epoca a cincea postatlanteeană este aici. Ea a fost precedată de epocile a patra, a treia, a doua, prima, ajungând, mergând înapoi, la catastrofa atlanteeană, care a schimbat, după cum știm, esențial și definitiv forma suprafeței noastre pământești, dându-i, să zicem așa, o nouă față Pământului nostru.
Tabla 9Să privim acum puțin această a patra eră, era atlanteeană, ce reprezintă ea. Ea a fost precedată în evoluția pământească de ceea ce eu am numit adesea era lemuriană, apoi de ceea ce noi am putut desemna drept a doua și apoi prima eră a evoluției pământești. Singure doar aceste prime trei ere ale evoluției pământești de până la era atlanteeană sunt repetări: prima a stadiului saturnian, a doua a stadiului solar, a treia a stadiului lunar. Abia a patra, era atlanteeană, reprezintă ceva nou. Erele precedente sunt în totalitate repetări, desigur, repetări pe o treaptă superioară, însă doar repetări.
Era atlanteeană, deci această a patra eră, reprezintă ceva nou. Iar ceea ce s-a întâmplat atunci în timpul erei atlanteene s-a produs pe când Pământul avea încă niște forme complet diferite de cele de mai târziu. La mijlocul perioadei atlanteene nu exista în mod special o crustă pământească solidă, de genul celei actuale. Erele geologice estimate pentru aceste lucruri sunt niște iluzii. Perioadele în care Pământul s-a solidificat dintr-o consistență parțial solidă, parțial fluidă, se află în era atlanteeană. Iar neamul omenesc din perioada atlanteeană era unul complet diferit. El nu avea încă, la mijlocul erei atlanteene, scheletul osos solid de astăzi. De fapt oamenii se asemănau pe atunci, în ce privește substanțialitatea lor, mai mult sau mai puțin cu animalele inferioare, nu în ce privește forma – ca formă aveau o constituție foarte nobilă – însă din punct de vedere substanțial se asemănau cu animalele inferioare de tipul meduzelor, cu o consistență moale, cartilaginoasă.
Așadar putem spune: Toate condițiile fizice de pe Pământ, începând din acele timpuri, s-au schimbat și nu mai prezintă acele metamorfoze, acele transformări radicale, care încă mai erau posibile la mijlocul erei atlanteene. De exemplu, atunci, în prezentul nemijlocit respectiv, noi aveam posibilitatea de metamorfozare, astfel încât omul, constituit dintr-o materie moale, era când mai mare când mai mic ca formă [Nota 33], în funcție de interiorul lui sufletesc. Căci orice emoție sufletească ieșea imediat în relief în corpul fizic. Dacă cineva pe atunci, în mijlocul erei atlanteene, dorea să apuce un obiect situat ceva mai departe, voința sa acționa în organele sale de consistența meduzelor, astfel încât acestea se lungeau până la acea distanță, întregul context fizic era așadar diferit, procesele fizice din respectivul prezent se derulau complet altfel. În toate procesele fizice, în toate transformările, metamorfozele, se evidenția o imagine a faptului spiritual real.
Astăzi lucrurile nu mai stau așa. Astăzi noi ne uităm afară, și în ceea ce se întâmplă acolo afară, chiar și în mersul anotimpurilor, omul nu mai recunoaște lucrarea spiritului. Referitor la acele transformări rapide care se petreceau în era atlanteeană veche, omul nu avea nicio îndoială că în această lume era cuprins divin-spiritualul. Chiar dacă continentul atlanteean de atunci rămânea în esență în forma sa, el era ceva extraordinar de mobil, înconjurat de jur-împrejur de o masă fluidă densă țesândă; nu era chiar semifluid, ci mai degrabă vâscos, și putea susține corpurile cu o consistență încă moale, plantele, nefixate încă pe atunci în solul pământesc, care, mai mult sau mai puțin, pluteau sau alunecau pe masa de substanță moale, mișcătoare. Așadar, erau niște condiții fizice cu totul diferite. Putem spune: marea și uscatul nu erau încă separate în felul în care s-au separat mai târziu, ele treceau încă una în alta. Cei care puteau vedea condițiile de atunci, spuneau ceva de genul: În marea din imediata apropiere, unde fenomenul de metamorfozare se exprimă mai mult și mai puternic decât pe uscatul solid-fluid, acolo domnesc cu mai mare intensitate zeii. Împrejurul Atlantidei erau văzuți zeii domnitori. Nu exista niciun fel de îndoială că acolo domnesc acești zei, pretutindeni, simultan cu fizicul, se percepea spiritualul și sufletescul; în fizic se vedea sufletescul și spiritualul.
O particularitate a epocii a patra postatlanteene – desigur, în secolele din apropierea epocii a cincea postatlanteene aceasta nu se mai distingea așa clar, însă în perioada greacă ea era absolut clară – era că în tot ceea ce se întâmplă în aer se vedea domnia divină. În vechea Atlantidă, domnia divină se vedea în elementul solid-lichid, în epoca a patra postatlanteeană, domnia divină se vedea în elementul lichid-aeric al formațiunilor de nori ale atmosferei din zori de zi și așa mai departe. Conștiența oamenilor în această a patra epocă postatlanteeană nu era încă așa de clară, astfel încât nu avem niște descrieri de pe atunci care să definească aceasta, însă ea exista; căci aș vrea să știu, cum altfel poate să înțeleagă o minte omenească lipsită de prejudecăți acele minunate picturi ale norilor din tablourile Renașterii timpurii, decât simțind cum se naște un spiritual, decât simțind în ființa noros-aerică, în ființa de apă-aer, acțiunea divin-spiritualului.
Vedeți dumneavoastră, în această epocă omul era astfel întocmit, încât el nu privea fizicul formațiunii de nori, ci sentimentul care i se revela prin formațiunea de nori. Sentimentul acela este unul neobișnuit de frumos, însă pentru conștiența modernă este greu de reconstituit. Când omul – chiar omul secolelor VIII-IX după Christos – privea cerul dimineții, revărsatul zorilor, formațiunea licărindă de nori din zorii de zi care se afla în fața sufletului său, atunci el încă mai simțea realmente aurora, zorii de zi ca pe o ființă vie; și la fel simțea în crepusculul de seară.
Astfel încât noi putem spune: în vechea Atlantidă spiritualul era văzut fizic. După Atlantida a urmat era postatlanteeană cu cele șapte epoci ale ei. Repetarea elementului atlanteean, repetarea celor întâmplate fizic în Atlantida, s-a petrecut sufletește în această a patra epocă postatlanteeană. Acelor mari zguduiri despre care am vorbit: anilor 333, 666, care sunt zguduiri sufletești din cadrul evoluției omenirii, le corespund fidel zguduiri fizice din era atlanteeană. Iar văzătorii epocii greco-latine simțeau, când priveau ceva precum manifestările/revelațiile din elementul apos-aeric, că în sufletele lor se arăta ceva precum o repetare a stărilor pământești anterioare, care atunci se petrecuseră în fizic. Exista deja o conștiență, chiar dacă în acea stare diminuată, înăbușită, a conștienței de atunci.
Dar și în ceea ce trăiau în astfel de școli, precum cea de la Chartres [Nota 34], pe care eu am menționat-o acum în conferințele antroposofice, mai trăiau încă foarte viu astfel de reprezentări, care arată că viețuirea sufletească a acestei epoci greco-latine era o repetare sufletească a viețuirilor mai dense, fizice, din era atlanteeană.
Iar acum ne aflăm în epoca sufletului conștienței. Viețuirea sufletească nemijlocită în elementul aerico-apos s-a stins. S-ar putea spune însă, că după cum era a cincea, era postatlanteeană, a debutat printr-un fel de catastrofă, tot astfel acum se pregătește următoarea evoluție, a sufletului conștienței a omenirii, printr-o catastrofă. În ceea ce privește civilizația exterioară, noi am intrat doar puțin în haosul acestei dezvoltări a sufletului conștienței. Însă tocmai declanșarea epocii michaelice urmează să aducă o concepție ordonatoare în acest haos. Această concepție va consta în faptul că în oameni vor apărea pur spiritual, precum amintirile – nu fizic precum în era atlanteeană și nici sufletește precum în epoca greco-latină, ci pur spiritual –, imagini/tablouri de genul Fata-Morgana mentale /în gândire, asta în special după apariția Christosului eteric. În gândurile oamenilor vor apărea interior un fel de imagini interioare Fata-Morgana, care au un caracter vizionar, dar care în epoca sufletului conștienței vor fi complet conștiente. Și după cum în pustiu vezi, datorită căldurii aerului, Fata-Morgana – ea este provocată de căldura aerului –, tot astfel gândul omenesc va fi purtat spre înțelegerea a ceea ce are un caracter aerico-focal, aerico-caloric.
Noi putem spune: În era atlanteeană omul percepea divinul în elementul solid-apos, adică mai mult în materia fizic-exterioară; în epoca a patra postatlanteeană, greco-latină, omul percepea spiritualul în minunatele formațiuni apos-aerice, iar acum – deci în epoca a cincea postatlanteeană, în care cel care percepe va fi sufletul conștienței – vom viețui din ce în ce mai mult cum în conștiență va apărea un element aerico-focal, o căldură aerică; aceasta va face ca înaintea oamenilor să urce în imagini spirituale puternice ceea ce grecii au viețuit sufletește și locuitorii Atlantidei fizic.
Așadar, în evoluția omenirii avem în față o epocă, în care vor apărea cu claritatea gândurilor viziuni despre trecutul îndepărtat al Pământului, despre originea omului și ceea ce are legătură cu acestea. Concepția darwinistă, care, din pure deducții, a dat oamenilor o descendență inferioară, precede dezvoltării viziunii interioare, a dezvoltării minunatelor imaginațiuni, care vor apărea din lăuntrul căldurii interioare omenești și al procesului respirator ca niște gânduri vizionare concrete, colorate, pline de conținut. Omul va ști ceea ce a fost privind mai întâi, ca într-o reflectare în oglindă, în epoca greco-latină și apoi și mai în urmă, în Atlantida, ceea ce a existat acolo.
Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, această privire ne interesează de fapt în mod direct, deoarece ea va interveni în era următoare a omenirii; această privire este cea prin care noi, întrucât ne este atât de clară, îl privim pe autorul Apocalipsei exact în inimă. Căci ceea ce vom vedea în curând este ceea ce el indică în tabloul/imaginea femeii înveșmântate cu Soarele, cu balaurul sub picioarele ei [Nota 35], dând naștere unui băiețel (Apoc. 12, 1).
Prin ceea ce este exprimat în acest tablou, mulți oameni vor deveni în fapt văzători chiar în cursul acestui secol. Din acest tablou radiază o mulțime de lucruri, care vor aduce oamenilor o înțelegere. În primul rând acest tablou luminează în urmă, în epoca greco-latină, în care s-a pregătit în mod sufletesc înțelegerea pentru făptura care apare în tablou și care va apărea în viitorul cel mai apropiat. Ea a primit cele mai variate forme: Isis cu copilul Horus, Născătoarea de Christos cu copilul Christos; aceste lucruri au trăit minunat și profund în multe metamorfoze în epoca greco-latină, păstrate încă prin tradiție.
În viitorul cel mai apropiat oamenii vor privi înapoi felul de a contempla norii al oamenilor din epoca a patra postatlanteeană, adică de a vedea în formele lichid-aerice acest tablou. Iar în continuare se va privi înapoi ceea ce trăia în procesele fizice ale Atlantidei. Va fi exact ca și cum prin acest tablou al femeii înveșmântată cu Soarele, care naște un băiețel și are sub picioarele sale balaurul, ai privi ca printr-un fel de ochean spiritual, ca printr-un fel de ocular spre o epocă mult rămasă în urmă, în care fizic-terestrul era legat cu cosmic-supraterestrul. În acele vremuri exista un contact mult mai intim între Pământ, lumea planetară și lumea solară.
Căci vedeți dumneavoastră, noi știm: În perioada (era) când în evoluția pământească se repeta vechiul stadiu saturnian, exista o mare asemănare, chiar dacă într-o stare condensată, cu particularitatea vechiului Saturn. Când al doilea interval de timp (eră) din evoluția pământească a adus repetarea vechiului stadiu solar, Soarele s-a separat de Pământ, care în timpul evoluției saturniene mai era unit cu Soarele și cu ființele care aparțineau de el. În cea de a treia eră a evoluției pământești, era lemuriană, s-a separat și Luna de Pământ, astfel încât exista această trinitate: Pământ, Soare și Lună, următoarea realitate pământească. Felul în care s-au mai adăugat și celelalte planete îl găsiți caracterizat în cartea mea Știința ocultă [Nota 36]. Însă noi trebuie să privim apoi și la toate procesele descrise de mine referitor la reîntoarcerea sufletelor omenești din timpul erei atlanteene. Acestea sunt procese pământești privite din perspectivă pământească.
Să mai adăugăm acum încă ceva. Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, începând de la Misterul de pe Golgota, Christos a fost privit de către inițiații care cunoșteau secretele lumii drept ființa solară, care înainte de Misterul de pe Golgota fusese unită cu Soarele. Preoții din Misteriile precreștine, atunci când voiau să se unească cu Christos, priveau spre Soare. De la Misterul de pe Golgota încoace Christos a devenit spiritul Pământului. Pe el, pe Christos, spiritul solar, trebuie să-l căutăm în viața pământească, în lucrarea pământească. Cei care înainte de Misterul de pe Golgota voiau să îl contemple, să aibă o comuniune cu el, trebuiau să se înalțe spre Soare.
Acest spirit solar, pe care noi, după felul în care a venit pe Pământ, îl considerăm pe bună dreptate o ființă masculină, a apărut sub această formă – cu toate că evenimente similare pot fi descrise și pentru epoci anterioare, așa cum eu am făcut-o de multe ori – în fața autorului Apocalipsei în vedenia sa, în acea contemplare profundă, în acea viziune, care îi apare nemijlocit, aproape material, într-o apariție fizică strălucitoare, la mijlocul erei atlanteene. După acest moment, înțelepții Misteriilor îl vedeau, atunci când priveau în sus spre Soare, pe Christos în lăuntrul Soarelui, dezvoltându-se, crescând și devenind matur, până la momentul în care a putut trece prin Misterul de pe Golgota. Când priveau spre acel punct al evoluției din era atlanteeană, ei vedeau cum în acea perioadă atlanteeană, în cosmos, afară, în lăuntrul Soarelui, se petrecea o naștere.
Preoții, care la mijlocul perioadei atlanteene au văzut nașterea lui Christos ca ființă masculină în Soare, văzuseră anterior în Soare o ființă feminină. Aceasta a fost schimbarea bruscă, care s-a petrecut la mijlocul erei atlanteene, faptul că mai înainte de mijlocul erei atlanteene în lăuntrul aurei spirituale a Soarelui se vedea femeia cosmică, «femeia înveșmântată cu Soarele». «Femeia înveșmântată cu Soarele, care naște apoi un băiețel» este realmente imaginea care corespunde evenimentului petrecut la acea vreme în suprasensibil, în cer. El este indicat corect de autorul Apocalipsei, drept nașterea unui băiețel, care este aceeași ființă cu cea care ulterior a trecut prin Misterul de pe Golgota și anterior parcursese alte forme. Atunci, în era atlanteeană, s-a petrecut un fel de naștere, care, desigur, era un gen complicat de metamorfoză. Se putea vedea cum Soarele* năștea masculinul lui, natura sa de Fiu. Dar ce înseamnă aceasta pentru Pământ? La mijlocul erei atlanteene, desigur, ceva precum existența solară se percepea complet altfel decât astăzi. Astăzi Soarele este privit ca și când ar fi un conglomerat de cratere și mase arzânde; descrierea pe care o fac fizicienii în ziua de azi este o priveliște respingătoare. Însă pe atunci se vedea ceva ce eu tocmai am descris. Se vedea într-adevăr femeia înveșmântată cu Soarele, dând naștere unui băiețel, având balaurul la picioarele ei. Cei care vedeau așa ceva și înțelegeau, își spuneau: Pentru cer, aceasta este nașterea lui Christos, pentru noi este nașterea Eului nostru – chiar dacă acest Eu nu și-a făcut intrarea în lăuntrul omului decât mult mai târziu.
* În germană soarele este de gen feminin
Din acest moment, de la mijlocul Atlantidei, evoluția a cunoscut un astfel de parcurs, încât oamenii au devenit tot mai conștienți de Eul lor. Bineînțeles, ei nu erau la fel de conștienți de Eul lor așa cum suntem noi astăzi, ci mai mult la un nivel elementar, însă au devenit din ce în ce mai conștienți de Eul lor prin faptul că erau atenționați de către preoții misteriali: Soarele aprinde în om Eul. – Și prin această naștere, așa cum o arată autorul Apocalipsei în tablou, Eul s-a aprins continuu din exterior prin acțiunea solară, până în epoca a patra postatlanteeană, când Eul a intrat complet în om. Acest lucru se simțea; omul era simțit ca aparținând de fapt Soarelui. Pe atunci, acest sentiment era unul care penetra adânc în natura omenească.
Astăzi, când relativ la viețuirea sufletească am devenit niște copilași răsfățați, nu ne putem da seama cât de răscolitoare și furtunoase erau viețuirile sufletești ale oamenilor din timpurile trecute. Căci în legătură cu acest fapt, că omului i-a fost dăruit din cosmos Eul, omul resimțea pe atunci pe Pământ, că tot ceea ce fusese natura sa de până atunci devine acum o alta. Anterior el se bizuia în principal pe corpul său astral, pe ceva aflat în astral, iar efectul acestui fapt în spiritual-sufletesc era acela că omul, în acele timpuri de demult, avea următoarea reprezentare: Aici (tabla 9, stânga) stă el, acolo sus este Soarele, Eul nu este încă prezent, însă din Soare acționează în jos astralul. Omul poartă în sine, venind de la Soare, corpul astral, corpul astral care încă nu este stăpânit de către Eu, purtând în sine emoții, ce-i drept mai cizelate, dar încă animalice. – Acum a devenit un cu totul alt om: omul devenit Eu, care anterior era răscolit de corpul astral. Toate acestea veneau de la Soare.
Să ne imaginăm acum tabloul – am să desenez aceasta foarte schematic (tabla 9 jos-stânga) –, imaginea Soarelui din era atlanteeană cea mai veche, pătrunsă de o lumină vie, care izbucnea în clocot în jumătatea inferioară a ființei solare. De aici se năștea ceva în partea superioară, se simțea vag ceva dintr-un chip. Aici, în partea inferioară a ființei solare, omul simțea originea emoțiilor care clocoteau în propriul lui corp astral, însă și ceea ce îi conferea omului ființa sa sufletească și spirituală. Următoarea fază, felul cum era văzut Soarele mai târziu, ar fi fost aceasta (tabla 9, jos la mijloc): Conturându-se clar, chipul devenind mai clar, căpătând figura unei femei, încă neclar ceea ce urmează să aducă omului stăpânirea de către Eu. Tot mai mic devine spațiul aici jos, ceea ce se încolăcește aici animalic; în sfârșit, vine timpul în care femeia, care este aici în Soare, naște băiețelul, iar sub picioarele femeii, ceea ce mai înainte era aici (desenul), deci femeia din Soare care naște Eul, arată a stăpâni balaurul: lumea astrală a epocii anterioare, care acum este sub picioarele ei.
Atunci a început în Soare lupta lui Michael cu balaurul, iar aceasta a avut drept rezultat – lucrul s-a văzut foarte clar sub aspect fizic –, că tot ceea ce era acolo în Soare s-a deplasat încet spre Pământ și a devenit un ingredient pământesc, conținut pământesc, stăpânindu-l în felul acesta pe om în inconștientul său, în timp ce în conștiența sa își făcea tot mai mult intrarea Eul.
Evenimentele cosmice petrecute în era atlanteeană își aveau reflectarea lor mitologică în epoca greco-latină. Imaginea anterioară a lui Isis cu copilul Horus, care ulterior a devenit imaginea Fecioarei cu copilul Iisus, va putea fi trăită retrospectiv ca viziune de către omenire în epoca imediat următoare. Omul va vedea în această imagine femeia înveșmântată cu Soarele, având sub picioare balaurul, care a fost aruncat de Michael pe Pământ, astfel încât el nu mai poate fi găsit în cer. Acest tablou, care apoi se va transforma, va apărea în epoca în care balaurul va fi alungat și în care intervine ceea ce v-am descris ieri. Este un fapt real, că omenirea are în față o epocă în care va exista o contemplare aprofundată a preistoriei pământești, a originii omenirii, și totodată o contemplare eterică a ființei lui Christos, căci în epoca michaelică va interveni acel eveniment pe care îl indică autorul Apocalipsei atunci când spune, că Michael a aruncat jos pe Pământ balaurul, unde el acționează în natura omenească. Însă Michael se va îngriji din nou de acel lucru din natura omenească pe care el l-a aruncat acolo sub forma balaurului.
Să ne reprezentăm cât mai viu, iubiții mei prieteni, cum vine asta. Se va privi din nou în era atlanteeană. Autorul Apocalipsei face aceasta anticipat, el are viziunea femeii înveșmântate cu Soarele care naște pe băiețelul Iisus și are balaurul sub picioare. – Această imagine devine tot mai slabă și mai slabă pe măsură ce evoluția atlanteeană avansează. Iar la sfârșitul evoluției atlanteene se întâmplă, că din mare se ridică noile continente, continentele care conțin forțele prin care oamenii erei postatlanteene au ajuns la diferitele lor rătăciri. Din mare se ridică fiara cu șapte capete (Apoc. 13, 1), și din mare urcă uscatul heptapartit, trăgându-l în jos pe om prin ceea ce exală spiritual din Pământ ca urmare a emoțiilor sale.
Catastrofa atlanteeană îi apare și autorului Apocalipsei sub această formă, a fiarei cu șapte capete care se ridică din mare, și la fel va reapărea în viitor, atunci când în epoca michaelică va interveni din nou ceea ce indică autorul Apocalipsei. Sunt procese absolut reale acestea despre care vorbește autorul Apocalipsei, care ne privesc direct, căci au legătură cu viața spirituală a omenirii. Și tocmai aceste lucruri care sunt prezente în acest tablou au legătură cu ființa lui Christos.
Ne îndreptăm spre o epocă, în care se va vedea în fapt din nou că în pământesc trăiește spiritul, în care deci și procesele spirituale ale transsubstanțierii vor putea apărea în fața sufletelor omenești. Atunci, în transsubstanțiere va apărea exact reflexul pământesc, imaginea palidă a ceea ce s-a întâmplat în regiunile cerești, faptul că ceea ce s-a întâmplat de la mijlocul erei atlanteene încoace este doar o feliuță, un mic fragment al acestei istorii, și că totul are legătură cu ființa lui Christos. Atunci se va înțelege că o astfel de metamorfoză, precum cea care se petrece în transsubstanțiere, este chiar posibilă, dacă în ceea ce astăzi este fizic și chimic vedem doar un episod trecător și, de asemenea, dacă vom raporta transsubstanțierea la ceva cu totul diferit, nu numai la materialul aparent.
Ne fie astfel permis să aprofundăm deja amintirea primului nostru act de sfințire a omului din urmă cu doi ani, această amintire a ceea ce a coborât cu adevărat din cer, a ceea ce a strălucit din cer pe Pământ în era atlanteeană, a ceea ce a apărut în nori în epoca greco-latină, a lui Christos care umblă pe Pământ, care este înțeles de oameni în viziunile lor, a lui Christos care umblă eteric pe Pământ în epoca noastră, dar care este înțeles de oameni în imaginațiuni, în viziuni. În transsubstanțiere este prezent Christos și va fi tot mai mult prezent pentru oameni. În procesele pe care eu le-am descris astăzi se află căile prin care Christos a devenit treptat parte integrantă a evenimentelor evoluției pământești.
Să primim aceasta astăzi în noi ca un fel de comemorare în amintirea primului act de sfințire a omului, celebrat în urmă cu doi ani la Goetheanum.
