Iubiții mei prieteni! Dintr-un anumit punct de vedere am arătat deja că Apocalipsa este construită pe principiul numărului, unul dintre principiile oculte. În expunerea de astăzi despre numerele ritmice fundamentale ale universului și ale omului [Nota 37], probabil că dumneavoastră chiar ați remarcat cât de profund fundamentat este numărul în univers, în măsura în care el revelează ritmicul.
În ce privește revelațiile oculte de tipul celor din Apocalipsa lui Ioan, este de fapt absolut de la sine înțeles ca structura lor să fie după criteriul numărului. Vedeți dumneavoastră, această viziune, despre care vorbește autorul Apocalipsei, se încadrează în principiul modern de inițiere, dacă în imaginațiunile pe care le avem în față se coboară inspirația. Viziunea pe care o avem va fi atunci astfel încât puterea de expresie/simbolistica imaginațiunii crește, și prin imaginațiune vorbește inspirația. Când însă intervine aceasta, fenomenul se întâmplă după principiul numărului – iar pentru toți ocultiștii, numărul cel mai perfect este întotdeauna numărul șapte; există chiar o vorbă în ocultism: Șapte este numărul cel mai perfect și există posibilitatea de a urmări lucrurile după principiul numărului. Nu trebuie să vă imaginați acum că acest număr șapte are o așa mare importanță pentru conținutul pe care îl primești. El este însă de o importanță incomensurabilă pentru a auzi inspirațiile. Când tu însuți trăiești în numărul șapte, poți înțelege în modul cel mai divers inspirațiile. Aș vrea să vă dau un exemplu. Să presupunem că cineva presimte pentru propria sa epocă niște fundaluri spirituale importante. Bineînțeles, relativ la imaginea de ansamblu asupra lumii acest lucru este, mai mult sau mai puțin, arbitrar/subiectiv, dacă este vorba să presimți fundalurile spirituale exact pentru timpul în care tu trăiești; din punct de vedere omenesc lucrul este desigur de înțeles, însă este, mai mult sau mai puțin, arbitrar. Să presupunem deci că eu sunt observatorul care trăiește în anul 1924 și anul examinat este doar anul 1924; un altul este observator în anul 1903, iar acolo anul de observație este doar anul 1903. Dacă însă eu, ca observator, nu depind de momentul [Nota 38] în care are loc observația mea și văd corect ceea ce percep, și dacă eu am capacitatea să merg înapoi cu șapte impresii, indiferent de unde aș începe aceasta, atunci, conform legilor lumii spirituale, întotdeauna impresia a șaptea este lămuritoare pentru prima impresie, iar a paisprezecea este de asemenea lămuritoare pentru ambele. Așadar, este mai mult un principiu metodologic, pentru a te orienta în ceea ce un anumit lucru poate să-i spună cuiva. Nu-i așa, după cum atunci când înțelegi o limbă îl poți înțelege pe un altul care vorbește aceeași limbă, tot astfel aici principalul este să poți trăi în șeptime. Și așa trebuie înțelese lucrurile. Căci această manifestare/revelare a șeptimii este extrem de complicată. În univers, totul este posibil, să zicem așa, a fi ordonat conform șeptimii, în mai mică măsură conform doisprezecimii, și de asemenea conform altor numere, și se pot urmări lămuritor evenimentele în multipli de șapte, indiferent de unde am porni.
Când în anul 1908, în Nürnberg, am încercat să interpretez Apocalipsa lui Ioan, era și pentru întreaga mișcare antroposofică o altă perioadă. Atunci era important înainte de toate să se interpreteze, într-o oarecare măsură, antroposofia însăși pe baza Apocalipsei. Prin intermediul Apocalipsei se pot interpreta multe lucruri, deoarece și evenimentele istorice, demne de menționat la acea vreme, pot fi privite deja pe baza Apocalipsei. Însă pentru dumneavoastră, astăzi, este necesar, așa cum eu am indicat de multe ori, să vă identificați în Eul dumneavoastră cu Apocalipsa și să priviți cât se poate de concret adevărul, că Apocalipsa prezintă o mulțime, o multitudine de evenimente ce avansează în pași de șapte. Când eu am arătat, din punctul de vedere al viețuirii sufletului conștienței, spre acele evenimente care au legătură cu «femeia înveșmântată cu Soarele, ...balaurul sub picioarele ei», dumneavoastră înșivă veți vedea în ce moment al calculului apocaliptic trăim noi acum. În ceea ce privește sufletul conștienței – nu în ce privește dezvoltarea corpului astral și nici în ce privește evoluția omenirii în general, aceasta este conținut mai mult în conferințele din 1908 –, însă în ce privește dezvoltarea propriu-zisă a sufletului conștienței, care nu merge în paralel cu celelalte procese evolutive, ci se insinuează în acestea, noi trăim acum în perioada sunetelor de trâmbiță.
Ne aflăm deci la începutul dezvoltării sufletului conștienței – suntem abia la începutul ei – iar noi percepem sunetele de trâmbiță doar atunci când sufletul conștienței se ridică la viziuni suprasensibile, deoarece omul prezentului nu interpretează ceea ce se întâmplă jos în pământesc în sens suprasensibil. Aceasta este esența, că astăzi lucrurile nu sunt interpretate în sens suprasensibil, ci sunt luate fără excepție într-un sens indiferent. Am indicat adesea în considerațiile mele antroposofice spre un anumit punct din secolul al XIX-lea, respectiv începutul anilor patruzeci. Am spus, că acest început al anilor patruzeci reprezintă, din punct de vedere spiritual, un punct de cotitură important, o falie în evoluția lumii civilizate. El este, să zicem așa, culminația materialismului.
Tot ceea ce privește materialismul a fost decis de fapt în anii 1843/44. Ceea ce a urmat a fost în fond o consecință, și va fi în continuare o consecință a acelor ani. Însă pentru ceea ce s-a abătut asupra omenirii civilizate a Europei și a anexei ei americane, momentul de la începutul anilor patruzeci este de o infinit de mare importanță, deoarece amestecul puterilor ahrimanice în chestiunile omenești a fost atunci unul colosal de puternic. Dumneavoastră puteți spune: Da, dar după anii 1843/44 au venit evenimente și mai rele. – Însă vedeți dumneavoastră, acest lucru este doar aparent. Gândiți-vă numai că Ahriman este mai deștept decât oamenii. Ahriman a acționat în principal în anul 1843/44. El a aranjat lucrurile așa cum o face el, după inteligența sa. Acesta este punctul cel mai de jos, sau mai degrabă punctul culminant al căii materialiste. După asta oamenii au continuat să-și vadă de treburile lor, iar câteodată treburile pe care le făceau au fost aparent mult mai urâte exterior, însă pentru ansamblul evoluției omenești nu arată într-atât de îngrozitoare; dar dacă le privim din punctul de vedere al spiritualului, ele sunt consecința a ceea ce a fost proiectat la începutul anilor patruzeci ai secolului al XIX-lea de către Ahriman.
Odată cu acest început al anilor patruzeci începe să sufle al șaselea înger-trâmbițaș, și el va sufla până când, la sfârșitul secolului al XX-lea, intervin acele evenimente despre care v-am vorbit ieri, când începe să sufle cel de al șaptelea înger-trâmbițaș. Noi ne aflăm deci încă în plin domeniu al durerilor/bolilor. Este a doua durere pe care o avem ca omenire civilizată în domeniul sufletului conștienței și căreia i-a premers deja, cu circa un secol și jumătate, ceea de a fost a cincea trâmbiță. Și dacă mergem înapoi și urmărim trâmbițele în epoca sufletului conștienței raportat la șeptime, ajungem la un punct anterior. Aici, jos pe Pământ, epoca sufletului conștienței începe în anul 1413. Însă lucrurile glisează/se suprapun, într-o epocă acționează epoci anterioare; ajungem, mergând în urmă cu sunetele de trâmbiță, cam până în perioada cruciadelor. Da, în adevăratele lăcașe oculte, acest interval de timp, începând din perioada cruciadelor și până în vremea noastră, a fost considerat întotdeauna și drept perioada sunetelor de trâmbiță. Iar etapele celor descrise în Apocalipsă le veți putea găsi și în aceasta. Veți putea găsi că în perioada de irumpere a materialismului, de exemplu la apropierea copernicanismului, o treime a oamenilor a fost omorâtă la propriu spiritual, adică a încetat să dezvolte spiritualitate deplină. Iar plaga lăcustelor descrisă în Apocalipsă este cu adevărat cutremurătoare.
Aici ajungem însă la o chestiune pe care preferam să nu o spun, dar care este, desigur unul dintre lucrurile care intră în atribuțiile preoților. Această plagă a lăcustelor, privit din punct de vedere al conștienței pure, s-a produs deja în sensul cel mai exemplar, nu-i așa, vorbind teoretic. Când vorbim oamenilor, unde întotdeauna pot apărea însănătoșiri în cazul unor îmbolnăviri, astfel de lucruri nu trebuie discutate; când însă este vorba de lucrarea preoțească, atunci, trebuie să știm, de regulă, cu ce fel de oameni avem de-a face.
Există de regulă o mare bucurie, printre cei ce se numesc astăzi liberali sau democrați, de fiecare dată când pot menționa că într-o anumită regiune a Pământului omenirea se înmulțește atât de spectaculos. Creșterea populației este atât de mult dorită, în special de către democrat-liberali, mă refer în sensul politic, de asemenea și de către așa-zișii liber-cugetători.
Dar vedeți dumneavoastră, acest lucru nu este întru totul corect, în primul rând pentru că statisticile se bazează pe niște erori; întotdeauna, în calculele statistice comparative nu se ia în considerare întregul Pământ, ci numai o parte a Pământului, și nu se gândește că celelalte părți ale Pământului, în alte timpuri, erau chiar mai dens populate decât astăzi. În particular, așadar, nu este întotdeauna corect, însă în ansamblu este foarte corect dacă spunem că în epoca noastră apare un fel de oameni excedentari numeric, care sunt lipsiți de Eu, care nu sunt în realitate oameni. Acesta este un adevăr teribil. Îi vedem plimbându-se încoace și încolo, ei însă nu sunt încarnări ale unui Eu, ei sunt plasați în ereditatea fizică, primesc un corp eteric și un corp astral, într-un anumit sens sunt dotați interior cu o conștiență ahrimanică; ei fac impresia unor oameni, dacă nu te uiți cu atenție, însă ei nu sunt în sensul deplin al cuvântului oameni [Nota 39]).
Acesta este un adevăr înspăimântător, el există, este un adevăr. Iar când autorul Apocalipsei, în epoca a cincea a trâmbițelor, vorbește despre plaga lăcustelor, el se referă direct la acești oameni. Și din nou îl putem recunoaște pe autorul Apocalipsei în viziunea sa. Căci în corpul lor astral, astfel de oameni apar exclusiv așa cum îi descrie autorul Apocalipsei: drept niște lăcuste eterice cu chipuri umane. Este absolut normal să gândești despre astfel de lucruri suprasensibile, că preotul trebuie să știe astfel de lucruri. Căci el este păstor/ îngrijitor sufletesc. El trebuie deci să poată găsi și cuvintele pentru tot ceea ce se petrece într-un astfel de suflet. Nu trebuie neapărat să fie niște suflete rele, pot fi niște suflete care ajung doar până la sufletesc, însă să le lipsească Eul. Se va ajunge la așa ceva, când te lovești de astfel de oameni. Preotul trebuie să știe aceasta, căci aceasta influențează înțelegerea dintre oameni. Și în primul rând suferă acei oameni care sunt cu adevărat însuflețiți. Ei sunt afectați de astfel de persoane, care umblă de fapt ca niște oameni-lăcustă prin lume. Și se poate, și chiar trebuie să-ți pui întrebarea: Cum trebuie să te porți față de astfel de oameni?
Față de astfel de oameni ai adesea o sarcină foarte dificilă, deoarece ei sunt extrem de sensibili; ei pot fi extraordinar de simțitori, se observă însă că în lăuntrul lor nu este prezentă o individualitate propriu-zisă. Trebuie însă, bineînțeles, să li se ascundă cu grijă faptul că în ei nu se prezintă o individualitate, căci altfel urmează în mod necesar nebunia. Însă în ciuda faptului că trebuie să li se ascundă aceasta, se pune problema de a se aranja în așa fel totul pentru astfel de suflete – sunt totuși suflete, chiar dacă nu spirite –, încât acești oameni să găsească o legătură cu alți oameni, în al căror anturaj să se poată dezvolta, să devină oarecum un fel de tovarăși ai acestora. Acești oameni, până la douăzeci de ani, prezintă de fapt, aproximativ, exact natura și ființa de om. Căci abia la vârsta de douăzeci de ani se naște sufletul afectivității sau al înțelegerii/intelectului, și odată cu aceasta posibilitatea dezvoltării Eului.
Cel care ar vrea să spună că față de astfel de oameni lipsiți de Eu, lipsiți de individualitate, n-ar trebui să te porți cu toată compasiunea, deoarece ei nu vor avea o încarnare viitoare, deoarece ei nu sunt o individualitate, se înșală foarte mult. El ar trebui să afirme atunci că și față de copii n-ar trebui să se comporte plin de compasiune. Trebuie decis în fiecare caz în parte ce există de fapt în lăuntrul unui astfel de om. Uneori, în astfel de oameni zac suflete postume, postume sufletelor omenești care au apărut la o anumită etapă a evoluției și s-au încorporat în mod repetat ca oameni. Însă pot fi și suflete rămase în urmă, suflete care s-au reîntors cu întârziere de pe o altă planetă, spre care, într-o anumită etapă, aproape întreaga omenire a migrat. În astfel de corpuri omenești pot zace și astfel de suflete. Noi trebuie așadar să-i educăm în deplină conștiență pe acești oameni, ca pe unii care au rămas copii.
Vedeți dumneavoastră, toate acestea sunt de fapt încifrate în lăuntrul Apocalipsei. Și dacă se iau ca atare aceste reprezentări, care se arată ca niște imaginațiuni – în Apocalipsă ele sunt câteodată înspăimântător de tăioase la inimă; înspăimântătoare, când se vorbește de tot felul de suferințe care se abat peste omenirea pământească – atunci noi trebuie să spunem: În epoca noastră există în mod real multe din toate acestea, sub aspect spiritual, desigur.
Dar în Apocalipsă există, bineînțeles, și reprezentări delicat-mărețe, ca să zic așa, ca de exemplu Îngerii care coboară din cer cu tămâia, cu cădelnița (Apoc. 8, 3). Aici se indică fumul de jertfă. Și acolo, privirea noastră cade apoi asupra a tot felul de întâmplări care s-au petrecut pe vremea cruciadelor. Odată cu primele trâmbițe suntem transportați înapoi pe vremea cruciadelor; dacă privim în ansamblu evoluția sufletului conștienței omenirii, ajungem în plină epocă a cruciadelor. Și aici vedem apărând, în perioada cruciadelor și a epocii aferente acestora, diferite personalități, care aveau realmente impresii colosal de puternice de la viețuirea lor în lumea spirituală. Întâlnim aici realmente, cum le-aș spune eu, geniile evlaviei. Este extraordinar de important să ne fie clar acest lucru. Întâlnim aici geniile pietății.
Și dacă mergem și mai departe în urmă, găsim în fața câmpului nostru de conștiență perioada de la Misterul de pe Golgota până la perioada cruciadelor și a tot ceea ce are legătură cu aceasta, și putem privi această perioadă ca o mai mică epocă de deschidere a celor șapte peceți. Înțelegem pe deplin această perioadă abia după ce ne sunt clare cele ce urmează. Gândiți-vă numai cât de multe personalități apar tocmai în perioada cruciadelor, care își îndreaptă aproape întreaga lor religiozitate spre interior, în adânc, în intensitatea sentimentului, în viețuirea mistică interioară. Aceasta începe atunci, în timp ce mai înainte, dacă se voia să se perceapă lumea divinului, se privea încă în sus, în întregul univers – în orice caz de către oamenii competenți, chiar dacă sub o presiune continuă datorată luptei cu curentul ce pornea de la Roma. Exista o înțelegere pentru Dumnezeul care trăiește, țese și acționează în fenomenul exterior, către care își ridicau privirea. După aceea însă totul este dirijat, mai mult sau mai puțin, către interior. Apar marile genii ale misticii. Înainte aveam o contemplare a universului drept revelație a divinului; după aceea avem o percepere cu simțirea, a ceea ce poate simți inima omenească drept aprindere interioară a luminii, astfel încât divinul să poată fi luminat din interiorul omului.
Și toate aceste etape pe care le descrie Apocalipsa există și în acțiunea de răspândire a creștinismului. Avem aici prima înaintare pașnic-victorioasă a creștinismului, răspândirea acestuia datorându-se de fapt puterii spiritului biruitor, a cuvântului biruitor. Creștinismul se răspândește, aș spune eu, în subteranele vieții sociale de la acea vreme. Avem apoi o a doua epocă, în care răspândirea creștinismului alungă de pe Pământ mult din ceea ce se numește pace. Creștinismul participă în mod substanțial la conflictul din cea de a doua etapă. Vedem apoi și perioada în care impulsul interior al creștinismului se stinge treptat, în care creștinismul devine religie de stat, ceea ce, desigur, înseamnă o stingere a impulsului creștin adevărat, originar. Și avem apoi epoca ce poate fi interpretată drept epoca celei de-a patra peceți, în care, așa cum am arătat, năvălește dintr-o dată mahomedanismul. Și așa se deschide în continuare pecete după pecete, și apoi, ceea ce se întâmplă sub influența cruciadelor, se întâmplă totuși sub influența importantelor genii religioase – lucru care se poate observa dacă urmărim mai exact ceea ce se întâmplă propriu-zis. Sub acest raport, întreaga istorie scrisă este de fapt de la un capăt la altul un fals.
Căci vedeți dumneavoastră, înainte de cruciade, întreaga răspândire a creștinismului s-a făcut într-un sens bun. Iar ceea ce s-a întâmplat iar și iar prin intermediul numeroșilor membri ai monahismului, chiar și rău din punct de vedere exterior, s-a întâmplat – în perioada când s-a răspândit creștinismul până la cruciade, în Europa în principal –, mai mult sau mai puțin, pornindu-se direct de la povestirile palestiniene. Evangheliile nu erau, ce-i drept, lectura laicilor, ele constituiau ocupația preoților. Însă ceea ce se întâmpla la acea vreme era complet sub influența a ceea ce puteau deduce preoții din Evanghelii. Preoțimea avea Evanghelia și cultul. Cultul era acel lucru prin care lumea suprasensibilă se oglindea în mod sensibil. Messa, liturghia/slujba de jertfă în sine, era pentru preoți un mijloc, în care ei vedeau porțile nemijlocite către suprasensibil. De aceea, treptat, ei au renunțat din ce în ce mai mult la a-și mai înălța privirea spre cerul înstelat pentru a căpăta revelația spiritual-divinului, iar toate acele vechi și minunate profeții, ce rămăseseră încă în legătură cu ceea ce astăzi de dimineață eu am numit astrosofie [Nota 40] – vizavi de astronomia și astrologia de astăzi –, toate aceste înțelepciuni vechi au fost treptat aproape cu totul voalate, ascunse, până în perioada cruciadelor.
În perioada cruciadelor, dintr-o dată, vedem apărând pretutindeni și oameni care colindau de la est la vest – fie unii care se întorceau direct din cruciade, fie alții care au venit ceva mai târziu – și la care au prins rădăcini niște lucruri care erau secrete ale Orientului. Au fost aduse atunci în Europa o sumedenie de scrieri din Orient, care mai târziu au dispărut ori s-au distrus. Acest lucru se datorează faptului că nu s-a vegheat la fel de vigilent, cum se face astăzi – cu un ochi de Argus –, asupra acelor scrieri rare. De aceea ne-a rămas foarte puțin din ceea ce exista consemnat în scris. Mult mai mult din spiritul creștinismului cosmic s-a transmis și s-a răspândit prin tradiție, pe cale orală, și asta s-a înrădăcinat chiar în vremea cruciadelor.
Atunci se deschide un fel de a șaptea pecete. Și relativ la respectul pentru ceva scris, nu trebuie decât să vă imaginați – dacă este adevărat că un profesor italian a descoperit manuscrisele lui Titus Livius, este totuși incert – furtuna care ar fi stârnită de statul italian astăzi pentru a pune mâna pe manuscrisele lui Titus Livius. Nu este nevoie să vă întoarceți prea mult în timp pentru a vedea că statul ar fi fost complet indiferent dacă se descoperea un lucru sau altul. Interesul pentru păstrarea lucrului scris este ceva ce a apărut abia mai târziu.
Relativ la aceasta, eu însumi am văzut, pe când lucram la arhiva Goethe-Schiller, o hârtiuță rătăcită. Atunci noi am primit o scrisoare scrisă de Goethe [Nota 41] care arăta cu totul neobișnuit: murdară, îngrozitor de jerpelită, ruptă. Pe atunci, pe când lucram la arhiva Goethe-Schiller, aceasta era deja o impietate. Nu se tratează în felul acesta o scrisoare a lui Goethe. Noi am încercat să aflăm ce se afla în spatele acestui lucru. Și ce să vezi, scrisoarea fusese odată în posesia lui Kuno Fischer [Nota 42], iar acesta dăduse pur și simplu scrisoarea la tipografie, însă nu a transcris-o, ci a trimis originalul, cu notițele și adnotările sale, la lucrătorii tipografi. Doar o minune a făcut ca, cu toate acestea, scrisoarea să se păstreze, deoarece pe atunci, în general, manuscrisele nu se păstrau.
Așadar, nu trebuie să ne surprindă faptul că în perioada în care creștinismul a ajuns în contact, prin cruciade, cu orientalismul, s-au răspândit în creștinism adevăruri, pe care astăzi le-am numi adevăruri cabalistice. Și probabil că în acea perioadă exista cineva care știa mai multe decât știa Jakob Böhme, fără însă să se facă vâlvă, în timp ce pe vremea lui Jakob Böhme deja se făcea tam-tam că exista un astfel de om precum Jakob Böhme.
Este perioada cruciadelor – și noi nu vrem să insistăm într-atât pe evenimentele exterioare, care sunt descrise în manualele de istorie, cât mai ales pe ceea ce se petrecea în conștiența oamenilor –, este perioada cruciadelor, perioada în care epoca peceților se transformă în epoca trâmbițelor. Naturile profund simțitoare au simțit întotdeauna perioada de la cruciade până în zilele noastre astfel, încât spuneau: Ah, este îngrozitor – privit din punct de vedere suprasensibil – ceea ce se petrece în sufletele omenești sub semnul sunetelor de trâmbiță. Dar oamenii de pe Pământ nu aud sunetele de trâmbiță.
Această conștiență ar trebui s-o aibă de fapt foarte mulți oameni despre acestă perioadă pe care noi o parcurgem chiar acum, perioada celei de-a șasea trâmbițe, despre care dumneavoastră știți în ce constă principala ei însușire și principalele ei efecte. O treime din oameni, așa se spune acolo (Apoc. 9, 15), va fi omorâtă. Aceasta se întâmplă, desigur, în timp. Prin această «omorâre» se are însă în vedere aici această inexistență a Eului în acei oameni, care au fost pregătiți deja dinainte prin forma de lăcustă.
Acestea sunt lucruri care îl obligă pe preot să privească mai profund în încrengătura de ițe a întâmplărilor propriu-zise. Preotul trebuie să aibă de-a face cu suprasensibilul. Peste tot, în toate direcțiile, noi suntem înconjurați de suprasensibil. Tot ceea ce se poate observa la oameni, în măsura în care ei au un corp fizic, este doar un mic fragment din viața omenească. Îndată ce noi pătrundem în suprasensibil, începem să vedem adevăratele fapte ale oamenilor și să vedem că adesea ei nu conștientizează urmările acestor fapte. Uneori nu putem ști absolut deloc ceea ce cauzează un om altui om, dacă trece pe lângă acesta fără să se sinchisească de el, deși în karma lui a fost înscris de fapt să se comporte în această viață pământească într-un anumit fel față de el. Cândva, mai târziu, această karmă va exercita, desigur, o constrângere mai mare, ea va fi atunci compensată, deși, propriu-zis, ar fi trebuit să fie compensată în această viață. Nu este nevoie să se observe acest lucru în viața fizică exterioară. Nu i se poate reproșa nimic omului respectiv, el și-a achitat din punct de vedere exterior, burghez, toate obligațiile sale, însă, probabil, în sensul legăturii cu evoluția cosmică, a făcut ceva care a lăsat niște răni teribil de adânci. Nu putem spune că aici vorbim de lucruri suprapământești/supranaturale, ci de lucruri suprasensibile, căci în lăuntrul pământescului, suprasensibilul se întâmplă continuu.
Vedeți dumneavoastră, a înțelege Apocalipsa în acest mod serios va fi o necesitate, pe măsură ce acel ceva, pe care eu l-am numit Christosul eteric, va deveni vizibil în omenire. De aceea, faptul că dumneavoastră, iubiții mei prieteni, ați vrut să faceți chiar din Apocalipsă obiectul discuțiilor noastre, corespunde deja unui sentiment foarte sănătos, care a izvorât din subconștientul cel mai profund. Poate că v-ați imaginat puțin diferit ceea ce eu pot oferi chiar în timpul prezent despre Apocalipsă, însă faptul că dumneavoastră ați voit să auziți din gura mea unele considerații despre Apocalipsă, aceasta a fost cu siguranță glasul epocii din inimile dumneavoastră. Și s-ar putea deja spune: Dacă în dumneavoastră s-a născut nevoia de a înțelege Apocalipsa, dacă voi și ca preoțime, cu toții la un loc, vă uniți în asemenea tendințe, asta arată că voi, într-un anumit sens, sunteți înrudiți cu autorul Apocalipsei, cu Ioan. Și atunci acest lucru, necesar înainte de toate pentru voi, această îmbibare cu spiritul Apocalipsei, nu va găsi nicio contradicție în faptul că se pot deosebi anumite epoci după principiul numărului șapte, că practic se poate începe de oriunde cu el și că prin acesta poți afla cum merg lucrurile. Nu vei afla în niciun caz conexiunile din evoluția cosmică, dacă nu aplici ca metodă de analizare principiul numărului. Vedeți dumneavoastră, prin acesta noi am atins acea latură a Apocalipsei, care este esențială și roditoare tocmai pentru epoca noastră.
Dar mai găsim presărate în Apocalipsă, de obicei în locurile în care șeptimea trece în altele, mai găsim deci și alte evenimente. Acolo ne întâmpină iarăși ceva, ce necesită neapărat o clarificare. Gândiți-vă doar că întâlniți acolo niște numere: Într-un anumit interval de timp sunt atâția și atâția oameni care poartă pe fruntea lor pecetea lui Dumnezeu, care deci aparțin de norocoșii, care sunt într-un fel salvați sau mântuiți sau cum vreți să spuneți (Apoc. 7, 4–8); ceilalți însă nu pot deloc să ajungă la o mântuire. Dacă Apocalipsa este citită într-un mod exterior, există ceva care la prima citire are ceva deprimant.
Trebuie însă să ne fie clar, că în scrierile vechi, peste tot se face o deosebire între evoluția unei rase și evoluția individuală a oamenilor. Trebuie să ne fie absolut clar, că în vremurile anterioare niciun individ nu se simțea în vreun fel deprimat atunci când se spunea că dintr-o rasă vor fi salvați cândva atâția și atâția oameni, iar ceilalți vor pieri. Căci nici unul nu se socotea printre aceștia, deoarece se gândea la modul real exact ca în ziua de azi, când un om se grăbește să-și facă o asigurare de viață. Aici se face o estimare probabilistică a numărului de ani pe care îi mai ai de trăit. Companiile de asigurări, nu-i așa, nu acceptă oameni care, probabil, vor muri în curând; căci dacă ele vor asigura doar oameni care mor în curând, vor avea curând casele goale. Ele vor să aibă oameni care trăiesc mult și depun cât mai mult timp bani în bancă; de aceea ele trebuie să calculeze cu ajutorul unui calcul probabilistic, care este o metodă foarte interesantă de calcul, la care se iau în considerare cele mai diferite antecedente ale respectivului, durata aproximativă de viață a celui ce trebuie asigurat. Până acum eu n-am găsit pe nimeni care să se simtă obligat să moară în momentul pe care compania de asigurări l-a calculat cu aproximație conform metodei ei, cu siguranță corectă. Așa ceva nu există; nu te simți obligat să mori chiar în momentul acela. Iar la baza acestui lucru stă de asemenea o realitate. Îndată ce ai intrat în număr, nu sesizezi treapta de spiritualitate pe care se află individualitatea omenească.
Vedeți dumneavoastră, când spui astfel de lucruri, se atinge un anumit mister, un secret ocult. El se bazează pe faptul că se crede, că dacă numeri una, două, trei, patru, cinci individualități și apoi aplici acest număr la spiritual, atunci această numărare ar trebui să aibă o importanță și pentru lumea spirituală. Acesta însă ea nu o are în același mod. Principiul numărului apare în momentul în care lumea spirituală iese la lumină și se revelează, de exemplu, în anul cosmic platonic sau în numărul de respirații și așa mai departe, în general oriunde lumea spirituală iese la iveală. Astfel că atunci când te ridici la conștiența spirituală, ai nevoie la graniță, la pragul către lumea spirituală, de număr. Acolo nu poți înainta dacă nu ai numărul sau ceva asemănător numărului. Dacă însă te afli dincolo, în spiritual, și dorești să începi ceva cu numerele, atunci nimic nu se potrivește. De aceea, un astfel de scrib, precum autorul Apocalipsei, poate foarte bine, atunci când vorbește despre evoluția raselor care se perindă pe Pământ, să spună: Atâția și atâția sunt cei care vor fi salvați și atâția și atâția vor pieri – data viitoare vom vedea ce înseamnă aceste numere –, însă prin aceasta, individualitatea omenească nu se poate simți afectată, căci aceste numere trebuie raportate desigur la evoluția raselor, și nu la individualitatea omului.
Data viitoare voi explica în continuare cum este posibil să înțelegem mai exact aceasta.
