De lumea vizibilă, perceptibilă pe cale exterioară, ține lumea invizibilă, care formează împreună cu ea un întreg. Acest lucru apare cu toată claritatea dacă ne întoarcem privirea de la lumea animalelor spre lumea plantelor.
Plantele, care îl bucură, înainte de toate, pe om, încolțesc şi răsar din pământ şi ne dau ocazia să simţim ceva tainic. Când voința animalului, întreaga activitate interioară a animalului, îi apare omului la început drept ceva tainic, el poate, totuşi, să-şi spună: Există această voință, şi pe baza acestei voințe apare forma, toate manifestările animale sunt o consecință a acestei voințe. – Dar în ceea ce priveşte planta, care apare sub o formă atât de diversă la suprafața pământului, care se dezvoltă mai întâi din sămânță cu ajutorul pământului şi cu ajutorul atmosferei într-un mod atât de tainic, omul trebuie să simtă că trebuie să fie prezent un alt element pentru ca această lume a plantelor să-l poată întâmpina sub forma sub care se prezintă ea.
Observația spirituală ne conduce imediat, când privim lumea plantelor, spre o multitudine de entități, care le erau cunoscute oamenilor în vremurile vechi ale clarvederii umane instinctive, dar apoi au fost uitate şi astăzi mai apar doar nişte nume, pe care le folosesc poeții, nişte entități cărora omenirea actuală nu le mai atribuie nicio realitate. Dar, pe măsură ce ființelor care zboară şi urzesc în jurul plantei nu li se mai atribuie nicio realitate, înțelegerea pentru lumea plantelor se pierde; această înțelegere pentru lumea plantelor, care ar fi necesară, de exemplu, pentru arta vindecării, s-a pierdut complet pentru omenirea actuală.
Ei bine, noi am cunoscut deja o legătură foarte importantă a lumii plantelor cu lumea fluturilor; numai că aceasta ne apare în fața sufletului dacă pătrundem mai adânc cu privirea în întreaga. urzire şi activitate a lumii plantelor.
Planta îşi înfige rădăcina în sol. Cel care poate urmări care anume parte a plantei pătrunde în sol o poate face cu privirea spirituală, şi aceasta trebuie să fie o privire care să observe cum în jurul rădăcinii plantei se agită şi urzesc nişte spirite elementare ale naturii. Putem urmări aceste spirite elementare, pe care o concepție veche le numea gnomi, pe care noi le putem numi spirite ale rădăcinii printr-o contemplare imaginativă şi inspirată, aşa cum urmărim în lumea fizică viața omului şi viața animalului. Putem pătrunde oarecum cu privirea în lumea sufletească a acestor spirite elementare, a acestei lumi a spiritelor rădăcinii.
Aceste spirite ale rădăcinii formează o populație deosebită a Pământului, care este invizibilă pentru privirea exterioară, dar care este cu atât mai vizibilă în efectele ei; căci nu ar putea lua naştere nicio rădăcină dacă între rădăcină şi sol nu ar exista o legătură prin intermediul acestor spirite ciudate ale rădăcinii, care conduc elementul mineral al pământului, prin nişte curenți, pentru a-l apropia de rădăcinile plantei. Fireşte, eu mă refer aici la procesul spiritual care stă la baza acestui fenomen.
Aceste spirite ale rădăcinii, care sunt prezente peste tot în sol, care se simt foarte bine în sânul rocilor şi minereurilor mai mult sau mai puțin transparente sau şi de natură metalică, pentru că locul lor propriu-zis este aici, dacă e vorba să facă legătura dintre elementul mineral şi rădăcina plantei sunt umplute cu o spiritualitate interioară, pe care o putem compara numai cu ceea ce putem sesiza în natura spirituală interioară a ochiului uman, a urechii umane. Spiritele rădăcinii, în ceea ce priveşte natura lor spirituală, sunt în întregime simţ. De fapt, ele nu constau din nimic altceva decât din simţ, sunt în întregime simţ, şi anume, un simţ care este totodată intelect, care nu numai că vede şi aude, ci care, în procesul văzului şi al auzului, înțelege imediat cele văzute şi auzite, care nu numai că primeşte de peste tot impresii, ci captează de peste tot idei. – Ei bine, noi putem indica, de asemenea, modul în care îşi captează aceste spirite ale rădăcinii ideile. Planta răsare din pământ (vezi Fig.1). Ea ajunge în legătură cu Universul extrapământesc şi cu nişte curenți spirituali venind de sus, care se revarsă, mai ales în anumite anotimpuri (vezi desenul, violet), din flori, din fructul plantei, până jos, la rădăcină, se revarsă în pământ. Şi, aşa cum noi ne îndreptăm ochii spre lumină şi vedem, tot astfel, spiritele rădăcinii îşi îndreaptă facultatea lor de percepţie spre ceea ce picură de sus în jos, prin plantă, în pământ. Ceea ce le întâmpină picurând aici este ceea ce a trimis lumina în flori, ceea ce a trimis căldura Soarelui în plante, ceea ce a trimis aerul în frunză, ba chiar ceea ce au modelat stelele îndepărtate ca forme ale plantelor. Planta adună ţainele Universului, le trimite în sol, iar gnomii preiau în sine aceste taine ale Universului din ceea ce le picură, spiritual, din plantă. Şi, prin faptul că ei poartă, mai ales începând din toamnă, de-a lungul iernii, în peregrinările prin minereuri şi roci, ceea ce le-au picurat plantele, prin aceasta ele devin acele fiinţe din interiorul Pământului care poartă, în peregrinările lor, străbătând prin pământ, ideile întregului Univers. Lumea este construită din spiritul cosmic, este o întrupare a ideilor cosmice, a spiritului cosmic. Gnomii preiau prin intermediul plantelor, care sunt pentru ei ceea ce sunt pentru noi razele de lumină, ideile Universului şi le poartă în interiorul Pământului în deplină conştienţă, de la minereu la minereu, de la piatră la piatră.
Tabla 1Ne îndreptăm privirea în jos, în adâncurile Pământului, nu pentru a căuta aici idei abstracte pentru nişte legi ale naturii care ar acţiona pur mecanic, ci ca să vedem gnomii care colindă şi se plimbă, care sunt păstrătorii luminoşi ai inteligenţei universale în interiorul Pământului. Pentru că aceşti gnomi înțeleg în acelaşi timp ceea ce văd, au, în comparaţie cu oamenii, o cunoaştere de aceeaşi natură; sunt fiinţe inteligente, sunt cu totul inteligenţă. La ei totul este inteligenţă, dar o inteligenţă universală, care, de aceea, priveşte în jos spre inteligenţa umană ca la ceva imperfect. De fapt, lumea gnomilor râde de noi, cu inteligenţa noastră care se căzneşte din greu, care se luptă, cu care noi sesizăm uneori un lucru sau altul, în timp ce gnomii nu au nevoie deloc să reflecteze. Ei văd ceea ce este raţional în lume şi sunt deosebit de ironici când observă că omul trebuie să depună eforturi pentru a înțelege un lucru sau altul. Cum vine asta – spun gnomii –, cum vine asta să faci mai întâi eforturi şi să reflectezi? Doar înțelegi imediat tot ceea ce vezi. Oamenii sunt proşti – aşa spun gnomii –, căci ei trebuie mai întâi să reflecteze.
Şi aş putea spune că gnomii devin ironici până la obrăznicie când le vorbeşti de logică. La ce bun un asemenea lucru superfluu, să te orientezi după gândire? Doar gândurile sunt prezente. Ideile curg prin plante. De ce îşi vâră oamenii nasul atât de adânc în pământ, să vadă cum este rădăcina plantei, şi nu lasă să le picure în nas ceea ce le spune plantelor Soarele? Atunci ei ar şti! Dar cu logica – spun gnomii –, cu ea nu poţi avea altceva decât nişte părţi foarte mici de cunoaştere.
Astfel, gnomii sunt în interiorul Pământului purtătorii ideilor Universului, ale Cosmosului. Dar lor nu le place deloc elementul pământ. Ei se învârt încolo şi încoace în pământ cu idei ale Universului, dar, de fapt, urăsc domeniul pământesc. Este un loc din care ar vrea foarte mult să evadeze. Fireşte, ei rămân, totuşi, în acest domeniu pământesc – veţi vedea îndată de ce –, dar îl urăsc, căci elementul pământesc formează pentru gnomi un pericol permanent, pentru că îi ameninţă în permanenţă cu perspectiva ca ei să ia o anumită formă, şi anume, formele acelor fiinţe pe care le-am descris data trecută, forme de amfibieni, mai ales forme de broaşte şi de broaşte râioase. Şi sentimentul gnomilor este acesta: Dacă te uneşti prea strâns cu pământul, iei o formă de broască sau de broască râioasă. Şi ei sunt tot timpul gata să evite să se unească prea strâns cu pământul, pentru a nu primi această formă; ei se apără neîncetat împotriva acestei forme pământeşti, care îi ameninţă chiar în elementul în care se află. Ei trăiesc în elementul pământesc-umed; acolo îi ameninţă neîncetat forma de amfibieni. Ei se smulg neîncetat din acest element şi se umplu cu ideile Universului extrapământesc. Ei reprezintă în interiorul Pământului, domeniul extrapământesc, pentru că trebuie să evite în permanenţă să se unească strâns cu domeniul pământesc; altfel fiinţele individuale ar primi forma lumii amfibienilor. Şi, tocmai datorită acestui sentiment de ură, de antipatie, aş putea spune, faţă de domeniul pământesc, dobândesc gnomii forţa de a scoate plantele afară din pământ. Ei se desprind în permanenţă cu forţa lor fundamentală de elementul pământ şi, odată cu acest imbold, plantele primesc direcţia de creştere în sus; trag plantele în sus împreună cu ei. Antipatia gnomilor faţă de elementul pământ este ceea ce face ca plantele să rămână în domeniul pământesc numai cu rădăcina, apoi să crească în sus, ieşind din domeniul pământesc; aşadar, gnomii smulg plantele din forma lor specifică pământului şi le fac să crească în sus.
Apoi, după ce planta a crescut în sus, după ce a părăsit domeniul gnomilor şi a trecut din domeniul elementului umed-pământesc în domeniul umed-aerian, plantele dezvoltă ceea ce ajunge să ia, în frunze, formă fizică exterioară. Dar în tot ceea ce este acum activ în frunză acţionează, la rândul lor, alte entităţi, nişte spirite ale apei, nişte spirite elementare ale elementului apă numite de o clarvedere instinctivă mai veche ondine. Aşa cum vedem că în jurul rădăcinii se învârt şi urzesc fiinţele gnomilor, tot astfel, în apropierea solului, observând cu plăcere tendinţa în sus, pe care au dat-o gnomii, vedem aceste fiinţe ale apei, aceste fiinţe elementare ale apei, aceste fiinţe ale ondinelor.
Aceste fiinţe ale ondinelor, conform naturii lor interioare, sunt altfel decât gnomii. Ele nu se pot îndrepta spre Univers, ca un organ de simţ, ca un organ de simţ spiritual. Ele, de fapt, se pot implica doar în urzirea şi activitatea întregului Cosmos în elementul aerian-umed, şi prin aceasta ele nu sunt nişte spirite luminoase, ca gnomii. Ele visează neîncetat aceste ondine, dar visarea lor este totodată propria lor existenţă. Ele nu urăsc atât de puternic pământul ca gnomii, dar sunt sensibile faţă de domeniul pământesc. Ele trăiesc în elementul eteric al apei, îl străbat înotând şi plutind. Sunt foarte sensibile faţă de tot ceea ce este peşte, căci le ameninţă forma de peşte, pe care o şi iau uneori, dar o abandonează imediat, pentru a trece într-o altă metamorfoză. Ele îşi visează propria existenţă. Şi, în timp ce îşi visează propria existență, ele unesc şi desfac, unesc şi separă substanțele aerului, pe care le introduc în mod tainic în frunze şi le apropie de ceea ce au împins în sus gnomii. Gnomii împing în sus ființa plantei (vezi Fig.1, luminos). Aici ea s-ar usca, dacă nu s-ar apropia din toate părțile ființele ondinelor şi dacă ele nu s-ar manifesta, în această conştiență de vis în care plutesc în jurul plantelor, dacă nu ar apărea, nu putem spune altfel, drept chimişti cosmici. Ondinele visează combinarea şi separarea substanțelor. Şi acest vis, în care trăiesc plantele, în care creşte planta, când părăseşte solul şi se îndreaptă în sus, acest vis al ondinelor este chimistul cosmic care produce în plantă, pornind din frunze, combinarea şi separarea tainică a substanţelor. Astfel, am putea spune că ondinele sunt chimiştii vieții plantelor. Ele visează chimia. În ele este prezentă o spiritualitate extraordinar de delicată, o spiritualitate care îşi are elementul ei acolo unde se ating apa şi aerul. Ondinele trăiesc total în elementul umed; dar ele îşi găsesc mulțumirea interioară atunci când ajung undeva la o suprafață, chiar dacă numai la suprafața unei picături sau a unei alte forme de apă. Căci întreaga lor strădanie constă în a evita să primească forma, forma durabilă de peşte. Ele vor să rămână în stare de metamorfoză, într-o stare de veşnică, neîncetată posibilitate de transformare. Dar în această stare de transformare în care visează despre stele şi despre Soare, despre lumină şi despre căldură ele devin chimiştii care fac să se dezvolte mai departe, pornind de la frunză, planta, care a fost împinsă în sus de forța gnomilor. Şi atunci planta dezvoltă frunzele (vezi Fig.1), şi aspectul tainic se dezvăluie ca vis al ondinelor în care creşte planta.
Dar, pe măsură ce planta creşte în visul ondinelor, ea ajunge, crescând în sus, într-un alt domeniu, în domeniul acelor spirite care trăiesc, la rândul lor, în elementul aerian-caloric, aşa cum gnomii trăiesc în elementul umed-pământesc, iar ondinele în elementul umed-aerian. Astfel, în elementul aerian-caloric trăiesc acele entități pe care o clarvedere veche, instinctivă, le-a numit silfide. Dar, pentru că aerul este străbătut peste tot de lumină, silfidele, care trăiesc în elementul aerian-caloric, pătrund până în domeniul luminii, sunt înrudite cu lumina şi sunt sensibile mai ales față de ceea ce se manifestă ca mişcări mai fine, dar mai ample, în cadrul atmosferei.
Dacă priviți primăvara sau toamna un stol de rândunele, care, în zborul lui, pune în vibrație corpul aerian, produce un curent de aer mişcător, acest curent de aer mişcător, care este însă prezent la orice pasăre, înseamnă pentru silfide ceva audibil. Pentru silfide, această vibrație face să răsune acordurile unei muzici cosmice. Când călătoriți, să spunem, pe un vapor şi se apropie în zbor nişte pescăruşi, în aerul pus în mişcare de zborul pescăruşilor se manifestă un sunet spiritual, o muzică spirituală, care însoțeşte vaporul.
La rândul lor, silfidele sunt acele ființe care se desfăşoară şi se manifestă în aceste sunete şi îşi găsesc patria lor în aceşti curenți de aer în mişcare. Ele îşi găsesc patria în elementul aerului mişcător care răsună spiritual, şi percep aici ceea ce trimite forța luminii în aceste vibraţii ale aerului. Dar atunci silfidele, care sunt în sine nişte entități mai mult sau mai puţin adormite, se simt cel mai bine, se simt ca acasă, peste tot acolo unde prin aer zboară păsări. Când o silfidă este constrâsă să zboare prin aerul lipsit de păsări, pentru ea este ca şi cum s-ar fi pierdut pe sine. Când îi apare în aer o pasăre, asupra silfidei coboară ceva absolut deosebit. A trebuit să descriu adesea un anumit proces referitor la om, acel proces care face ca sufletul uman să-şi spune sieşi „eu”. Am făcut adesea trimitere la afirmația lui Jean Paul [Nota 1] care spune că omul, când ajunge pentru prima dată la reprezentarea-Eu, e ca şi cum ar privi în cel mai intim sanctuar al sufletului. Silfida nu priveşte într-un asemenea sanctuar intim al propriului suflet, ci vede pasărea şi asupra ei se pogoară sentimentul Eului. Silfida îşi găseşte Eul în ceea ce trezeşte în ea pasărea care zboară prin aer. Şi, prin faptul că aşa stau lucrurile, prin faptul că ea îşi aprinde Eul în exterior, silfida devine purtătoarea iubirii cosmice prin spațiul aerian. Prin faptul că ea trăieşte ceva asemănător cu dorinla umană, dar nu îşi are Eul în interior, ci în lumea păsărilor, silfida este totodată purtătoarea dorințelor de iubire prin Univers.
De aceea, putem observa cea mai profundă simpatie a silfidelor față de lumea păsărilor. Dacă gnomul urăşte lumea amfibienilor, dacă ondina este sensibilă şi nu se poate apropia de peşte, vrea să fugă de peşte, simte o groază, într-un anumit sens, față de peşte, în schimb, silfida vrea să se apropie de pasăre, se simte bine când poate aduce în prejma penajului ei aerul plutitor-răsunător. Şi, dacă ați întreba pasărea de la cine învață ea să cânte, ați auzi că inspiratorul ei este silfida. Silfida simte o mulțumire în contact cu forma păsării. Dar ea este oprită de ordinea cosmică să devină pasăre, pentru că are o altă misiune. Ea are misiunea de a apropia cu iubire lumina de plante (vezi Fig.1, luminos şi roşu). Aşa cum ondina este chimistul, silfida este pentru plantă purtătorul luminii. Ea pătrunde planta cu lumină; ea introduce în plantă lumina.
Prin faptul că silfida introduce în plantă lumina, aici se produce ceva foarte ciudat. Vedeți dumneavoastră, silfida introduce neîncetat în plantă lumina. Lumina, adică forța silfidei din plantă, acționează asupra forțelor chimice pe care le introduce ondina în plantă. Aici are loc o conlucrare între lumina silfidei şi chimia ondinei (vezi Fig.1, roşu). Aceasta este o activitate plastică deosebită. Silfidele urzesc înăuntru, din lumină, cu ajutorul substanțelor care se revarsă aici şi sunt prelucrate de ondine, o formă de plantă ideală. Silfidele urzesc, propriu-zis, în plantă, din lumină şi prin activitatea chimică a ondinelor, planta originară. Şi când planta se ofileşte toamna şi tot ceea ce este materie dispare, atunci aceste forme ale plantelor ajung să picure în jos, iar gnomii le percep, percep ce a revărsat lumea asupra plantei, Soarele prin intermediul silfidelor, aerul prin intermediul ondinelor. Gnomii percep aceste lucruri. Astfel, gnomii sunt ocupați tot timpul iernii să perceapă ce picură din plante jos, în pământ. Aici ei percep ideile lumii picurate în formele plantelor, care sunt modelate plastic cu ajutorul silfidelor şi intră în pământ sub forma lor de idei-spirit.
Fireşte, acei oameni care studiază planta numai din punct de vedere material, care o consideră numai ca pe ceva material, nu ştiu nimic despre această formă-idee-spirit [Nota 2]. De aceea, aici, în acest punct, pentru cercetarea materială a plantei intervine un lucru care nu este nimic altceva decât o eroare grandioasă, o eroare teribilă. O să vă schiţez această eroare.
Veți găsi peste tot felul în care descrie ştiința materialistă lucrurile: Planta îşi înfige rădăcina în sol, ea dezvoltă deasupra solului frunzele, în cele din urmă florile, în flori, staminele, apoi ovarul, şi apoi, de regulă, este transportat polenul din antere, din stamine, de la o altă plantă, şi ovarul este fecundat, şi prin aceasta se formează sămânța noii plante. Ovarul este considerat partea feminină, iar ceea ce vine din stamine, partea masculină, nici nu am putea considera altfel lucrurile, atât timp cât rămânem ancorați în materialism, căci acest proces arată, într-adevăr, ca, o fecundare. Dar nu aşa stau lucrurile, ci, pentru a înțelege, în general, fecundarea, aşadar, reproducerea plantei, noi trebuie să ştim că din ceea ce produc marii chimişti, ondinele, în plante, din ceea ce produc silfidele ia naştere mai întâi forma plantei, forma ideală a plantei, care este cufundată în pământ şi este păstrată de gnomi. Această formă a plantei se află jos. Aici, înăuntru, ea este ocrotită de gnomi, după ce ei au privit-o, au contemplat-o. Pământul devine sânul matern pentru ceea ce picură jos, în pământ. Şi aici avem cu totul altceva decât ceea ce descrie ştiința materialistă.
După ce a trecut prin domeniul silfidelor, planta ajunge, sus (vezi Fig.2, Tabla1), în sfera Spiritelor elementare ale focului. Şi Spiritele focului sunt locuitorii domeniul caloric-luminos; când căldura pământului este cea mai ridicată sau a devenit potrivită, ele adună căldura. Aşa cum silfidele adună lumina, tot astfel, Spiritele focului adună căldura şi o transportă în florile plantelor.
Ondinele introduc în plante acțiunile eterului chimic, silfidele introduc în plante acțiunile eterului luminii, spiritele focului introduc în florile plantelor acțiunile eterului căldurii. Iar polenul din flori este ceea ce slujeşte ca mic vehicul aerian prin care Spiritele focului transportă căldura în semințe. Căldura este adunată de peste tot cu ajutorul filamentelor staminale şi este transportată de filamente în semințele din ovar. Ceea ce se formează, în ovar este, în ansamblu, partea masculină, care vine din Cosmos. Nu ovarul este partea feminină, şi anterele filamentelor staminale ar fi partea masculină! În principiu, în floare nu are loc nicio fecundare, ci doar este prefigurată sămânța masculină. Ei bine, ceea ce se manifestă ca fecundare este procesul prin care Spiritele focului unesc sămânța cosmică masculină din floare, extrasă din căldura Universului, cu partea feminină, care este picurată în pământ deja mai înainte, de la formarea plantei, aşa cum v-am spus, ca formă ideală, care odihneşte aici, înăuntru. Pentru plantă, pământul este mama, cerul este tatăl. Ceea ce se desfăşoară în afara domeniului pământesc nu este pentru plantă sân matern. Este o eroare colosală să credem că principiul matern al plantei se află în ovar. Aici se află partea masculină extrasă din Univers cu ajutorul Spiritelor focului. Partea maternă este transportată în jos, în plantă, ca formă ideală, din cambiul plantei, care se pregăteşte atât în direcția scoarței, cât şi în direcția lemnului. Și fecundarea este ceea ce ia naştere pe baza interacțiunii dintre activitatea gnomilor şi activitatea Spiritelor focului. De fapt, gnomii sunt mamoşii spirituali ai reproducerii plantelor. Fecundarea are loc în timpul iernii, jos, în pământ, după ce seminlele au ajuns în pământ şi întâlnesc formele pe care le-au receptat gnomii din acțiunea silfidelor şi ondinelor şi pe care ei le transportă acolo unde aceste forme pot întâlni semințele care urmează să fie fecundate.
Aşadar, vedeți: Prin faptul că oamenii nu cunosc spiritualul, prin faptul că nu ştiu cum participă la creşterea plantelor, prin urzirea şi activitatea lor, gnomii, ondinele, silfidele şi Spiritele focului – pe care le-am numit mai înainte salamandre –, oamenilor le este foarte confuz procesul de fecundare din lumea vegetală. Aşadar, în afara pământului nu are loc nicio fecundare, ci pământul este mama lumii vegetale, cerul este tatăl lumii vegetale. Aceasta este situația în sensul absolut literal al cuvântului. Fecundarea plantelor are loc prin faptul că gnomii preiau de la Spiritele focului ceea ce acestea au transportat în ovare, drept căldură cosmică concentrată, pe micile vehicule aeriene formate de polenul de pe antere. Astfel, Spiritele focului sunt purtătorii căldurii.
Acum, fireşte, veți înțelege uşor cum are loc întreaga dezvoltare a plantei. Mai întâi jos, cu ajutorul a ceea ce le vine de la Spiritele focului, gnomii dau viață plantei şi o împing în sus. Ei sunt protectorii vieții. Ei aduc în preajma rădăcinii acel eter al vieții în care trăiesc. Apoi, ondinele au grijă în plantă de eterul chimic, silfidele de eterul luminii, Spiritele focului de eterul căldurii. Apoi, fructul eterului căldurii se uneşte din nou cu ceea ce este jos viață. Putem înțelege planta numai dacă o privim în legătură cu tot ceea ce zboară, urzeşte şi trăieşte în jurul ei. Şi ajungem la interpretarea justă a celui mai important proces la plantă numai dacă pătrundem aceste lucruri, numai dacă le pătrundem în mod spiritual.
Este interesant, după ce am cunoscut acest lucru, să revedem acea notiţă a lui Goethe, care se supără atât de teribil, în discuţia cu un botanist, pentru că oamenii vorbesc de nunţi veşnice aici, sus, la plante [Nota 3]. Goethe era supărat deoarece se spunea că pe o pajişte ar avea loc doar nunţi. I se părea ceva nenatural. Dar el avea un simţ instinctiv foarte sigur. Goethe încă nu putea şti despre ce e vorba, propriu-zis, dar, pe baza unui simţ instinctiv, era foarte sigur de ceea ce afirma. Pe baza simţului său instinctiv, el nu putea concepe că aici, sus, în lumea florilor, ar putea avea loc o fecundare. Numai că el nu ştia ce se petrece jos, în sol, el nu ştia că pământul este pentru plante sânul matern. Dar Goethe a simţit în mod instinctiv că aici, sus, nu are loc ceea ce consideră toţi botaniştii. Ei bine, cunoaşteţi şi dumneavoastră, pe de o parte, legătura strânsă dintre plantă şi pământ. Dar trebuie să mai luaţi în considerare şi altceva.
Vedeţi dumneavoastră, când aici, sus, se învârt Spiritele focului, mai ales când transportă polenul de pe antere, ele nu au decât un sentiment. Este un sentiment mai intens decât sentimentul silfidelor. Silfidele îşi simt Sinea, Eul lor, prin faptul că văd zburând în jur pasările. Spiritele focului au acest sentiment şi mai intens faţă de lumea fluturilor şi, în general, faţă de întreaga lume a insectelor. Acestor Spirite ale focului le place cel mai mult să meargă pe urma insectelor tocmai pentru a trasporta căldura în ovare. În transportarea căldurii concentrate care trebuie să intre în pământ pentru a se uni cu forma ideală, Spiritele focului se simt înrudite intim cu lumea fluturilor şi, în general, cu întreaga lume a insectelor. Ele merg peste tot pe urmele insectelor, care zboară din floare în floare. Şi astfel, când urmărim aceste insecte care zboară din floare în floare, avem sentimentul: Fiecare asemenea insectă care zboară din floare în floare are o aură absolut deosebită, care nu poate fi explicată foarte bine numai pornind de la insecta însăşi. Mai ales albinele, cu aura lor strălucitoare, care luminează, care licăreşte, care sclipeşte minunat, albinele care zboară din floare în floare pot fi percepute foarte greu în privinţa aurei lor. De ce? Pentru că insecta albină este însoțită peste tot de Spiritul focului, care se simte atât de înrudit cu ea, încât albina se află aici, iar pentru contemplarea spirituală ea apare învăluită într-o aură care este, de fapt, Spiritul focului. Când albina zboară prin aer de la o plantă la alta, de la un pom la altul, ea zboară cu o aură care îi este dată, de fapt, de Spiritul focului. Spiritul focului nu numai că îşi simte în prezenţa insectei Eul, ci el vrea să fie unit complet cu insecta.
Dar tocmai prin aceasta primesc insectele acea forţă despre care v-am vorbit, care se manifestă în Cosmos prin această licărire în exterior. Insectele dobândesc astfel această forţă de a spiritualiza complet materia fizică ce se uneşte cu ele şi de a face să radieze în spaţiul cosmic materia fizică spiritualizată. Dar, exact aşa cum la o flăcără-căldura este mai întâi cea care face să apară lumina, tot astfel, la suprafaţa pământului insectele fac să licărească în spaţiul cosmic ceea ce îl atrage apoi pe om când el trebui să coboare în încarnare. Insectele sunt acele entităţi (vezi Fig.3, roşu şi galben) în care Cosmosul, Spiritele focului care zboară în jurul lor aprind entuziasmul spre aceste fapte. Şi, dacă Spiritele focului acţionează, pe de o parte, pentru ca în Cosmos să se reverse materie pătrunsă de foc, ele acţionează, pe de altă parte, pentru ca în interiorul Pământului să pătrundă focul concentrat, căldura concentrată, pentru a trezi, cu ajutorul gnomilor, forma spirituală care este picurată de silfide şi ondine în pământ.
Vedeţi dumneavoastră, acesta este procesul spiritual al lumii vegetale. Şi fiinţa plantei apare ca o lume atât de tainică pentru că inconştientul omului presimte că se întâmplă ceva deosebit cu planta care înfloreşte, care răsare. Taina nu este, fireşte, decriptată, căci misterelor minunate nu li se şterge pulberea de pe aripile de fluture; dar, aş putea spune, ceea ce îl încântă şi îl înalţă de obicei pe om la plantă apare într-un mod şi mai minunat atunci când nu este prezentă numai planta fizică, ci atunci când el înţelege această muncă minunată de aici, de jos, a lumii gnomilor, nemijlocit inteligentă, care plăsmuieşte într-un mod absolut intelectul, care împinge mai întâi forţa plantelor în sus. Aşa cum, într-un anumit fel, intelectul uman nu este supus forţei gravitaţiei, aşa cum noi ne purtăm capul fără a-i simţi greutatea, tot astfel gnomii biruie cu intelectul lor de lumină elementul pământesc şi împing planta în sus. Dar viaţa ar pieri dacă nu ar fi aprinsă de chimism. Ondinele aduc chimismul. Iar acesta trebuie să fie străbătut de lumină.
Astfel, vedem, de jos şi până sus, aş putea spune, în negrul albăstrui al forţei gravitaţiei (vezi Fig.4, Tabla 2), căreia îi este dat imboldul în sus pornind de la gnomi, şi, învârtindu-se în jurul plantei, sugerată în frunze, forţa ondinelor, care combină şi separă substanţe, pentru ca planta să crească în sus. De sus în jos, de la spiritele-silfide, în plantă este integrată lumina, care modelează acum o formă plastică, şi aceasta, la rândul ei, coboară, ca formă ideală, şi este primită de sânul matern al pământului. Şi apoi, din nou, planta este înconjurată de Spiritele focului, care concentrează în micile punctişoare ale seminţelor căldura cosmică, aceasta este apoi coborâtă şi predată, odată cu forţa seminţei, gnomilor, astfel încât gnomii pot face să ia naştere, din foc şi viaţă, aici jos, plantele.
Tabla 2Vedeţi, de asemenea, că pământul îşi datorează, de fapt, forţa lui de respingere, densitatea lui, antipatiei gnomilor şi a ondinelor faţă de amfibieni şi peşti. Dacă pământul este dens, atunci densitatea este această antipatie prin care gnomii şi ondinele îşi menţin forma lor. Când pe pământ este trimisă lumină şi căldură, aceasta este totodată expresia acelei forţe de simpatie, a forţei purtătoare de iubire a silfidelor, care este purtată prin spaţiul cosmic, şi a forţei purtătoare de jertfă a Spiritelor focului care se coboară aici, jos. Astfel, am putea spune: Deasupra pământului, densitatea pământului, magnetismul pământului șși greutatea pământului, prin faptul că tind în sus, se unesc cu forţa de iubire şi forţa de jertfă, care tind în jos. Şi în această întrepătrundere a forței de iubire-jertfă, care curge în jos, şi a forţelor densității, greutăţii şi a forţei magnetice, care tind în sus, pe suprafaţa pământului se dezvoltă, acolo unde cele două se întâlnesc, lumea vegetală, care este o expresie exterioară a interacţiunii dintre iubirea cosmică, jertfa cosmică, greutatea cosmică şi magnetismul cosmic.
Aţi văzut, astfel, despre ce este vorba când ne îndreptăm privirea spre lumea vegetală, care ne încântă, ne înalță şi ne place. Putem adăuga, la observarea aspectului fizic, sensibil, dacă suntem în stare, aspectul spiritual, suprasensibil. Acest lucru face posibilă, totodată, corectarea erorii capitale a botanicii materialiste, care crede că fecundarea ar avea loc aici, sus. Ceea ce are loc aici nu este fecundarea, ci prepararea seminţei masculine cereşti a plantei pentru ceea ce este pregătit pentru plantă în sânul matern al Pământului.
