În studiul nostru despre Misteriul lui Michael au iradiat adevărurile despre Misteriul de pe Golgota. Acest lucru se explică prin aceea că Michael este puterea care îl conduce pe om, într-un mod benefic lui, la Christos.
Misiunea lui Michael este însă una care, în devenirea cosmică a omenirii, se repetă într-o succesiune ritmică. O repetare a acţiunii sale binefăcătoare a fost înaintea Misteriului de pe Golgota. Pe atunci ea era legată de tot ceea ce trebuia să reveleze activ pentru Pământ forţa lui Christos, aflată încă în exteriorul Pământului, pentru ca omenirea să poată evolua. După Misteriul de pe Golgota, misiunea lui Michael se supune celor ce urmează să se întâmple omenirii pământeşti prin Christos însuşi. În repetările ei, misiunea lui Michael apare într-o formă modificată şi pe o treaptă superioară.
În comparaţie cu aceasta, Misteriul de pe Golgota este un eveniment cosmic atotcuprinzător, ce are loc o singură dată în întreaga evoluţie cosmică a omenirii.
Când omenirea a avansat până la stadiul dezvoltării sufletului înţelegerii sau afectivităţii, apare pentru prima dată pericolul, existent ca predispoziţie încă din timpurile preistorice, şi care nu a încetat să acţioneze, de desprindere a fiinţei omenirii de fiinţa divin-spiritualului.
Şi pe măsură ce sufletul omenesc pierde posibilitatea împreună-vieţuirii cu entităţile divin-spirituale, în jurul lui iese la lumină ceea ce astăzi numim „natură”.
Fiinţa umană nu mai vede omenesc-fiinţialul omenirii în Cosmosul divin-spiritual; el vede opera divin-spiritualului în natura pământească. La început el nu o priveşte în modul abstract în care o priveşte astăzi: nişte fiinţe şi întâmplări fizic-senzoriale ţinute la un loc prin acele conţinuturi abstracte de idei pe care le numim „legi ale naturii”. El o priveşte încă drept o fiinţă divin-spirituală. Această fiinţă divin-spirituală tălăzuieşte în tot ceea ce vede născându-se şi pierind în lumea vieţuitoarelor animale, în germinarea şi creşterea lumii vegetale, în ceea ce percepe în activitatea izvoarelor şi râurilor, în apariţia vântului şi în formarea norilor. Toate aceste realităţi şi procese din jurul său sunt pentru el gesturile, faptele, sunt limbajul fiinţei divine aflate la baza „naturii”.
Aşa cum odinioară în poziţiile constelaţiilor şi în mişcările aştrilor oamenii vedeau faptele, gesturile fiinţelor divine din Cosmos şi în ele desluşeau cuvintele lor, tot astfel acum „realităţile din natură” au devenit, pentru ei, o expresie a zeiţei Pământ. Căci divinul activ în natură era considerat de gen feminin.
Rămăşiţe ale acestui fel de reprezentare, ce reflectau trăirea imaginativă a sufletului înţelegerii sau afectivităţii, au fost active în sufletele omeneşti până târziu în Evul Mediu.
Oamenii cunoscători, când voiau să aducă la nivelul înţelegerii „întâmplarea naturală”, vorbeau despre faptele „zeiţei”. Acest fel animist, viu, interior de a privi natura a devenit pentru omenire de neînţeles doar treptat, odată cu dezvoltarea sufletului conştienţei.
Iar felul în care se privea în această direcţie în epoca sufletului înţelegerii sau afectivităţii ne aminteşte de mitul Persefonei, cu misteriul aflat la baza lui.
Fiica lui Demeter, Persefona, este obligată de zeul lumii de jos să îl urmeze în împărăţia lui. În cele din urmă acest lucru are loc în aşa fel, încât ea petrece în lumea de jos doar o jumătate de an, cealaltă jumătate petrecându-şi-o în lumea de sus.
Acest mit al Persefonei mai exprimă încă, într-un mod grandios, felul de cunoaştere cu care se încerca să se pătrundă odinioară, într-un trecut foarte îndepărtat, printr-o clarvedere de vis, întreaga devenire a lumii pământeşti.
În timpurile străvechi orice acţiune cosmică pornea dinspre ambianţa Pământului. Pământul însuşi era abia în proces de formare. El îşi plăsmuia fiinţa sa în evoluţia cosmică din ceea ce acţiona la periferia lui. Ceea ce lucra la fiinţa sa erau fiinţele divin-spirituale din Cosmos. – Când Pământul a ajuns atât de departe încât să devină un corp cosmic independent, asupra lui s-a coborât din Cosmosul mare un divin-spiritual şi a devenit zeitatea Pământ. Clarvederea de vis a vechii omeniri a pătruns cu cunoaşterea această realitate cosmică; mitul Persefonei ne-a parvenit de la această cunoaştere.
Ne-a mai rămas însă şi felul în care se căuta înainte, până târziu în Evul Mediu, să se pătrundă prin cunoaştere în „natură”. Căci pe atunci încă nu se începuse, cum s-a făcut mai târziu, să se ia în considerare doar impresiile senzoriale, adică doar ceea ce apare la suprafaţă Pământului, ci se priveau forţele care acţionează din adâncurile Pământului spre suprafaţă. Iar aceste „forţe din adâncuri”, „forţele lumii de jos”, erau interpretate în alternanţă cu influenţa stelelor şi a elementelor din jurul Pământului.
Aici cresc plantele cu formele lor variate, care se revelează prin gama lor multicoloră. În acestea acţionează forţele Soarelui, ale Lunii şi ale stelelor, împreună cu forţele din adâncul Pământului. Baza pentru aceasta au reprezentat-o mineralele, care au deja fiinţa în întregime formată din fiinţele cosmice devenite terestre. Roca iese la suprafaţă exclusiv din „lumea de jos” cu ajutorul forţelor cereşti devenite terestre. Regnul animal n-a acceptat forţele „adâncului pământesc”. El ia naştere exclusiv din forţele cosmice ce acţionează din împrejurimile Pământului. El îşi datorează devenirea, creşterea, existenţa, capacitatea de a se hrăni, posibilităţile de a se mişca forţelor Soarelui ce se revarsă pe Pământ. El se poate perpetua sub influenţa forţelor Lunii ce se revarsă pe Pământ. El apare în forme şi specii variate, deoarece din spaţiul cosmic constelaţiile stelare acţionează asupra vieţii animale, plăsmuind în chipul cel mai divers. Dar animalele sunt doar aşezate, coborâte pe Pământ din spaţiul cosmic. Ele participă la pământesc doar cu viaţa lor de conştienţă confuză; prin originea lor, prin procesul de creştere, prin tot ceea ce sunt pentru a putea percepe şi a se putea mişca ele nu sunt creaturi pământeşti.
Această idee grandioasă despre devenirea Pământului trăia odinioară în omenire. Ceea ce a răzbătut până în Evul Mediu din aceasta nu ne mai permite să recunoaştem decât într-o mică măsură grandoarea ei. Pentru a reuşi să recunoaştem acest lucru, trebuie să ne întoarcem cu privirea cunoaşterii contemplative în timpuri foarte vechi. Căci din documentele fizice existente nimeni nu poate deduce ceea ce trăia în sufletele oamenilor, decât dacă este cineva care să poată observa aceasta pe cale spirituală.
Fiinţa umană însă nu este în stare să se ţină atât de departe de Pământ precum fiinţa animală. Spunând aceasta ne apropiem atât de misteriul omenirii, cât şi de cel al regnului animal. Aceste misterii se reflectă în cultul pentru animale al popoarelor antice, în primul rând al egiptenilor. Animalele erau privite ca nişte fiinţe ce sunt doar oaspeţi ai Pământului, cu ajutorul cărora puteau fi contemplate fiinţele şi acţiunile lumii spirituale din imediata apropiere a lumii pământeşti. Iar prin reprezentarea în pictură a făptuirii umane în conexiune cu cea animală, se evocau făpturile acelor fiinţe elementare intermediare, aflate în devenire cosmică pe drumul spre umanitate, dar care nu coboară în pământesc, pentru a nu deveni oameni. Astfel de fiinţe elementare intermediare există. Egiptenii, când le pictau, nu făceau decât să redea cele contemplate de ei. Asemenea fiinţe, totuşi, nu au însă deplina conştienţă de sine a omului. Pentru a ajunge la aceasta omul a trebuit să coboare mai mult în lumea pământească, astfel încât să primească în fiinţa sa ceva din fiinţa Pământului.
Omul a trebuit să se confrunte cu faptul că în această lume pământească are în faţă opera fiinţelor divin-spirituale de care este legat, că este numai şi numai opera acestora. Şi pentru că nu există decât opera desăvârşită, despărţită de originea sa divină, în ea au acces entităţile luciferice şi ahrimanice. Prin aceasta rezultă pentru om necesitatea de a face din opera desăvârşită a divinităţii, străbătută de influenţele lui Ahriman şi Lucifer, locul de desfăşurare a unei părţi – cea pământească – din viaţa sa.
Un timp aceasta s-a petrecut fără desprinderea omenescului de divin-spiritualul său de la origini, pentru că omul nu ajunsese încă să dezvolte forţele sufletului înţelegerii sau afectivităţii. Când a avut loc aceasta, în om s-a produs o corupere a corpurilor sale: fizic, eteric şi astral. O ştiinţă mai veche cunoaşte această corupere drept ceva ce trăieşte în natura umană. Se ştie că ea este necesară, pentru ca în om conştienţa să avanseze spre treapta de conştienţă de sine. În cultivarea cunoaşterii, care avea loc în centrele pe care Alexandru cel Mare le-a dăruit ştiinţei, trăia un aristotelism care, just înţeles, conţinea în sine această corupere ca un element major al ştiinţei sale despre suflet. Doar mai târziu aceste idei n-au mai fost pătrunse în fiinţialitatea lor interioară.
În vremurile de dinaintea dezvoltării sufletului înţelegerii sau afectivităţii omenirea era totuşi atât de strâns împletită cu forţele originii sale divin-spirituale, încât acestea puteau, din locul lor din Cosmos, să menţină în echilibru puterile luciferice şi ahrimanice ce se apropiau de oamenii de pe Pământ. Din partea umană se făcea suficient de mult, în sensul de a contribui la menţinerea acestui echilibru, dacă în acţiunea cultică şi misterială se înfăţişa tabloul fiinţei divin-spirituale coborâtă în imperiul lui Lucifer şi Ahriman şi ieşită apoi biruitoare la suprafaţă. Vedem astfel existând în cultele popoarelor, în vremurile premergătoare Misteriului de pe Golgota, reprezentări picturale despre ceva ce a devenit ulterior realitate prin Misteriul de pe Golgota.
Când sufletul înţelegerii sau afectivităţii s-a dezvoltat, fiinţa omenească nu a mai putut fi ferită de despărţirea de entităţile ei divin-spirituale decât prin intermediul realităţii. Divinul a trebuit să intervină ca entitate şi în interiorul pământescului, ca Fiinţă, în organizarea sufletului înţelegerii sau afectivităţii, care pe durata existenţei pământeşti trăieşte din pământesc. Acest lucru s-a întâmplat prin aceea că Logosul divin-spiritual, Christos, şi-a unit destinul său cosmic cu Pământul de dragul omenirii.
Persefona s-a coborât pe Pământ pentru a elibera regnul vegetal de necesitatea de a se plăsmui doar din pământesc. Aceasta înseamnă coborârea unei fiinţe divin-spirituale în natura Pământului. Persefona cunoaşte şi ea un fel de „înviere”, însă anuală, într-o succesiune ritmică.
Acestui eveniment, petrecut ca un eveniment cosmic pe Pământ, îi corespunde coborârea Logosului pentru omenire. Persefona coboară pentru a readuce natura în direcţia sa originară. Pentru aceasta este nevoie de ritm, căci evenimentele din natură se petrec într-un ritm. Logosul coboară în omenire. Acest lucru se petrece o singură dată în decursul evoluţiei omenirii; căci această evoluţie este doar un element dintr-un ritm cosmic gigantic, în care umanitatea, înainte să cunoască existenţa de om, era, ca omenire, cu totul altceva şi va fi în viitor cu totul altceva, în timp ce viaţa plantelor se repetă ca atare în cicluri scurte.
A vedea Misteriul de pe Golgota în această lumină este ceva de care omenirea are nevoie odată cu intrarea în epoca conştienţei. Căci dacă nu ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota pericolul despărţirii omenirii ar fi existat chiar în epoca sufletului înţelegerii sau afectivităţii. Dacă sufletul conştienţei nu se va putea fortifica într-atât, încât să ajungă să privească înapoi şi să înţeleagă cu adevărat originea sa divin-spirituală, pentru om, în conştiinţa sa, ar trebui să se producă o completă întunecare a lumii spirituale în epoca sufletului conştienţei. Dacă însă va reuşi acest lucru, el va găsi Logosul cosmic ca entitate care îl poate conduce înapoi. El se pătrunde cu imaginea măreaţă care revelează cele ce s-au petrecut pe Golgota.
Începutul acestei înţelegeri profunde este cuprinderea plină de iubire a Crăciunului cosmic, a Nopţii Sfinte a Ajunului, de care ne aminteşte în fiecare an sărbătoarea Crăciunului. Căci fortificarea sufletului conştienţei, care iniţial primeşte în sine intelectualitatea, se face prin aceea că el lasă să coboare în acest element sufletesc, cel mai rece dintre toate, iubirea caldă. Acea iubire caldă ce se revarsă în modul cel mai sublim când este vorba de copilul Iisus, care apare pe Pământ la momentul Crăciunului cosmic. Prin aceasta omul a lăsat să acţioneze asupra sufletului său fapta spirituală cea mai înaltă petrecută pe Pământ, care a fost totodată şi una fizică; el s-a angajat pe drumul care conduce la a-l primi pe Christos în sine.
Natura se recunoaşte în aceea că în Persefona, sau în fiinţa spre care încă se privea în Evul Mediu timpuriu atunci când se vorbea despre „natură”, se revelează forţa divin-spirituală şi veşnică a originii din care a luat naştere şi se naşte continuu ca fundament al existenţei pământeşti a omului.
Lumea omenească se recunoaşte în aceea că în Christos ea revelează Logosul originar şi veşnic, care acţionează în domeniul entităţii divin-spirituale, unită dintru începuturi cu omul, pentru dezvoltarea entităţii spirituale a omului.
A conduce în iubire inima omenească spre aceste corelaţii cosmice grandioase, acesta este conţinutul adevărat al sărbătorii ce se apropie de oameni în fiecare an în perspectiva Crăciunului cosmic. Dacă în inima omenească trăieşte o astfel de iubire, atunci ea va înflăcăra elementul rece de lumină al sufletului conştienţei. Dacă acesta ar fi lipsit de căldura care să-l înflăcăreze, omul nu ar ajunge niciodată să se spiritualizeze complet. El ar sucomba în răceala conştienţei intelectuale, sau ar trebui să rămână la o viaţă spirituală care nu progresează până la o dezvoltare a sufletului conştienţei. S-ar opri la nivelul de evoluţie al sufletului înţelegerii sau afectivităţii.
Dar, în natura sa esenţială, sufletul conştienţei nu este însă rece, numai că la începutul dezvoltării el pare a fi aşa, deoarece nu poate revela iniţial decât elementul lumină din natura sa, nu însă şi căldura cosmică din care totuşi îşi trage originea.
A simţi şi a vieţui Crăciunul în acest fel permite sufletului să realizeze cum triumful fiinţelor divin-spirituale, ale căror imagini se revelează în stele, se vesteşte omenirii şi cum liberarea fiinţelor umane de forţele care doresc să le îndepărteze de originile lor are loc în incinta Pământului.
Goetheanum, Crăciun 1924
Activitatea, în cadrul evoluţiei cosmosului şi a umanităţii, care se desfăşoară sub impulsul forţelor lui Michael se repetă ritmic, chiar dacă în forme diferite şi pe trepte mai înalte, înainte şi după Misteriul de pe Golgota.
Misteriul de pe Golgota este un eveniment unic, cel mai mare petrecut în cadrul evoluţiei omenirii. Aici nu poate fi vorba de o repetare ritmică. Căci chiar dacă această evoluţie a omenirii este plasată într-un ritm cosmic puternic, ea este totuşi o singură verigă, desigur una foarte amplă în cadrul acestui ritm. Înainte să fi devenit această unică verigă, omenirea a fost, ca omenire, cu totul altceva; după aceasta ea va fi de asemenea altceva. Aşadar, în decursul evoluţiei omenirii au loc multe evenimente michaelice, însă numai un eveniment al Golgotei.
În cadrul repetării ritmice rapide a cursului unui an, fiinţa divin-spirituală care coboară în adâncurile Pământului pentru spiritualizarea actului natural îndeplineşte acest act. Ea reprezintă însufleţirea naturii cu forţele originare şi veşnice, ce trebuie să rămână active, după cum Christos coborât pe Pământ reprezintă însufleţirea omenirii cu Logosul originar şi veşnic, care, pentru binele omenirii, nu trebuie să înceteze să acţioneze niciodată.
