...În Chaldeea antică, de exemplu, se învăţa următorul lucru: Omul vieţuieşte limitele extreme ale existenţei, până la care el poate să ajungă cu forţele sale sufleteşti, când îşi îndreaptă privirea spirituală, privirea sufletului, spre opoziţia minunată dintre viaţa din perioadele când doarme – conştienţa e obscură, omul nu ştie nimic de viaţa sa – şi viaţa pe care el o duce când este treaz – de jur-împrejurul omului e lumină, omul ştie de viaţa sa.
Altfel erau simţite, cu milenii în urmă, aceste stări alternative dintre somn şi veghe. Somnul nu era atât de inconştient, veghea nu era atât de conştientă. În timpul somnului el percepea nişte imagini grandioase, în permanentă transformare, o viaţă cosmică curgând-unduitoare; când omul dormea, el se afla în mijlocul unor realităţi. Somnul a devenit atât de inconştient pe măsură ce omenirea a evoluat. În schimb, cu milenii în urmă viaţa de veghe nu era atât de însorită, de luminoasă ca azi. Lucrurile nu aveau contururi precise, nu erau delimitate între ele. Şi din ele se pulverizau tot felul de lucruri spirituale. Nu exista o tranziţie atât de netă între somn şi veghe. Dar se putea distinge toate lucrurile în mijlocul cărora omul trăia în starea de veghe din acea vreme, care erau numite Apsu. Aceasta era lumea stării de veghe.
Iar realitatea în sânul căreia omul era în timp ce dormea, elementul curgând-unduind, când el nu putea face distincţie aşa de bine ca în starea de veghe, între minerale, animale şi plante, era numită Tiamat.
În misteriile chaldeene discipolilor li se spunea: Omul este mai aproape de adevăr şi realitate în starea de somn, când pluteşte, adormit, în Tiamat, decât atunci când trăieşte, fiind treaz, printre minerale, plante şi animale. Tiamat este ceva mai originar, e legat într-o măsură mai mare decât Apsu de lumea omenească. Apsu este mai inaccesibil, Tiamat reprezintă ceea ce e mai aproape de om. Dar, cu timpul, în Tiamat au survenit schimbări. Aşa li se spunea şi aşa erau învăţaţi discipolii la şcolile misteriale. Din viaţa şi urzirea amintită luau naştere nişte figuri demonice, nişte forme de cal cu cap de om, nişte forme de leu cu cap de înger. Aceste figuri demonice, care au devenit duşmanii omului au luat naştere prin urzirea din Tiamat.
Apoi, în lume a venit o fiinţă puternică: Ea. Cine mai simte azi calitatea sunetelor, acela simte îngemănarea vocalelor E şi A, o trimitere la acea fiinţă puternică, care, potrivit acelei învăţături din vechile misterii, stătea alături de om, atunci când demonii din Tiamat deveneau puternici, Ea sau Ia, mai târziu, prin antepunerea particulelor fiinţiale „Soph” a devenit Soph-Ea = Sophia. Ea înseamnă aproximativ ceea ce noi desemnăm prin cuvântul abstract: înţelepciunea care domneşte în toate lucrurile. „Soph” = particulă care înseamnă, aproximativ, „fiind, existând”. Sophia, Sophea, Sophieia = înţelepciunea omniprezentă şi atotstăpânitoare a trimis omenirii un fiu, cunoscut drept Marduk, iar mai târziu ca „Micha-el”, Michael care domneşte din ierarhia arhanghelilor. Este aceeaşi entitate ca şi Marduk, fiul lui Ea, înţelepciunea, Marduk – Micha-el.
Şi Marduk-Micha-el – aşa spune învăţătura misteriilor – era puternic, mare şi grandios. Şi toate fiinţele demonice, caii cu cap de om, leii cu cap de înger, toţi aceşti demoni, care urzeau şi se tălăzuiau, i se opuneau împreună, ca puternicul Tiamat. Marduk – Micha-el era atât de puternic încât stăpânea furtuna care cutreiera lumea. Aşadar, demonii adunaţi în Tiamat erau reprezentaţi sub formă de fiinţe reale, pe bună dreptate, întrucât chaldeenii aşa îi vedeau, ca fiinţe reale. Toţi aceşti demoni formau împreună un balaur puternic, care opunea rezistenţă cu furie de foc, ca suma acestor puteri demonice născute din Tiamat, noaptea. Când fiinţa sa păşi, cu furie de foc, în faţa lui Marduk-Micha-el, acesta l-a lovit cu diferite arme, apoi a suflat întreaga putere a vântului, şi fiinţa Tiamat crăpă şi se desfăcu în bucăţi, se împrăştie în toate părţile lumii. Şi astfel Marduk-Micha-el a putut să formeze sus Cerul şi jos Pământul. Aşa luară naştere „Sus” şi „Jos”.
Şi în misterii se spunea aşa: Marele fiu al lui Ea, înţelepciunea, a învins pe Tiamat şi a format dintr-o parte a lui Tiamat Cerul, ceea ce este sus, iar din cealaltă parte a lui Tiamat a creat Pământul, ceea ce este jos. Când priveşti spre cer, la stele, o, omule, atunci tu vezi o parte a ceea ce Marduk-Micha-el a format sus din abisurile îngrozitoare ale lui Tiamat, spre mântuirea omenirii.
Iar dacă priveşti în jos, acolo unde plantele cresc din pământul pătruns de minereale, acolo unde prind formă animalele, vei găsi cealaltă parte, pe care fiul lui Ea, înţelepciunea, a transformat-o din Tiamat, spre mântuirea omenirii.
Aşa că acele vremuri vechi ale omenirii, din Chaldeea antică, îşi îndreptau privirile spre o activitate de plăsmuire în lume, spre ceva fiinţial-real; toate acestea erau resimţite drept realităţi fiinţiale. Aceşti demoni ai nopţii, aceşti monştri nocturni, urziţi şi derivaţi din Tiamat, au fost transformaţi de Marduk-Micha-el în stele sus şi pământ jos. Demonii transformaţi de Marduk-Micha-el în stele strălucitoare, iar în tot ceea ce creşte pe pământ, pielea şi ţesutul lui Tiamat transformat – aceasta era forma în care popoarele antice îşi imaginau tot ceea ce ajungea la ele prin vechile atribute ale sufletului. Aceasta însemna pentru ei cunoaştere...
