Conferința a apărut în prezenta traducere în Consideraţii esoterice asupra legăturilor karmice Vol. I, GA 235, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2002.
Înţelegem cel mai bine ce este karma atunci când o confruntăm cu un alt impuls din viaţa umană, cu acel impuls care este desemnat prin cuvântul libertate. Să considerăm mai întâi problema karmei, să zicem, absolut în mare. Ce înseamnă ea? Existenţa umană ne apare ca fiind constituită din vieţi pământeşti succesive. Prin sentimentul pe care îl avem într-una dintre aceste vieţi pământeşti, putem mai întâi discerne, cel puţin în gândire, privind spre trecut, că această viaţă pământească prezentă este repetarea a numeroase vieţi anterioare. Această viaţă pământească a fost precedată de o alta, aceasta, la rândul ei, de una anterioară, până când se ajunge la vremurile când e imposibil să mai vorbim despre vieţi pământeşti succesive în felul în care vorbim despre acestea în perioada actuală a Pământului, fiindcă, mergând înapoi pe firul timpului, începe o epocă în care, treptat, viaţa dintre naştere şi moarte şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere devin atât de asemănătoare, încât deosebirea enormă care le separă astăzi dispare. Astăzi, noi trăim în corpul nostru pământesc între naştere şi moarte în aşa fel încât oamenii se simt, în starea de conştienţă obişnuită, puternic separaţi de lumea spirituală. În starea de conştienţă obişnuită, oamenii vorbesc despre această lume spirituală ca despre un dincolo. Ei vorbesc ca şi cum s-ar putea îndoi de existenţa acestei lumi, ca şi cum ei ar putea-o nega total, şi aşa mai departe.
Toate acestea sunt urmarea faptului că viaţa pe Pământ limitează fiinţa umană la lumea exterioară sensibilă şi la intelect, care nu înglobează decât ceea ce este propriu-zis în legătură cu această existenţă pământească. De aici provin tot felul de certuri, care, toate, îşi au rădăcinile în necunoscut. Dumneavoastră veţi fi fost adesea martorii unor dispute în legătură cu monismul, cu dualismul ş.a.m.d. Este, fireşte, cu totul absurd să te cerţi în legătură cu asemenea termeni. Impresia pe care o reţinem din aceste discuţii ne face să ne gândim, să zicem, la un om primitiv care n-ar fi auzit niciodată vorbindu-se despre existenţa aerului. Cel care ştie că aerul există şi la ce slujeşte el, aceluia nu-i va veni niciodată ideea de a vorbi despre aer ca despre un dincolo. Lui nu-i va veni niciodată ideea să spună: Eu sunt monist, aerul, apa şi pământul sunt una, iar tu eşti un dualist, fiindcă tu consideri încă aerul drept un lucru care se află dincolo de elementul pământesc şi de cel lichid.
Toate acestea sunt pur şi simplu absurde, aşa cum este absurdă, în majoritatea cazurilor, orice discuţie cu privire la concepte. Aşadar nu poate fi vorba să ne ocupăm de aceste lucruri, ci numai să atragem atenţia asupra lor. Căci, exact aşa cum aerul nu există pentru cel care nu-l cunoaşte, şi el este atunci un dincolo, tot astfel, lumea spirituală – care este prezentă peste tot, ca şi aerul –, pentru cei care nu o cunosc este un dincolo; pentru cel care pătrunde lucrurile, ea este un dincoace. Aşadar este vorba să admitem pur şi simplu că în perioada actuală a Pământului omul trăieşte între naştere şi moarte în corpul său fizic, în întreaga sa organizare, în aşa fel încât această organizare îi conferă o conştienţă prin care, într-un anumit sens, omul este separat de o anumită lume a cauzelor, dar care totuşi îşi exercită influenţa ei în această existenţă fizică pământească.
Apoi, între moarte şi o nouă naştere, omul trăieşte într-o altă lume, care, în comparaţie cu lumea noastră fizică, poate fi numită spirituală, o lume în care el nu posedă un corp fizic vizibil pentru simţurile umane, dar în sânul căreia el trăieşte ca o fiinţă spirituală; şi, pe durata acestei vieţi dintre moarte şi o nouă naştere, lumea în care trăieşte între naştere şi moarte este tot atât de stranie cum este acum, pentru conştienţa obişnuită, lumea spirituală.
Defunctul îşi apleacă privirea asupra lumii fizice tot aşa cum cel care trăieşte într-un corp fizic îşi ridică privirea spre lumea spirituală, iar sentimentele sunt, ca să spunem aşa, doar inversate. În timp ce omul care trăieşte între naştere şi moarte în lumea fizică îşi poate ridica privirea spre o altă lume, care îi aduce plenitudine în privinţa multor lucruri care aici, în această lume, îl satisfac prea puţin sau nu îi aduc nici o mulţumire, tot aşa, între moarte şi o nouă naştere, omul trebuie să simtă în permanenţă – în faţa unei imense abundenţe de evenimente, fiindcă se întâmplă mereu mult prea multe lucruri în raport cu ceea ce poate el suporta – omul trebuie să simtă în permanenţă dorul de a reveni la viaţa pământească, la ceea ce este pentru el viaţa de dincoace, şi, pe durata celei de-a doua jumătăţi a acestei existenţe dintre moarte şi o nouă naştere, el aşteaptă cu mare dor să pătrundă prin naştere în viaţa pământească. Şi aşa cum, pe durata acestei vieţi pe Pământ, lui îi este frică de moarte, neavând nici o certitudine în legătură cu ceea ce urmează după moarte – pentru conştienţa obişnuită, asupra acestui punct domneşte o mare incertitudine –, tot astfel, între moarte şi o nouă naştere domneşte o certitudine excesivă în legătură cu viaţa pământească, o certitudine care îl paralizează, care îl face pur şi simplu neputincios. Astfel încât omul trece prin stări de neputinţă asemănătoare celor din vis, care îi inspiră o mare dorinţă de a reveni pe Pământ.
Acestea sunt doar câteva indicaţii cu privire la marea deosebire care domneşte între viaţa pământească şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Dar dacă ne întoarcem în timp, să zicem, numai până în epoca egipteană, între mileniul 3 şi mileniul 1 înainte de întemeierea creştinismului, şi revenim apoi la epoca în care trăim noi înşine pe Pământ, această conştienţă trecută, comparată cu cea actuală, de o claritate atât de puternică – şi, în prezent, oamenii au, desigur, această luciditate brutal de clară, ei sunt toţi atât de deştepţi, eu n-o spun absolut deloc cu ironie, oamenii sunt, într-adevăr, toţi, foarte deştepţi –, comparată cu această conştienţă de o claritate atât de brutală, conştienţa oamenilor din vechiul Egipt era mai curând o conştienţă de vis, care nu se lovea, ca astăzi, de obiectele exterioare, care mai curând trecea prin lume fără a se ciocni de lucruri, dar care, în schimb, era plină de imagini care îi revelau, totodată, ceva despre lumea spirituală care se află în ambianţa noastră. Spiritualul se revărsa încă în existenţa pământească fizică.
Să nu spuneţi: Cum, într-o stare de conştienţă mai curând asemănătoare visului, neavând această claritate acută, cum a putut omul realiza marile lucrări care au fost realizate, de exemplu, în timpul epocii egiptene sau al celei chaldeene? E suficient să ne reamintim că uneori nebunilor, în anumite stări de delir, le cresc în mod considerabil forţele fizice şi ei se apucă să ducă greutăţi pe care nu le-ar putea duce deloc în starea de conştienţă lucidă. Forţa fizică a acestor oameni, care erau poate în aparenţă mai fragili decât contemporanii noştri – dar nu întotdeauna cel gras este puternic şi cel slab este lipsit de putere –, era, de asemenea, în mod corespunzător, mai mare. Numai că ei nu observau în toate amănuntele ceea ce îndeplineau în mod fizic, ci, în timp ce acţionau pe plan fizic, ei făceau, în paralel, nişte experienţe în care încă mai intervenea lumea spirituală.
Şi, pe de altă parte, atunci când ei parcurgeau viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, din această viaţă pământească transpăreau mult mai multe lucruri, urcând spre acele regiuni – dacă pot să-mi permit să folosesc termenul „a urca”. Astăzi este extrem de dificil să te faci înţeles de fiinţele care se află între moarte şi o nouă naştere, căci limbile au luat încetul cu încetul o formă pe care defuncţii nu o mai înţeleg. La puţin timp după moarte, substantivele noastre, de exemplu, nu mai sunt decât spaţii goale pentru înţelegerea lor. Ei nu mai înţeleg decât verbele, ceea ce este mobil, activ. Şi, în timp ce spiritele materialiste ne atrag în permanenţă atenţia să definim corect, să accentuăm riguros fiecare concept printr-o definiţie, defunctul nu mai cunoaşte deloc definiţiile; el nu mai cunoaşte decât ceea este în mişcare, nu ceea ce are contururi, limite.
În timpurile mai vechi, ceea ce trăia pe Pământ în vorbire, în uzanţele, în obişnuinţele de gândire, era încă perceptibil pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, astfel încât defunctul, încă multă vreme după moartea sa, păstra un ecou despre ceea ce trăise pe Pământ, cât şi despre ceea ce se mai întâmpla pe Pământ după moartea sa.
În timpuri încă şi mai vechi, în perioada catastrofei atlanteene, în mileniile 8, 9 înaintea erei creştine, deosebirile dintre viaţa pe Pământ şi viaţa de dincolo – dacă putem spune astfel – erau şi mai reduse. Şi apoi, ajungem treptat la nişte vremuri când deosebirile dispar, când cele două forme de existenţă sunt absolut asemănătoare. Atunci nu mai putem vorbi de vieţi pământeşti succesive.
Vieţile succesive au, aşadar, o limită, pe care o întâlnim atunci când ne întoarcem în timp. Şi ele vor avea şi un sfârşit, care poate fi perceput de privirea îndreptată spre viitor. Căci procesul care începe într-un mod absolut conştient prin antroposofie, şi anume pătrunderea lumii spirituale în conştienţa obişnuită, acest lucru va avea nişte consecinţe pentru lumea în care trăim între moarte şi o nouă naştere, această lume pământească va pătrunde tot mai mult în lumea de după moarte; totuşi, conştienţa nu va mai fi visătoare, ci din ce în ce mai clară. Deosebirea dintre cele două stări se va diminua iarăşi. Aşadar, această existenţă de-a lungul vieţilor succesive se situează între nişte limite exterioare, care conduc apoi spre o cu totul altă formă de existenţă, când nu mai are sens să vorbim despre vieţi pământeşti succesive, deoarece deosebirea dintre viaţa pe Pământ şi viaţa spirituală nu mai este tot atât de mare ca în prezent.
Dar atunci când admitem o dată, pentru un vast prezent al epocii pământeşti, că în spatele acestei vieţi pământeşti se află un mare număr de alte vieţi – desigur, nu putem spune nenumărate vieţi, căci o cercetare exactă prin mijloacele ştiinţei spirituale ne permite chiar să le numărăm –, atunci putem constata că în cursul acestor vieţi pământeşti anterioare noi am făcut anumite experienţe, care înseamnă relaţii de la om la om. Iar efectele acestor relaţii umane, manifestate prin experienţele pe care le-am traversat, sunt prezente în această viaţă pământească, aşa cum efectele acţiunilor noastre actuale vor fi simţite în vieţile următoare. Aşadar noi trebuie să căutăm în vieţile anterioare cauzele multor lucruri care survin în viaţa noastră actuală. Atunci, cu uşurinţă ne-am putea spune aşa: Aşadar ceea ce trăiesc eu acum este determinat, are nişte cauze. Cum putem fi atunci oameni liberi?
Problema care se pune acum este destul de importantă; căci orice observaţie spirituală arată că, într-adevăr, viaţa pământească prezentă este condiţionată în acest fel de cele care au precedat-o. Pe de altă parte, conştienţa libertăţii este absolut indiscutabil prezentă. Iar dacă dumneavoastră citiţi Filosofia libertăţii, veţi vedea acolo că nu-l putem înţelege absolut deloc pe om dacă nu vedem foarte clar că întreaga lui viaţă sufletească tinde, este îndreptată, orientată, spre libertate, dar o libertate pe care trebuie s-o înţelegem în mod just.
Dumneavoastră veţi găsi tocmai în cartea mea Filosofia libertăţii o idee a libertăţii care este extraordinar de important să fie înţeleasă în mod corect. Este vorba de faptul că mai întâi trebuie să fie dezvoltată libertatea în domeniul gândurilor. În gândire se deschide izvorul libertăţii. Omul are, pur şi simplu, o conştienţă nemijlocită a faptului că în gândire el este o fiinţă liberă.
Dumneavoastră puteţi spune: Dar astăzi există totuşi mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa libertăţii. – Asta este numai o dovadă a faptului că astăzi fanatismul teoretic al omului este mai mare decât ceea ce trăieşte el în mod nemijlocit în realitate. Omul nu mai crede în ceea ce trăieşte el însuşi, fiindcă este îndopat cu concepţii teoretice. Plecând de la fenomenele naturale pe care le observă, omul îşi formează astăzi o idee: Totul este în mod necesar determinat, orice efect are o cauză, tot ceea ce există are o cauză. Aşadar când eu concep un gând, şi acest lucru are o cauză determinantă. Nu ne gândim chiar imediat la vieţile pământeşti succesive, ne gândim că ceea ce decurge dintr-un gând este tot atât de clar determinat de o cauză ca ceea ce provine de la o maşină.
Prin această teorie a cauzalităţii generale, cum este numită, prin această teorie, omul devine orb, în diverse feluri, în faţa faptului că el poartă distinct în fiinţa sa conştienţa libertăţii. Libertatea este un fapt pe care îl trăim imediat ce ajungem în mod real la conştienţa de sine.
Dar există şi oameni care sunt de părere că, acum, sistemul nervos este pur şi simplu un sistem nervos şi că din el apar gândurile ca prin farmec. Atunci, desigur, aceste gânduri ar fi, să spunem, exact ca flacăra care, sub influenţa unui material inflamabil, arde, aşadar, un rezultat necesar, şi nu poate fi vorba de libertate.
Dar, vorbind astfel, aceşti oameni se contrazic. V-am povestit adesea: Eu aveam un prieten din tinereţe care, într-o anumită perioadă, stăpânit de un anumit fanatism, era înclinat să gândească materialist şi, astfel, el spunea: Când eu merg, de exemplu, atunci nervii mei cerebrali sunt impulsionaţi de anumite cauze, care au ca efect mersul. Uneori, între noi se desfăşura o lungă dezbatere. În cele din urmă, eu i-am spus într-o zi: Da, dar ia priveşte, tu spui: eu merg. De ce nu spui: creierul meu merge? Dacă tu crezi într-adevăr în teoria ta, nu trebuie să spui niciodată: Eu merg, eu înţeleg, ci: Creierul meu înţelege, creierul meu merge. Aşadar, de ce minţi?
Tabla 5Ei bine, dragii mei prieteni, dacă peştele ar gândi la fel, el ar fi groaznic de nefericit în apă căci atunci când înoată ajunge şi el la limitele apei. El nu poate trăi afară din apă. El nu riscă să iasă afară. El nu iese deloc din apă. El rămâne în apă, el înoată prin apă în toate direcţiile şi nu-l preocupă ceea ce este afară din apă, fie aer sau orice altceva. Şi vă pot asigura că peştele nu este deloc nefericit din această cauză, că nu poate respira cu plămânii. El nu se gândeşte absolut deloc să fie nefericit. Pentru ca peştele să aibă ideea de a fi nefericit fiindcă trebuie să respire prin branhii în loc de plămâni, el ar trebui să aibă pe undeva nişte plămâni de rezervă, pentru a putea compara viaţa în apă cu viaţa în aer. Sentimentul său interior ar fi atunci cu totul diferit. Totul ar fi diferit.
Să aplicăm această comparaţie la viaţa umană, la raportul dintre libertate şi necesitatea karmică; atunci, vom vedea că, în perioada actuală a vieţii pe Pământ, omul are, pentru moment, conştienţa obişnuită. Cu această conştienţă obişnuită, omul trăieşte în domeniul libertăţii sale aşa cum peştele trăieşte în apă, şi el nu pătrunde absolut deloc cu această conştienţă în sfera necesităţii karmice. Abia atunci când omul începe să perceapă în mod real lumea spirituală – ceea ce ar echivala, pentru peşte, să aibă la dispoziţie nişte plămâni de rezervă –, abia atunci când omul începe să trăiască în lumea spirituală ajunge el să perceapă impulsurile care trăiesc în ea sub forma necesităţii karmice. Omul îşi îndreaptă atunci privirea spre vieţile sale pământeşti anterioare şi el, percepând acolo cauzele experienţelor sale actuale, nu simte, nu spune: Eu sunt acum sub constrângerea unei necesităţi implacabile şi libertatea mea este atinsă –, ci priveşte în urmă şi vede cum el însuşi este acela care a pregătit ceea ce se întâmplă acum, aşa cum cineva care şi-a construit o casă îşi îndreaptă privirea asupra hotărârii de altădată, care a dus la construirea acestei case. Şi atunci găseşte, de obicei, că ar fi mai just să se întrebe: Această hotărâre de a construi o casă a fost rezonabilă sau nu? – Desigur, el poate avea tot felul de păreri mai târziu, după ce lucrurile au fost săvârşite; dar atunci, dacă îşi dă seama că aceasta a fost o enormă prostie, el poate spune, cel mult, că a fost nechibzuit.
Dar în viaţa pământească este o întreagă problemă când trebuie să spunem, cu privire la o anumită acţiune pe care am întreprins-o noi înşine, că aceasta a fost o prostie. Nu ne place să recunoaştem aşa ceva. Nu suportăm cu plăcere consecinţele unei prostii pe care am făcut-o. Ne gândim că ar fi fost mai bine să nu fi luat hotărârea respectivă. Dar acest lucru nu se referă decât la o singură viaţă pământească, pentru că, într-adevăr, prostia hotărârii şi pedeapsa care urmează, prin faptul că trebuie să trăim consecinţelor acestei prostii, se situează în interiorul aceleiaşi vieţi. Aşa stau lucrurile întotdeauna în această privinţă.
Dar situaţia nu mai este aceeaşi în cazul mai multor vieţi pământeşti. Ele sunt separate întotdeauna de intervalele petrecute între moarte şi o nouă naştere, şi această viaţă petrecută între moarte şi o nouă naştere transformă multe lucruri, care nu s-ar transforma deloc dacă viaţa pământească ar continua în acelaşi fel. Să presupunem că vă îndreptaţi privirea asupra unei vieţi anterioare. Dumneavoastră aţi făcut unui om bine sau rău. Între această viaţă anterioară şi cea actuală, s-a desfăşurat existenţa dintre moarte şi o nouă naştere. În timpul acestei vieţi, al acestei existenţe spirituale, dumneavoastră nu puteţi gândi altfel decât că aţi devenit mai puţin perfect prin faptul că i-aţi făcut rău unui om. V-aţi diminuat valoarea umană, v-aţi mutilat sufletul. Trebuie să reparaţi această mutilare, şi atunci luaţi decizia de a face în următoarea viaţă pământească ceea ce vă permite să reparaţi greşeala comisă. În viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, dumneavoastră vă asumaţi prin proprie voinţă acea faptă care poate compensa greşeala. Dacă aţi făcut bine cuiva, atunci dumneavoastră ştiţi că întreaga viaţă umană de pe Pământ – acest lucru se vede în special între moarte şi o nouă naştere –, întreaga viaţă de pe Pământ are importanţă pentru ansamblul omenirii. Atunci vă daţi seama, dacă aţi ajutat un om să progreseze, că el şi-a cucerit de fapt prin aceasta anumite lucruri pe care nu şi le-ar fi putut cuceri fără dumneavoastră într-o viaţă anterioară. Astfel, în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere vă simţiţi din nou unit cu acest om, pentru a continua ceea ce aţi realizat în vederea desăvârşirii umane. Dumneavoastră îl căutaţi din nou în viaţa pământească următoare, tocmai pentru a continua să acţionaţi în noua viaţă pământească asupra lui în acelaşi fel prin care l-aţi ajutat să fie mai desăvârşit.
Aşadar, atunci când percepem, printr-o capacitate reală de a privi în lumea spirituală, cercul necesităţilor karmice care ne înconjoară, nu e vorba să blestemăm aceste necesităţi, ci e vorba să privim în urmă, să vedem natura actelor pe care noi înşine le-am săvârşit, şi să le privim în aşa fel încât să ne spunem: Acum trebuie să se întâmple – şi acest lucru ar trebui să se întâmple într-o deplină libertate – ceea ce este determinat de o necesitate interioară.
Niciodată nu ne vom găsi într-o situaţie de dezacord faţă de karmă dacă am ajuns să privim în mod real în intimitatea karmei. Atunci când, prin karmă, se ivesc lucruri care nu ne plac, ar trebui să le considerăm în contextul legilor generale ale lumii. Şi ajungem atunci să înţelegem tot mai mult că, în cele din urmă, totuşi, ceea ce este determinat karmic este mai bun decât dacă ar trebui, cu fiecare viaţă pământească, să luăm totul de la început, ca şi cum în fiecare viaţă pământească am fi nişte pagini complet nescrise. Căci noi înşine suntem, în realitate, karma noastră. Ceea ce ne vine în întâmpinare, provenind din vieţile anterioare, suntem noi înşine, şi nu are nici un sens să ne spunem că ceva din karma noastră, alături de care se află, desigur, domeniul libertăţii, ar trebui să fie altfel decât este, căci, în general, într-un ansamblu guvernat de legi, detaliul izolat nu poate fi supus unei critici. Se poate ca unuia să nu-i placă nasul său; dar nu are nici un sens să critice pur şi simplu acest nas în sine, căci nasul pe care îl are trebuie să fie în realitate aşa cum este, dacă omul respectiv, în ansamblul său, este aşa cum este. Iar cine spune: eu aş vrea să am un alt nas, acela spune de fapt, cu aceasta, că el ar vrea să fie un cu totul alt om. Dar, gândind astfel, el se suprimă pe sine însuşi în gândire. Însă aşa ceva nu se poate.
Tot aşa, noi nu ne putem suprima nici karma, căci noi înşine suntem karma noastră. Dar acest lucru nu trebuie să ne tulbure deloc, deoarece ea se desfăşoară cu totul la limita actelor în mod liber înfăptuite, fără a le prejudicia cu nimic.
Aş vrea să mai prezint o comparaţie, care va clarifica aceste lucruri. Noi, ca fiinţe umane, ne deplasăm mergând; dar aici există solul, pe care mergem. Nimeni nu se simte stânjenit în mersul său prin faptul că el are un sol sub picioare. Şi chiar ar trebui să ştie că, dacă acest sol n-ar exista, el nu ar putea merge, el ar cădea mereu. Aşa este şi cu libertatea noastră. Ea are nevoie de solul necesităţii. Ea trebuie să se edifice pe un fundament.
Suntem noi înşine acest fundament. Imediat ce înţelegem în mod just noţiunea de libertate şi noţiunea de karmă, le putem împăca foarte bine. Şi atunci nici nu mai trebuie să dăm înapoi speriaţi în faţa examinării în profunzime a acestei necesităţi karmice. Desigur, în anumite cazuri, putem chiar spune următoarele: Eu admit în prealabil că cineva, datorită iniţierii, poate arunca o privire în viaţa pământească anterioară. Când el priveşte în viaţa pământească anterioară, atunci, prin aceasta, el ştie foarte exact că lui i se întâmplă un lucru sau altul, care îşi are originea în această viaţă pământească. Dacă el nu ar fi ajuns la ştiinţa iniţierii, atunci o necesitate obiectivă l-ar fi constrâns să facă anumite lucruri. El le-ar fi făcut în mod inevitabil. El nu şi-ar fi simţit diminuată, prin aceasta, libertatea, căci libertatea sa ţine de sfera conştienţei obişnuite. Cu aceasta, el nu ajunge în acea regiune în care acţionează această necesitate, tot aşa cum peştele nu ajunge în domeniul aerului exterior. Dar când a ajuns la ştiinţa iniţierii, privirea lui se întoarce în trecut, el vede cum a fost într-o viaţă pământească anterioară şi consideră ceea ce se prezintă acum drept o sarcină care i-a fost încredinţată în mod conştient pentru această viaţă. Şi chiar aşa şi este.
Vedeţi dumneavoastră, cel care nu posedă nici o ştiinţă a iniţierii, acela ştie, în realitate, întotdeauna – eu voi spune acum ceva care vi se va părea oarecum paradoxal, totuşi, aşa stau lucrurile –, ştie dintr-un anumit imbold interior, printr-un impuls, ce trebuie să facă. Da, oamenii fac întotdeauna, ştiu întotdeauna ce trebuie să facă, ei se simt întotdeauna îmboldiţi să facă un lucru sau altul! Pentru cel care porneşte pe calea iniţierii, lumea apare întru câtva altfel. Când viaţa începe să i se dezvăluie, apar anumite trăiri izolate, care îi pun în faţă nişte întrebări foarte ciudate. Dacă se simte îmboldit să facă ceva, imediat este îmboldit, pe de altă parte, să nu mai facă acel lucru. Imboldul obscur care există la majoritatea oamenilor, împingându-i să facă un lucru sau altul, acest imbold nu se mai manifestă. Şi, într-adevăr, pe o anumită treaptă a înţelegerii iniţiatice, omul ar putea foarte bine să ajungă să-şi spună, dacă nimic altceva nu s-ar prezenta: Acum, după ce am ajuns la această înţelegere – am acum patruzeci de ani, dar puţin contează –, eu aş prefera să-mi petrec restul vieţii stând pe scaun şi să nu fac nimic; căci impulsurile foarte clare care te împing să faci un lucru sau altul, acestea nu mai sunt prezente.
Să nu credeţi, dragii mei prieteni, că iniţierea nu are o adevărată realitate. E ciudat cum gândesc uneori oamenii în această privinţă. Despre o găină la rotisor, cel care mănâncă din ea crede că aceasta are o adevărată realitate. Dar despre ştiinţa iniţierii, majoritatea oamenilor cred că ea nu are decât nişte efecte teoretice. Însă ea are efecte asupra vieţii. Şi un asemenea exemplu de influenţă asupra vieţii este exemplul pe care tocmai vi l-am dat. Înainte de a fi dobândit cunoaşterea iniţiatică, omul are un imbold obscur de a considera întotdeauna un anumit lucru important, un altul neimportant. Iniţiatul ar vrea să se aşeze pe un scaun şi să lase ca lumea să-i treacă pe dinainte, căci nu are nici o importanţă – el ar putea vedea astfel lucrurile – dacă se întâmplă un anumit lucru sau dacă altul este omis. Atunci nu mai există decât un singur mijloc de corectare – lucrurile nu vor rămâne aici, căci cunoaşterea iniţiatică mai aduce şi altceva –, nu mai există decât un mijloc de corectare pentru ca iniţiatul respectiv să nu se aşeze pe scaun, lăsând ca lumea să-i treacă pe dinainte şi spunând: Toate acestea îmi sunt indiferente; nu mai există decât un mijloc de corectare: să te întorci înapoi la vieţile anterioare. Atunci, el citeşte în karma sa sarcinile pe care le are de îndeplinit în viaţa actuală. El face atunci în mod conştient ceea ce-i impun vieţile sale anterioare. El nu se gândeşte să nu le îndeplinească, în ideea că acest lucru i-ar diminua libertatea, ci el le îndeplineşte, fiindcă descoperă ceea ce a trăit în existenţele sale anterioare şi fiindcă percepe în acelaşi timp ceea ce s-a întâmplat în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, cum el a considerat drept rezonabil să săvârşească, în consecinţă, faptele corespunzătoare. El s-ar simţi neliber dacă nu şi-ar putea îndeplini sarcinile care decurg pentru el din viaţa pământească anterioară.
Aş vrea să deschid aici o mică paranteză. Vedeţi dumneavoastră, cuvântul karma a venit în Europa adus de englezi. Şi, fiindcă se scrie: karma, oamenii îl pronunţă foarte frecvent „karma”. E o pronunţare greşită. Cuvântul ar trebui pronunţat ca şi cum ar fi scris cu ä. De când sunt în conducerea Societăţii Antroposofice, eu pronunţ întotdeauna „ka(=ä)rma”, şi regret că foarte mulţi oameni s-au obişnuit să pronunţe mereu acest cuvânt îngrozitor: „kirma”. Când eu spun „karma”, ei înţeleg „kirma”. Este îngrozitor. Dumneavoastră veţi fi auzit deja cum mai mulţi discipoli foarte fideli spun de câtăva vreme „kirma”.
Deci, nici înainte de a păşi pe calea cunoaşterii iniţiatice, nici după aceea, nu există contradicţie între necesitatea karmică şi libertate. Nu există înainte de păşirea pe calea cunoaşterii iniţiatice, deoarece omul rămâne prin conştienţa sa obişnuită în interiorul domeniului libertăţii şi necesitatea karmică se desfăşoară în exterior, ca un fenomen natural; el nu simte lucrurile altfel decât ca venite din propria sa natură. Nu există nici după, pentru motivul că el este întru totul în acord cu karma sa, pur şi simplu pentru că el consideră raţional să acţioneze în sensul acestei karme. Exact aşa cum atunci când, construindu-ne o casă, nu spunem: Faptul că mă instalez în această casă îmi ştirbeşte libertatea –, ci spunem: Ei bine, a fost foarte rezonabil din partea ta să-ţi construieşti o casă în acest ţinut, în acest loc, acum, trăieşte ca un om liber în această casă – tot aşa, cel care cu ajutorul cunoaşterii iniţiatice poate să-şi îndrepte privirea asupra vieţilor sale anterioare, acela ştie că devine liber prin faptul că îşi îndeplineşte sarcinile karmice, aşadar, că se instalează în casa pe care şi-a construit-o în cursul vieţilor sale anterioare.
Astfel, dragii mei prieteni, eu voiam să vă expun astăzi faptul că necesitatea karmică şi libertatea sunt compatibile în viaţa umană. Mâine, continuând să vorbim despre karmă, vom intra în anumite detalii.
