Conferința a apărut în prezenta traducere în Consideraţii esoterice asupra legăturilor karmice Vol. I, GA 235, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2002.
Astăzi aş vrea să vă propun mai întâi câteva puncte de vedere generale privind evoluţia karmei, pentru a putea aborda apoi mai îndeaproape, în mod treptat, elementele care pot fi făcute perceptibile abia prin nişte consideraţii speciale, ca să spunem aşa. Dacă vrem să ajungem să înţelegem mersul karmei trebuie să ne reprezentăm cum îşi constituie de fapt omul întreaga sa organizare, atunci când coboară din lumile spirituale în lumea fizică.
Dumneavoastră veţi înţelege desigur că limbajul modern nu dispune de termenii adecvaţi pentru a exprima nişte procese pe care civilizaţia actuală nu le cunoaşte deloc, şi că, din acest motiv, expresiile folosite pentru a le descrie nu pot fi decât imprecise. Când coborâm din lumea spirituală spre lumea fizică pentru a trăi o existenţă pământească, noi ne-am pregătit mai întâi corpul fizic prin curentul ereditar. Vom vedea totuşi că, în anumite privinţe, acest corp fizic depinde de ceea ce am trăit între moarte şi o nouă naştere. Pentru astăzi, să ne limităm la a stabili în mod clar că, de fapt, el ne este dat de Pământ. Dimpotrivă, părţile constitutive ale entităţii umane pe care le putem numi superioare: corpul eteric, corpul astral şi Eul, coboară din lumea spirituală.
Omul îşi extrage corpul eteric, într-un fel, din ansamblul eterului universal, înainte de a se uni cu acel corp fizic care îi este dat prin linia ereditară. Unirea fiinţei sufletesc-spirituale a omului, adică a Eului, a corpului astral şi a corpului eteric, cu embrionul fizic, nu se poate realiza decât datorită retragerii treptate a corpului eteric matern din germenul fizic uman.
Aşadar omul nu se uneşte cu embrionul fizic uman decât după ce şi-a scos din eterul universal corpul eteric. Studierea mai exactă a acestui proces o vom prezenta ulterior. Pentru moment, pe primul plan al interesului nostru se află originea diferitelor părţi constitutive ale entităţii umane de care dispune omul în timpul vieţii pe Pământ între naştere şi moarte.
Aşadar organismul fizic provine din curentul ereditar, iar organismul eteric provine din eterul cosmic, din care el este scos. Organismul astral – care în timpul vieţii pe Pământ rămâne, aş putea spune, în toate privinţele, inconştient sau subconştient pentru fiinţa umană – conţine toate rezultatele vieţii dintre moarte şi o nouă naştere.
Între moarte şi o nouă naştere, omul, în funcţie de ceea ce a devenit prin vieţile sale pământeşti precedente, intră în diverse raporturi cu alte suflete umane, care se află, de asemenea, între moarte şi o nouă naştere, sau cu alte entităţi spirituale de un rang cosmic superior şi care nu coboară pe Pământ într-un corp uman, ci îşi continuă existenţa în lumea spirituală.
Tot ce aduce omul din vieţile sale anterioare, în funcţie de ceea ce a fost el, de ceea ce a făcut, trezeşte simpatia sau antipatia entităţilor pe care el învaţă să le cunoască în lumea prin care trece între moarte şi o nouă naştere. Pentru karmă, sunt de o mare importanţă nu numai aceste simpatii şi antipatii ale înaltelor entităţi faţă om, în funcţie de ceea ce a făcut el în viaţa sa pământească precedentă, ci, înainte de toate, este important că omul se află în legătură cu sufletele umane cu care el era legat şi pe Pământ, că a avut loc un fenomen propriu-zis de oglindire între fiinţa sa şi cea a sufletelor cu care omul a avut o legătură pe Pământ. Să presupunem că cineva a avut relaţii bune cu un suflet, pe care el îl întâlneşte din nou între moarte şi o nouă naştere. În timpul existenţei anterioare, în el a trăit tot ceea ce însoţeşte aceste bune relaţii. Aceste relaţii bune se reflectă în sufletul său, când întâlneşte din nou acel suflet între moarte şi o nouă naştere. Şi, în această privinţă, lucrurile stau în aşa fel încât, în timpul acestei treceri prin viaţa între moarte şi o nouă naştere, omul se vede pretutindeni reflectat în sufletele cu care el este acum în relaţie fiindcă a trăit cu ele pe Pământ. Dacă am făcut bine unui om, din acest suflet emană ceva; dacă i-am făcut rău, din suflet emană, de asemenea, ceva. Şi atunci avem sentimentul – dacă pot întrebuinţa aici termenul „sentiment”, ţinând seama de rezervele formulate la începutul acestor consideraţii -: tu ai ajutat acest suflet să progreseze. Ceea ce ai trăit datorită faptului că l-ai ajutat, ceea ce ai simţit faţă de acest suflet, sentimentele care ţi-au determinat atitudinea, propriile trăiri interioare pe care le-ai avut în timp ce îl ajutai să progreseze, acestea se întorc spre tine. Sunt reflectate de sufletul respectiv. Dacă am prejudiciat unui alt suflet, ceea ce a trăit în noi în timp ce i-am făcut rău este reflectat, de asemenea, de acest suflet.
Toate aceste suflete cu care am avut întâlniri reflectă pentru noi, ca într-o oglindă imensă, vieţile noastre pământeşti anterioare, şi mai ales pe ultima. În acest interval avem, tocmai în ceea ce priveşte viaţa activă, acţiunile noastre, impresia: toate acestea ne părăsesc. Între moarte şi o nouă naştere, noi ne pierdem – sau ne-am pierdut de fapt de mult timp – sentimentul Eului pe care îl posedam pe Pământ în viaţa în trup; dar primim din nou sentimentul Eului, datorită acestei reflectări. Trăim, cu reflectarea faptelor noastre, în acele suflete cu care am fost legaţi în timpul vieţii pe Pământ.
Pe Pământ, Eul era întru câtva ca un punct. Aici, între moarte şi o nouă naştere, el se reflectă în întregul mediu înconjurător. Suntem strâns uniţi cu celelalte suflete, dar această legătură este în funcţie de relaţiile pe care le-am înnodat cu ele.
În lumea spirituală, toate acestea sunt realitate. Când traversăm o sală cu numeroase oglinzi, noi ne vedem reflectaţi în fiecare oglindă. Dar ştim şi că aceste imagini – în sensul obişnuit al cuvântului – nu există; când plecăm, nu mai rămâne nimic, noi nu ne mai oglindim. Dar ceea ce se reflectă în sufletele umane se menţine, rămâne prezent. Iar în ultima treime a perioadei dintre moarte şi o nouă naştere vine un moment în care, pornind de la aceste imagini reflectate, ne construim corpul astral. Noi le concentrăm, pentru a forma acest corp astral, astfel încât atunci când coborâm din lumea spirituală în lumea fizică, purtăm în corpul nostru astral ceea ce am primit înapoi, ca oglindiri în celelalte suflete, în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, a faptelor pe care le-am săvârşit în viaţa pământească precedentă.
De aici provin impulsurile care ne împing spre acele suflete umane, sau ne fac să ne îndepărtăm de acele suflete umane, în compania cărora ne vom naşte din nou într-un corp fizic.
Şi, în acest fel – voi descrie în viitor procesul cu mai multe detalii, prin faptul că voi ţine seama mai târziu şi de Eu –, în acest fel se formează, între moarte şi o nouă naştere, impulsul karmei într-o nouă existenţă pământească.
Astfel putem urmări cum un impuls care însufleţeşte o viaţă îşi prelungeşte efectul în vieţile următoare. Să luăm, de exemplu, impulsul iubirii. Noi putem să ne îndreptăm spre un alt om faptele izvorâte din ceea ce numim iubire. Faptele noastre sunt diferite, după cum ele sunt săvârşite din simplul sentiment al datoriei, din convenienţă, în mod convenţional, sau sunt izvorâte dintr-o iubire mai mare sau mai mică.
Să presupunem că un om ajunge să execute într-o viaţă pământească acţiuni inspirate de iubire, impregnate de căldura iubirii. Acestea rămân prezente ca forţă în sufletul său. Iar rezultatul pe care îl duce din faptele sale, şi care se reflectă în suflete, acest rezultat revine la el sub formă de imagini de oglindă. Şi când omul îşi construieşte corpul astral, cu care coboară pe Pământ, această iubire, care în viaţa precedentă emana de la omul respectiv, acum, întorcându-se înapoi la el prin ceilalţi, se transformă în bucurie. Aşadar atunci când un om săvârşeşte pentru semenii săi, într-o viaţă pământească, fapte inspirate de iubire, aşadar, când de la el emană iubire şi îi însoţeşte faptele care sunt o binefacere pentru alţii, atunci, în perioada petrecută între moarte şi o nouă naştere se realizează o metamorfoză şi această iubire ce radiază se transformă în existenţa următoare în bucurie care vine spre omul respectiv.
Tabla 6Dacă într-o viaţă pământească, dragii mei prieteni, un om vă produce bucurie, dumneavoastră puteţi fi siguri că această bucurie este rodul iubirii pe care aţi manifestat-o faţă de el într-o existenţă precedentă. Această bucurie se revarsă acum, la rândul ei, în sufletul dumneavoastră, în timpul vieţii pământeşti. Dumneavoastră cunoaşteţi această căldură interioară a bucuriei. Ştiţi ce înseamnă bucuria în viaţă, mai ales cea care ne vine de la semenii noştri. Ea ne încălzeşte viaţa, ea o poartă, am putea spune că îi dă aripi. Ea este, din punct de vedere karmic, rezultatul iubirii pe care am dăruit-o.
Dar bucuria este, pe de altă parte, o legătură cu cel care ne-a produs-o. Astfel că, în vieţile precedente, noi aveam în interiorul nostru ceea ce a făcut să izvorască iubirea; în vieţile următoare, noi avem deja ca rezultat trăirea interioară a bucuriei care ne încălzeşte. Şi aceasta este din nou ceva ce emană din noi. Un om care poate trăi bucuria este, la rândul său, o sursă de căldură. Un om care are motive să treacă fără bucurie prin existenţă se comportă faţă de ceilalţi oameni altfel decât cel care cunoaşte bucuria.
Iar ceea ce este trăit ca bucurie între naştere şi moarte, aceasta se reflectă din nou în diferitele suflete pe care le-am întâlnit pe Pământ, şi care se află acum şi ele între moarte şi o nouă naştere. Această imagine reflectată pe care ne-o trimit, sub diverse forme, sufletele celor pe care i-am cunoscut exercită, la rândul ei, o influenţă. Noi o purtăm şi pe aceasta în corpul nostru astral atunci când coborâm spre următoare existenţă pământească – aşadar, noi suntem acum la a treia existenţă pământească. Şi, la rândul ei, această influenţă este inserată, este imprimată în corpul nostru astral. Şi ea devine acum, în ceea ce priveşte roadele pe care le poartă, impulsul care ne permite să înţelegem uşor oamenii şi lumea. Ea devine baza acestei atitudini sufleteşti care ne duce la înţelegere faţă de lume. Când într-o încarnare pământească putem încerca bucurie faţă de comportamentele interesante ale oamenilor, când putem înţelege comportamentele interesante ale oamenilor, aceasta are legătură cu bucuria pe care am încercat-o în viaţa anterioară, apoi cu iubirea pe care noi am simţit-o în cea care a precedat-o. Oamenii care pot parcurge lumea cu un spirit liber, deschis, lasând ca lumea să pătrundă în ei, înţelegând lumea, sunt oamenii care şi-au cucerit această atitudine faţă de lume prin iubire şi prin bucurie.
Faptele izvorâte din iubire sunt cu totul altceva decât ceea ce săvârşim împinşi de un sentiment rigid şi sec al datoriei. Dumneavoastră ştiţi, aşa cum am arătat întotdeauna în scrierile mele, că faptele născute din iubire sunt singurele care se pot considera cu adevărat fapte etice, morale.
A trebuit să subliniez adesea marele contrast care există în această privinţă între Kant şi Schiller. De fapt, în viaţă şi în materie de cunoaştere, Kant a kantificat totul. Sub influenţa sa, orice cunoaştere a devenit ascuţită şi tăioasă şi, tot aşa, şi activitatea umană: „Datorie, tu, nume mare şi sublim, care nu admiţi nici o plăcere şi nici o linguşire...” ş.a.m.d. Eu am citat acest pasaj în Filosofia libertăţii, spre furia prefăcută a multor adversari – nu o furie autentică, o furie prefăcută a multor adversari –, şi i-am opus ceea ce eu însumi trebuie să recunosc a fi concepţia mea: Iubire, tu, impuls plin de căldură care vorbeşte sufletului – etc [Nota 37].
Noţiunii kantiene, rigide şi seci, a datoriei, Schiller i s-a opus prin aceste cuvinte: „Eu bucuros le slujesc prietenilor, din nefericire eu o fac din plăcere, şi mă macină adesea gândul că nu sunt virtuos.” [Nota 38] Căci, după etica lui Kant, ceea ce se face din plăcere nu este virtute, ci numai ceea ce se face conform noţiunii rigide de datorie.
Acum, există oameni care, în primă instanţă, nu ajung să iubească. Dar, fiindcă ei nu pot spune celuilalt om adevărul izvorât din iubire – când îl iubim pe celălalt, îi spunem adevărul, nu îl minţim – fiindcă nu pot iubi, ei spun adevărul din datorie; fiindcă ei nu pot iubi, evită, din datorie, să-l pălmuiască pe celălalt sau să-l tragă de urechi, să-l lovească şi altele de acest fel, atunci când acesta face ceva ce lor nu le place. Există o deosebire între comportamentul pe care îl inspiră o noţiune rigidă a datoriei, dar care este absolut necesară în viaţa socială pentru multe lucruri, şi faptele născute din iubire.
Faptele care au fost săvârşite dintr-o conştiinţă rigidă a datoriei sau din supunere faţă de convenţie, „pentru că aşa se face”, nu determină în viaţa pământească următoare nici o bucurie; prin efectul acelui fenomen de reflectare pe care l-am descris, ele suscită în viaţa pământească următoare ceva despre care s-ar putea spune: Omul simte că este mai mult sau mai puţin indiferent celorlalţi oameni. Şi ceea ce suportă câte unul de-a lungul existenţei prin faptul că el este indiferent celorlalţi oameni şi că suferă din această cauză – şi el suferă pe bună dreptate, căci oamenii sunt aici unii pentru alţii, şi omul este educat să nu fie indiferent faţă de ceilalţi oameni –, ceea ce suferă el aici, această suferinţă este rezultatul lipsei de iubire într-o existenţă precedentă, când s-a comportat ca o persoană corectă, fiindcă datoria rigidă era suspendată deasupra corpului său ca sabia lui Damocles, – nu vreau să spun ca o sabie de oţel, aceasta ar fi neliniştitor pentru majoritatea oamenilor datoriei, dar ca o sabie de lemn.
Suntem acum la a doua viaţă pământească. Aşa cum am văzut, ceea ce apare ca bucurie, drept rod al iubirii, dă naştere în a treia viaţă pământească unei inimi deschise şi libere care ne apropie de lume, care ne dăruieşte un spirit liber, plin de înţelegere pentru tot ceea ce este frumos, adevărat şi bun. Dar ceea ce se revarsă spre noi ca indiferenţă din partea celorlalţi oameni, şi ceea ce simţim din această cauză în timpul unei vieţi pământeşti, aceasta face din noi în următoarea viaţă, deci, în a treia, un om care nu ştie prea bine ce să facă din el însuşi. Când merge la şcoală, el nu ştie ce să facă cu ceea ce îl învaţă profesori săi. Când este mai mare, el nu ştie dacă va deveni lăcătuş sau magistrat. El merge prin viaţă fără orientare, de fapt, fără o direcţie. Faţă de ceea ce percepe din lumea exterioară, el nu este tocmai inert. El poate înţelege muzica, de exemplu, dar nu simte nici o bucurie. Lui îi este, la urma urmei, indiferent că această muzică este mai mult sau mai puţin bună sau mai mult sau mai puţin proastă. El simte frumuseţea unei opere picturale sau a unei alte opere de artă, dar sufletul său este mereu frământat: La ce bun toate acestea? – şi aşa mai departe. Acestea sunt acum lucruri care intervin în a treia viaţă pământească, printr-o înlănţuire karmică.
Dar să presupunem că un om pricinuieşte anumite prejudicii semenilor săi, din ură sau fiindcă el înclină spre antipatie. Aici se pot imagina toate gradele posibile. Cineva îl poate vătăma, să zicem, pe un altul, împins de o ură criminală. Dar el poate, de asemenea, eu las la o parte toate treptele intermediare, să fie un om cu spirit critic. Căci, pentru a fi critic, trebuie întotdeauna să urăşti puţin, dacă nu eşti un critic laudativ, dar aceştia sunt rari astăzi, căci nu este interesant să recunoşti valoarea a ceea ce a făcut cineva. Interesant este, bineînţeles, să iei lucrurile în zeflemea. Există, aşadar, toate nuanţele posibile. Dar aici este vorba de acţiunile comise dintr-o antipatie rece, dintr-o anumită antipatie de care adesea oamenii nu sunt conştienţi, dar care poate ajunge până la ură. Tot ceea ce este astfel săvârşit faţă de semenul nostru şi chiar faţă de entităţi inferioare omului, se traduce, la rândul său, prin stări sufleteşti care se reflectă şi ele în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Iar în viaţa pământească următoare, ura dă naştere contrariului bucuriei: decepţiile, neplăcerile care ne sunt cauzate de lumea exterioară.
Dumneavoastră veţi spune: Dar noi trecem prin atâtea experienţe dureroase – toate acestea trebuie să îşi aibă, într-adevăr, originea într-o ură mai mare sau mai mică în viaţa pământească anterioară? Eu nu pot să cred că am fost atât de rău – iată ce va zice omul uşor –, că eu trebuie să fiu atât de nefericit fiindcă am urât atât de mult! – Da, când vrem să gândim în acest domeniu renunţând la orice prejudecată, trebuie să ne fie clar cât de mare este iluzia care ne este foarte agreabilă şi în prada căreia ne lăsăm atât de bucuroşi când este vorba să ne ascundem sentimentele de antipatie faţă de ceilalţi oameni. În realitate, oamenii trec prin lume cu mult mai multă ură, sau, cel puţin, cu mult mai multă antipatie decât cred ei. Şi iată ce se întâmplă: Ura, la început, deoarece ea produce sufletului o anumită satisfacţie, de obicei nu este percepută absolut deloc. Ea este ascunsă de satisfacţie. O remarcăm abia atunci când ea se întoarce înapoi sub forma suferinţei care se revarsă spre noi din exterior.
Gândiţi-vă numai, dragii mei prieteni, şi imaginaţi-vă, să spunem, într-un mod absolut banal, ce se poate întâmpla aici, gândiţi-vă, de exemplu, la un mic grup reunit în jurul unei ceşti de cafea, unde o semiduzină – e deja suficient! – de doamne şi domni – pot fi şi domni – stau împreună şi îi bârfesc pe semenii lor! Gândiţi-vă la antipatia care se revarsă într-o oră şi jumătate – iar uneori aceste bârfe pot dura şi mai mult – asupra unor oameni! În momentul în care bârfele se revarsă, oamenii nu remarcă această antipatie; dar atunci când revin în viaţa pământească următoare, atunci ei o remarcă foarte bine. Dar ea se întoarce asupra lor în mod inevitabil.
Aşa încât, efectiv, o parte – nu totul, noi vom învăţa să cunoaştem şi alte înlănţuiri karmice –, astfel încât o parte a mizeriilor care ne vin din exterior într-o viaţă pământească pot proveni, în realitate, din sentimentele de antipatie pe care le-am avut în încarnări anterioare.
În toate acestea, bineînţeles, trebuie să ne fie întotdeauna clar faptul că o anumită karmă, un anumit curent karmic trebuie să-şi aibă începutul undeva. Aşa încât, dacă presupuneţi că aveţi aici, de exemplu, o succesiune de vieţi pământeşti:
şi că aest d este viaţa prezentă, nu este obligatoriu ca toată durerea care ne este cauzată din exterior să-şi aibă originea în viaţa precedentă. Aceasta poate fi o primă durere care îşi va avea consecinţele karmice în următoarea existenţă. Dar de aceea eu spun: O mare parte a acestei suferinţe care ne vine din exterior este consecinţa urii cultivate în vieţi anterioare.
Când trecem acum la a treia viaţă pământească, atunci rezultatul acestei suferinţe care ne afectează – dar numai dacă ea este datorată urii pe care am înmagazinat-o într-un fel oarecare –, atunci rezultatul acestei suferinţe care invadează sufletul este mai întâi un fel de apatie a spiritului, un fel de apatie a facultăţii de înţelegere faţă de lume. Când cineva rămâne indiferent şi flegmatic faţă de lume, când nu abordează lucrurile, nici oamenii, cu o inimă deschisă, atunci adesea această apatie a fost întreţesută în propria lui karmă printr-o suferinţă cauzată într-o viaţă anterioară; dar când se exprimă în acest fel printr-o apatie a sufletului, aceasta trebuie să ne conducă înapoi, la sentimentele de ură din cel puţin a treia dintre existenţele trecute. Poţi fi într-adevăr întotdeauna sigur: A avea un comportament prostesc într-o anumită viaţă este întotdeauna consecinţa urii dintr-o viaţă anterioară.
Dar, vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, înţelegerea karmei nu trebuie să se bazeze numai pe înţelegerea noţională a vieţii, ci trebuie să o concepem şi ca impuls al vieţii, să fim conştienţi de faptul că viaţa nu comportă numai un „a, b, c, d” (vezi schema și Tabla 6), ci şi un „e, f, g, h”, că există, de asemenea, vieţi pământeşti viitoare, şi că ceea ce cultivăm în existenţa actuală drept conţinut al sufletului nostru va avea efecte, roade, în următoarea existenţă. Dacă cineva ar vrea să fie deosebit de nechibzuit în a treia viaţă din viitor, îi este suficient, pur şi simplu, să urască foarte mult în această viaţă. Dar dacă cineva vrea să aibă în a treia viaţă din viitor un spirit liber şi deschis, îi este suficient să iubească mult în timpul prezentei vieţi. Iar înţelegerea lucidă, cunoaşterea karmei, are valoare abia atunci când ea pătrunde în voinţa noastră pentru a curge în direcţia viitorului, abia atunci când, în această voinţă, ea joacă un rol pentru viitor. În această privinţă, lucrurile stau într-adevăr astfel: în prezent, ne aflăm în acel moment din evoluţia omenirii când inconştientul nu mai poate acţiona mai departe în acelaşi fel în care acţiona în trecut, când sufletele noastre au trecut prin vieţile anterioare, ci oamenii devin tot mai liberi şi mai conştienţi. Începând din secolul al 15-lea, noi suntem în epoca în care oamenii devin tot mai liberi şi mai conştienţi. Cei din epoca prezentă vor avea în următoarea viaţă pământească un sentiment obscur al existenţei precedente. Aşa cum omul de astăzi care îşi dă seama că nu este deosebit de inteligent nu pune această situaţie pe seama lui însuşi, ci pe seama unei predispoziţii – de obicei, el o atribuie naturii sale fizice, conform concepţiei materialiste actuale –, tot astfel oamenii care vor fi reîncarnarea oamenilor actuali vor avea cel puţin un sentiment obscur care îi va nelinişti: Dacă ei nu sunt deosebit de inteligenţi, atunci aceasta trebuie să aibă legătură cu sentimentele de ură şi de antipatie.
Când vorbim astăzi despre o pedagogie Waldorf trebuie, bineînţeles, să ţinem seama de civilizaţia modernă de pe Pământ. Nu putem practica în mod deschis o educaţie care să corespundă conştienţei vieţilor pământeşti succesive, căci oamenii de astăzi nu au nici măcar un sentiment obscur al acestor vieţi pământeşti succesive. Dar începutul care s-a făcut tocmai prin pedagogia Waldorf va putea, dacă este acceptat, să fie dezvoltat în următoarele secole într-un astfel de sens încât se va putea ţine seama de el în educaţia etică, în educaţia morală. Dacă un copil este puţin înzestrat, aceasta se raportează la vieţi anterioare în timpul cărora el a urât mult şi, sprijinindu-ne pe ştiinţa spirituală, vom afla astfel pe cine a putut urî. Căci trebuie ca pe undeva, în ambianţă, să se regăsească acele fiinţe care au fost urâte şi faţă de care s-au comis acte determinate de ură. Iar educaţia trebuie să ajungă, încetul cu încetul, în secolele următoare, să pătrundă mult mai mult în viaţa umană. Ar trebui să putem discerne la un copil de unde se reflectă sau se reflecta, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, ceea ce s-a metamorfozat într-o lipsă de inteligenţă în existenţa pământească. Se va putea atunci face în aşa fel încât, în timpul copilăriei, el să dezvolte iubire faţă de oamenii cărora, în vieţile precedente, le purta o ură deosebită. Se va remarca atunci că, datorită acestei iubiri efective, inteligenţa şi, în general, întreaga atitudine interioară se va ilumina. În ajutorul educaţiei vor veni nu nişte teorii generale despre karmă, ci viziunea concretă asupra vieţii care permite să fie observate raporturile karmice. Se va remarca faptul că dacă nişte copii sunt reuniţi în cele din urmă, prin destin, în aceeaşi clasă, acest lucru nu este deloc indiferent. Şi dacă ne ridicăm deasupra acelei groaznice iresponsabilităţi care domneşte faţă de aceste lucruri, când o clasă este considerată „material uman” – este întrebuinţată adesea această expresie –, ca şi cum copiii s-ar fi reunit la întâmplare, şi nu prin destin, atunci când vom depăşi această groaznică iresponsabilitate, tocmai educatorul va putea întrezări ce legături karmice stranii au fost ţesute de la un copil la altul în cursul vieţilor anterioare. Se va putea atunci introduce în evoluţia copiilor ceea ce va putea acţiona compensator. Căci, într-o anumită privinţă, karma este supusă unei necesităţi imuabile. Putem stabili în mod riguros, pe baza unei necesităţi imuabile, următoarele înlănţuiri:
Acestea sunt nişte legături inevitabile. Totuşi, lucrurile sunt de-aşa natură încât, aşa cum în faţa unei necesităţi inevitabile care stăpâneşte cursul unui fluviu noi putem totuşi să reglăm cursul fluviului, modificându-l, tot astfel este posibil să reglăm curentul karmic, ca să spunem aşa, să acţionăm asupra lui (tabla 6 jos). Acest lucru este posibil.
Aşadar dacă remarcaţi la un copil predispoziţia spre stupiditate, şi dacă îl puteţi îndruma în aşa fel încât el să cultive în inima lui iubire, şi dacă descoperiţi – şi acest lucru le este astăzi deja posibil oamenilor înzestraţi cu un simţ subtil al observaţiei –, dacă descoperiţi cu ce alţi copii este el legat karmic, şi dacă îl îndrumaţi în aşa fel încât să-i iubească tocmai pe aceşti copii, să se comporte faţă de ei cu iubire, atunci veţi vedea că această iubire va deveni o contrapondere pentru antipatie, şi dumneavoastră amelioraţi astfel pentru viitoarea încarnare tendinţa lui spre stupiditate.
Există în realitate, aş putea spune, educatori din instinct, care adesea, din instinct, ajung să facă din nişte copii cu tendinţe rele copii iubitori şi, prin aceasta, încetul cu încetul, aceşti copii devin nişte fiinţe umane cu mai multă înţelegere faţă de lucruri. Abia aceste lucruri fac de fapt ca facultatea de a înţelege înlănţuirile karmice să fie de folos în viaţă.
Dar, înainte de a merge mai departe cu examinarea detaliilor karmei, trebuie să ne mai punem încă o întrebare. Să ne întrebăm: Ce este, aşadar, omul despre care ştim, cel puţin la modul general, că avem cu el o legătură karmică? Voi folosi aici o expresie care astăzi este luată adesea oarecum în sens ironic: Acest om este un contemporan. El trăieşte pe Pământ exact în acelaşi timp cu noi.
Reflectând la aceasta, dumneavoastră vă veţi spune: Dacă într-o anumită încarnare, sunteţi în contact cu anumiţi oameni, tot aşa, şi într-o încarnare precedentă – cel puţin la modul general, căci se poate ca lucrurile să se fi modificat puţin – eraţi împreună cu acei oameni şi, la fel, într-o viaţă anterioară aceleia.
Tabla
6+7Dar, desigur, şi cei care trăiesc la cincizeci de ani după dumneavoastră au fost, şi ei, la rândul lor, legaţi de nişte oameni în viaţa lor precedentă! În general, oamenii din seria B, conform acestei idei, nu se întâlnesc cu oamenii din seria A. Aceasta este o idee apăsătoare, dar o idee adevărată.
Voi vorbi mai târziu despre anumite probleme care se pun în legătură cu faptul că se spune adesea: omenirea se înmulţeşte pe Pământ ş.a.m.d. Acum aş vrea să vă atrag atenţia asupra acestei idei: ea este poate apăsătoare, dar e adevărată: În realitate, cursul vieţii oamenilor pe Pământ se desfăşoară după anumite ritmuri. Eu voi spune că, în general, o serie de oameni trece dintr-o viaţă pământească în alta, o altă serie de oameni trece dintr-o viaţă pământească în alta, dar, într-un anumit sens, ele sunt separate şi nu se întâlnesc. În lunga existenţă dintre moarte şi o nouă naştere ele se întâlnesc, desigur; dar în viaţa pământească lucrurile stau într-adevăr în acest fel, întotdeauna noi coborâm pe Pământ împreună cu un cerc limitat de oameni. Faptul de a fi contemporani are o semnificaţie interioară tocmai pentru vieţile pământeşti succesive.
Şi de ce aceasta? Vă pot spune că această problemă, care poate fi pusă mai întâi la nivel raţional, mi-a pricinuit, în realitate, pe tărâmul ştiinţei spirituale, cele mai mari suferinţe, căci e necesar să discernem adevărul în această problemă, conţinutul intim al problemei. Şi ne putem întreba – scuzaţi-mă că folosesc aici un exemplu care, în realitate, aş putea spune că joacă pentru mine un rol important, în ceea ce priveşte cercetările mele: De ce nu ai fost tu contemporan cu Goethe? Din faptul că nu eşti contemporan cu Goethe, tu poţi deduce, în conformitate cu acest adevăr, că, în general, tu nu ai trăit niciodată pe Pământ în acelaşi timp cu el. El face parte dintr-o altă serie de oameni.
Ce se află, în realitate, în dosul acestui fapt? Aici trebuie să inversăm întrebarea, iar pentru aceasta e nevoie să avem un simţ liber şi deschis pentru convieţuirea umană. Trebuie să ne putem întreba – şi, în legătură cu această întrebare, eu voi mai avea multe de spus aici, în viitor: Ce înseamnă, în realitate, să fim contemporani cu un om, şi ce înseamnă ca în cursul unei vieţi pământeşti să nu aflăm despre el decât din istorie? Aşadar, ce înseamnă aceasta?
Vedeţi dumneavoastră, trebuie să ai un spirit liber şi deschis pentru a răspunde la întrebarea delicată: Cum stau lucrurile cu tot ceea ce se întâmplă în sufletul tău atunci când un contemporan stă de vorbă cu tine, când el face nişte acţiuni care te privesc – cum stau lucrurile în acest caz? Putem face apoi o comparaţie – după ce am dobândit cunoştinţele necesare – cu ce s-ar întâmpla dacă am întâlni o personalitate care nu face parte dintre contemporanii noştri, care poate nu a fost contemporan cu noi în nici o viaţă pământească – personalitate pe care o putem totuşi admira şi venera mai mult decât pe toţi contemporanii –, ce s-ar întâmpla dacă am trăi în acelaşi timp cu această personalitate? Aşadar ce ar fi dacă – scuzaţi-mă că reiau acest exemplu personal – ce ar fi dacă aş fi contemporan cu Goethe? Desigur, dacă nu eşti un om indiferent – bineînţeles, dacă un om este indiferent şi chiar lipsit de înţelegere pentru cea ce poate fi un contemporan, el nu poate găsi nici răspunsul adecvat la această întrebare –, dar, dacă nu eşti indiferent, atunci te poţi întreba: Cum ar fi fost dacă eu, coborând pe strada Schiller din Weimar în direcţia Frauenplan, l-aş fi văzut pe „consilierul aulic cel gras” venind în întâmpinarea mea, să spunem, în 1826 sau în 1827? – Ei bine, se poate şti perfect că eu nu l-aş fi suportat! „Contemporanii” l-au suportat. Pe cel cu care nu putem fi contemporani nu l-am suporta; într-un anumit fel, el ar acţiona ca o otravă asupra vieţii sufleteşti. Nu îl suporţi fiindcă nu eşti contemporanul său, ci ai trăit înainte sau după el. Desigur, atunci când nu eşti sensibil la acest gen de lucruri, ele rămân în subconştient. Dar ne putem imagina un om înzestrat cu o sensibilitate fină a spiritului, care să ştie: Dacă ar fi coborât pe strada Schiller din Weimar în direcţia Frauenplan şi dacă el l-ar fi întâlnit, de exemplu, pe consilierul aulic cel gras Goethe, cu dubla sa bărbie, el s-ar fi simţit interior într-o situaţie imposibilă. Dar cel care nu are nici un simţ pentru aceste lucruri, poate că l-ar fi salutat.
Ei bine, vedeţi dumneavoastră, aceste lucruri nu sunt de natură pământească, fiindcă motivele pentru care nu putem fi contemporani cu un om nu se află în viaţa pământească; fiindcă trebuie să putem privi înlănţuirile spirituale; de aceea lucrurile iau uneori, din punctul de vedere al vieţii pământeşti, un aspect paradoxal. Dar aşa stau lucrurile, ele stau indiscutabil aşa.
Vă pot asigura că am scris cu adevărat din inimă o introducere la operele lui Jean Paul, care au apărut în colecţia «Biblioteca Literaturii universale» a Editurii Cotta [Nota 39]. Dar dacă ar fi trebuit să mă găsesc vreodată la Bayreuth în compania lui Jean Paul însuşi aş fi avut, desigur, crampe la stomac. Asta nu mă împiedică să simt cea mai mare veneraţie faţă de el. Dar acest lucru i se întâmplă oricărui om, numai că la majoritatea oamenilor rămâne îngropat în subconştient, rămâne în corpul astral sau în corpul eteric, nu atinge corpul fizic. Căci trăirea sufletului care trebuie să atingă corpul fizic trebuie să devină conştientă. Dar trebuie, de asemenea, dragii mei prieteni, să ne fie clar acest lucru: Când vrem să dobândim cunoştinţe asupra lumii spirituale trebuie să ştim că, în mod inevitabil, trebuie să auzim lucruri care par groteşti, paradoxale, pentru că lumea spirituală este diferită de lumea fizică.
Bineînţeles, cineva poate fi uşor ridiculizat atunci când spune: Dacă aş fi devenit contemporan cu Jean Paul aş fi avut crampe de stomac când aş fi fost în compania lui. Desigur, pentru lumea obişnuită, banală, filistină, viaţa pământească este absolut firească, absolut adevărată; dar legile acestei lumi banale şi filistine nu sunt valabile pentru înlănţuirile spirituale. Trebuie să ne obişnuim să gândim cu totul altfel de gânduri atunci când vrem să înţelegem lumea spirituală. Trebuie să ne obişnuim să trăim chiar nişte lucruri surprinzătoare. Când conştienţa obişnuită citeşte despre Goethe, ea se poate simţi îndemnată, fireşte, să spună: Eu aş fi făcut bucuros cunoştinţă cu el; personal, i-aş fi strâns mâna, şi aşa mai departe. Dar aceasta înseamnă a vorbi fără a reflecta, căci există legi în virtutea cărora suntem destinaţi a trăi într-o anumită epocă, şi putem trăi numai în această epocă. Exact aşa cum suntem destinaţi, în ceea ce priveşte corpul nostru fizic, să trăim la o anumită presiune atmosferică şi putem să ne ridicăm în sus până la nivelul unde presiunea aerului ne convine, omul care este destinat pentru secolul 20 nu poate trăi în epoca lui Goethe.
Iată ce voiam să vă spun, în primă instanţă, despre karmă.
