Când vorbim actualmente în faţa unui public destul de numeros despre problemele cele mai importante ale epocii noastre, ne aflăm într-o situaţie diferită, în funcţie de faptul că ştim ceva despre forţele profunde ale devenirii istorice a omenirii – sau, altfel spus, de ştiinţa iniţierii – sau că nu ştim nimic despre acestea. Astăzi este relativ uşor să vorbeşti despre probleme de actualitate, abordând tot felul de cunoştinţe exterioare, considerate ştiințifice, practice ş.a.m.d. Dar este extraordinar de dificil să vorbeşti despre aceste probleme atunci când cunoşti ştiinţa aşa-numită inițiatică, de unde provine tot ceea ce avem de spus în locuri ca acesta unde ne aflăm adunați în această seară. Căci cel care vorbeşte în zilele noastre, bazându-se pe punctul de vedere al ştiinței inițiatice, ştie nu numai că are împotriva lui, în marea majoritate, opiniile obişnuite şi subiective ale auditoriului său, dar şi că o întreagă parte a omenirii este deja dominată, într-o manieră sau alta, de influențele cosmice ahrimanice, care sunt foarte puternice, şi vor deveni din ce în ce mai puternice. Nu pot expune ceea ce vreau să vă fac să înțelegeti prin aceste cuvinte, decât oferindu-vă mai întâi un fel de privire istorică asupra unei vaste perioade a evoluţiei omenirii.
Dumneavoastră ştiţi deja din diferitele consideraţii pe care le-am expus aici, şi pe care le găsiţi consemnate în diverse cicluri de conferinţe ale mele [Nota 1], că epoca în care trăim şi în care ne simţim încadraţi ca oameni ai prezentului a început la mijlocul secolului XV. Noi am desemnat întotdeauna această epocă ce a început la mijlocul secolului XV şi la al cărei început ne aflăm în fond şi acum, drept cea de-a cincea epocă postatlanteană, care a urmat celeilalte, anume epocii greco-latine, care a durat din secolul VIII î.Ch. până la mijlocul secolului XV. Mai înainte a fost epoca egipteano-caldeeană. Vă indic pe scurt aceste lucruri, ca să vă puteţi aminti cum ordonăm noi devenirea umană în spaţiul temporal în care ne simţim încadraţi ca oameni ai prezentului. Dumneavoastră ştiţi că înainte de a se fi scurs prima treime din epoca greco-latină, a avut loc Misteriul de pe Golgotha. Şi noi am caracterizat din cele mai diferite puncte de vedere ceea ce s-a întâmplat de fapt pentru întreaga evoluție a omenirii şi a Pământului prin acest Misteriu de pe Golgotha. Astăzi vrem să urmărim, într-un context istoric mai larg, câte ceva legat de acest Misteriu de pe Golgotha în privinţa întregii omeniri.
În acest scop să privim în urmă, în timpuri cu mult mai vechi, să zicem cam pe vremea începutului mileniului III î.Ch. Dumneavoastră ştiţi cât de puţine documente istorice vorbesc despre această evoluţie timpurie a neamului omenesc pe Pământ. Dumneavoastră ştiţi şi că documentele istorice exterioare ne indică Orientul, Asia, ca teritorii ale primelor civilizaţii. Şi mai ştiţi, din anumite consideraţii antroposofice, că pe măsură ce ne întoarcem în evoluţia omenirii ajungem la cu totul alte constituţii sufleteşti ale omenirii, că întâlnim o înţelepciune primordială care a stat la baza întregii evoluţii a omenirii. Dumneavoastră ştiţi că s-au păstrat anumite tradiţii în cercuri secrete restrânse, până în secolul XIX, şi că aceste tradiţii, în mare parte deformate, s-au păstrat până în zilele noastre ca moştenire a unei străvechi înţelepciuni a omenirii. Atunci când în ziua de azi omul ia cunoştinţă de un aspect sau altul al acestei înţelepciuni primordiale a omenirii, el este mirat de profunzimea adevărurilor ce reies din asemenea documente străvechi. Dar dumneavoastră mai ştiţi, din consideraţiile pe care le-am expus de-a lungul anilor, că acestor învăţături ale înţelepciunii larg răspândite în timpurile vechi, i se opunea o cu totul altă concepţie despre viaţă şi lume, anume aceea a vechiului popor ebraic, care purta pecetea unui cu totul alt caracter. Astfel încât putem desemna, cu o anumită justificare, vechea învăţătură străveche a înţelepciunii larg răspândite drept element păgân, căreia i se opune elementul ebraic, iudaic. Şi dumneavoastră ştiţi, din tradiţiile şi scrierile moştenite, modul în care a provenit elementul creştin din acest element iudaic.
Din aceste realităţi exterioare puteţi deduce deja un fapt căruia vă rog să-i daţi atenţie astăzi: anume acela că a devenit necesar în evoluţia omenirii ca vechiului element păgân şi înţelepciunii sale primordiale să i se opună elementul iudaic, din care s-a dezvoltat creştinismul, sau cel puţin s-a dezvoltat parţial. Asta înseamnă că acestei vechi înţelepciuni păgâne primordiale nu-i era îngăduit să aibă singura influenţă asupra evoluţiei ulterioare a omenirii. Şi de aici, dumneavoastră trebuie să vă puneţi întrebarea: care este motivul faptului că vechea înţelepciune păgână primordială, care a fost atât de admirabilă sub multe aspecte, a trebuit să sufere o transformare prin iudaism şi creştinism? – Această întrebare trebuie să v-o puneţi.
Iar la această întrebare nu se poate răspunde prin înţelepciunea iniţiatică decât aruncând lumină asupra unei realităţi deosebit de importante, care s-a desfăşurat departe în Asia, la începutul mileniului III î.Ch. Acolo, privirea văzătoare retrospectivă găseşte că a avut loc o încarnare a unei entităţi suprasensibile într-un om, aşa cum prin evenimentul de pe Golgotha a avut loc încarnarea unei entităţi suprasensibile, anume a lui Christos, în omul Îisus din Nazareth. Acea încarnare care a avut loc la începutul mileniului III î.Chr., şi care este extraordinar de dificil de urmărit, chiar şi cu ştiinţa vederii şi a iniţierii, a dat omenirii ceva deosebit de strălucitor, ceva cu implicaţii extraordinar de mari. Şi ceea ce a dat omenirii a fost în fond esenţialmente acea veche înţelepciune primordială.
Pentru început, din punct de vedere exterior, lucrurile pot fi caracterizate astfel încât putem spune că era o înţelepciune care pătrundea profund în realitate, o înţelepciune rece care mergea numai pe idei şi era prea puţin străbătută de sentimente. Aceasta din punct de vedere exterior. Din punct de vedere lăuntric, lucrurile pot fi judecate, în sensul de-a spune ce era de fapt această înţelepciune, doar dacă ne întoarcem la acea încarnare care a avut loc în Asia la începutul mileniului III î.Ch. Îar privirii văzătoare ce urmăreşte lucrurile de atunci, i se arată că aceea a fost într-adevăr o încarnare omenească a puterii luciferice. Şi această încarnare a lui Lucifer în omenire, care s-a înfăptuit într-un anumit mod, a fost începutul acestei înţelepciuni primordiale larg răspândite care a stat la baza celei de-a treia culturi postatlanteene.
Ceea ce a emanat din acest impuls cultural al omului luciferic asiatic a acţionat până în perioada greacă, anume înţelepciunea luciferică aşa cum era ea întru totul utilă omenirii în acea perioadă de evoluţie, strălucită într-un anumit sens, nuanţată de către diferitele popoare şi rase, existentă şi în cultura egipteană şi în cea babiloniană, şi, după cum am spus, chiar şi la temelia culturii greceşti. Tot ceea ce au gândit oamenii, poezia şi arta lor, intenţiile lor voluntare au fost condiţionate pe vremea aceea, într-un anumit sens, prin această intervenţie luciferică în cultura omenirii.
Ar fi desigur extraordinar de filistin dacă am vrea să spunem: Aceasta a fost o încarnare a lui Lucifer, pe care trebuie să o evităm. – Dintr-o asemenea atitudine filistină ar trebui evitat atunci şi tot ceea ce a provenit ca măreţie şi frumuseţe pentru omenire din acest curent luciferic, căci, după cum am spus, şi frumuseţea artei greceşti este ceva care a provenit din acest curent evolutiv. Întreaga gândire a gnosticilor, care exista deja atunci când a avut loc Misteriul de pe Golgotha, acea înţelepciune pătrunzătoare ce lumina adânc tainele Universului, întreaga cunoaştere gnostică erau impulsionate de forţele luciferice. De aceea nu ne este îngăduit să afirmăm că această gândire gnostică ar fi incorectă. Şi revelăm numai caracteristica sa atunci când spunem că era pătrunsă de impulsurile luciferice.
La un interval cu mult mai mare de două mii de ani a acestei încarnări luciferice, a avut loc Misteriul de pe Golgotha. Se poate spune că oamenii, printre care s-a răspândit impulsul Misteriului de pe Golgotha, erau încă întru totul pătrunşi în gândirea şi simţirea lor de ceea ce adusese impulsul luciferic în această gândire şi simţire. Şi acum a intervenit impulsul lui Christos, cu totul altfel structurat în evoluţia omenirii civilizate. Noi am vorbit adesea despre ceea ce înseamnă acest impuls al lui Christos în cadrul omenirii civilizate. Astăzi vreau. doar să menţionez că impulsul lui Christos a fost preluat în firile oamenilor, care erau structurate aşa cum v-am caracterizat astăzi. Şi am putea spune că în ceea ce dăduse Lucifer ca bun suprem oamenilor, a strălucit impulsul lui Christos. Şi impulsul lui Christos a fost preluat în primele secole creştine în aşa fel, încât se putea spune că oamenii l-au înţeles pe Christos datorită celor pe care le preluaseră de la Lucifer. – Aceste lucruri trebuie primite cu nepărtinire, altfel nu vom putea înţelege niciodată cu adevărat nuanţa deosebită a preluării impulsului lui Christos în primele secole ale erei noastre.
Şi când ulterior impulsul lui Christos a dispărut tot mai mult din sufletele omeneşti, oamenii au devenit tot mai puţin în stare să preia cu adevărat corect în sine impulsul lui Christos. Gândiţi-vă numai cât de multe lucruri au devenit materialiste în timpurile moderne. Dar dacă vă veţi întreba care dintre ele a devenit cea mai materialistă, veţi primi răspunsul: O mare parte din teologia creştină modernă. – Căci o mare parte a teologiei creştine moderne se dăruieşte pur şi simplu celui mai puternic materialism atunci când ea nu îl mai vede pe Christos în omul Îisus din Nazareth, ci numai pe omul Iisus din Nazareth, „bărbatul modest din Nazareth”, bărbatul care poate fi înţeles dacă omul face un cât de mic efort înspre o înţelegere superioară. Şi cu cât omul Îisus din Nazareth poate fi considerat mai mult un simplu om obişnuit, care face parte din seria atâtor personalităţi istorice renumite, cu atât place mai mult aceasta unei anumite orientări materialiste din teologia modernă. Căci această teologie modernă nu vrea să recunoască decât puţin, într-adevăr prea puţin, din caracterul suprasensibil al evenimentului de pe Golgotha.
Înfluenţa luciferică din sentimentele omeneşti s-a retras treptat din aceste suflete. in schimb,In perioada contemporană, se intensifică tot mai mult – şi se va intensifica şi mai mult în viitorul apropiat şi în cel îndepărtat – ceea ce noi numim impuls ahrimanic. Impulsul ahrimanic provine de la o altă entitate suprasensibilă decât sunt entităţile lui Christos şi Lucifer. Dar este tot o entitate suprasensibilă, deşi am putea spune şi entitate sub-sensibilă – dar nu asta contează – şi influenţa ei va deveni tot mai puternică, în special în cea de-a cincea epocă postatlanteană. Şi dacă aruncăm o privire asupra rătăcirilor din ultimii ani, atunci vom afla că oamenii au ajuns în această situaţie datorită puterilor ahrimanice.
Şi aşa cum a existat o încarnare a lui Lucifer la începutul mileniului III î.Chr. şi aşa cum a existat o încarnare a lui Christos pe vremea Misteriului de pe Golgotha, tot aşa va exista, aproximativ în mileniul III d.Chr., de data aceasta în Occident, o încarnare a fiinţei lui Ahriman. Astfel încât nu vom putea înţelege corect parcursul evoluţiei istorice a omenirii în intervalul acestor aproximativ şase milenii, decât dacă îl încadrăm având în vedere la un pol încarnarea luciferică, la mijloc încarnarea lui Christos şi la celălalt pol încarnarea lui Ahriman. Lucifer este acea putere care stârneşte în om toate forţele exaltate, toate forţele mistice false, tot ceea ce vrea să-l înalţe pe om dincolo de sine însuşi, ceea ce vrea să aducă oarecum fiziologic sângele omenesc în dezordine, pentru a-l scoate pe om în afara sa. Ahriman este acea putere care-l face pe om lucid, prozaic, filistin, care osifică omul, care-l aduce la superstiţiile materialismului. Iar pentru fiinţa omenească este esenţialmente strădania de a menţine echilibrul între puterea luciferică şi ahrimanică, iar impulsul lui Christos ajută omenirii actuale să realizeze acest echilibru. Aşadar, în om există necontenit aceşti doi poli, cel luciferic şi cel ahrimanic. Dar din punct de vedere istoric găsim că elementul luciferic a fost predominant în anumite curente ale evoluţiei culturii din perioada precreştină şi până în primele secole creştine, pe când Ahriman acţionează şi devine tot mai puternic începând de la mijlocul secolului al XV-lea, până când va avea într-adevăr loc o încarnare a lui Ahriman în omenirea occidentală.
Caracteristic este faptul că asemenea lucruri se pregătesc cu mult timp înainte. Puterile ahrimanice pregătesc evoluţia omenirii în aşa fel, încât omenirea să poată cădea pradă lui Ahriman atunci când, în cadrul civilizaţiei occidentale, care abia dacă se va mai putea numi civilizaţie în sensul nostru, va apărea Ahriman în formă omenească, aşa cum a apărut cândva Lucifer în China în formă omenească, şi cum a apărut Christos Îisus în formă omenească în Orientul Apropiat. Nu ne ajută cu nimic faptul de a ne face iluzii în această privinţă. Ahriman va apărea în formă omenească. Este vorba numai de modul în care pregăteşte el oamenii: dacă pregătirile sale ajută ca întreaga omenire, ce se numeşte astăzi civilizată, să devină adepţi ai săi, sau dacă va găsi o omenire care să fie în stare să-i opună rezistenţă. Repet, nu ne ajută cu nimic faptul de a ne face astăzi iluzii în această privinţă. Oamenii fug astăzi întru câtva de adevăr, care nici nu li se poate prezenta ca adevăr pur, pentru că ei îl ironizează, îl ridiculizează, îl batjocoresc. Iar atunci când li se dă, aşa cum încercăm noi acum să o facem prin tripartiţia organismului social [Nota 2], atunci, în marea lor majoritate, îl resping. Însă faptul că oamenii resping astfel de lucruri constituie chiar unul dintre mijloacele de care se pot servi forţele ahrimanice, pentru ca atunci când Ahriman va apărea în înfăţişare omenească, să aibă pe cât posibil de mulţi adepţi pe acest Pământ. Această tendinţă de a se întoarce de la cele mai importante adevăruri va constitui una dintre cele mai bune şanse ale lui Ahriman pentru reuşita încarnării sale. Căci, vedeţi dumneavoastră, nu ne ajută nimic altceva de a ne raporta corect la ceea ce se va desfăşura în evoluţia omenirii prin Ahriman, decât faptul de a cunoaşte în mod nepărtinitor forţele prin care acţionează elementul ahrimanic, precum şi forţele prin care omenirea se poate înarma pentru a nu fi ispitită de puterile ahrimanice. Şi de aceea vrem să aruncăm astăzi o privire, cel puţin din câteva puncte de vedere, asupra acelor lucruri care vor favoriza calitatea de adept al lui Ahriman, şi care sunt folosite în special în ziua de astăzi de către puterile ahrimanice din lumea suprasensibilă, dar prin sufletele omeneşti, pentru a mări pe cât posibil numărul acestor adepţi.
Iar unul dintre aceste mijloace este următorul: acela de a nu vedea ce importanţă au pentru oameni anumite moduri de gândire şi reprezentare care au devenit predominante tocmai în ultima vreme. Dumneavoastră ştiţi ce deosebire mare există între modul în care se simţea omul integrat în întregul Cosmos, de exemplu în epoca egipteană, dar şi în epoca greacă, şi modul în care se simte el în perioada contemporană, începând de la sfârşitul Evului Mediu. Reprezentaţi-vă un vechi egiptean cu adevărat cultivat. El ştia că nu este constituit numai din punct de vedere trupesc, din ingredientele existente pe acest Pământ, aşa cum se află ele şi în regnul animal, vegetal şi mineral. El ştia că în entitatea sa omenească acţionează puterile pe care le vedea sus, în stele. El se simţea ca element component al întregului Cosmos. El nu simţea întregul Cosmos ca fiind numai viu, ci îl simţea însufleţit şi străbătut de spirit, şi în conştienţa sa trăia ceva din entităţile spirituale ale Cosmosului, din sufletescul Cosmosului, din viaţa Cosmosului. Toate acestea s-au pierdut în decursul istoriei mai noi a omenirii. Omul priveşte în ziua de astăzi de pe Pământ la lumea stelară, pe care o percepe plină de stele fixe, de Soare, planete, comete ş.a.m.d., dar prin ce caută el să cuprindă tot ceea ce priveşte în jos spre el din spaţiul cosmic? El caută să le cuprindă prin matematică, cel mult prin mecanică. Ceea ce se află de jur-împrejurul Pământului este pentru el lipsit de spirit, lipsit de suflet, chiar lipsit de viaţă. În fond, este doar un mecanism uriaş pe care-l înţelege cu ajutorul legilor matematico-mecanice. Şi el vrea să înţeleagă măreţia cosmică cu ajutorul legilor matematicii şi mecanicii! Desigur că tocmai cercetătorul ştiinţific va putea aprecia în modul cuvenit ceea ce au realizat un Galilei, un Kepler [Nota 3]. Însă ceea ce a pătruns în înţelegerea omenească şi în conştienţa omenească prin învăţătura acestor mari descoperitori din evoluţia omenirii, prezintă Universul doar ca pe un mare mecanism.
Numai cel care cunoaşte omul în deplinătatea entităţii sale, poate înţelege ce înseamnă aceasta. Astronomii, fizicienii pot vorbi liniştiţi, prezentând Universul ca pe un mecanism ce poate fi înţeles şi calculat prin formule matematice. Iar oamenii o vor crede în perioada în care vieţuiesc în conştienţa de veghe, de dimineaţa, de când se trezesc, şi până seara, când adorm. Dar în acele adâncuri inconştiente pe care omul nu le atinge în conştienţa sa de veghe, dar care fac totuşi parte din existenţa sa, şi în care el vieţuieşte între adormire şi trezire, acolo se revarsă altceva în sufletul lui în privinţa Universului! Acolo vieţuieşte în sufletul omenesc o cunoaştere care, deşi nu este accesibilă conştienţei din starea de veghe, trăieşte în profunzimile sufletului modelându-l, o cunoaştere despre spiritul, sufletul şi viaţa Universului. Şi chiar dacă omul nu ştie nimic în conştienţa sa de veghe despre cele ce se desfăşoară în comunitatea sa cu spiritul, sufletul şi viaţa Universului de la adormire până la trezire, acestea se află în suflet şi vieţuiesc înlăuntrul lui. Şi multe din stările conflictuale ale omului modern, care sunt atât de mari, provin de la dizarmonia dintre ceea ce vieţuieşte sufletul în privinţa Universului de la adormire până la trezire, şi ceea ce vrea să recunoască în ziua de astăzi conştienţa sa trează drept concepţie despre lume asupra acestui Univers.
Dacă luaţi întregul spirit şi sens al ştiinţei spirituale orientată antroposofic, ce vă spune el despre aceste lucruri? El vă spune: Da, ceea ce a adus galileismul şi copernicanismul în omenire este important şi măreţ, dar nu este un adevăr absolut, nu este câtuşi de puţin un adevăr absolut, ci un aspect al Universului, un aspect privit dintr-un anumit punct de vedere! Şi nu se poate explica decât prin vanitatea oamenilor faptul că astăzi se afirmă: sistemul cosmic al lui Ptolemeu este o copilărie, cu acesta s-au mulţumit oamenii pe vremea când erau încă nişte copii. Noi „am progresat în mod magnific, ajungând până la stele”, şi evaluăm maniera noastră de a proceda ca fiind una absolută. [Nota 4] – Or, ea este tot atât de puţin absolută pe cât era de absolut sistemul lui Ptolemeu, căci este doar un aspect al lucrurilor. Iar ştiinţa spirituală orientată antroposofic apreciază în mod just lucrurile spunându-vă că tot ceea ce preia omul, aş spune, drept matematică cosmică şi mecanică cosmică schematică, nu îi furnizează adevărul absolut, ci numai iluzii asupra Universului. Iar de iluzii avem nevoie pentru că omenirea parcurge variate forme de educaţie în diferitele ei stadii de evoluţie. Și pentru educaţia contemporană avem nevoie pur şi simplu de aceste iluzii matematice asupra Universului. Noi trebuie să ni le însuşim, dar ar trebui să ştim că sunt iluzii. Şi abia atunci devin ele cu adevărat iluzii despre ceea ce ne înconjoară zi cu zi, când ne străduim să urmărim un fel de astronomie şi în substanţele pământului, după modelul teoriei atomiste sau a teoriei moleculare. Şi tocmai atunci când vrem să abordăm punctul de vedere corect faţă de întreaga ştiinţă modernă, în măsura în care această ştiinţă gândeşte în această manieră, atunci trebuie să recunoaştem că întreagă această ştiinţă este o iluzie.
Or, Ahriman, ca să-şi poată configura în modul cel mai rodnic încarnarea, are cel mai mare interes ca oamenii să se desăvârşească în această ştiinţă iluzorie, cum este în fond întreaga noastră ştiinţă actuală, fără să realizeze însă că este o ştiinţă iluzorie. Ahriman are cel mai mare interes să aducă oamenilor matematica, dar aceştia să nu vadă că o concepţie matematico-mecanică nu constituie decât o iluzie asupra Universului. Ahriman are cel mai mare interes să aducă oamenilor chimia, fizica, biologia ş.a.m.d., aşa cum sunt ele reprezentate astăzi printre oameni – şi admirate pe bună dreptate – şi să-i facă să creadă că acestea sunt adevăruri absolute, că ele nu sunt numai puncte de vedere, fotografii ale unui aspect. Atunci când fotografiem un copac dintr-o parte, imaginea poate fi exactă, dar ea nu ne oferă o percepţie totală a lui. Dacă îl fotografiaţi din cele patru puncte cardinale veţi putea obţine o percepţie mai bună asupra lui. Ahriman are cel mai mare interes să ascundă oamenilor că în ştiinţa actuală intelectual-raţionalistă, cu empirismul cvasi-superstiţios care stă la baza ei, nu avem de-a face decât cu o mare iluzie, o mare amăgire. Și el ar putea avea cel mai mare succes şi ar putea vieţui cel mai puternic triumf dacă ar reuşi să instituie peste tot acea superstiţie ştiinţifică ce cuprinde astăzi toate cercurile şi în conformitate cu care oamenii vor să-şi organizeze chiar şi viaţa socială, până în mileniul trei, când Ahriman ar veni atunci ca om în lume în cadrul civilizaţiei occidentale, şi ar găsi superstiţiile ştiinţifice.
Dar să nu trageţi concluzii greşite din cele ce v-am spus acum. O concluzie greşită ar fi evitarea ştiinţei prezentului. Însă aceasta este cea mai greşită concluzie pe care aţi putea-o trage. Știinţa prezentului trebuie cunoscută. Trebuie cunoscut tocmai ceea ce provine din această parte, dar având deplina conştienţă a faptului că în felul acesta ni se oferă un aspect iluzoriu, necesar evoluţiei noastre omeneşti, dar un aspect iluzoriu. Nu ne putem apăra de Ahriman prin faptul că evităm ştiinţa prezentului, ci prin faptul că o cunoaştem în adevărata ei înfăţişare. Căci această ştiinţă trebuie să ne ofere o iluzie exterioară în privinţa Universului. Iar noi avem nevoie de această iluzie exterioară. Să nu credeţi că nu avem nevoie de ea. Numai că apoi va trebui să o umplem sub un cu totul alt aspect prin cercetarea spirituală cu adevărata realitate, noi va trebui să ne înălţăm de la caracterul iluzoriu la adevărata realitate. Priviţi nenumăratele mele cicluri de conferinţe pe tema pe care v-o expun astăzi, şi veţi vedea că peste tot am încercat să abordez întru totul ştiinţa epocii noastre, dar şi să arăt cum toate trebuie înălţate până la sfera în care se poate vedea ce valoare au. Căci dumneavoastră nu vă puteţi dori ca un curcubeu să dispară din faţa privirii dumneavoastră pentru că îl recunoaşteţi ca iluzie a luminii, ca iluzie de culoare. Dumneavoastră nu veţi înţelege curcubeul dacă nu îl pătrundeți cu vederea în caracterul său iluzoriu. Și aşa stau lucrurile cu toate cele pe care vi le oferă ştiinţa actuală, pentru capacitatea dumneavoastră de reprezentare a lumii. Ea oferă numai iluzii, iar noi trebuie să le recunoaştem caracterul iluzoriu. Căci prin faptul că ne educăm prin aceste iluzii ajungem la realitatea Universului. Iar unul din mijloacele pe care le are Ahriman pentru a-şi face încarnarea pe cât posibil de eficientă este acela de a menţine oamenii în superstiţiile lor ştiinţifice.
Celălalt mijloc, cel de-al doilea mijloc pe care îl are, este acela de a aţâţa tot ceea ce îi împarte pe oameni în grupuri mici care se duşmănesc şi se războiesc între ele. Nu este nevoie decât să vă uitaţi la partidele existente în prezent, la partidele ce se duşmănesc între ele, şi veţi afla – dacă sunteţi nepărtinitori puteţi recunoaşte acest lucru – că aceste partide ce se duşmănesc nu pot fi explicate prin simpla natură omenească. Dacă oamenii vor voi să-şi explice cu onestitate chiar acest aşa-numit război mondial prin dizarmoniile dintre oameni, vor vedea că nu îl pot explica prin ceea ce se găseşte în cadrul omenirii fizice. Şi tocmai de aici se arată cu claritate cum au intervenit puterile extrasensibile, anume puterile ahrimanice!
Însă aceste puteri ahrimanice actionează peste tot acolo unde se constituie dizarmonii între grupurile de oameni. Pe ce se bazează cele pe care le analizăm aici? Să plecăm de la un exemplu întru totul caracteristic. Proletariatul modern l-a avut pe Karl Marx [Nota 5] al său. Învăţaţi să recunoaşteti cu exactitate cum s-au răspândit teoriile lui Karl Marx în rândul proletariatului modern, şi examinaţi literatura marxistă, aproape nesfârşită, existentă în cantităti incomensurabile. Veti găsi acolo tonul obişnuit al consideraţiilor ştiinţifice utilizat în maniera cea mai precaută, totul este strict demonstrat, demonstrat cu atâta stricteţe încât chiar şi unii oameni de la care nu ne-am fi aşteptat deloc au căzut în capcana marxismului. Care a fost de fapt destinul propriu-zis al marxismului? Pentru început, nu-i aşa, marxismul s-a răspândit în rândul proletariatului. El a fost respins cu stricteţe de ştiinţa universitară. Dar în ziua de azi există deja un anumit număr de savanţi universitari care nu se mai pot sustrage logicii marxismului, care îl recunosc ca atare, care nu se mai pot elibera de el deoarece din literatura existentă a rezultat treptat cum concluziile acestuia se acordă în mod subtil, şi că prin atitudinea ştiinţifică şi modul de reprezentare actual, acest marxism poate fi dovedit şi demonstrat într-un mod logic subtil. Cercurile burgheze nu au avut un Karl Marx care să le demonstreze contrariul; căci exact aşa cum poate fi dovedit caracterul ideologic al justiţiei ş.a.m.d., al teoriei plusvalorii şi al materialismului istoric din punct de vedere marxist, tot aşa de bine se poate demonstra exact contrariul în privinţa tuturor acestor lucruri. Ar fi fost întru totul posibil ca un Karl Marx burghez să fi demonstrat exact contrariul, în acelaşi mod riguros. Şi aceasta fără nici un truc, fără nici o înşelătorie, ci prin raţionamente juste care concordă întru totul.
De unde vine aceasta? Aceasta provine din faptul că gândirea omenească actuală, intelectul omului actual, se află într-un asemenea strat al existenţei încât nu ajunge la realităţi. Şi de aceea se poate demonstra atât un lucru, cât şi contrariul său cu aceeaşi rigurozitate. Astăzi este întru totul posibil să demonstrezi cu stricteţe pe de-o parte spiritualismul, şi cu aceeaşi stricteţe, pe de altă parte, materialismul. Şi oamenii se pot lupta între ei în numele principiilor pe care se bazează, deoarece intelectualismul actual se află într-un strat superficial al realităţii, şi nu coboară până în profunzimile existenţei. La fel este şi cu părerile existente în cadrul diverselor partide. Cine nu vede aceste lucruri, ci se lasă antrenat în anumite cercuri partinice, datorită educaţiei sale, a tradiţiilor şi a raporturilor sociale sau de familie, acela crede în mod sincer în forţa demonstrativă a principiilor pe care le proclamă partidul în care se află, în care „a alunecat”, în care a fost dus de val. Şi atunci el luptă împotriva altcuiva, care a fost dus de val într-un alt partid. Şi fiecare are tot atâta dreptate. Dar aceasta produce un haos şi o confuzie în întreaga omenire, care vor putea deveni treptat tot mai mari dacă omenirea nu ajunge să le vadă. Iar această confuzie este tot un aspect pe care îl foloseşte puterea ahrimanică pentru a pregăti triumful încarnării sale, anume împingerea oamenilor tot mai mult spre ceea ce ei pot înţelege cu atâta greutate, anume faptul că un lucru poate fi dovedit cu aceleaşi temeiuri intelectuale şi ştiinţifice, ca şi contrariul său. În ziua de azi se pune problema ca noi să recunoaştem că totul este demonstrabil, şi de aceea să privim înlăuntrul dovezilor pe care ni le oferă astăzi ştiinţa. Numai în cadrul ştiinţelor naturii, a cunoaşterii riguroase a naturii, apare realitatea din fapte. Dar în nici un alt domeniu nu ne este îngăduit să acceptăm drept valabil ceea ce poate fi demonstrat intelectual. Numai atunci scăpăm de pericolul în care ne aflăm, de tentaţia ahrimanică ce vrea să împingă oamenii tot mai adânc în astfel de lucruri, când ajungem la concluzia că această cunoaştere omenească trebuie căutată mai adânc – aşa cum se întâmplă prin ştiinţa spirituală orientată antroposofic – decât în acel strat din care izvorăşte puterea obişnuită de demonstrare. Ahriman foloseşte în vremea noastră, pentru a produce confuzie în oameni, tot ceea ce provine din vechile legături ereditare, de care omul s-a eliberat în fond deja în cea de-a cincea epocă postatlanteană. Puterea ahrimanică foloseşte tot ceea ce provine din vechile legături ereditare pentru a opune oamenii unii altora în grupuri agresive. Tot ceea ce provine din vechile diferenţe de familie, rasă, neam, popor este folosit de puterea ahrimanică pentru a aprinde discordia printre oameni. Libertate pentru orice popor, chiar şi pentru cel mai mic – acestea au fost cuvinte frumoase. Dar cuvintele pe care le folosesc puterile adverse pentru a crea discordia între oameni sunt întotdeauna frumoase, cuvinte prin care se urmăreşte atingerea acelor scopuri pe care le urmăreşte Ahriman pentru încarnarea sa.
Dacă vă întrebaţi în ziua de azi: Cine instigă popoarele unele împotriva altora, cine stârneşte imboldurile care dirijează astăzi omenirea? – răspunsul este: tentaţia ahrimanică aflată înlăuntrul oamenilor! – Şi oamenii se lasă foarte uşor înşelaţi în acest domeniu. Căci ei refuză să coboare în acele straturi adânci unde se află realitatea. Căci, vedeţi dumneavoastră, Ahriman îşi pregăteşte bine scopul: începând de la Reformă şi Renaştere, a început să se contureze în civilizaţia modernă ca tip dominator dătător de ton omul economic. Aceasta este într-adevăr o realitate istorică. Dacă ne întoarcem în vremurile vechi, chiar şi în acelea pe care a trebuit să vi le caracterizez astăzi drept luciferice, ce putem stabili, care era acolo tipul dominator? – Iniţiatul! Faraonii egipteni, conducătorii babilonieni, conducătorii Asiei au fost iniţiaţi. Apoi, ca tip dominator, a urmat tipul sacerdotal. Şi tipul sacerdotal a durat în fond până la Reformă şi Renaştere. Şi începând de atunci, a prevalat tipul de om economic. Conducătorii sunt doar slujitorii oamenilor economici. Nu trebuie să credem câtuşi de puţin că oamenii conducători în timpurile moderne sunt altceva decât slujitorii oamenilor economici. Şi tot ceea ce a apărut în justiţie şi drept – puteţi să le studiaţi în profunzime – este doar o consecinţă a ceea ce au gândit oamenii economici. Abia în secolul XIX s-a ridicat în locul omului economic, omul care gândeşte în stilul bancar, şi abia în secolul XIX a fost creat în totalitate acel sistem social care practic prin economia financiară acoperă toate celelalte condiții sociale. Trebuie numai să putem vedea aceste lucruri, să le putem urmări corect empiric, pe baza experienţei.
Tot ceea ce v-am spus aici, în cea de-a doua conferinţă publică, este profund adevărat. Aş dori numai ca dumneavoastră să le urmăriţi în toate amănuntele. Şi dacă le veţi urmări în toate amănuntele, veţi vedea cât de profund adevărate sunt aceste lucruri. Dar tocmai faptul că a venit domnia simplelor „simboluri pentru bunurile autentice” [Nota 6] constituie din nou un mijloc esenţial ca omenirea să fie supusă iluziei ahrimanice. Şi dacă oamenii nu văd că trebuie să opună ordinii economice şi bancare un stat pur juridic şi o instanţă pur spirituală, în acest fapt Ahriman va găsi din nou un mijloc esenţial pentru a-şi pregăti în mod corespunzător incarnarea, adică triumful încarnării sale, care va avea loc cu certitudine. Acestea sunt mijloacele pe care le poate folosi Ahriman în cazul unei anumite categorii de oameni. Dar în ziua de astăzi există şi o altă categorie de oameni – şi adesea cele două categorii se amestecă în acelaşi individ care uşurează şi sub un alt aspect calea spre triumf a lui Ahriman.
Vedeţi dumneavoastră, în viaţa reală erorile totale nu sunt chiar atât de rele pe cât sunt jumătăţile sau sferturile de adevăr. Căci de erorile integrale oamenii își vor da curând seama. Dar jumătăţile şi sferturile de adevăr seduc oamenii, astfel încât ei trăiesc cu ele și aceste jumătăţile şi sferturile de adevăr pătrund în viaţă şi ele provoacă cele mai cumplite devastări.
Există în ziua de azi oameni care nu văd unilateralitatea concepţiei galileo-copernicane despre lume, şi nu întrevăd nici măcar caracterul său iluzoriu, sau care sunt prea comozi pentru a nu o accepta. Noi am expus cât de incorect este acest lucru. Dar există astăzi şi oameni, oameni nenumăraţi, care recunosc anumite jumătăţi de adevăruri şi pe care le consideră a fi foarte importante, şi refuză să realizeze în ce măsură sunt justificate aceste jumătăţi de adevăruri. Căci oricât ar părea de ciudat pentru mulţi oameni în ziua de azi, aşa cum modalitatea de a cunoaşte Universul prin ştiinţa galileano-copernicană şi în general prin ştiinţa materialistă predată actualmente în Universităţi este unilaterală, tot aşa, pe de altă parte, constituie o unilateralitate faptul de a cunoaşte lumea numai prin Evanghelii şi de a respinge orice altă pătrundere în adevărata realitate, decât cea prin Evanghelii. Evangheliile au fost date acelor oameni care au trăit în primele secole ale creştinismului. Faptul de a crede în ziua de azi că Evangheliile pot da întregul creştinism este o jumătate de adevăr, şi de aceea este totodată şi o jumătate de eroare, care înceţoşează oamenii, furnizând de aceea lui Ahriman cel mai bun mijloc de a-şi atinge scopul, anume triumful încarnării sale.
Cât de numeroşi sunt astăzi oamenii care consideră că vorbesc din modestie creştină, pe când în realitate ei vorbesc dintr-o aroganță îngrozitoare, atunci când afirmă: Noi nu avem nevoie de ştiinţă spirituală. Simplitatea Evangheliilor ne duce înspre ceea ce are nevoie omul de la eternitate. – În această aparentă modestie de cele mai multe ori se exprimă o aroganță îngrozitoare. Iar această aroganță poate fi folosită foarte bine de către Ahriman în scopul indicat. Căci vă rog să nu uitaţi ceea ce v-am expus la începutul acestor consideraţii, anume faptul că pe vremea când au fost scrise Evangheliile oamenii erau încă întru totul luciferici în gândirea, simţirea şi concepţiile lor, şi puteau înţelege Evangheliile printr-o anumită gnosă luciferică. Dar în ziua de azi, nu mai este posibil să concepem Evangheliile în acest sens. Faptul de a cuprinde Evangheliile aşa cum au fost ele transmise oamenilor nu oferă o adevărată înţelegere a lui Christos. Iată de ce această adevărată înţelegere a lui Christos este atât de puţin răspândită în zilele noastre în confesiunile religioase. În ziua de astăzi Evangheliile trebuie aprofundate spiritual-ştiinţific, dacă vrem să ajungem la o adevărată înţelegere a lui Christos. Şi este foarte interesant să urmăreşti Evangheliile şi să ajungi la adevăratul lor conţinut. Faptul de a aborda Evangheliile aşa cum sunt, aşa cum sunt ele abordate de nenumăraţi oameni şi aşa cum sunt învăţaţi nenumăraţi oameni să le abordeze, nu constituie o cale înspre Christos, ci o cale ce se depărtează de Christos. De aceea se îndepărtează confesiunile tot mai mult de Christos. Şi unde ajunge acela care nu vrea să abordeze în ziua de astăzi decât Evangheliile aşa cum sunt ele, fără aprofundarea lor spiritual-ştiinţifică, la ce fel de înţelegere a lui Christos ajunge el? Căci el ajunge în final la un anumit Christos, dacă abordează într-adevăr Evangheliile. Dar la ce anume ajunge? Nu la realitatea lui Christos, la care poate conduce în ziua de azi numai ştiinţa spirituală. Evangheliile conduc numai la o halucinaţie despre Christos, sau, dacă preferaţi, puteţi să o numiţi viziune sau o imagine lăuntrică reală, dar o simplă imagine. Prin Evanghelii se oferă astăzi o cale de a ajunge la o adevărată halucinaţie, la o adevărată viziune a lui Christos, dar nu la realitatea lui Christos. Acesta este şi motivul pentru care teologia modernă a devenit atât de materialistă. Oamenii care s-au preocupat doar teologic cu Evanghelia, au examinat: ce putem obține din această Evanghelie? Şi în final, și-au spus: După opinia noastră, ceva similar cu ceea ce obținem când examinăm experiența lui Pavel în faţa Damascului. Şi apoi vin acei teologi, care de fapt trebuiau să fundamenteze, să argumenteze creştinismul, însă ei îl subminează, spunând: Ei bine, Pavel era bolnav, o persoană bolnavă de nervi, care a avut o viziune în faţa Damascului.
Ideea este că prin abordarea doar a Evangheliei se poate ajunge doar la o halucinaţie, doar la o viziune, care este însă o imagine lăuntrică corectă, dar care nu cuprinde o realitate. Trebuie să înţelegem că numai prin Evanghelie nu se ajunge la adevăratul Christos, ci la o halucinaţie în privinţa lui Christos. Căci adevăratul Christos trebuie căutat în ziua de astăzi prin tot ceea ce poate fi obţinut din cunoaşterea spirituală a Universului. De aceea, atunci când Ahriman va apărea în înfăţişare omenească în civilizaţia modernă, vor constitui începutul unei cete tocmai aceia care nu acceptă în ziua de astăzi decât Evanghelia, respingând orice reală cunoaştere spirituală, care nu vor să înveţe nimic, rămânând la spiritul de confesiune sau de sectă, care vor să respingă tot ceea ce aduce adevărata cunoaştere prin strădanie spirituală. Din aceste cercuri vor evolua cete întregi de adepţi ai lui Ahriman.
Toate acestea încep deja să se dezvolte. Ele sunt prezente și acţionează în omenirea actuală. Acest lucru este spus de cel care astăzi vorbește oamenilor având cunoaşterea iniţiatică, indiferent că se referă la probleme sociale sau la alte tipuri de probleme. El ştie unde se află puterile adverse, el ştie că acestea trăiesc în primul rând în suprasensibil, ştie că oamenii sunt supuşi acestei ispite şi că practic apelul ce trebuie adresat omenirii este: Trebuie să ne eliberăm de toate lucrurile care constituie o ispitire atât de mare şi care contribuie la triumful lui Ahriman.
Unii oameni au simţit aceste lucruri. Dar nu există pretutindeni curajul de a se raporta, aşa cum este necesar, la impulsul lui Christos, impulsul lui Lucifer şi impulsul lui Ahriman, care sunt impulsuri istorice, de a se raporta aşa cum accentuează ştiinţa spirituală orientată antropbsofic că trebuie procedat. Nu este nevoie să mergem prea departe pentru a presimţi ceea ce este necesar. Să luăm câteva exemple în care apare necesitatea faptului de a pătrunde ştiinţa materialistă ce are acest caracter ahrimanic, cu impulsul lui Christos, ca şi, pe de altă parte, necesitatea de a arunca lumină asupra Evangheliilor prin faptul că le explicăm spiritual-ştiinţific. Puteţi vedea cât de puţini oameni se străduiesc în mod real să arunce într-adevăr lumină, prin cunoaşterea spiritual-ştiinţifică, într-o direcţie sau alta. Numai prin aceasta va dobândi omenirea atitudinea corectă faţă de încarnarea terestră a lui Ahriman, prin faptul că pătrunde cu privirea aceste lucruri şi pentru că are şi curajul, voinţa şi energia de a lumina ştiinţa actuală cu spiritul, pe de o parte, şi de a pune în lumină Evangheliile, pe de altă parte, tot cu acest spirit. Altfel, vor apărea mereu numai jumătăţile de adevăr. Gândiţi-vă numai cum, de exemplu, un om foarte luminat, cardinalul Newman [Nota 7] care avea o vedere pătrunzătoare privind evoluţia religioasă modernă, a vorbit deschis, în discursul său de alegere drept cardinal la Roma, atunci când a spus că dacă e ca învăţătura creştin-catolică să dureze în continuare, este nevoie de o nouă revelaţie. Dar noi nu avem nevoie de o nouă revelaţie. Vremea revelaţiilor în sens vechi a trecut. Noi avem nevoie de o nouă ştiinţă, care să fie iluminată de spirit. Iar oamenii trebuie să aibă curajul de a primi o astfel de nouă ştiinţă.
Gândiţi-vă la un fenomen literar cum a fost mişcarea „Lux mundi” [Nota 8], care a început la sfârşitul deceniului opt şi începutul deceniului nouă al secolului XIX, promovată de anumiţi slujitori ai Bisericii anglicane, reputaţi teologi ai Bisericii anglicane: eseuri, peste tot pătrunse de strădania de a clădi o punte între ştiinţa lumească şi conţinutul dogmelor. Peste tot, aş spune, o zbatere încoace și încolo, dar nicăieri o cuprindere îndrăzneață a ştiinţei lumești, nicăieri o pătrundere cu lumina spiritului în această ştiinţă, şi nici o privire nepărtinitoare asupra Evangheliilor, și apoi să spună: Evangheliile ca atare nu sunt suficiente în ziua de astăzi, ele trebuie explicate, trebuie lămurite. – Aceasta însă este necesar pentru omenirea actuală, să aibă curaj în aceste două direcţii şi să-şi spună: Știinţa lumească, pământească de una singură, duce la iluzie, Evangheliile singure, duc la halucinaţie. Omul găseşte calea de mijloc, între iluzie şi halucinaţie numai prin cuprinderea realităţii în conformitate cu spiritul. Despre aceasta este vorba.
Aceste lucruri trebuie văzute în ziua de azi. Simpla ştiinţă lumească ar aduce numai iluzie printre oameni. Și în ultimă instanţă ei ar ajunge la adevărate nebunii. Și până în ziua de astăzi s-au petrecut deja suficiente nebunii, căci catastrofa acestui război mondial a fost cu certitudine o mare nebunie. Dar la ea au participat mulţi oameni întru totul pătrunşi de actuala ştiinţă lumească. Şi dacă veţi vedea ce fenomene sufieteşti ciudate se manifestă atunci când o sectă oarecare pune, de exemplu, în prim-plan una dintre cele patru Evanghelii, atunci veţi inţelege mai uşor ceea ce v-am spus astăzi în privinţa Evangheliilor. Puteţi vedea ce tendinţe puternice înspre halucinaţii au acele secte care recunosc numai Evanghelia după Ioan, sau acelea care ascultă numai Evanghelia după Luca. Singurul noroc datorită căruia Evangheliile separate, fiecare în unilateralitatea ei, nu au produs încă un mare dezastru, constă în faptul că există patru Evanghelii, care se contrazic între ele din punct de vedere exterior. Astfel, prin faptul că oamenii dispun de patru Evanghelii, nu se orientează prea mult în direcţia vreuneia, sau nu pot merge prea departe în direcţia vreuneia dintre ele, căci le au pe celelalte alături. Într-o duminică li se citeşte dintr-o Evanghelie, în duminica următoare dintr-alta, şi în felul acesta puterea uneia este anulată de puterea celeilalte. Se află o mare înţelepciune în faptul că în lumea culturală au ajuns patru Evanghelii şi că în felul acesta oamenii nu ajung să cadă pradă – aşa cum este cazul adepţilor multor secte – acelui curent care îl copleșește pe om atunci când asupra lui acţionează o singură Evanghelie. Căci atunci când asupra omului acţionează o singură Evanghelie, apare deosebit de limpede faptul că acţiunea unei singure Evanghelii sfârșește în cele din urmă în halucinaţii.
Da, este necesar să ne dezbărăm în ziua de astăzi de anumite înclinaţii subiective, de multe din cele care ne plac şi despre care credem că reprezintă ceva smerit sau inteligent. În ziua de astăzi, pentru omenire se pune în primul rând problema de a privi lucrurile în profunzime, din toate punctele de vedere, şi a curajului pentru aceasta.
Asta voiam să vă spun astăzi, ca să vedeţi că ceea ce acţionează actualmente în omenire are într-adevăr temeiuri mai profunde decât o prejudecată subiectivă oarecare. Pot spune că ceea ce întreprindem noi este citit din semnele timpului că trebuie să acţioneze. Și dacă ne-am putut reîntruni în această ramură doar după un timp relativ lung, eu am simţit nevoia profundă de a vă spune tocmai cuvintele pe care vi le-am spus astăzi. Să sperăm că vom avea din nou ocazia, într-un viitor nu prea îndepărtat, să vorbim în continuare despre astfel de lucruri.
