Conferința ce urmează face parte din ciclul Die Gestaltung des Menschen als Ergebnis kosmischer Wirkungen (Forma omului ca rezultat al influenţelor cosmice), GA 208, prezentat în toamna anului 1921 la Dornach în faţa unor membri ai Societății antroposofice. Pentru contextul nostru, această conferință este deosebit de importantă, pentru că Rudolf Steiner evidenţiază aici concepția despre reprezentare şi imagine, voință şi germene din Antropologie generală, şi ne conduce de la arhetipurile macrocosmice ale organizării tripartite a omului la structura microcosmică tripartită a sufletului.
Am încercat să privim omul în relaţie cu Universul în ceea ce priveşte forma şi viaţa sa. Am văzut că omul este legat în mod diferit de Univers, într-un fel cu extremitatea pe care o reprezintă capul şi într-alt fel cu extremitatea pe care o reprezintă membrele. Fireşte, toate aceste lucruri sunt valabile, în esenţă, pentru perioada evoluţiei umane în care suntem situaţi noi, pentru era postatlanteeană, şi trebuie să ne fie clar faptul că tocmai ceea ce putem spune despre fenomenele lumii e valabil întotdeauna numai pentru anumite epoci, fiindcă lumea este în evoluţie şi se modifică radical în diferitele stadii succesive ale evoluţiei ei.
Am văzut că omul se smulge oarecum în ceea ce priveşte forma de sub influenţa Cercului zodiacal, aşadar, faţă de capul animalului, care rămâne în cadrul Cercului zodiacal; el s-a înălțat, s-a rotit oarecum cu 90°. Această parte a omului, această extremitate a omului pe care o reprezintă capul este umplută cu o natură vitală care înclină oarecum spre natura anorganică, neînsufleţită. La această extremitate a omului, viaţa este mai mult sau mai puţin pe cale de a se stinge, de a muri [Nota 36]. Aşadar, noi avem în faţa noastră această extremitate a omului care se smulge din legătura cu Cosmosul; prin faptul că se smulge din această legătură, ea ajunge la un fel de incremenire, la un fel de stare incipientă de neînsufleţire.
Ei bine, ceea ce purtăm noi, ca oameni, în fiinţa noastră în acest fel este, în esenţă, rezultatul evoluţiei trecute. Nu e nevoie decât să vă gândiţi mai întâi la aspectul individual al omului, şi vă veţi aminti că eu am spus în repetate rânduri despre capul omului că el este o formă metamorfozată a restului organismului din viaţa anterioară, aşadar, capul face trimitere la trecut, în timp ce, aşa cum trebuie să subliniem, omul membrelor face trimitere la viitor [Nota 37].
Tocmai această extremitate pe care o reprezintă capul ne trimite şi altfel la depărtările cosmice ale trecutului. Noi ştim, desigur, că acest cap este purtătorul principal al organelor de simţ. Dar ştim că prima prefigurare a organelor de simţ a fost creată în timpul stadiului Saturn. Organele de simţ cele mai perfecţionate – în timpul stadiilor Soare şi Lună apar în continuare nişte formaţiuni senzoriale – îşi au originea în cele mai îndepărtate timpuri ale evoluţiei cosmice a Pământului. Aşadar, tot ceea ce există în capul uman face trimitere la trecut şi, într-o anumită privinţă, putem spune: Prin faptul că regnul mineral s-a format în timpul existenţei pământeşti, capul uman, fiind formaţiunea cea mai veche, participă cel mai intens la această mineralizare a omului. Şi, prin faptul că, pe lângă aceasta, omul se desprinde din Cosmos, el conservă, într-o anumită privinţă, în timpul vieţii sale dintre naştere şi moarte, în primul rând această formă care nu mai are legătură cu Cosmosul, în al doilea rând această viaţă pe cale de a muri, care se mineralizează. Astfel încât putem spune: Dacă omul şi-ar fi păstrat forma animală, dacă, ei bine, capul omului ar fi rămas încadrat în direcţia de orientare a Cercului zodiacal, dacă în el s-ar fi manifestat acea viaţă viguroasă care se manifestă în capul animalului, atunci prin aceasta omul ar fi fost în ceea ce priveşte capul său întru totul un rezultat al trecutului său îndepărtat. El ar fi avut un cap la care s-ar fi putut vedea în mod nemijlocit cum rezultă acesta din întreaga evoluţie cosmică trecută. Dar, prin faptul că omul smulge din această legătură ceea ce primeşte aici ca rezultat al evoluţiei cosmice trecute, el îşi distruge, îşi nimiceşte, într-un anumit fel, trecutul cosmic.
Și este extraordinar de important să ne dăm seama, din acele contexte pe care le-am aşezat ieri şi alaltăieri în faţa sufletului nostru, că omul îşi distruge, de fapt, în forma capului său trecutul cosmic. Lucrurile sunt de aşa natură încât, în realitate, în interiorul capului său omul trece dincolo de procesul propriu-zis de mineralizare, spre un fel de repartizare extraordinar de fină a materiei. Bineînțeles, formațiunile organice străbat şi capul. Astfel, în părţile organice se încuibează acest proces de dezintegrare a vieţii materiale care trece dincolo de treapta minerală.
Tabla 1Dacă examinăm în mod corespunzător capul omului, trebuie să spunem: Acest cap este vatra unui proces de distrugere a materiei ca atare. Elementul material este distrus, şi tocmai prin aceasta capul devine purtătorul vieţii sufleteşti specifice, căci tocmai în legătură cu forma capului uman concepţia materialistă, aşa cum se prezintă ea de obicei, este complet eronată. Deoarece prin prezenţa capului uman în organismul său omul devine purtătorul vieţii de gândire, al vieţii de reprezentare, această întreagă viaţă de reprezentare se bazează pe faptul că viaţa materială se dezintegrează. Dar, prin faptul că viaţa materială se dezintegrează, are loc un proces ciudat, pe care aş vrea să vi-l aşez în faţa sufletului printr-o imagine.
Gândiţi-vă – cum spuneam, e vorba de o imagine, dar această imagine vă va aduce oarecum în faţa sufletului procesul foarte subtil cu care avem aici de-a face – la un tablou, să spunem, la ,,Madona” lui Rafael. Fireşte, ceea ce este prezent pe pânză există în sens material, altfel tabloul nu ar mai putea fi prezent în lumea fizică. Dar acum gândiţi-vă că partea materială a „Madonei Sixtine” ar fi distrusă complet, s-ar preface în praf şi pulbere, şi ar putea rămâne, totuşi, o ţesătură eterică fină. Aşadar, să presupunem că „Madona Sixtină” ar fi distrusă din punct de vedere material, dar că tot ceea ce a fost pictat în această materie, inclusiv nuanţele sale de culoare, ar rămâne din punct de vedere eteric, şi cineva care ar putea percepe etericul ar înţelege, cu toate că elementul material îşi pierde orice importanţă, ceea ce rămâne ca formaţiune eterică.
Aşa stau lucrurile cu procesul de gândire, aşa stau lucrurile cu procesul de formare a gândurilor. Când omul devine conştient în starea de conştienţă obişnuită de un gând, de o reprezentare, această sesizare conştientă a reprezentării, a gândului, se bazează pe faptul că, prin desprinderea de întregul Cosmos, aşa cum am arătat ieri şi alaltăieri, elementul material îşi pierde orice importanţă, omul trebuie să insufle oarecum în permanenţă capului său viaţă, căci toate elementele capului său sunt în permanenţă pe cale de a se descompune, de a se stinge. Și, în timpul acestei stingeri, etericul capului iese în afară (vezi desenul de mai sus, roşu), şi această ieşire în afară a etericului capului înseamnă sesizarea gândurilor. Prin faptul că elementul material se dezintegrează şi rămâne etericul, omul devine conştient de activitatea sa de reprezentare.
Amintiţi-vă că eu am spus: În organele de simţ este prezent mai mult sau mai puţin un fel de aparat fizic. Ochiul este un aparat fizic, numai că el este străbătut de corpul eteric al omului. Ceea ce descriu eu acum pentru restul capului este valabil şi pentru ţesutul nervos. Astfel încât putem spune următorul lucru – vă rog să luaţi în considerare foarte exact această frază pe care o voi rosti acum: În organele de simţ, aşadar, mai ales în organele de simţ ale capului, în timpul actului de percepţie urzeşte fiinţa eterică detaşată. – Aşadar, în măsura în care trăim în organele de simţ, noi avem un fel de procese eterice libere, care se desfăşoară în sfera organelor de simţ.
Examinaţi ochiul. Ochiul este un aparat fizic, dar el este pătruns de eteric. Și în această pătrundere a unei părţi anorganice, a unui element care vrea să se dezintegreze în permanenţă, care reprezintă, de fapt, ceva mecanic, ceva submecanic, aş putea spune, în această pătrundere se manifestă în mod liber fiinţa eterică. Aşa stau lucrurile cu regiunea organelor de simţ.
Cât despre regiunea nervilor, care, desigur, reprezintă continuarea regiunii organelor de simţ spre interior, lucrurile sunt de-aşa natură încât, ce-i drept, regiunea nervilor a legat mai strâns corpul eteric de materie, dar viaţa nervoasă în ansamblul ei vrea în permanenţă să devină viaţă senzorială. Aşadar, imaginaţi-vă: dumneavoastră vedeţi, să spunem, o suprafaţă colorată. Aici aveţi în primul rând percepţia senzorială. Corpul eteric urzeşte liber. Când vă întoarceți privirea de la percepţia senzorială şi vă lăsaţi în seama vieţii nervoase, întreaga fiinţă a nervilor devine fiinţă a simţurilor: atunci în conştienţa dumneavoastră este prezentă reprezentarea. Am putea spune: În măsura în care omul este om al nervilor, în actul de reprezentare el devine întru totul o fiinţă a simţurilor.
Apoi urmează reacţia. Organele de simţ sunt organizate după principiile fizicii. Ele desfăşoară o continuă activitate de preluare. Organismul nervilor preia în sine ceea ce îi oferă organele de simţ. El se transformă în fiinţă a simţurilor. Dar prin aceasta se devitalizează. El ar deveni întru totul ochi sau întru totul ureche sau ceva de acest fel. Pentru a nu deveni organ de simţ, el este pătruns din nou de principiul vital, de principiul vieţii din restul organismului. Omul lasă oarecum reprezentarea să dispară. Astfel încât putem spune: În sfera extremităţii capului, omul îşi distruge trecutul. Prin aceasta, el devine, ca om neurosenzorial, purtătorul unor imagini, el are o trăire în imagini, o trăire în imagini care urzeşte în eteric.
Vedeţi, dacă procedăm în mod spiritual-ştiinţific-antroposofic, putem descrie această viaţă de gândire aşa cum ia naştere ea iniţial în conştienţă. Și trebuie să recurgem la antroposofie pentru a descrie această viaţă a gândurilor în conştienţă.
Aşadar, putem spune: Când omul dezvoltă extremitatea capului în ceea ce priveşte forma, el o face în sensul că în epoca actuală este expus influenţelor acelor forţe care se dezvoltă în Cosmos când Soarele stă în semnul Peştilor, al Berbecului, al Taurului etc.; dar omul îşi înalță capul în ceea ce priveşte forma. Prin aceasta, el nu devine un cap animal, ci acest om se transformă, am putea spune, în verticală umană, în timp ce animalul rămâne în cadrul Cercului zodiacal.
Dacă examinăm viaţa, putem spune: Sub influența planetelor exterioare, Saturn şi Jupiter, aşa cum am văzut ieri, în sfera extremităţii capului viaţa merge prea departe cu dezvoltarea. Dar omul îşi scoate viaţa de sub această influenţă şi se petrece următorul lucru: dacă aceste planete nu ar fi acoperite niciodată de Soare – amintiţi-vă ce am spus ieri referitor la Saturn şi Jupiter [Nota 38] –, întreaga viaţă nervoasă ar deveni tot mai mult viaţă senzorială. Omul ar avea, desigur, senzaţia vizuală, dar ea s-ar continua în viaţa nervilor; el ar avea senzaţia auditivă, dar ea s-ar continua în viaţa nervilor – în viaţa nervilor ar fi amestecată haotic-anorganic viaţa senzorială a celor douăsprezece simţuri. Ei bine, prin faptul că aceste planete exterioare sunt acoperite, viaţa nervilor este smulsă din sânul vieţii senzoriale şi omul este în stare să se comporte aşa cum am spus, în sensul că acţionează în viaţa de reprezentare în mod conştient, pe baza propriei voinţe, în sensul că el devine oarecum organ de simţ, apoi iarăşi nu mai este organ de simţ, prin faptul că el poate reprima după propria lui voinţă reprezentările, şi aşa mai departe.
Astfel încât putem spune: În timpul actului de percepţie, în organele de simţ natura eterică urzeşte separat. În organismul nervos, urzeşte viaţa senzorială legată de trup, estompată. – Totul primeşte un caracter de imagine, fiindcă ceea ce s-ar produce, faptul că nu am avea de-a face cu un caracter de imagine, ci cu un caracter material, este anulat prin înălțarea omului pe verticala umană, în timp ce animalul rămâne în cadrul Cercului zodiacal. Animalul are numai reprezentări cu caracter de vis, nu are reprezentări sub formă de imagine, aşa cum sunt reprezentările omului. Iar reprezentările cu caracter de vis sunt ceva care izvorăşte din principiul vital al organismului, în timp ce reprezentările cu caracter de imagine se înalță, pur şi simplu, în viaţa eterică liberă, care nu mai este legată de trup. Trebuie să subliniem că prin organizarea omului, prin faptul că extremitatea pe care o reprezintă capul său iese din cadrul semnelor Cercului zodiacal şi al mişcării planetelor, în om ia naştere în sfera capului o viaţă eterică liberă; această viaţă eterică liberă din cap este străbătută abia după aceea de corpul astral, de Eu, care participă în acest fel la urzirea de gânduri şi reprezentări a corpului eteric.
Acest lucru ne poate arăta că putem înțelege elementul sufletesc dacă ştim care sunt procesele prin care viaţa de gândire din om este ceva sufletesc, adică nu participă la viaţa materială.
Să mergem acum mai departe. Am arătat – vom examina celălalt pol – cum se dezvoltă omul în cealaltă direcţie în ceea ce priveşte forma şi viaţa sa. Am văzut ieri [Nota 39] că omul îşi dezvoltă activitatea exterioară ca om al membrelor. V-am arătat că omul îşi desfăşura activitatea – şi a trebuit să privim în urmă, în această privinţă, la condiţiile vieţii greceşti – ca vânător, ca crescător de animale, ca agricultor, ca neguţător străbătând mările. Dar pe urmă omul se menţine în această activitate umană prin faptul că se sustrage influenței stelelor fixe, a constelaţiilor zodiacale. Animalul rămâne cu totul sub influența Săgetătorului, Capricornului, Vărsătorului, Peştilor. Prin aceasta, animalele se dezvoltă ca formă încadrându-se în domeniul pământesc, prin aceasta se dezvoltă ele aşa cum sunt. Dacă studiem Cercul zodiacal, ne putem da seama de ce animalele şi-au dezvoltat într-un anumit fel sistemul membrelor. Omul îşi formează sistemul membrelor în aşa fel încât el se încadrează în domeniul pământesc tocmai când aceste constelaţii zodiacale sunt sub Pământ, când Pământul se află pentru câtva timp acolo în Cercul zodiacal pentru emisfera nordică. Tocmai de aceea regiunile Pământului sunt locuibile din punct de vedere geografic în mod diferit. Dar omul poate transporta în altă parte ceea ce a dezvoltat el într-un anumit loc. Fireşte, ceea ce prezentăm aici e valabil pentru epocile mai vechi; în epoca actuală, diferitele forme umane se amestecă pe Pământ, şi dacă studiem astăzi geografia nu mai avem o imagine pură a ceea ce este omul în relaţie cu macrocosmosul. Aşadar, aici omul se desprinde altfel din linia Cercului zodiacal. El se înscrie în cealaltă direcţie pe verticala umană. Și, în timp ce rămâne expus cu totul atât semnelor Cercului zodiacal în privinţa formei, cât şi planetelor exterioare în privinţa extremităţii pe care o reprezintă capul său, el se sustrage atât influenţei planetare, cât şi influenţei Cercului zodiacal, prin faptul că stă pe Pământ şi lasă ca cealaltă parte să-i fie acoperită de Pământ. Saturn şi Jupiter acţionează asupra omului prin faptul că îşi trimit lumina lor în jos, pe Pământ. Omul, care are în sfera capului său o viaţă de imagini, primeşte şi imaginile acestor lumi stelare, la fel cum primeşte şi imaginile mişcărilor planetare, prin faptul că în direcţia capului merge prea departe cu dezvoltarea. El dezvoltă aici o viaţă de imagini şi preia şi imaginile din Cosmos, din macrocosmos.
Din cealaltă direcţie, el nu preia imaginile. De aceea iau naştere acele forme pe care le-am prezentat ieri, adică membrele, formele opuse formelor capului. Dar el dezvoltă şi nişte activităţi care se sustrag influenţei macrocosmosuui, care nu lasă să se apropie această influenţă macrocosmică.
Ei bine, dacă putem spune că în sfera capului său omul îşi nimiceşte trecutul, în sfera membrelor situaţia stă exact invers. Dacă omul ar sta pe un Pământ transparent, astfel încât Cercul zodiacal şi mişcările planetelor să poată acţiona asupra lui şi din cealaltă parte, atunci, în primul rând, el nu ar putea desfăşura nişte acţiuni independente, libere. El s-ar afla sub influenţa domeniului planetar şi al vieţii stelelor fixe. Omul ajunge să desfăşoare o activitate liberă numai prin faptul că Pământul îi acoperă acest domeniu planetar şi al vieţii stelelor fixe. Dar, pe lângă aceasta, dacă ar fi expus cu totul acestui domeniu tocmai cu perioada specifică a vieţii sale, cu viaţa sa pământească ce se repetă mereu, el ar dezvolta în sistemul membrelor o viaţă care s-ar lignifica, o viaţă care s-ar învârtoşa puternic. El nu ar putea dezintegra materia, ci materia organică ar deveni cornoasă înainte de a se dezvolta până la capăt. Omul ar avea numai nişte membre care ar deveni cornoase într-un alt mod decât copitele cailor sau ale vitelor şi procesul ar urca până sus, în trup. Omul a scăpat de acest proces prin faptul că iese de sub influenţa Cercului zodiacal.
Dar prin aceasta are loc procesul opus celui ce se produce în sfera capului. În sfera capului, trecutul este nimicit, materia este dezintegrată. În sfera membrelor, omul se dezvoltă în aşa fel încât el nu lasă materia să ajungă la deplina maturizare cosmică. Ele rămân în urmă. El le reţine în dezvoltarea lor. Noi avem degete la mâini, avem degete la picioare numai prin faptul că nu ne-am lăsat membrele să se dezvolte până la capăt. Dacă le-am fi lăsat să se dezvolte până la capăt, ele nu ar avea numai unghii, ci ar fi foarte rigide, cornoase. Aşadar, noi le oprim în dezvoltarea lor pe o treaptă anterioară. Prin faptul că omul îşi opreşte în acest fel membrele pe o treaptă anterioară, el poate dezvolta în ele voinţa, care constituie baza pentru următoarele vieţi pământeşti. Dacă omul ar fi lăsat să se dezvolte până la capăt ca om al membrelor, atunci viaţa s-ar încheia cu o singură viaţă pământească. Noi păstrăm ceea ce se transportă în viitor prin faptul că nu lăsăm ca omul membrelor să se maturizeze complet. Aşadar, aici avem situaţia opusă: în timp ce în sfera gândirii viaţa sufletească devine o viaţă în imagini, în sfera membrelor viaţa rămâne, în realitate, dacă mă pot exprima în mod frust, o viaţă materială carnală, o viaţă materială organică tânără, aş putea spune. Ea nu îmbătrâneşte, nu devine cornoasă, ea rămâne tânără. Prin faptul că rămâne tânără, partea materială poate cădea, şi imaginea tinereţii trece prin moarte şi se transferă în următoarea viaţă pământească. Atunci aici, înăuntru, se poate dezvolta voinţa. Astfel, noi putem spune: La om, extremitatea voinţei este o formaţiune organică neajunsă până la capăt. – Dacă la extremitatea pe care o reprezintă capul putem vorbi de imagine, aici trebuie să vorbim de altceva. Oare ce este o formaţiune organică neajunsă până la capăt? Un germene. Căci germenele se poate dezvolta mai departe. În timp ce la extremitatea pe care o reprezintă capul avem un fel de cochilie de stridie, ceva care s-a separat ca materie şi este materie pură, la extremitatea cealaltă, a membrelor, avem un fel de germene. Dacă ne referim la sfera capului, putem spune: Noi trăim din punct de vedere sufletesc elementul pur eteric, imaginea. În ceea ce priveşte sfera voinţei, noi nu trăim imaginea, ci trăim o viaţă în stare de germene. (Vezi schiţa de mai jos.) Aici trăim legaţi de materie. Tocmai de aceea ne putem mişca membrele, fiindcă suntem legaţi de materie. În sfera capului, omul nu se prea poate mişca, decât cel mult în măsura în care organele de simţ sunt transformate în membre, şi omul este şi în privinţa capului un om al membrelor. Toate se întrepătrund, fiecare parte le pătrunde pe celelalte. Într-un anumit sens, ochii sunt şi mâini, în măsura în care ei se pot mişca. Dar în sfera capului nu există multă mobilitate, capul este de obicei imobil, şi mai ales lobii celebrali, de exemplu, şi alte părţi asemănătoare, se sustrag mişcării voluntare. Dar şi în exterior capul este prea puţin mobil, şi, desigur, e o raritate când omul îşi poate mişca anumiţi muşchi ai urechii; el poate stârni prin aceasta senzaţie.
Tabla 2Această trăire în materie nu permite să apară conştienţa. Dar tocmai prin aceasta suntem noi în stare să dezvoltăm voința. Astfel încât în sfera capului noi distrugem materia, dar în sfera voinţei păstrăm nişte germeni, când materia se desprinde de pe noi la moarte, ca forţă pentru vieţile pământeşti viitoare.
Am arătat ieri că ceea ce se află la mijloc este respiraţia, pe de o parte, dacă luăm în considerare viaţa, sau circulația. – Am văzut apoi că această parte mediană este asociată ca formă cu ceea ce se află între constelaţiile zodiacale de sus şi constelaţiile zodiacale de jos.
Aşadar, dacă vă reprezentaţi cerul stelelor fixe pentru epoca actuală în felul următor: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanţă, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător, Peşti, atunci patru constelaţii zodiacale (Peşti, Berbec, Taur, Gemeni, vezi desenul) sunt asociate capului, şi sub influenţa lor capul este înzestrat, în sensul mişcărilor acelor planete care se află deasupra Pământului, cu o viaţă pe cale de a muri. Astfel încât capul are, ca trăire sufletească, o trăire sub formă de imagine, o viaţă de reprezentare. Celelalte patru semne, opuse celor menţionate, ar fi, pentru epoca actuală – pentru epoca greacă situaţia era alta –, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul. Şi atunci omul ritmic este asociat cu ceea ce rămâne la mijloc, aşa cum în viaţa planetară avem ca poziţie intermediară planetele Marte şi Mercur, planetele care se află la mijloc. Am putea spune că omul este astfel constituit încât el pendulează încoace şi încolo între imagine şi germene. Viaţa respiraţiei şi a circulației sângelui vă arată acest lucru sub formă de imagine exterioară. Omul preia oxigenul înviorător, care se uneşte cu organismul membrelor, cu tot ceea ce este mobil în acest organism al membrelor. El combină oxigenul cu carbonul. Carbonul acționează mai întâi asupra vieții neurosenzoriale stimulând, ca element devitalizant, apoi el este expulzat, ca element pe cale de a stinge. Aici avem în permanență viaţa la maximum în oxigen, moartea la maximum în carbon: stingere-înviorare, stingere – înviorare. Viaţa oscilează încoace şi încolo între stingere şi înviorare.
Dar, dacă privim lucrurile din punct de vedere sufletesc, noi trăim în interior, pe de o parte, ceva care, ca şi viaţa de gândire, este ceva pur eteric; dar corpul eteric pătrunde anumite formaţiuni, nişte formațiuni glandulare. Aceste glande secretă materie. Este efectul corporal al influenței corpului eteric asupra glandelor. Glandele nu se unesc cu corpul eteric în acelaşi fel ca muşchii – care țin mai ales de organismul membrelor –, ci, prin influenţa corpului eteric care le pătrunde, aceste glande secretă materie. Aşadar, aici nu e vorba de o contopire totală a vieții eterice cu viaţa materială. Este o stare de trecere. Are loc o pătrundere a materiei, dar, totodată, materia se apără, se separă. Dacă studiați muşchii, dacă studiați oasele, care aparțin sistemului membrelor, observați că aici materia – cel mai mult la oase – este pătrunsă intim de corpul eteric al omului. Aici nimic nu se dezintegrează, aici totul rămâne viu şi proaspăt. Aici materia este pătrunsă în mod nemijlocit de corpul eteric al omului. În cap, nimic nu pătrunde materia, ci, când capul se dezvoltă, materia se dezintegrează. Urzirea eterică liberă se manifestă ca viață de gândire. Când corpul eteric pătrunde glandele, el se uneşte, ce-i drept, cu glandele, dar ele nu-l suportă; muşchiul îl suportă. Muşchiul primeşte în sine corpul eteric. Glandele nu-l suportă; ele secretă imediat materie, ele împing imediat etericul afară. Aceasta este din punct de vedere sufletesc viaţa de simţire.
(Tabla 2)Astfel, acum putem descrie cu adevărat cum are loc viaţa de gândire. Viaţa de gândire are loc în aşa fel încât materia nu este solicitată, viaţa de gândire ajunge numai până la domeniul eteric şi conştiența trăieşte în acest domeniu eteric. Viaţa de simţire se desfăşoară în aşa fel încât corpul eteric pătrunde viaţa glandelor, dar viaţa glandelor nu-l suportă. Dar, în timp ce corpul eteric dispare în interiorul vieții glandelor, înainte ca procesul propriu-zis de secreție să se impună, omul nu se află în posesia corpului său eteric, deoarece corpul său eteric dispare în interiorul glandelor. Atunci el se trăieşte pe sine numai în Eu şi în corpul său astral. Și aşa stau lucrurile cu sentimentul.
(Tabla 2)Aşadar, când avem reprezentările vieții de gândire: aici viaţa corpului fizic este exclusă, omul se trăieşte pe sine în corpul eteric, în corpul astral, în Eu – în capul uman, Eul este cel care întrețese corpul astral, care întreţese corpul eteric, care exclude corpul fizic; prin aceasta, Eul trăieşte gândurile, gândirea, cu ajutorul corpului astral în corpul eteric.
Viaţa de simțire: aici, omului îi scapă corpul eteric, deoarece corpul eteric pătrunde în glande; până când glandele au secretat complet, omului îi scapă corpul eteric. El este vârât în corpul fizic. Aici omul are pentru trăirea sa interioară conştientă numai corpul astral şi Eul. El trăieşte viaţa de simţire ca în vis, deoarece corpul eteric este cufundat în corpul fizic.
Ajungem acum la viaţa de voinţă. Aici, omul este cufundat complet cu corpul eteric în materia organică. Dar în starea de veghe corpul eteric ia cu sine corpul astral. Prin aceasta, omul este în stare să execute mişcări. Corpul eteric ia cu sine corpul astral în sânul materiei. Aici omului îi scapă şi corpul astral, şi omul îşi trăieşte în conştienţă numai Eul.
Vedeţi că noi găsim o legătură completă între viaţa sufletească şi viaţa corporală. Numai că trebuie să ne fie clar, pe baza cunoaşterii antroposofice, cum participă Eul, corpul astral, corpul eteric la corpul fizic, şi atunci observăm deosebirea dintre viaţa sufletească de gândire, viaţa sufletească de simţire, viaţa sufletească de voinţă, şi vedem că viaţa sufletească de gândire se desfăşoară în partea organismului pe cale de a muri, care s-a smuls din lumea stelelor fixe de sus şi din lumea planetară de sus, care distruge trecutul, şi prin aceasta devine trăire sub formă de imagine. Vedem că în regiunea mediană, în omul ritmic, omul poate participa, pe de o parte, la cele trecute, şi astfel şi la macrocosmosul care s-a format pe baza trecutului; dar, prin faptul că are loc o activitate ritmică neîntreruptă, fie o unire ritmică dintre oxigen şi carbon, fie o pătrundere a glandelor şi o activitate de secreţie a glandelor, omul reacţionează la aceasta. În întrepătrunderea ritmică a omului cu viaţa macrocosmică, microcosmosul, omul individual, reacţionează la aceasta prin activitatea de secreţie. Omul trăieşte nu numai din punct de vedere interior în ritm; el trăieşte în ritm împreună cu lumea, el se deschide lumii, o preia, la rândul său, în sine. Omul preia în sine lumea, şi este pe jumătate o fiinţă individuală şi pendulează ritmic încoace şi încolo între macrocosmos şi microcosmos. Aceasta este viaţa şi urzirea în domeniul simţirii. Și putem vedea chiar într-un mod foarte precis cum interacţionează sfera fizic-materială a organismului cu sfera spiritual-sufletească. În viaţa de voinţă, elementul fizic-material este îmbrățişat cel mai mult, aici omul este cel mai mult numai microcosmos, el se sustrage complet cu activitatea sa activităţii macrocosmice.
Dacă omul trăieşte în emisfera nordică, el se sustrage celorlalte stele fixe şi celorlalte planete aşa cum am descris noi; în emisfera sudică, într-un mod asemănător, totul se roteşte, şi, în acest fel, omul, ca om al membrelor, când trăieşte ca atare între naştere şi moarte, este în întregime microcosmos, are o lume în sine, care tocmai de aceea se poate transporta şi într-un viitor. Acum el dezvoltă cea mai tânără parte a vieţii sufleteşti, voinţa, care încă mai are nevoie de sprijinul corpului fizic, care lasă să ajungă la ea însăşi numai Eul, în timp ce corpul astral şi corpul eteric sunt cufundate în corpul fizic.
Nimeni nu va înțelege viaţa sufletească dacă nu o poate concepe în acest fel, făcând deosebirea între Eu, corp astral şi corp eteric; căci nimeni nu va putea înțelege niciodată viaţa de gândire, viaţa de simţire sau viaţa de voinţă fără a sesiza situaţia într-un mod concret-interior. Dacă oamenii resping în epoca actuală această înțelegere, ce se va întâmpla?
Atunci vor veni reprezentanţii oficiali şi vor spune: De fapt, nu se poate şti nimic despre suflet, dar trebuie să admitem, totuşi, unele fenomene, faptul că există ceva de natură sufletească, un „psihoid”. Atunci oamenii se vor apuca să explice cum s-au străduit Descartes şi Spinoza [Nota 40] să ajungă să înțeleagă care este influența reciprocă, dar oamenii vor rămâne la abstracţiuni: pe de o parte, corpul, pe de altă parte, sufletul. Atunci nu se va ajunge nicăieri, fiindcă această influenţă reciprocă nu poate fi înțeleasă dacă întreaga viaţă sufletească este amestecată de-a valma şi se vorbeşte despre un „psihoid” [Nota 41], în loc să se studieze această configuraţie şi această manifestare concretă a vieţii ca Eu, corp astral şi corp eteric. Astăzi există o respingere îngrozitoare a adevărului, în schimb, există o simplă bâlbâială şi o combatere parţială a fechnerismului [Nota 42], pe de altă parte, o vorbărie despre „psihoid”. Este ca şi cum cineva ar renunţa să se mai uite la om şi ar vorbi de „antropoid”, pentru că nu vrea să vorbească de antropos. De fapt, o asemenea ştiinţă nu este o antroposofie, ci o antropoidosofie, o psihoidologie.
Dacă examinăm cu adevărat viața sufletesc-spirituală, putem arăta în toate amănuntele ce numesc astăzi oamenii „influență reciprocă”, şi aşa mai departe. Obținem atunci nişte reprezentări adevărate despre lucruri şi atunci nu trebuie să luăm, pur şi simplu, pe cale anatomică, nişte probe prelevate din ficat, şi din creier, şi să le punem una lângă alta ca țesuturi abstracte, ci trebuie să ştim că în sfera capului omul se comportă altfel față de întregul macrocosmos decât în sfera membrelor. În sfera capului, el distruge, nimiceşte trecutul. În sfera membrelor, el nu lasă ca tendința sa de creştere să ajungă până la capăt, aici lucrurile rămân în stare de germene.
E îngrozitor când oamenii fac tot felul de speculaţii despre natura trupului şi despre natura ființei spiritual-sufleteşti, respingând o concepție conformă cu realitatea, şi apoi folosesc cuvinte vechi şi devalorizate, pe care le transformă în „oide”, şi nu înțeleg deloc despre ce este vorba. Există oameni care astăzi nu mai au habar cum se ajunge de la cuvânt la noţiune. Astfel, de exemplu, în Germania sunt organizate acum peste tot, în comunităţile religioase liberale şi în comunităţile moniste, care sunt nişte asociații ce trăiesc din apa de spălat vase a ştiințelor materialiste ale naturii din anii '60 şi '70 ai secolului al XIX-lea, sunt organizate peste tot nişte conferințe prezentate de un om, numit Arthur Drews [Nota 43], care s-a format în acest fel. El a studiat cândva filosofia lui Hartmann – țopăind tot timpul în tinerețea sa în jurul lui Hartmann [Nota 44] –, dar a luat din această filosofie a lui Hartmann numai cuvintele. Aceste cuvinte se învârt în capul lui ca nişte maşinării automate, şi el nu are habar cum se ajunge de la cuvânt la noțiune. Şi cu aceste cuvinte luate din filosofia lui Hartmann, care i se învârt automat în cap, el critică antroposofia.
Acestea sunt roadele civilizației actuale, roadele culturii actuale, care refuză cu tot dinadinsul să înceapă să studieze cum se poate ajunge la o înţelegere a relației omului cu Cosmosul, astfel încât să descrie şi să înțeleagă forma şi viața omului pornind de la Cosmos, arătând că smulgerea omului din legătura cu Cosmosul a făcut posibil ca el să poată dezvolta, pe de o parte, în sânul unei vieți pe cale de a muri, ființa sufletească sub formă de reprezentare în imagini, iar, pe de altă parte, în sânul unei vieți care rămâne în stare de germene, elementul sufletesc al voinței.
Desigur, pentru cei care practică astăzi ştiința oficială aceste lucruri par de neînțeles. Ar trebui să renunțăm la ideea că cei care au atins o anumită vârstă în cadrul ştiinței oficiale, de regulă – eu spun, fireşte, de regulă –, se mai pot familiariza cu asemenea lucruri, fiindcă ei şi-au pierdut toate noțiunile şi, odată cu aceasta, întreaga realitate, din caleidoscopul lor de cuvinte. Căci, pentru cel care pătrunde realitatea, asemenea conferințe despre psihoid nu sunt nimic altceva decât caleidoscoape de cuvinte; ce se spune despre Descartes, despre Spinoza, şi aşa mai departe, până la Fechner, nu are, de fapt, nicio coerență internă, sunt caleidoscoape de cuvinte. Căci ceea ce ar putea conferi un sens interior acestor frânturi de cuvinte, care se amestecă şi se învălmăşesc ca într-un caleidoscop, este înțelegerea Eului, a corpului astral, a corpului eteric, şi aşa mai departe. Te doare sufletul când trebuie să vorbeşti în acest fel despre prezent; dar trebuie să vorbim în acest fel despre prezent tocmai aici, unde e vorba despre aşa-numita viață spirituală. Filosofii nu s-au mai descurcat pentru că deja de câteva decenii ei au pierdut din cuvinte noțiunile. Acum la catedrele de filosofie s-a ajuns să fie numiți erudiți din domeniul ştiințelor naturii în stilul actual. Ei trebuie să predea filosofia. Această situație a început cu Mach [Nota 45], şi unul dintre reprezentanții cei mai importanți de acest fel este astăzi Driesch. [Nota 46] Fiindcă filosofii au pierdut deja tot ce aveau în cap, naturalişiii mai au cel puțin observația sensibil-exterioară, de aceea au fost numiți la catedrele de filosofie naturaliştii. Fireşte, ei vorbesc despre filosofie într-un mod şi mai lipsit de conținut decât filosofii. Filosofii măcar mai aveau cuvintele. Dar a avut loc o evoluție ciudată. Am putut vedea că filosofia din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care încă mai avea un conținut, s-a evaporat complet la eroii cuvântului, să spunem, de genul unui Kuno Fischer [Nota 47]. Dar în vremea lui Kuno Fischer la catedre încă mai predau filosofii. În această filosofie însă nu mai exista un conţinut interior.
Dar e neapărat nevoie să înțelegem acest context, să ne devină clar faptul că în lume trebuie să existe cel puţin câţiva oameni care să-şi dea seama de toate aceste baliverne despre psihoizi şi care să ştie în ce măsură am ajuns la ruină tocmai în privinţa culturii noastre erudite. Lumea nu poate cunoaşte îndeajuns această situaţie; şi cred că e bine dacă vă adânciţi în ceea ce încerc să prezint în faţa sufletului dumneavoastră în aceste trei conferinţe, şi anume, să înțelegeți că omul, pe de o parte, prin forma sa exterioară, prin viaţa sa, părea legat de Univers, dar el s-a desprins de Univers în ambele direcţii, şi numai ca om ritmic se mai contopeşte în ritmul Universului; s-a desprins pentru a dezvolta, pe de o parte, viaţa de gândire ca viaţă de imagini, aşadar, eliberată de materie, şi pentru a dezvolta, în cealaltă direcţie, viaţa de voinţă în aşa fel încât să menţină materia în stare de germene, astfel încât ea să nu ia forma rigidă pe care Cosmosul o poate constrânge să o ia, pentru ca omul să se menţină încă mobil la această extremitate şi să evolueze de la stadiul Pământ până la stadiile jupiter, Venus şi Vulcan, pentru ca omul să se păstreze într-o formă mobilă, pentru a evolua mai departe.
Dacă sintetizaţi aceste lucruri, veţi vedea că, în realitate, cunoaşterea antroposofică vrea să se adreseze în primul rând simţului pentru adevăr al omului, în al doilea rând, simlului estetic, dacă studiaţi omul ca formă, aşa cum rezultă forma din macrocosmos, iar, în al treilea rând, ea vrea să meargă şi în direcţia Binelui şi a vieţii religioase. Tocmai din aceste trei conferinţe vă veţi putea da seama cu ce îndreptăţire profundă s-a vorbit aici la cursuri şi cu alte ocazii despre necesitatea realizării unei sinteze, a unei uniri, a unei armonii între religie, artă şi ştiinţă. Dar nu se poate realiza o unire între religie, artă şi ştiinţă dacă nu ne străduim să ajungem la o cosmologie reală, care să ne arate clar ce este omul în ceea ce priveşte forma şi viaţa sa.
Apoi avem nevoie de o teorie a libertăţii cu privire la domeniul sufletesc care să ne arate ce este omul prin faptul că el s-a desprins de macrocosmos la cele două extremităţi, la cei doi poli ai săi. Şi, pe de altă parte, mai avem nevoie de o cunoaştere a ceea ce dezvoltă omul în libertate pentru viitorul cosmic, după ce Pământul va fi înlocuit în macrocosmos. Cunoaşterea acestor lucruri duce apoi la dezvoltarea unor sentimente profund religioase.
Pentru ca omul să ajungă la o redresare reală a culturii noastre avem nevoie în primul rând de o cosmologie care să-l includă pe omul însuşi, care să nu-l lase la o parte, aşa cum face cosmologia noastră actuală. Avem nevoie de o teorie a libertăţii, şi avem nevoie de o etică capabilă să arate că binele sădit ca înclinaţie în sufletului lui este germenele lumilor. Avem nevoie de o etică întemeiată pe realitate, nu doar pe nişte valori pur abstracte, ci pe nişte valori care să aibă forţa de a se realiza. Cosmologie, teorie a libertății, etică, acestea sunt lucrurile de care are nevoie omul pentru redresarea culturii.
