În anul 1909, cu ocazia adunării generale a Societății teosofice, Rudolf Steiner, care pe atunci era secretarul general al acesteia, a ținut patru conferinţe cu titlul Anthroposophie (Antroposofie), GA115. În timp ce teosofia se orienta spre lumile suprasensibile, cu aceste conferințe, al căror titlu era programatic, au fost puse bazele unei direcții noi: noua ştiință a spiritului pe care o dezvolta aici Rudolf Steiner se îndrepta şi spre obiectele lumii sensibile, spre regnurile naturii, şi în primul rând spre om. Prin aceasta s-a făcut primul pas spre spiritualizarea ştiinlelor naturii. Începutul făcut în 1909, care a fost dus mai departe într-o carte din 1910 şi în anii următori, era o teorie nouă a simțurilor [Vezi Nota 51].
Această orientare de la teosofie la antroposofie a fost continuată de Rudolf Steiner în conferințele din cadrul adunării generale din 1910 (1-4 noiembrie). E vorba de conferințele intitulate Psychosophie (Psihosofie), prin care s-au pus bazele unei spiritualizări a psihologiei – aşa cum în 1909 au fost puse bazele unei spiritualizări a ştiințelor naturii –, în timp ce psihologia ştiințifică se pregătea de câțiva ani să devină o ştiință a naturii. Dintre cele patru conferințe, în cele ce urmează sunt tipărite trei. Conferința a doua a fost lăsată aici la o parte. Ea conține o serie de observații sufleteşti, de exemplu, despre simțul Eului, despre viața de reprezentare, despre efectele neînțelegerii şi despre natura plictiselii.
Aceaste conferinţe cu titlul Psihosofie încep cu recitarea unor poezii de Goethe şi Hegel. Prima conferință a fost precedată de recitarea poeziei lui Goethe Der ewige jude (Jidovul rătăcitor), pe care nu o reproducem aici, pentru că ea este abordată abia în conferința a doua, cea pe care o lăsăm la o parte. Rudolf Steiner motivează acest element de stil al conferințelor sale intitulate Psychosophie la începutul conferinței cu următoarele cuvinte: „Pe parcursul conferințelor din aceste seri va trebui să apelez la un exemplu sau altul, şi aceste exemple pot fi luate cel mai bine din diferite poezii. Şi, pentru ca în cursul acestor patru conferinţe să puteți avea în fața dumneavoastră ceva din ceea ce urmează să fie ilustrat aici, vor fi recitate în diferite seri anumite poezii, care îmi vor da ocazia să ilustrez cu ajutorul lor unele lucruri într-un mod ideal, aşa cum va trebui să ilustrez sau să marchez nişte amănunte pe tablă. Ilustrarea acestor conferinţe cu ceea ce ne pot oferi spre ascultare aceste recitări ține seama de un interes psihosofic.
Anul trecut – cu ocazia adunării noastre generale – am prezentat o serie de conferinţe pe care le-am numit conferinţe despre antroposofie. O serie de conferinţe care vor fi prezentate aici în acest an pe baza unui punct de vedere asemănător pot fi intitulate psihosofie. Şi, dacă am găsi vreodată ocazia să realizăm şi acest lucru, ar urma, oarecum ca un al treilea capitol pe lângă conferințele despre antroposofie şi psihosofie, o serie de conferinţe despre pneumatosofie. Prin aceasta, cele trei serii de conferinţe s-ar uni, alcătuind o punte de legătură care poate duce de la lumea în care trăim noi în mod nemijlocit la lumile pe care le vom cerceta dintr-un punct de vedere mai înalt în cadrul teosofiei.
Psihosofia trebuie să fie o cercetare a sufletului uman care să pornească în primul rând de la ceea ce poate trăi acest suflet aici, în lumea fizică, şi care să se înalțe apoi în nişte regiuni superioare, pentru a arăta că ceea ce ne întâmpină aici, în lumea fizică, drept viaţă sufletească ce poate fi observată de orice om duce, totuşi, în sus, în nişte sfere din care ne vine oarecum în întâmpinare lumina teosofiei. De unele aspecte ne vom ocupa în aceste seri. Vom porni astăzi de la un lucru aparent foarte simplu, vom face să treacă prin faţa noastră toate acele fenomene ale vieţii sufleteşti pe care le putem desemna prin cuvintele atenţie, memorie, apoi nişte fenomene cum ar fi cele care ne întâmpină ca pasiuni şi afecte, apoi nişte fenomene pe care le considerăm de domeniul adevărului, frumosului şi binelui. Ne vor întâmpina nişte fenomene care intervin în viaţa umană, stimulând-o în sens sănătos sau provocând efecte dăunătoare, sub formă de boli. Ne vor întâmpina nişte cauze sufleteşti reale ale unor fenomene de boală. Prin aceasta va trebui să ne apropiem foarte mult de granița dincolo de care fenomenul sufletesc se cufundă în viaţa corporală, şi va trebui să studiem relația dintre senzația de sănătate sau senzaţia de suferință a trupului şi activitatea sufletului, urzirea în viaţa interioară a sufletului. Apoi va trebui să ne înălţăm până la idealurile superioare ale omenirii şi să examinăm ce pot face aceste idealuri pentru viața sufletească a omului. Va trebui să examinăm nişte fenomene care joacă în viaţa cotidiană un anumit rol, cum ar fi, de exemplu, fenomenul prin care timpul se scurtează pentru oameni, şi vom vedea că timpul, la rândul său, intervine asupra vieții sufleteşti şi se prezintă într-o înlănţuire ciudată în cadrul acesteia. Va trebui să examinăm influenţa absolut ciudată a plictiselii. Şi am putea menționa multe alte lucruri, pe care le-am putea examina atât în privinţa formei lor de apariție, cât şi în privința medicamentelor şi remediilor care există pentru a corecta ceea ce ne întâmpină ca fenomene maladive ale vieții sufleteşti, cum ar fi, de exemplu, o capacitate de gândire slabă, o memorie slabă, sau alte lucruri de acest fel. Vă veți putea gândi şi la faptul că, pentru a vorbi despre viaţa sufletească, vom atinge în mod necesar nişte regiuni care se învecinează cu alt domeniu. Şi, desigur, teosoful are, într-un anumit fel, nişte reprezentări familiare, atunci, când e vorba să punem viaţa sufletească a omului în relaţie cu un alt domeniu.
Cunoaşteți cu toții împărțirea naturii umane, aşa cum o prezintă ştiința spiritului, în trup, suflet şi spirit. Deja prin aceasta vă veți putea spune: Viața sufletească a omului trebuie să intre în atingere, pe de o parte, cu natura corporală, pe de altă parte, trebuie să se îndrepte în sus, spre viaţa spirituală. Dacă în cadrul antroposofiei ne-am ocupat mai mult de natura corporală, în cadrul psihosofiei va trebui să ne ocupăm de viaţa sufletească, iar în cadrul pneumatosofiei va trebui să ne înălțăm până la viaţa spirituală.
Ei bine, ce este viaţa sufletească, dacă vrem să o examinăm acum în sine, între cele două granițe pe care le-am indicat adineaori? Noi nu considerăm că face parte din viaţa noastră sufletească ceea ce suntem obişnuiți să numim lume exterioară, ceea ce suntem obişnuiți să observăm în fața noastră şi în jurul nostru în lume. Un mineral, o plantă, un animal, aerul, norii, munții şi râurile etc., care se află de jur împrejurul nostru, indiferent ce mai adăugăm poate noi înşine din spiritul nostru când ni le reprezentăm, tot ceea ce se află în acest fel în jurul nostru este considerat de noi lume exterioară, nu considerăm că face parte din viaţa noastră sufletească. Trandafirul pe care îl întâlnim nu considerăm că face parte din viaţa noastră sufletească, dacă vrem să ne înțelegem pe plan fizic. Dar dacă întâlnim trandafirul şi el ne produce bucurie, dacă la vederea trandafirului în sufletul nostru licăreşte un fel de mulţumire, considerăm că acest fapt aparţine vieții noastre sufleteşti. Când întâlnim un om şi-l observăm, când ne facem o reprezentare despre el, ce păr are, ce față are, care este expresia feței sale, şi aşa mai departe, atunci nu considerăm că acest lucru face parte din viaţa noastră sufletească. Dar dacă ne trezeşte interesul, dacă ne este simpatic sau antipatic, dacă ne aducem aminte cu drag de el, atunci noi considerăm aceste trăiri de simpatie sau antipatie, de iubire, de interes, drept trăiri sufleteşti.
Ştiți că nu îmi plac definițiile, eu încerc doar să caracterizez lucrurile; de aceea, nu vreau să vă dau nicio definiție a vieții sufleteşti. Cu aceasta am face prea puțin. Vreau să arăt unde sunt situate lucrurile despre care putem spune că aparțin vieții sufleteşti.
Dar să examinăm altceva. Să presupunem că vedem un om acționând. Îi observăm fapta şi considerăm că trebuie să spunem despre aceasta: E o faptă bună; e o faptă care poate fi aprobată din punct de vedere moral. – Atunci avem o trăire sufletească pe care o exprimăm spunând: Aceasta e o faptă bună! Într-o asemenea trăire mai avem şi altceva decât ceea ce am caracterizat adineaori. Pentru noi nu e atât de important să descriem în primul rând cum se desfăşoară fapta, cum trebuie să desemnăm diferite acţiuni din care constă ea; dar nu e important nici dacă ne place sau nu ne place ce se manifestă în această faptă, ci aici intervin nişte interese mai înalte. Când spunem că această faptă e bună, ştim că nu ar trebui să depindă de noi dacă apreciem că această faptă e bună sau nu e bună. Totuşi, noi trebuie să emitem în suflet această judecată, dacă vrem să fim conştienţi de ceea ce se petrece, dacă vrem să ştim cum este această faptă. Dar nimic din lumea exterioară nu ne poate spune că fapta e bună. Judecata: Această faptă e bună trebuie să se înalțe în interiorul nostru, trebuie să licărească din propria noastră trăire. Dar, dacă vrem ca judecata să fie corectă, ea trebuie să fie independentă de trăirea noastră proprie. În cazul tuturor trăirilor sufleteşti de acest fel, unde intervine un proces care, pentru a ajunge în conştienţa noastră, trebuie să fie trăit în interior, dar care are o importanţă independentă de conştienţa noastră, aşadar, un proces pentru care nu contează dacă noi emitem sau nu judecata, în cazul tuturor acestor procese în sufletul omului vorbeşte totodată şi spiritul. Și astfel, am putea spune: În aceste trei cazuri, în care ne-am reprezentat cum considerăm ceva ca lume exterioară, cum considerăm ceva ca trăire pur interioară, interes pentru un om, plăcere pe care ne-o procură o floare, şi, ca al treilea caz, trăirea interioară pe care o avem când emitem o judecată care trebuie să fie independentă de viaţa noastră sufletească, dacă e să aibă o valoare, am caracterizat ceea ce putem numi raportul sufletului faţă de lumea exterioară. Lumea exterioară trebuie să se vestească din afara sufletului, prin intermediul corpului; trăirea sufletească este o trăire pur interioară, dar spiritul se vesteşte tot în interiorul sufletului, aşa cum se observă din exemplele pe care le-am dat.
Aşadar, aici e important să reţinem clar că această trăire sufletească se tălăzuieşte încoace şi încolo în sânul unor realităţi interioare, şi acum e vorba în primul rând de faptul că trebuie să găsim ceva care să ne indice oarecum şi din punct de vedere interior caracterul de trăire sufletească. Am delimitat până acum această trăire sufletească spre exterior, am arătat unde se învecinează ea cu un alt domeniu. Dar acum vrem să vedem cum putem caracteriza această trăire sufletească din interior. Cu alte cuvinte: Oare ce reprezentări trebuie să folosim, când vorbim despre sufletul uman, astfel încât să exprimăm clar în aceste reprezentări numai trăirea sufletească? – Trebuie să ne creăm nişte reprezentări care să caracterizeze pentru noi natura pură a trăirii sufleteşti, aşa cum se manifestă ea pe plan fizic.
Care este trăsătura fundamentală, caracterul fundamental al trăirii sufleteşti? Acest caracter fundamental al trăirii sufleteşti poate rezulta, în primă instanţă, pe două căi. Ne putem forma două reprezentări, pe care le putem aplica numai la trăirea sufletească, şi anume, în primul rând numai la trăirea sufletească a omului şi la nimic altceva, dacă vrem să ne exprimăm într-un mod absolut exact despre raporturile fizice ale omului. Aşadar, sarcina mea va fi aceea de a caracteriza în mod exact fenomenele interioare ale vieţii sufleteşti, ajungând până la graniţele până unde se întinde această viaţă sufletească, de a arăta cum se tălăzuieşte ea în interior, de a-i prezenta trăsăturile caracteristice.
Există două reprezentări pentru trăirea sufletească interioară. Să nu vă deranjeze faptul că astăzi vom avea de-a face cu acumularea unor reprezentări. Veţi vedea în zilele următoare că această formulare exactă a unor reprezentări ne va fi de mare ajutor pentru a învăța să înțelegem nişte fenomene care ne privesc îndeaproape pe toţi şi pentru a dobândi nişte indicaţii cu privire la domeniul vieţii noastre sufleteşti care sunt de mare importanță în viaţa cotidiană, atât pentru viaţa sufletească sănătoasă, cât şi pentru viaţa sufletească maladivă.
O reprezentare prin care putem caracteriza viaţa sufletească este activitatea de a judeca. Activitatea de a judeca este una dintre activităţile vieţii sufleteşti. Iar suma celorlate trăiri ale vieţii sufleteşti se epuizează în ceea ce putem numi trăirile interioare care apar ca iubire şi ură. Dacă vom înţelege aceste cuvinte în mod just, atunci vom reuşi să cuprindem din punct de vedere interior, şi anume, până la graniţele ei, întreaga sferă a vieţii sufleteşti interioare. Și vom vedea cât de rodnice vor deveni pentru noi cele două reprezentări, activitatea de a judeca şi observarea fenomenelor de iubire şi ură. Orice proces sufletesc este fie o activitate de a judeca, fie o trăire a iubirii şi a urii. De fapt, ceea ce este cu adevărat de natură sufletească se poate prezenta numai sub forma acestor două reprezentări; tot restul desemnează ceva care intervine deja în trăirea sufletească fie din exterior, prin intermediul corpului, fie dintr-un substrat, pe care urmează să-l mai cunoaştem, din aşa-numitul interior, din spiritual. Activitatea de a judeca, pe de o parte, trăirea iubirii şi a urii, pe de altă parte, sunt singurele forţe sau activităţi – indiferent cum le numim – care ţin de viaţa sufletească.
Ei bine, dacă vrem să ne înţelegem corect cu privire la rolul pe care îl au aceste două activităţi, trebuie să ne formăm mai întâi o reprezentare clară despre activitatea de a judeca, şi după aceea trebuie să vedem ce importanţă au în cadrul vieţii sufleteşti atât activitatea de a judeca, cât şi iubirea şi ura. Eu nu mă refer acum la o judecată logică; o considerare logică ar fi cu totul altceva. Eu nu vorbesc despre caracterul judecăţii, nu vorbesc despre legile judecăţi; nu vorbesc prin prisma unui punct de vedere logic, ci prin prisma unui punct de vedere psihosofic, eu vorbesc de pe o poziţie care are în vedere activitatea sufletească interioară de a judeca, procesul sufletesc prin care se formează judecata. Aşadar, este exclus în primul rând tot ceea ce se poate afla despre judecată prin intermediul logicii. Eu nu vorbesc despre judecată, ci despre a judeca, despre activitatea de a judeca. Acesta este un verb: a judeca*
* În germană: das Urteil = judecata, opinie şi das Urteilen = activitatea de a judeca, de la verbul urteilen = a judeca, a-și forma o părere (n.t.).
Dacă veţi avea prilejul – şi acum ne va preocupa mai puţin despre ce prilej poate fi vorba – să vă spuneţi: „Trandafirul e roşu”, atunci aţi emis o judecată. Atunci se manifestă activitatea de a judeca. „Trandafirul e roşu”, „Omul e bun”, ,,Madona Sixtină e frumoasă”, „Turnul bisericii e înalt”; când desfăşuraţi aceste activităţi în cadrul vieţii sufleteşti interioare aceasta înseamnă a judeca.
Să examinăm acum trăirea iubirii şi trăirea urii. Cel care se străduie puţin să-şi îndrepte privirea spre interior, va constata că el nu trece pe lângă lumea exterioară în aşa fel încât sufletul său să rămână neatins de majoritatea fenornenelor. Imaginaţi-vă că aţi călători printr-un ţinut. Dumneavoastră nu doar priviţi verdele munţilor, culmile acoperite de nori, nu doar priviţi râurile care curg prin văi, ci trăiţi în sufletul dumneavoastră încântare în faţa peisajului. Ceea ce stă la baza acestei trăiri nu este altceva decât faptul că vă place trăirea legată de ceea ce vedeţi. Și chiar dacă această plăcere sau iubire se ascunde în trăirile dumneavoastră sufleteşti, ea îl însoțeşte pe om de dimineaţa până seara în viaţa de veghe conştientă faţă de aproape toate lucrurile. Când vedeţi pe stradă pe cineva care a comis o faptă rea, fiind dezgustat de acest lucru, acolo există, numai că sub formă camuflată, ascunsă, dacă vrem să spunem aşa, trăirea sufletească interioară a urii. Când întâlniţi pe câmp o floare care miroase urât, şi vă îndepărtaţi de ea, aceasta este doar o formă puţin modificată a urii, care nu iese imediat la iveală. Iubirea şi ura însoțesc în permanenţă viaţa sufletească. Activitatea de a judeca este, de asemenea, ceva care însoţeşte în permanenţă dintr-o anumită direcţie viaţa sufletească. Când trăiţi pe plan sufletesc, emiteţi tot timpul judecăţi, aveţi tot timpul trăiri de iubire şi ură.
Putem cunoaşte şi mai exact fenomenele vieţii sufleteşti dacă examinăm la activitatea de a judeca ceva care este important pentru această activitate. Orice emitere a unei judecăţi are în cadrul vieţii sufleteşti un anumit rezultat; şi, dacă vrem să înțelegem viaţa sufletească, trebuie să ne dăm seama că emiterea unei judecăţi are un rezultat. Când emiteţi judecata: „Trandafirul e roşu”, când vedeţi un om săvârşind o faptă bună şi emiteţi judecata: „Omul e bun” duceţi mai departe în interiorul sufletului dumneavoastră un rezultat. Putem caracteriza în ambele cazuri acest rezultat în felul următor. Am putea spune: Când emiteţi judecata „Trandafirul e roşu” luaţi în viaţa sufletească ce se desfăşoară în continuare ceva care se prezintă ca reprezentare a trandafirului roşu. – Judecata: „Trandafirul e roşu” se transformă în viaţa sufletească ce se desfăşoară în continuare în reprezentarea trandafirului roşu, şi dumneavoastră, ca fiinţă sufletească, trăiţi acum mai departe cu această reprezentare. În trăirea sufletească, orice activitate de a judeca duce la o reprezentare. Aşadar, activitatea de a judeca este un proces care se se formează, se compune oarecum din două tendinle: „trandafirul” este o tendinlă, „roşu” este cealaltă tendință; apoi cele două tendinle se unesc. Ele confluează într-o reprezentare şi pe aceasta o luați cu dumneavoastră în viața sufletească ce se desfăşoară în continuare. Dacă vrem să prezentăm cele două trăiri, „roşu” şi „trandafir”, sub forma a doi curenți, atunci trebuie să spunem: Ei confluează, şi ceea ce avem ca activitate de a judeca duce întotdeauna la o reprezentare.
Nu înțelegem viața sufletească, şi nici relaţiile vieţii sufleteşti cu lumile superioare, pe care va trebui să le studiem în zilele următoare, nu le înțelegem absolut exact dacă nu ne înscriem în suflet faptul că activitatea de a judeca duce întotdeauna la o reprezentare.
Altfel trebuie să punem întrebarea când e vorba de fenomenele de iubire şi ură. Aici nu putem întreba: Încotro duc ele? – ci, dacă vrem să înţelegem aceste fenomene, trebuie să punem o altă întrebare: De unde vin ele? De unde provin ele? – Când e vorba activitatea de a judeca trebuie să punem întrebarea: Încotro se mişcă ea? – Când e vorba de fenomenele de iubire şi ură trebuie să punem întrebarea: De unde vin ele? – Şi vom găsi întotdeauna chiar în cadrul vieții sufleteşti ceva, vom afla de unde vin iubirea şi ura, şi anume, vom găsi ceva care năvăleşte oarecum dintr-o altă direclie în viața sufletească. Orice iubire şi orice ură se explică, în ultimă instanță, dacă le considerăm trăiri sufleteşti, prin ceea ce putem numi în cadrul acestei vieţi sufleteşti dorință, printr-o dorință. Dacă aşezăm în cealaltă parte a vieții sufleteşti dorința (vezi desenul), putem spune: În spatele a ceea ce apare în cadrul vieții noastre sufleteşti ca iubire şi ură se află întotdeauna dorința şi ea radiază în interiorul vieții noastre sufleteşti. Astfel încât putem spune: Dintr-o anumită direcție a vieții sufleteşti, pe care urmează să o cunoaştem mai îndeaproape, în viața sufletească se revarsă dorința. – Şi, dacă privim acum în sufletul nostru, ce ia naştere aici din dorință? Iubire sau ură! Dacă privim, pe de altă parte, în sufletul nostru, găsim activitatea de a judeca şi ne întrebăm: Încotro duce această activitate, în cealaltă direcție? Şi aflăm: Activitatea de a judeca duce la reprezentare.
Dorința este o trăire la care puteți observa uşor că trebuie să o considerați întotdeauna ca şi cum s-ar ridica din interiorul vieții sufleteşti. Despre o dorinlă nu puteți spune că ea ar fi provocată de un prilej exterior sau altul; căci s-ar putea să nu cunoaşteţi acest prilej exterior. Dar ştiţi precis că, indiferent de unde vine, ea răsare din sânul vieţii sufleteşti, şi puteţi urmări cum, imediat ce a apărut dorinţa, în sânul vieţii sufleteşti se instalează ca rezultat iubirea şi ura. Exact la fel vă puteţi spune: Trebuie să formez în suflet judecata: „Trandafirul e roşu”. Dar când aveţi judecata care duce la reprezentarea „trandafirul roşu”, această reprezentare, pentru a avea o valoare pentru dumneavoastră, trebuie să aibă o valabilitate exterioară, o semnificaţie exterioară. Aşadar, dorinţa răsare în suflet oarecum din nişte substraturi cunoscute pentru cercetătorul spiritual, dar pentru noi, astăzi, trebuie să o spunem, din nişte substraturi în primă instanţă necunoscute, şi ea se manifestă sub formă de iubire şi ură. Astfel, sufletul se simte înclinat în sine însuşi să facă să se reverse din izvorul întregii sale fiinţe activitatea de a judeca, şi această activitate culminează cu reprezentarea, şi noi avem conştienţa faptului că, dacă activitatea de a judeca se desfăşoară într-un anumit fel, reprezentarea poate fi valabilă.
Vi se va părea ciudat că eu am prezentat aceste noţiuni elementare ale vieţii sufleteşti – nu doar în câteva cuvinte, ci poate în multe cuvinte – şi aţi putea crede cu uşurinţă că s-ar putea trece şi mai rapid peste asemenea lucruri. Ceea ce spun acum, o spun, într-un fel, ca o remarcă printre rânduri. S-ar putea trece mai rapid peste aceste lucruri. Dar, tocmai pentru că nu li se acordă atenţie, pur şi simplu, nici în cele mai largi cercuri ale vieţii ştiinţifice actuale, s-au făcut în legătură cu ele greşeli peste greşeli. Și aş vrea să atrag atenţia, ca remarcă printre rânduri, asupra unei asemenea greşeli capitale, fiindcă cei care o fac nu ajung la o reprezentare clară despre lucrurile cu care am făcut noi cunoştinţă acum şi despre care vom afla în continuare şi alte amănunte, şi fiindcă cei care fac această greşeală trag concluzii decisive în legătură cu un asemenea fapt care este conceput într-un mod absolut eronat.
Puteţi citi în multe cărţi de fiziologie: Când mişcăm mâna sau piciorul, acest lucru se bazează pe faptul că noi avem în organismul nostru nu numai nervi care merg, de exemplu, de la organele de simţ la creier şi conduc informaţiile organelor de simţ spre creier sau spre măduva spinării, ci peste tot lucrurile sunt prezentate ca şi cum faţă în faţă cu aceşti nervi s-ar afla alţi nervi – bineînțeles, ei le stau faţă în faţă pe plan fizic –, care sunt numiţi, în opoziţie cu nervii senzitivi sau perceptivi, nervi motori. Și, ei bine, se spune: Când văd un obiect, informaţia despre acesta este condusă prin nervul care duce de la organul de simţ la creier, aşadar, este condusă mai întâi până la acest organ central, şi apoi excitaţia care este exercitată acolo este transportată oarecum prin alt nerv, care, la rândul său, duce de la creier la muşchi, şi acest nerv determină atunci muşchiul să se pună în mişcare. Astfel, se face distincţie între nervi senzitivi şi nervi motori.
Ei bine, pentru ştiinţa spiritului lucrurile nu stau deloc în acest fel. Nervii numiţi motori există, într-adevăr, ca formaţiuni fizice, dar nu pentru a stimula mişcarea, ci pentru a percepe mişcarea, pentru a controla mişcarea, pentru ca omul să devină conştient de propria mişcare. Exact aşa cum avem nervii cu care receptăm o impresie exterioară de culoare, la fel, noi avem şi nervi care ne permit să controlăm ceea ce facem, pentru a transmite conştienţei informaţia. Aceasta este greşeala capitală care bântuie astăzi în cele mai largi cercuri şi care a distrus întreaga fiziologie, aşa cum este practicată ea astăzi, şi, de asemenea, întreaga psihologie. Consideraţi aceasta ca pe o remarcă printre rânduri [Nota 48].
Trebuie să ne clarificăm următorul lucru: Ce rol joacă în sânul vieţii sufleteşti ambele elemente pe care le-am descoperit: activitatea de a judeca şi fenomenele de iubire şi ură? Ele joacă un rol extraordinar de important. Și anume, din combinarea diversă a acestor două elemente nu se formează nici mai mult nici mai puţin decât întreaga viaţă sufletească. Dar am judeca greşit această viaţă sufletească dacă nu am lua în considerare faptul că peste tot în sânul acesteia intervine în permanenţă la graniţele ei altceva, care, în primă instanţă, nu trebuie considerat, în sens riguros, ca făcând parte din viaţa sufletească. Aici ne gândim în primul rând la ceea ce se întâmplă peste tot în viaţa noastră sufletească zilnică, la un fenomen despre care am vorbit deja anul trecut în conferințele despre antroposofie: ne gândim la faptul că viața noastră sufletească se edifică pe baza percepțiilor senzoriale, pe baza diverselor trăiri, de exemplu, ale organului auditiv ca sunete, ale organului vizual ca nuanțe de culoare, ale organului gustativ, ale organului olfactiv etc. Noi preluăm, într-un anumit fel, în sufletul nostru ceea ce trăim aici în contact cu lucrurile exterioare prin intermediul organelor noastre de simţ, şi acestea trăiesc mai departe în sufletul nostru. Dacă luăm în considerare ceea ce preluăm în acest fel în sufletul nostru, putem spune că ajungem cu această viață sufletească la o graniță, şi anume, la granița organelor de simț. Noi am pus în organele de simț nişte paznici, şi preluăm şi purtăm în continuare în viața noastră sufletească ceea ce ne vestesc aceşti paznici despre lumea ambiantă. Oare cum se comportă în cadrul vieții sufleteşti ceea ce ne furnizează aici percepțiile senzoriale? Ce reprezintă în cadrul vieţii sufleteşti ceea ce percepem prin intermediul urechii ca sunet, prin intermediul ochiului ca nuanță de culoare, prin intermediul simțului gustativ ca gust etc., şi purtăm apoi mai departe în interiorul nostru? Ce reprezintă toate acestea pentru viaţa sufletească?
Ei bine, vedeți dumneavoastră, cercetarea acestor percepţii senzoriale este cultivată într-un mod absolut unilateral, şi în cazul lor nu este clar faptul că ceea ce ne întâmpină aici la graniţa vieții noastre sufleteşti se compune din doi factori, din două elemente. Şi anume, unul dintre elemente este ceea ce trebuie să trăim în mod nemijlocit în contact cu lumea exterioară: aceasta este percepţia. Puteți avea o impresie de culoare, o impresie sonoră, numai dacă expuneți lumii exterioare organele de simț corespunzătoare, dacă stați față în faţă cu lumea exterioară. Şi aveți impresia de culoare sau impresia sonoră atât timp cât sunteți în legătură cu obiectul exterior. Impresia din exterior, schimbul reciproc dintre exterior şi interior, încetează îndată ce vă întoarceți privirea de la obiectul respectiv, sau îndată ce vă îndepărtați atât de mult cu urechea încât nu mai puteți auzi obiectul respectiv. Ce vă dovedeşte acest lucru?
Dacă puneţi acest lucru în legătură cu celălalt, cu faptul că din aceste trăiri pe care le aveți în contact cu lumea exterioară aţi luat ceva ce purtaţi mai departe, ceva despre care ştiți după aceea – dumneavoastră ştiți, după ce nu mai vedeţi culoarea, după ce nu mai auziţi sunetul, ştiți ce sunet ați auzit, ce culoare ați văzut –, ce ia naştere prin aceasta? Prin aceasta ia naştere ceva care se desfăşoară cu totul în interiorul dumneavoastră, ceva care ține de viața dumneavoastră sufletească, ceva care trebuie să se desfăşoare cu totul în interior; căci dacă aceste senzaţii ar aparţine lumii exterioare nu le-ați putea lua şi purta cu sine. Puteți purta în continuare în sufletul dumneavoastră senzația unei impresii de culoare, pe care ați primit-o prin faptul că v-ați îndreptat ochiul spre culoare, numai dacă ea se află în interiorul sufletului, dacă este trăire interioară a sufletului, astfel încât să rămână în suflet. Aşadar, trebuie să faceți distinclie între ceea ce se desfăşoară între suflet şi lumea exterioară ca percepție senzorială şi ceea ce decantaţi din relaţia de schimb reciproc cu lumea exterioară şi purtaţi mai departe în suflet. Trebuie să faceți o distincție clară între aceste două aspecte, şi e bine să faceţi distincții clare pe acest tărâm. Nu considerați ce vă spun ca pe o pedanterie; trebuie să creăm o bază pentru următorul lucru. Puteți distinge lucrurile exact, pentru a vă fi de folos în continuare, puteți distinge ceea ce trăiți atât timp cât aveți obiectul în față de cealaltă trăire, dacă ceea ce trăiți în contact cu obiectul numiți percepție senzorială şi ceea ce purtaţi mai departe în suflet numili senzaţie; astfel încât faceți distincţie între percepția culorii şi senzația culorii. Trebuie să lăsaţi în urmă percepția culorii când vă întoarceți privirea de la obiect, senzaţia culorii o purtaţi mai departe. În viața obişnuită nu se fac nişte distincții atât de riguroase, şi nici nu e necesar. Dar pentru conferința noastră trebuie să ne creăm nişte reprezentări care să ne poată ajuta în continuare.
Aşadar, noi purtăm încoace şi încolo în sufletul nostru senzaţiile. Ei bine, oare aceste senzații pe care ni le-am format în contact cu obiectele exterioare sunt un element absolut nou al vieții sufleteşti faţă de activitatea de a judeca şi fenomenele de iubire şi ură? Dacă aşa ar sta lucrurile, ar trebui să spuneţi: Păi, tu nu ai amintit ceva care mai există în viaţa sufletească interioară: senzaţiile organelor de simţ, senzaţiile pe care le primim prin intermediul organelor de simţ. – Dar nu aşa stau lucrurile. Aceste senzaţii nu sunt un element aparte al vieţii sufleteşti. Căci în cazul senzaţiei trebuie să faceţi distincţie între conţinutul ei – astfel, în cazul senzaţiei coloristice, culoarea, când percepeţi, de exemplu, „roşu” –, aşadar, trebuie să faceţi distincţie între conţinutul ei şi altceva. Dacă „roşul” ar fi o trăire sufletească interioară, atunci întreaga dumneavoastră percepţie a culorii roşii nu v-ar folosi la nimic. Conținutul, culoarea, nu este deloc trăire sufletească interioară. Ceea ce a stat în faţa dumneavoastră, obiectul, este roşu; această calitate, această însuşire, „roşu”, nu a izvorât din sufletul dumneavoastră. Din suflet a izvorât altceva, şi anume, ceea ce aţi făcut pentru a putea lua ceva cu dumneavoastră, o activitate pe care aţi executat-o în timp ce roşul se afla în faţa dumneavoastră, Iar această activitate care s-a desfăşurat aici este o trăire sufletească interioară şi, în realitate, nu este nimic altceva decât o îmbinare a acelor elemente ale vieţii sufleteşti pe care vi le-am prezentat astăzi drept cele două elemente fundamentale. Dar aici trebuie să abordăm lucrurile exact: Ce se petrece când stăm în faţa unei culori, roşu, de exemplu, şi purtăm apoi mai departe, în viaţa noastră sufletească interioară, impresia de roşu?
Dacă e adevărat ceea ce v-am spus, că în viaţa noastră sufletească există cele două elemente, iubirea şi ura, pe de o parte, care provin dintr-o dorinţă, şi activitatea de a judeca, pe de altă parte, care duce la formarea reprezentării, atunci şi când stăm în faţa unei trăiri senzoriale şi vrem să reţinem nişte senzaţii ar trebui să luăm în considerare numai ceea ce este de natură sufletească, numai ceea ce are legătură cu aceste două elemente ale vieţii sufleteşti. Imaginați-vă că aţi sta în faţa unei impresii de culoare şi aţi avea o trăire senzorială a culorii. Ce va putea izvorî ca activitate pe baza trăirii sufleteşti atunci când aveţi această trăire senzorială, când aveţi în faţa dumneavoastră, de exemplu, roşul? Din suflet va izvorî, şi aici, iubire sau ură, şi, pe de altă parte, activitatea de a judeca.
Să ne reprezentăm grafic acest lucru (vezi desenul de mai jos). Presupuneţi că aici ar fi graniţa sufletului cu lumea exterioară. Linia orizontală desparte aici domeniul vieţii sufleteşti, partea de jos, de domeniul lumii exterioare, partea de sus. Dacă e adevărat ceea ce am spus, dacă la graniţa dintre suflet şi lumea exterioară un obiect face o impresie asupra unui organ de simţ – să presupunem că în punctul „c” s-ar produce, de exemplu, o impresie de culoare –, atunci din interiorul sufletului trebuie să vină în întâmpinare activitatea de judecată şi fenomenele de iubire şi ură.
Dar acum remarcaţi o deosebire importantă care poate exista între o activitate de a judeca şi alta, şi între o dorinţă şi alta. Presupuneţi: În timp ce visaţi sau staţi undeva şi aşteptaţi poate într-o stare de plictiseală un tren, sau ceva de acest fel, vă răsare din amintire ca trăire sufletească reprezentarea unui fapt neplăcut pe care l-aţi trăit. Si, pe lângă acest fapt, în trăirea dumneavoastră sufletească mai apare şi altceva: toate necazile care vi s-au întâmplat de-a lungul timpului din cauza acestui fapt. Aici puteţi simţi că aceste două reprezentări care apar se unesc acum într-o reprezentare intensă pornind de la impresia produsă de evenimentul dezagreabil. Atunci are loc o activitate de a judeca, şi aceasta rămâne numai în cadrul trăirii sufleteşti. Nimic din lumea exterioară nu se adăugă la aceasta. Dar au intervenit şi iubirea şi ura, prin faptul că în suflet s-a ivit reprezentarea şi din sânul vieţii sufleteşti i s-au integrat oarecum iubirea şi ura. Nici aici nu răzbate nimic spre exterior. În timp ce staţi atât de liniştit şi prin suflet vi se perindă toate acestea, alături poate sta cineva, şi ceea ce poate vedea celălalt nu trădează nimic din ceea ce se desfăşoară în sufletul dumneavoastră. Întreaga ambianţă este indiferentă, întreaga lume exterioară nu are nicio importanţă pentru ceea ce trăieşte omul în suflet ca iubire şi ură şi ca activitate de a judeca.
Dacă săvârşim un asemenea act interior cum este cel pe care l-am relatat adineaori, prin care iubirea şi ura cheamă activitatea de judecată, rămânem oarecum în sânul mării vieţii sufleteşti. Putem reprezenta grafic pe scurt acest lucru în felul următor (vezi desenul). În interiorul graniţelor sufletului, prima reprezentare care apare ar fi „a”, cea de-a doua, „b”; ambele se grupează împreună într o reprezentare nouă, „x”, judecata, şi aici intră oarecum în considerare iubirea şi ura. Dar toate acestea nu merg până la graniţele sufletului, rămân numai în interiorul trăirii sufleteşti.
Ei bine, cu totul altfel stau lucrurile când e vorba de o trăire senzorială. Când apare o trăire senzorială, atunci trebuie să mergem până la graniţa sufletului, trebuie să ne apropiem de lumea exterioară. E ca şi cum curenţii vieţii noastre sufleteşti s-ar revărsa şi ar fi opriţi de lumea exterioară. Ce este oprit aici? Dorinţa, sau, am putea spune, de asemenea, iubirea şi ura, se revarsă până la graniţă, şi facultatea de judecată se revarsă şi ea. Ambii curenţi sunt opriţi la graniţă, şi consecința este faptul că dorinţa trebuie să se oprească şi activitatea de a judeca trebuie să se oprească. Activitatea de a judeca este prezentă, şi la fel şi dorinţa, dar sufletul nu le percepe. Dar când dorinţa şi activitatea de a judeca se revarsă până la graniţa vieţii sufleteşti şi aici sunt oprite, se formează senzaţia. Senzaţia nu e nimic altceva decât tot ceva care ia naştere prin contopirea dintre activitate interioară de a judeca rămasă inconştientă şi nişte fenomene de iubire şi ură rămase inconştiente, care tind să iasă la suprafaţă, dar care sunt oprite spre exterior, sunt reţinute. Ceea ce este purtat mai departe în mod real în suflet ca senzaţie ia naştere în acest fel. Aşadar, putem spune – şi în zilele următoare vom studia mai îndeaproape toate aceste lucruri până când vor deveni evidente şi le vom face şi mai clare: În sânul mării sufleteşti se tălăzuieşte, în mod substanţial, aş putea spune, în mod substanţial din punct de vedere sufletesc, ceea ce avem voie să numim iubire şi ură, activitate de a judeca. Când activitatea de a judeca ajunge în cadrul vieţii sufleteşti până la reprezentare, atunci viaţa sufletească remarcă acest moment culminant, remarcă întreaga activitate de a judeca, şi vede în cele din urmă reprezentarea ca rezultat. Dar dacă sufletul lasă ca acelaşi curent să curgă până la graniţă, astfel încât acest curent se ciocneşte de graniţă, atunci el este constrâns să facă în aşa fel încât curentul dorinţei şi curentul activităţii de a judeca să se oprească, şi totul, această confluenţă dintre dorinţă şi activitatea de a judeca, formează senzaţia. Senzaţia este, în sensul strict al cuvântului, confluenţa dintre activitatea de a judeca şi dorinţă în sânul vieţii sufleteşti.
Dacă ne gândim la volumul zilnic al vieţii sufleteşti şi dacă luăm în considerare mai ales ceea ce dă vieţii noastre sufleteşti un conţinut bogat, atunci vorbim tocmai de trăirile senzoriale. Căci vă veţi putea convinge uşor, printr-o introspecţie, că ceea ce trăiţi în interiorul dumneavoastră este format, în majoritatea cazurilor, mai mult din ceea ce aţi preluat din trăirile senzoriale. Şi dacă vreţi să vă faceţi nişte reprezentări despre ceva superior, nişte reprezentări despre ceva care nu poate fi trăit pe cale senzorială, atunci veţi observa că puteţi face foarte bine acest lucru în cadrul vieţii sufleteşti dacă încercaţi să vă concretizaţi ceea ce nu este de natură senzorială, adică, dacă vă reprezentaţi şi lucrurile superioare sub formă de imagine cu ajutorul unor senzaţii – chiar dacă deocamdată doar foarte vagi – de culoare sau al unor senzaţii sonore. Limbajul însuşi v-ar putea învăța cât de intens ia naştere din suflet mereu nevoia de a exprima în acest fel şi lucrurile superioare, astfel încât ele să fie exprimate în mod concret-simbolic sub formă de senzaţii. De obicei, oamenii nu sunt deloc conştienţi de faptul că aşa stau lucrurile, fiindcă în cazul simbolizărilor prin imagini concrete, care adesea sunt cele ale vieţii cotidiene, caracterul simbolic, caracterul alegoric, este foarte obscur şi nebulos. Şi oamenii cred că ei au combinat altceva decât imagini bazate pe senzaţii, dar nu aşa stau lucrurile. Încercați odată să vă reprezentaţi pe cale nesenzorială un triunghi, dar care să nu aibă nicio culoare, aşadar, care să nu fie legat cu nimic de vreo senzaţie! Veţi vedea ce greu este acest lucru şi că, în principiu, majoritatea oamenilor nu sunt în stare, dacă vor să-şi formeze o reprezentare despre un triunghi, să şi-l reprezinte pe cale nesenzorială. Vă puteți reprezenta un lucru numai dacă vă transpuneţi în sensibil ceea ce vreţi să vă reprezentaţi. Dacă vreţi să vă reprezentaţi un triunghi, trebuie să-l transpuneţi în sensibil, trebuie să legaţi de noţiunea de triunghi o reprezentare sensibilă. Acest lucru se exprimă deja absolut în limbajul nostru. Puteţi observa că suntem constrânşi de împrejurări cu orice ocazie să transpunem lucrurile în sensibil. Eu am rostit, de exemplu, fraza următoare: De noţiunea de triunghi trebuie să legaţi o reprezentare sensibilă. „A lega” – ce înseamnă aceasta pentru o reprezentare sensibilă? A lega, a uni ceva! Observăm deja la cuvântul însuşi că peste tot transpunem lucrurile în sensibil. Aşadar, am putea spune: Viaţa sufletească a omului constă în cea mai mare măsură din senzaţiile pe care şi le-a dobândit în contact cu lumea exterioară.
Omul are numai o singură reprezentare, care îl însoţeşte apărând tot timpul printre trăirile sale sufleteşti interioare, dar pe care el nu o poate situa în mod direct printre trăirile senzoriale exterioare, cu toate că trebuie să o lege mereu de aceste trăiri. Şi această unică reprezentare este o reprezentare menţionată frecvent aici: reprezentarea Eului. Dacă luăm în considerare pura stare de fapt, starea sufletului, putem spune: Omul trăieşte în mare parte într-o lume de senzaţii, şi în cadrul acestei lumi de senzaţii răsare, se coboară şi se înalță mereu din nou, ieşind la suprafaţă, reprezentarea Eului. În spatele ei stă o anumită conştienţă, dar, nu-i aşa, dacă vă analizaţi viaţa sufletească, veţi putea ajunge uşor să vă daţi seama că acest Eu nu este întotdeauna prezent ca reprezentare. Nu vă reprezentaţi neîncetat numai Eul, ci şi altceva: roşul, verdele, albastrul, asociindu-se sau disociindu-se etc., dar nu vă reprezentaţi neîncetat numai Eul. Dar, cu toate acestea, ştiţi că prin Eu trebuie să vă reprezentaţi ceva care trebuie să fie prezent la orice trăire senzorială; căci dumneavoastră ştiţi că îl opuneţi senzaţiilor prin dorinţă, prin activitatea de a judeca. Şi ceea ce putem numi trăire sufletească este, într-un anumit fel, şi trăire a Eului. O trăire a sunetului, o trăire a culorii este, într-un anumit fel, şi o trăire a Eului. Dar reprezentarea Eului nu se poate aprinde niciodată în contact cu lumea exterioară. Ea apare întotdeauna printre reprezentările pe care le dobândiţi în legătură cu trăirile senzoriale. Dar ea nu poate veni din lumea exterioară, ca roşul sau verdele, ca un sunet sau altul. Ea se ridică din marea vieţii sufleteşti şi se alătură oarecum ca o reprezentare tuturor celorlalte reprezentări. Dar toate celelalte reprezentări, care sunt determinate de impresiile exterioare, răsar şi ele tot din această mare a vieţii sufleteşti, însă numai atunci când sunt prezente nişte impresii exterioare. Dar reprezentarea Eului răsare fără a fi nevoie să fie prezentă o impresie exterioară. În acest fapt constă în primul rând singura deosebire dintre reprezentarea Eului, am putea spune şi sentimentul Eului, şi reprezentările şi sentimentele care sunt legate de trăirile senzoriale.
Aşadar, acum putem spune: Aici ne întâmpină faptul important că în sânul vieţii sufleteşti apare o reprezentare care se adaugă la reprezentările determinate în primul rând din exterior. Un fapt ciudat, important. Cum trebuie să ni-l explicăm?
Ei bine, vedeţi dumneavoastră, printre filosofii şi psihologii actuali există deja câţiva, chiar şi în afara mişcării spiritual-ştiinţifice, care atrag atenţia asupra importanţei reprezentării Eului, asupra căreia domnul dr. Unger [Nota 49] a atras mereu şi mereu atenţia într-un mod atât de energic în consideraţiile sale de teoria cunoaşterii. Dar ciudăţenia este faptul că cercetătorii respectivi, chiar când sunt bine intenţionaţi, trag într-un mod îngrozitor pe alături de ţintă. Eu îl voi alege ca exemplu pe filosoful francez Bergson [Nota 50], în lucrările căruia puteţi citi numeroase pasaje despre reprezentarea Eului, unde veţi găsi subliniat mereu şi mereu un aspect. Unor asemenea oameni le sare în ochi importanţa, caracterul excepţional al reprezentării Eului. Şi de aici ei trag apoi concluzia că reprezentarea Eului, pentru că ea răsare ca din nişte străfunduri inconştiente ale sufletului, pentru că nu este determinată de o ocazie exterioară, ar reprezenta un element durabil sau ar face trimitere la un element durabil, şi ei stabilesc acest lucru pentru a spune, de exemplu, ca Bergson: Eul se deosebeşte de toate trăirile simţurilor şi de toate celelalte trăiri sufleteşti prin faptul că el este oarecum vârât în trăirea sa, aşadar, el este închis în sine însuşi, şi aici îşi trăieşte forma sa reală. Dar, dacă Eul îşi trăieşte forma sa reală în reprezentarea despre sine, atunci în această reprezentare am avea ceva durabil, nu numai ceva trecător. – Este o concepţie pe care o puteţi găsi astăzi, având în vedere importanţa reprezentării Eului, şi în afara ştiinţei spiritului, ca un rezultat al unor orientări în domeniul filosofiei şi psihologiei.
Ei bine, dar la baza acestei concepţii stă ceva absolut fatal. Şi faptul care trebuie să rezulte din astfel de expuneri drept concluzie, aşa cum este aceea pe care o trage Bergson, este cu adevărat fatal. Să presupunem că reprezentarea Eului ar oferi ceva în care am avea fiinţa umană propriu-zisă, aşadar, ceva prin care sufletul s-ar afla în interiorul acestui Eu propriu. Să presupunem că reprezentarea Eului ar oferi acest lucru. Atunci s-ar putea şi ar trebui să se ridice următoarea întrebare justificată: Cum stau lucrurile noaptea, în somn? Atunci omul nu se află în interiorul reprezentării Eului, atunci această reprezentare a Eului încetează complet! – Aşadar, toate noţiunile pe care ni le formăm despre existenţa în Eu pe baza reprezentării Eului sunt valabile numai pentru viaţa de veghe, căci reprezentarea Eului încetează odată cu adormirea. Acum ea a dispărut, şi dimineaţa apare din nou. Aşadar, nimic durabil! Dacă reprezentarea Eului ar putea dovedi ceva despre durabilitatea Eului, atunci ea ar trebui să fie prezentă ca reprezentare şi după adormire. Dar lucrurile nu stau în acest fel. Aşadar, e imposibil să producem o dovadă, pe baza purei reprezentări a Eului, despre durabilitatea sau nemurirea Eului. Pentru că ea nu este prezentă în timpul nopţii, oricine ar putea concluziona în mod îndreptățit: Aşadar, ea nu va fi prezentă nici după moarte! – Ea poate lipsi. Ea nu este ceva nepieritor, căci dispare în fiecare zi. Astfel, noi trebuie să constatăm, pe de o parte, importanţa excepţională a reprezentării Eului, care nu este determinată de nimic exterior, în care Eul se simte în mod real în interior, dar, totodată, într-un alt sens, nimic nu aduce vreo dovadă în favoarea existenţei Eului, căci această reprezentare nu este prezentă în timpul nopţii.
Aşadar, trebuie să reţinem astăzi rezultatul pornind de la care vom construi, începând de mâine, mai departe: faptul că în marea tălăzuitoare a vieţii noastre sufleteşti sunt prezente activitatea de a judeca şi fenomenele de iubire şi ură, din care constă, propriu-zis, viaţa sufletească; faptul că la graniţa sufletului cu lumea exterioară apar senzațiile [Nota 51], ca o confluenţă, pentru noi inconştientă, între dorinţă şi activitatea de a judeca; faptul că în viaţa noastră sufletească sunt preluate trăirile senzoriale, şi că printre trăirile senzoriale apare, fără a fi provocată de ceva exterior, reprezentarea Eului; dar că această reprezentare a Eului împărtăşeşte aceeaşi soartă cu toate trăirile senzoriale, în măsura în care ele devin trăiri sufleteşti: căci şi impresiile sunetelor şi culorilor şi celelalte trăiri senzoriale se cufundă noaptea în întunericul inconştientului, la fel ca reprezentarea Eului. Acum va trebui să ne întrebăm: Dar de unde vine caracterul excepțional al reprezentării Eului? Şi în ce raport stă reprezentarea Eului cu ceea ce am numit elementele sufletului, cu activitatea de a judeca şi cu fenomenele de iubire şi ură?
Voi încheia astăzi cu această întrebare, cu întrebarea referitoare la raportul dintre reprezentarea Eului, centrul propriu-zis al sufletului, şi restul vieții sufleteşti. Vom continua mâine din acest punct.
