Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


CELE TREI LUMI

III. Ţara spiritelor

Înainte de a urmări spiritul în călătoria sa mai departe, trebuie observat domeniul în care păşeşte el. Este „lumea spiritului“. Această lume este atât de puţin asemănătoare lumii fizice, încât tot ce va fi spus despre ea trebuie să apară ca o fantezie celui care nu vrea să se încreadă decât în simţurile sale fizice. În măsură încă şi mai mare este valabil aici ceea ce s-a spus despre „lumea sufletelor“: pentru a o descrie trebuie să folosim parabola. Căci limbajul nostru, care este folosit în cea mai mare parte pentru adevărul sensibil, nu este înzestrat cu expresii care să poată fi aplicate direct „lumii spiritelor“. Aici trebuie ca unele lucruri ce vor fi spuse să fie înţelese numai ca aluzii. Tot ce este descris aici este atât de diferit de lumea fizică încât nu poate fi redat decât în acest mod. Autorul acestei prezentări este conştient cât de puţin se pot asemăna indicaţiile date de el cu experienţele avute în acest domeniu, din cauza imperfecţiunilor mijloacelor noastre de exprimare elaborate pentru lumea fizică.

Înainte de orice trebuie subliniat că această lume este ţesută din materialul (bineînţeles că şi cuvântul „material“ este folosit aici într-un sens foarte nepotrivit) din care sunt alcătuite gândurile umane. Dar aşa cum trăieşte gândul în om, el este numai o umbră, o fantomă a adevărului său adevărat care aruncă această umbră; la fel se comportă şi gândul care apare prin intermediul capului uman faţă de entitatea din „ţara spiritelor“ care corespunde acestui gând. Când se trezeşte simţul spiritual al omului, el percepe cu adevărat această entitate a gândului, aşa cum ochiul sensibil percepe o masă sau un scaun. El se mişcă într-o ambianţă formată din entităţi-gânduri. Ochiul spiritual percepe leul iar gândirea orientată senzorial numai gândul despre leu, ca pe o umbră, ca o imagine asemănătoare umbrei. Ochiul spiritual vede în „ţara spiritelor“ gândul despre leu tot atât de adevărat cum vede ochiul sensibil leul fizic. Şi aici se poate trimte la parabola deja folosită cu privire la „ţara sufletului“. Aşa cum orbului din naştere ambianţa îi luminează dintr-o dată noile calităţi ale culorilor şi luminilor, aşa îi apare şi celui care învaţă să folosească ochiul spiritual ambianţa umplută cu o lume nouă, cu lumea gândurilor vii sau a fiinţelor-gânduri. În această lume pot fi văzute în primul rând arhetipurile spirituale ale tuturor gândurilor şi fiinţelor care sunt prezente în lumea fizică şi în cea sufletească. Imaginaţi-vă pictura unui artist plastic în spirit, înainte ca ea să fi fost realizată. Aveţi aici o parabolă a ceea ce se înţelege prin arhetip. Nu este vorba că pictorul nu ar avea poate în cap un astfel de arhetip înainte de a picta tabloul, că el ar lua naştere treptat în timpul lucrării practice. În adevărata „lume a spiritului“ sunt prezente asemenea arhetipuri pentru toate obiectele, iar lucrurile şi entităţile fizice sunt copii ale acestor arhetipuri. Este de înţeles că cel care nu se încrede decât în simţurile sale exterioare contestă lumea arhetipală şi afirmă că arhetipurile ar fi doar abstracţiuni pe care raţiunea care face comparaţii le obţine de la obiectele sensibile; căci un astfel de om nu poate percepe în această lume superioară; el cunoaşte lumea gândurilor numai în abstracţiunea ei fantomatică. El nu ştie că cel ce este clarvăzător spiritual este la fel de familiar cu fiinţele-spirit cum este el cu câinele sau pisica sa şi că lumea arhetipurilor are o realitate mult mai intensă decât lumea fizic-sensibilă.

În orice caz, priveliştea din această „ţară a spiritelor“ este mult mai zăpăcitoare decât aceea din lumea sufletească. Căci arhetipurile în forma lor adevărată sunt foarte diferite de copiile lor sensibile. Dar tot atât de diferite sunt şi de umbrele lor, gândurile abstracte. În lumea spirituală totul este într-o activitate vie, continuă, în creaţie neîntreruptă. O linişte, o oprire în loc, aşa cum le întâlnim în lumea fizică, nu există acolo. [Obs.] Căci arhetipurile sunt entităţi creatoare. Ele sunt maeştri creatori a tot ce ia naştere în lumea fizică şi în cea sufletească. Formele lor se schimbă repede; şi în fiecare arhietip există posibilitatea de a prelua forme diferite, nenumărate. Ele lasă parcă să ţâşnească din ele formele speciale; şi de-abia a fost produsă una, că arhetipul se pregăteşte să lase să ţârnească din sine o alta. Iar arhetipurile se află între ele într-o relaţie mai mult sau mai puţin de înrudire. Ele nu acţionează izolat. Unul are nevoie de ajutorul altuia în creaţia sa. Nenumărate arhetipuri acţionează adeseori împreună, pentru ca în lumea sufletească sau fizică să ia naştere o fiinţă sau alta.

În afară de ceea ce poate fi perceput în această „ţară a spiritelor“ mai există aici şi altceva, care trebuie considerat a fi o trăire a „auzului spiritual“. De îndată ce „clarvăzătorul“ se ridică din ţara sufletelor în ţara spiritelor, arhetipurile percepute devin şi sonore. Această „sonoritate“ este un proces pur spiritual. El trebuie să fie gândit fără o asociere cu un sunet fizic. Observatorul se simte ca într-o mare de sunete. Şi în aceste sunete, în această sonoritate spirituală, se exprimă entităţile lumii spirituale. În sonorităţile lor combinate, în armoniile, ritmurile şi melodiile lor se precizează legile primordiale ale existenţei lor, relaţiile lor reciproce şi înrudirile lor. Ceea ce în lumea fizică raţiunea percepe ca lege, ca idee, se prezintă pentru „urechea spirituală“ ca ceva muzical-spiritual (pitagoreicii numeau din această cauză această percepţie în lmnea spirituală „muzica sferelor“. Pentru cel ce posedă „urechea spirituală“ această „muzică a sferelor“ nu este numai ceva figurat, ceva alegoric, ci un adevăr spiritual bine cunoscut.) Dacă vrem să obţinem numai o noţiune despre această „muzică spirituală“, trebuie eliminate orice reprezentări legate de muzica sensibilă, aşa cum sunt ele percepute de „urechea materială“. Este vorba aici de percepţie spirituală, aşadar de una care trebuie să rămână mută pentru „urechea sensibilă“. În descrierile următoare ale „ţării spiritelor“ indicaţiile privind această „muzică spirituală“ vor fi lăsate la o parte de dragul simplificării. Trebuie doar să ne imaginăm că tot ce se descrie ca „imagine“, ca ceva „luminos“, este în acelaşi timp şi ceva sonor. Fiecărei culori, fiecărei percepţii luminoase îi corespunde un sunet spiritual, iar oricărei coacţionări de culori îi corespunde o armonie, o melodie şi aşa mai departe. Trebuie mai ales actualizat faptul că şi acolo unde predomină sonorul percepţia „ochiului spiritual“ nu încetează. Sonorul nu face decât să se adauge luminosului. Când se va vorbi în continuare de „arhetipuri“ trebuie să le fie asociate în gând şi „arhesunete“. La acestea se mai adaugă şi alte percepţii, care pot fi numite în sens de parabolă „gust spiritual“ etc. Totuşi nu vom intra în detalii în acest domeniu întrucât este vorba numai de a trezi o reprezentare a „ţării spiritelor“ prin câteva feluri de percepţii extrase dintr-un întreg întâlnit în aceasta.

Este necesar acum să fie deosebite între ele diferitele feluri de arhetipuri. Şi în „ţara spiritelor“ trebuie separat un număr de trepte sau regiuni, pentru a te putea orienta. Ca şi în „lumea spiritelor“, nu trebuie să gândim diferitele regiuni ca fiind aşezate stratificat, ci într-o pătrundere şi întreţesere reciprocă. Prima regiune conţine arhetipurile lumii fizice, în măsura în care acestea nu au viaţă. Arhetipurile mineralelor pot fi găsite aici, apoi cele ale plantelor, acestea însă în măsura în care sunt pur fizice; aşadar, în măsura în care nu se ia în considerare viaţa din ele. La fel se găsesc aici şi formele fizice ale animalelor şi ale oamenilor. Cu aceasta nu se epuizează cele găsite în această regiune; este numai o ilustrare prin exemple uşor de explicat. Această regiune formează scheletul de bază al „ţării spiritelor“. Ea poate fi comparată cu uscatul Pământului nostru fizic. Este masa continentală a „ţării spiritelor“. Raportul său cu lumea fizic-corporală poate fi descris numai cu ajutorul unei comparaţii. Se poate obţine o reprezentare a acesteia numai prin următoarele: să ne imaginăm un spaţiu oarecare închis umplut cu corpuri fizice de cele mai variate feluri. Iar acum imaginaţi-vă că aceste corpuri fizice sunt îndepărtate, iar în locul lor rămân spaţii goale având formele lor. Spaţiile intermediare mai înainte goale imaginaţi-le însă pline cu forme cât mai variate, aflate în cele mai diferite relaţii cu corpurile anterioare. Aproximativ aşa arată regiunea cea mai joasă a lumii ahetipurilor. În ea se află obiectele şi fiinţele care se încorporează în lumea fizică ca „spaţii goale“. În spaţiile intercalate se desfăşoară activitatea mobilă a arhetipurilor (şi ale „muzicii spirituale“). La încorporarea fizică spaţiile goale se umplu întru câtva cu substanţe fizice. Cine ar privi concomitent în spaţiu cu ochiul fizic şi cu cel spiritual, ar vedea corpurile fizice şi între ele activitatea vie a arhetipurilor. A doua regiune a „ţării spiritelor“ conţine arhetipurile vieţii. Dar această viaţă alcătuieşte aici o unitate perfectă. Ca element fluid, ea curge prin lumea spiritului, pulsând asemănător sângelui peste tot. Ea poate fi comparată cu marea şi apele curgătoare ale Pământului fizic. Repartiţia ei este mai asemănătoare repartiţiei sângelui în corpul animal decât aceleia a mării şi fluviilor. Viaţa curgătoare, formată din substanţă a gândurilor, aşa am putea desemna a doua treaptă a „ţinutului spiritelor“. În acest element se află forţele primordiale creatoare pentru tot ce apare ca fiinţă vie în realitatea fizică. Aici se arată că tot ce este viu constituie o unitate, că viaţa oamenilor este înrudită cu viaţa tuturor creaturilor.

Ca o a treia regiune a „ţinutului spiritelor“ trebuie numite arhetipurile a tot ce este sufletesc. Ne găsim aici într-un element mult mai fin decât în primele două regiuni. În mod comparativ, ea poate fi desemnată ca „atmosfera“ „lumii spiritelor“. Tot ce se petrece în sufletele celorlalte două lumi îşi are aici pandantul spiritual. Toate senzaţiile, sentimentele, instinctele, pasiunile etc. sunt aici prezente în mod spiritual. Fenomenele din această atmosferă corespund suferinţelor şi bucuriilor creaturilor din celelalte lumi. Dorul unui suflet uman apare aici ca o adiere; o izbucnire pasională apare ca un vânt de furtună. Cine poate să-şi facă reprezentări cu privire la cele luate în considerare aici pătrunde adânc în suspinul oricărei creaturi când îşi îndreaptă atenţia asupra ei. Se poate vorbi, de exemplu, de furtuni violente cu fulgere sclipitoare şi tunet rostogolitor; şi dacă se urmăreşte lucrul mai departe, se vede că în astfel de „furtuni ale spiritelor“ se exprimă pasiunile unei lupte care se desfăşoară pe Pământ.

Arhetipurile celei de a patra regiuni nu se raportează direct la celelalte lumi. Într-o anumită privinţă ele sunt entităţi care stăpânesc arhetipurile celor trei regiuni inferioare şi mijlocesc asocierea lor. Din această cauză ele sunt ocupate cu ordonarea şi gruparea acestor arhetipuri subordonate. În consecinţă, de la această regiune porneşte o activitate mai cuprinzătoare decât de la cele inferioare.

Regiunile a cincea, a şasea şi a şaptea se deosebesc esenţial de cele anterioare. Căci entităţile care se află aici furnizează arhetipurilor regiunilor inferioare impulsurile pentru activitatea lor. În ele se găsesc forţele creatoare ale arhetipurilor. Cine se poate ridica la aceste regiuni face cunoştinţă cu „intenţiile“* [Obs.] care se află la baza lumii noastre. Ca puncte germinative vii aici se mai află pregătite şi arhetipurile necesare pentru a prelua cele mai variate forme-gânduri. Dacă aceste puncte germinative sunt conduse în regiunile inferioare, atunci ele parcă se umflă şi se arată în cele mai diferite forme. Ideile prin care spiritul uman se manifestă în mod creator în lumea fizică sunt reflexul, umbra acestor fiinţe-gând germeni ai lumii spirituale superioare. Observatorul a cărui „ureche spirituală“ care urcă de la regiunile inferioare ale „ţării spiritelor“ devine conştient că emiterea de sunete şi armoniile se transpun într-o „limbă spirituală“. El începe să perceapă „cuvântul spiritual, care pentru el nu face numai cunoscute lucrurile şi fiinţele prin muzică, ci le exprimă în „cuvinte“. Ele îi spun cum se poate numi aceasta în ştiinţa pământului, numele lor veşnice.

*Faptul că denumiri ca „intenţii“ sunt înţelese şi ele numai ca „parabole“ este de la sine înţeles din cele spuse mai sus cu privire la dificultătile expresiei verbale. Nu ne gândim la o veche „învăţătură despre adecvarea la scop“.

Trebuie imaginat că aceste fiinţe-gânduri germeni sunt de natură compusă. Din elementul lumii gândurilor este luat parcă numai învelişul germinal. Acesta învăluie nucleul de viaţă propriu-zis. Cu aceasta am ajuns la limita celor „trei lumi“, căci nucleul îşi are obârşia în lumi încă şi mai înalte. Când am descris, într-un paragraf anterior, omul după componentele sale, a fost amintit acest nucleu de viaţă, iar „spiritul vieţii“ şi „omul-spirit“ au fost numite componente ale sale. Şi pentru alte entităţi cosmice sunt prezenţi nuclei de viaţă asemănători. Ei îşi au originea în lumi mai înalte şi sunt transpuşi în cele trei lumi menţionate, pentru a-şi împlini aici sarcinile. Vom urmări în continuare numai pelerinajul spiritului uman prin „ţara spiritelor“ între două încorporări sau încarnări. Cu acest prilej condiţiile şi particularităţile acestei „ţări“ vor ieşi încă o dată în evidenţă cu claritate.