Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


CELE TREI LUMI

II. Sufletul în lumea sufletelor după moarte

Sufletul este elementul de legătură dintre spiritul omului şi corpul său. Forţele sale de simpatie şi antipatie care prin relaţiile lor reciproce determină pofta, excitabilitatea, dorinţa, plăcerea şi neplăcerea etc. nu sunt active numai între formaţiunile sufleteşti, ci se exprimă şi faţă de entităţile celorlalte lumi, ale lumii fizice şi ale celei spirituale. În timp ce sufletul sălăşluieşte în corp, el este implicat în tot ce se întâmplă în acest corp. Când angrenajele fizice ale corpului îşi desfăşoară activităţile în mod regulat, în suflet ia naştere plăcerea şi bunăstarea, când angrenajele sunt deranjate, apare neplăcerea şi durerea. Dar sufletul are participarea lui şi la activtăţile spiritului: un gând îl umple de bucurie, un altul cu dezgust; o judecată corectă are acordul sufletului, una greşită dezacordul său. Da, treapta de evoluţie a unui om depinde de faptul dacă înclinaţiile sufletului său merg mai mult într-o direcţe sau în alta. Un om este cu atât mai perfect cu cât sufletul său simpatizează cu exprimările spiritului; el este cu atât mai nedesăvârşit cu cât înclinaţiile sale sunt satisfăcute prin angrenajele corpului său.

Spiritul este punctul central al omului, corpul este mijlocitorul prin care spiritul contemplă şi cunoaşte lumea fizică şi prin care el acţionează în aceasta. Sufletul însă este mijlocitorul între cei doi. El eliberează impresiei fizice pe care vibraţiile aerului le fac asupra urechii, senzaţia sunetului, el trăieşte plăcerea pe care o creează acest sunet. Toate acestea le comunică spiritului, care ajunge prin aceasta la înţelegerea lumii fizice. Un gând care apare în spirit este transpus prin intermediul sufletului în dorinţa de realizare şi abia prin aceasta poate deveni, cu ajutorul uneltei fizice, faptă. Acum, omul îşi poate împlini menirea sa, prin aceea că el lasă ca direcţia întregii sale activităţi să-i fie dată de spirit. Sufletul poate oferi prin el însuşi înclinaţiile sale atât lumii fizice cât şi celei spirituale. El pare să întindă antenele sale atât în jos, spre fizic, cât şi în sus, spre spiritual. Prin coborârea în lumea fizică entitatea sa proprie este pătrunsă şi colorată de natura fizicului. Întrucât însă spiritul poate acţiona asupra lumii fizice numai prin mijlocirea lui, chiar prin aceasta îi este dată lui însuşi orientarea spre fizic. Formaţiunile sale sunt trase prin forţele sufletului spre fizic. Observaţi omul neevoluat. Înclinaţiile sale depind de angrenajele corpului său. El simte plăcere numai la impresiile pe care lumea fizică o face asupra simţurilor sale. Şi viaţa sa spirituală este trasă din această cauză în întregime în această sferă. Gândurile sale servesc numai satisfacerii vieţii sale de necesităţi fizice. În timp ce sinea spirituală trăieşte de la o încorporare la alta, ea trebuie să-şi primească tot mai mult orientarea din sfera spirituală. Cunoaşterea sa trebuie să fie determinată de spiritul adevărului etern, acţionarea sa de binele etern.

Moartea, privită ca fapt al lumii fizice, înseamnă o modificare a angrenajelor corpului. O dată cu moartea acesta încetează de a mai fi prin angrenajele sale mijlocitor al sufletului şi al spritului. Mai departe, el se arată a fi subordonat în întregime, în angrenajele sale, lumii fizice şi legilor acesteia; el trece în aceasta pentru a se dizolva în ea. Numai aceste fenomene ale corpului pot fi observate după moarte cu simţurile fizice. Ce se întâmplă cu sufletul şi cu spiritul se sustrage acestor simţuri. Căci prin simţuri nici în timpul vieţii sufletul şi spiritul nu pot fi observate decât în măsura în care acestea îşi găsesc expresia exterioară în fenomenele fizice. După moarte o astfel de expresie nu mai este posibilă. Din această cauză nu se mai iau în considerare observarea cu ajutorul simţurilor fizice şi ştiinţa fundamentată pe acestea, pentru destinul sufletului şi spiritului după moarte. Aici intervine o cunoaştere superioară care se bazează pe observaţia fenomenelor din lumea sufletelor şi a spiritelor.

Deşi s-a desprins de trup, spiritul mai este încă legat de suflet. Şi aşa cum în timpul vieţii fizice corpul îl înlănţuise de lumea fizică, tot astfel acum sufletul îl leagă de lumea sufletească. Dar în această lume sufletească nu se găseşte esenţa sa primordială. Ea trebuie numai să-l lege de câmpul creaţiei sale, de lumea fizică. Pentru a apărea într-o nouă încorporare cu forma deplină, el trebuie să preia forţă şi întărire din lumea spirituală. Dar el a fos întreţesut prin suflet în lumea fizică. Este legat de o fiinţă sufletească, care este pătrunsă şi colorată de natura fizicului, ceea ce face ca el însuşi să obţină această orientare. După moarte, sufletul nu mai este legat de trup, ci numai de spirit. El trăieşte acum într-o ambianţă sufletească. Numai forţele acestei lumi mai pot avea, din această cauză, o influenţă asupra lui. Şi de această viaţă a sufletului într-o lume a sufletelor este legat la început şi spiritul. În felul acesta el este legat de acelaşi lucru de care era legat şi în timpul încorporării fizice, de trup. Moartea trupului este determinată de legile acestuia. Trebuie spus că nu sufletul şi spiritul părăsesc trupul, ci ele sunt eliberate de acesta când forţele sale nu mai pot acţiona în sensul organismului uman. La fel este şi relaţia dintre suflet şi spirit. Sufletul va elibera spiritul în lumea superioară, în lumea spirituală, atunci când forţele sale nu mai pot acţiona în sensul organizaţiei sufleteşti umane. Spiritul va fi eliberat în clipa în care sufletul a supus dizolvării ceea ce el nu poate trăi mai departe cu spiritul. Această rămăşiţă care trăieşte în corp dar poate fi irnpregnată în spirit sufletul o leagă de spirit în lumea pur spirituală. Pentru a cunoaşte soarta sufletului după moarte trebuie observat, aşadar, procesul său de dizolvare. El a avut sarcina de a da spiritului orientarea spre fizic. În clipa când şi-a împlinit această sarcină, s-a îndreptat spre spiritual. Din cauza acestei naturi a sarcinii sale, el ar trebui, de fapt, să devină activ numai spiritual atunci când trupul se desprinde de el, când, aşadar, el nu mai poate fi element de legătură. El ar fi acest element dacă prin trăirea sa în trup nu ar fi fost influenţat de acesta, dacă nu ar fi fost atras de el în înclinaţiile sale. Fără această coloraţie pe care a obţinut-o prin legătura cu corporalul, el ar urma, imediat după destrupare, legilor lumii pur sufletesc-spirituale şi nu ar mai dezvolta alte înclinaţii spre senzorial. Aceasta ar fi situaţia dacă o dată cu moartea omul şi-ar pierde în întregime orice interes pentru lumea pământeană, dacă toate poftele, dorinţele etc. care se leagă de existenţa pe care el a părăsit-o ar fi satisfăcute. Însă, în măsura în care nu aceasta este situaţia, ceea ce a rămas din această orientare este prins de suflet.

Pentru a evita orice confuzie, trebuie să facem o deosebire clară între ceea ce îl leagă pe om de lume în felul acesta, putând fi echilibrat într-o încorporare următoare, şi ceea ce îl leagă de o anumită, încorporare, mereu de ultima încorporare. Prima este echilibrată prin legea destinului, karma; cealaltă poate fi ştearsă din suflet numai după moarte.

Pentru spiritul uman, după moarte urmează un timp în care sufletul îşi anulează înclinaţiile pentru existenţa fizică, pentru a urma apoi din nou legilor lumii pur sufletesc-spirituale şi a elibera spiritul. Este conform naturii ca acest timp să fie cu atât mai lung cu cât sufletul a fost legat mai mult timp de fizic. El va fi scurt la un omul care a fost puţin ataşat de viaţa fizică, dimpotrivă, va fi lung în cazul celui care a dezvoltat interese legate total de această viaţă, astfel încât la moarte în sufletul său mai trăiesc multe pofte, dorinţe etc.

Cel mai uşor obţinem o reprezentare a stării în care trăieşte sufletul în timpul care urmează imediat după moarte reflectând la următoarele. Să luăm un exemplu grăitor: savurările unui gurmand. Plăcerea pe care acesta o are prin ingerarea unor alimente o simte ca o gâdilare în cerul gurii. Savurarea nu este desigur nimic corporal, ci aparţine regiunii sufletului. În suflet, trăieşte plăcerea şi de asemenea şi pofta de plăcere. Pentru satisfacerea poftei este însă necesar organul corporal corespunzător, cerul gurii etc. După moarte, sufletul nu a pierdut imediat o astfel de poftă, dar el nu mai are organul corporal care este mijlocul pentru satisfacerea poftei. Acum, pentru om lucrurile stau cu totul diferit, dar acţionează mai departe în mod asemănător, însă mult mai intens, ca şi cum s-ar afla într-o regiune în care nu există apă până la mari depărtări şi el ar suferi de o sete arzătoare. În felul acesta sufletul suferă de lipsa plăcerii, pentru că el a depus organul corporal prin care poate avea plăcerea respectivă. Aceasta este situaţia cu toate dorinţele sufletului, care nu pot fi satisfăcute decât prin organe corporale. Această stare (lipsa arzătoare) durează atât timp cât sufletul nu a învăţat să nu mai poftească astfel de lucruri, care pot fi satisfăcute numai prin trup. Iar timpul care este petrecut în această stare poate fi numit locul poftei, deşi, desigur, nu avem de-a face cu un „loc“.

Dacă sufletul păşeşte, după moarte, în lumea sufletului, el este supus legilor acesteia. Ele acţionează asupra lui şi de această acţiune depinde în ce fel este lichidată înclinaţia sa pentru lumea fizică. Acţiunile trebuie să fie diferite după felul substanţelor şi forţelor sufleteşti în domeniul cărora el se găseşte transpus acum. Fiecare din aceste substanţe îşi va exercita influenţa sa purificatoare, limpezitoare. Fenomenul care are loc aici este de aşa natură încât orice antipatie din suflet este învinsă treptat de forţele simpatiei, iar această simpatie este condusă până la nivelul ei cel ma înalt. Căci prin acest grad maxim de simpatie cu întreg restul lumii sufleteşti sufletul se va dizolva în aceasta, va deveni una cu ea. Atunci egoismul său este complet epuizat. El încetează de a mai exista ca fiinţă înclinată spre existenţa fizică: prin el este eliberat spiritul. Pentru acest motiv sufletul se limpezeşte, parcurgând regiunile descrise mai sus, până când devine una cu lumea simpatiei în regiunea simpatiei desăvârşite. Faptul că spiritul este legat el însuşi până în ultimul moment al eliberării sufletului său cu acesta derivă din aceea că prin viaţa sa a devenit cu totul înrudit cu el. Această înrudire este mult mai mare decât cea cu trupul. Căci cu trupul el este legat indirect prin suflet, dar cu acesta el este legat direct. El este viaţa sa proprie. Din această cauză, spiritul nu este legat de trupul care se descompune, ci de sufletul care se eliberează treptat. Din cauza legăturii directe a spiritului cu sufletul el se poate simţi eliberat de acesta abia când sufletul însuşi s-a unificat cu lumea generală a sufletului.

În măsura în care lumea sufletească este sejurul oamenilor imediat după moarte, ea poate fi numită „locul poftelor“. Diferitele sisteme religioase care au preluat o conştienţă despre aceste condiţii în învăţăturile lor cunosc acest „loc al poftelor“ sub numele de „Purgatoriu“, „Foc purificator“ etc.

Regiunea cea mai de jos a lumii sufletelor este aceea a dorinţei arzătoare. Prin moarte sunt distruse toate poftele egoiste legate de viaţa corporală inferioară cea mai grosolană. Căci prin astfel de pofte sufletul poate suferi acţiunea forţelor acestei regiuni. Poftele nesatisfăcute remanente din corpul fizie constituie punctul de atac. Simpatia unor astfel de suflete se întinde numai asupra a ceea ce poate hrăni fiinţa lor egoistă; şi ea este mult depăşită de antipatia care se întinde asupra oricărui alt lucru. Acum însă poftele sunt îndreptate spre savurările fizice care nu pot fi satisfăcute în lumea sufletelor. Prin această imposibilitate a satisfacerii, lăcomia se intensifică la maximum. Imposibilitatea satisfacerii însă trebuie să stingă treptat lăcomia. Poftele arzătoare se distrug încetul cu încetul, iar sufletul află că stăpânirea acestor pofte este singurul mijloc de a împiedica suferinţa care trebuie să vină de la ele. În timpul vieţii fizice are loc repetarea satisfacerii. Prin aceasta, suferinţa poftei arzătoare este acoperită printr-un fel de iluzie. După moarte, în „focul purificator“ această suferinţă apare total descoperită. Sunt parcurse trăirile corespunzătoare privaţiunii. Starea în care se găsesc sufletele este întunecată. Bineînţeles că acestei stări îi cad victimă numai acei oameni ale căror pofte în lumea fizică erau îndreptate spre lucrurile cele mai grosolane. Fiinţe cu puţine plăceri o parcurg fără să observe, căci nu sunt înrudite cu ea. Trebuie spus că prin focul poftelor sufletele sunt influenţate cu atât mai mult timp cu cât prin viaţa lor fizică s-au înrudit cu acest foc; din această cauză ele au nevoie să fie curăţate. Nu trebuie să desemnăm o astfel de purificare ca suferinţă în sensul în care aceasta este resimţită numai ca suferinţă în lumea fizică. Căci sufletul cere în mod necesar după moarte purificarea sa, pentru că numai prin aceasta poate fi eradicată din el o imperfecţiune persistentă.

Un al doilea fel de procese ale lumii sufletelor este acela al menţinerii ecllilibrului dintre simpatie şi antipatie. În măsura în care sufletul uman se află după moarte în aceeaşi stare, el va fi influenţat de aceste procese. Această stare este condiţionată de trăirea exclusivă în cotidian, de găsirea bucuriei în impresiile trecătoare ale simţurilor. Oamenii trăiesc în această stare în măsura în care sunt condiţionaţi de înclinaţiile sufleteşti amintite. Ei se lasă influenţaţi de orice fleac al zilei. Întrucât însă simpatia lor nu se adresează în mod special nici unui lucru, influenţele trec repede. Tot ce nu aparţine acestui domeniu al nimicurilor le este antipatic acestor persoane. Dacă sufletul trăieşte după moarte această stare, fără ca obiectele senzoriale fizice necesare pentru satisfacerea sa să fie prezente, ea trebuie să se stingă în final. Bineînţeles că starea de privaţiune care domină în suflet înainte de stingerea completă în suflet este dureroasă. Această stare dureroasă este şcoala necesară pentru distrugerea iluziei în care este învăluit omul în timpul vieţii fizice.

În al treilea rând, în lumea sufletelor se iau în considerare procesele cu simpatie dominantă, în care dorinţa este preponderentă. Acţiunea lor sufletele o află prin tot ceea ce menţine după moarte o atmosferă de dorinţe. Şi aceste dorinţe pier treptat din cauza imposibilităţii de a le satisface.

Regiunea plăcerii şi neplăcerii din lumea sufletelor care a fost desemnată mai sus ca fiind a patra impune sufletului încercări deosebite. Atât timp cât acesta trăieşte în trup, el participă la tot ce îl priveşte pe acesta. Plăcerea şi neplăcerea sunt legate de el. El determină sentimentul de bunăstare şi comoditate, neplăcerea şi inconfortul. În timpul vieţii sale fizice, omul îşi simte corpul ca pe un sine al său. Ceea ce se numeşte sentiment de sine se bazează pe acest fapt. Cu cât oamenii sunt mai senzuali, cu atât sentimentul de sine are mai mult acest caracter. După moarte, lipseşte corpul ca obiect al acestui sentiment de sine. Sufletul, căruia i-a rămas acest sentirnent, se simte din această cauză ca şi cum ar fi găunos. El este copleşit de un sentiment ca şi cum s-ar fi pierdut pe sine. Acest lucru durează atât timp cât este necesar pentru a recunoaşte că în lumea fizică nu se află omul adevărat. Acţiunile acestei a patra regiuni distrug astfel iluzia sinei corporale. Sufletul învaţă să nu mai resimtă această corporalitate ca pe ceva esenţial. El este vindecat şi clarificat de ataşamentul de corporalitate. Prin aceasta el a depăşit ceea ce mai înainte îl încătuşa cu putere de lumea fizică şi îşi poate desfăşura deplin forţele de simpatie care se îndreaptă în afară. El s-a desprins, ca să spunem aşa, de sine şi este gata să se reverse în lumea generală a sufletelor.

Trebuie să menţionăm faptul că trăirile din această regiune sunt parcurse în mare parte de sinucigaşi. Ei îşi părăsesc în mod artificial corpul fizic, în timp ce toate sentimentele legate de acesta rămân neschimbate. În cazul morţii naturale, o dată cu decăderea trupului are loc şi o moarte parţială a sentimentelor ce sunt legate de acesta. La sinucigaşi se mai adaugă şi chinul pe care li-l produce sentimentul despărţirii bruşte de poftele şi dorinţele nesatisfăcute din cauza cărora ei au ajuns în această situaţie.

A cincea treaptă a lumii sufletelor este aceea a lumii sufleteşti. Simpatia are aici deja o înaltă valorificare. Cu aceasta sunt înrudite sufletele, în măsura în care în timpul vieţii fizice nu s-au consumat în satisfacerea dorinţelor joase, ci şi-au găsit plăcerile, bucuriile în ambianţa lor. Exaltarea, iubirea sentimentală pentru natură, în măsura în care a avut un caracter senzual, este supusă aici purificării. Trebuie însă făcută o deosebire între acest fel de entuziasm pentru natură şi acea viaţă superioară care este de natură spirituală şi care caută spiritul ce se revelează în lucrurile şi fenomenele naturii. Acest fel de simţ al naturii aparţine lucrurilor care dezvoltă însuşi spiritul şi care fundamentează ceva ce rămâne în acesta. De acest simţ al naturii trebuie deosebită plăcerea care îşi are baza în simţuri. Faţă de acesta sufletul are nevoie, de asemenea, de purificare, ca şi faţă de alte înclinaţii care sunt fundamentate numai în existenţa fizică. Mulţi oameni văd în amenajările care servesc unei bunăstări a simţurilor, într-un sistem educaţional care procură în primul rând comoditatea simţurilor, un fel de ideal. Despre aceştia nu se poate spune că servesc numai impulsurilor lor egoiste. Dar sufletul lor este totuşi orientat spre lumea simţurilor şi trebuie să fie vindecat de forţa simpatiei care domneşte în cea de a cincea regiune a lumii sufleteşti, căreia îi lipsesc mijloacele exterioare de satisfacere. Sufletul recunoaşte aici, treptat, că această simpatie trebuie să ia alte căi. Aceste căi se găsesc în revărsarea sufletului în spaţiul sufletesc cauzată de simpatia pentru ambianţa sufletească. Acele suflete care cer de la amenajările lor religioase mai întâi o înălţare a bunăstării lor senzoriale sunt purificate aici. Şi aceasta fie că nostalgia lor se îndreaptă spre un paradis terestru, fie spre un paradis ceresc. Ele găsesc în „ţinutul sufletelor“ acest paradis; dar numai cu scopul de a întrevedea lipsa de valoare a acestuia. Toate sunt, bineînţeles, numai exemple izolate de purificări care au loc în această a cincea regiune. Ele ar putea fi multiplicate după plac.

Prin cea de a şasea regiune, aceea a forţei sufleteşti active, are loc purificarea părţii dornice de fapte a sufletului, care nu are un caracter egoist dar îşi are motivaţia totuşi în satisfacţia senzorială pe care o aduc faptele. Naturile care dezvoltă o astfel de plăcere a faptelor lasă în afară impresia perfectă a idealiştilor, ele se dovedesc a fi persoane capabile de sacrificii. În sens mai adânc însă, este vorba totuşi de edificarea unui sentiment de plăcere senzorială. Multe naturi artistice şi altele care se dăruiesc unor activităţi ştiinţifice pentru că aşa le place aparţin acestei regiuni. Ceea ce le înlănţuie pe acestea de lumea fizică este credinţa că ratiunea de a fi a artei şi ştiinţei lor ar exista.

Cea de a şaptea regiune, aceea a vieţii sufleteşti propriu-zise, îl eliberează pe om de ultimele lui înclinaţii pentru lumea fizic sensibilă. Fiecare dintre regiunile anterioare preia de la suflet ce îi este înrudit. Ceea ce învăluie spiritul este părerea că activitatea lui trebuie să fie dedicată în întregime lumii senzoriale. Există personalităţi foarte înzestrate care nu cugetă însă la nimic altceva decât la procesele şi fenomenele lumii fizice. O astfel de credinţă poate fi numită materialistă. Ea trebuie să fie distrusă şi aceasta se întâmplă în regiunea a şaptea. Aici, sufletele văd că în adevărul adevărat nu există obiecte pentru mentalitatea materialistă. Această credinţă a sufletului se topeşte aici ca ghiaţa la Soare. Fiinţa sufletească este de aici încolo absorbită din lumea sa, spiritul este eliberat de toate cătuşele sale. El se înalţă în regiunile în care trăieşte numai în ambianţa sa proprie. Sufletul şi-a îndeplinit sarcina sa pământeană anterioară şi după moarte s-a desprins ceea ce rămăsese din această sarcină ca o cătuşă pentru spirit. În timp ce sufletul a depăşit resturile pământene, el însuşi este redat elementului său.

Se vede din cele spuse până acum că trăirile lumii sufleteşti şi prin aceasta şi stările vieţii sufleteşti de după moarte capătă un aspect din ce în ce mai puţin respingător pentru suflet cu cât omul s-a desprins mai mult de ceea ce aderă la el provenind din înrudirea pământeană cu corporalitatea sa fizică. În funcţie de premisele create în viaţa fizică, sufletul va aparţine mai mult sau mai puţin timp uneia sau alteia dintre regiuni. Acolo unde simte înrudire, el va sălăşlui până când aceasta este eliminată. Unde nu există înrudire, el trece fără să simtă peste posibilele influenţe. Au fost prezentate în linii generale doar trăsăturile de bază ale lumii sufletelor şi caracteristicile vieţii sufletului în această lume. Acelaşi lucru este valabil pentru prezentările următoare ale ţării spiritelor. Am depăşi limitele pe care trebuie să le respecte această carte dacă am aborda şi alte aspecte ale acestor lumi superioare. Căci din ceea ce poate fi comparat cu relaţiile spaţiale sau cu scurgerea timpului, referitor la care aici totul este complet diferit faţă de lumea fizică, se poate vorbi în mod inteligibil numai dacă se intenţionează prezentarea lucrurilor în mod foarte detaliat. Unele lucruri importante în această privinţă se găsesc în cartea mea Ştiinţa ocultă.