Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


CALEA CUNOAŞTERII

Cunoaşterea ştiinţei spiritului despre care este vorba în această carte poate fi obţinută de orice om, prin eforturi proprii. Expuneri de felul celor din această scriere furnizează o imagine de gânduri a lumilor superioare. Şi într-o anumită privinţă ele sunt primul pas spre o contemplare proprie. Căci omul este o fiinţă care gândeşte. El îşi poate găsi calea cunoaşterii, dacă pleacă de la gândire. Dacă raţiunii sale îi este dată o imagine a lumilor superioare, acest lucru nu este steril pentru el, chiar dacă aceasta este numai o povestire despre fapte la care el nu poate să ajungă printr-o contemplare proprie. Căci gândurile care îi sunt date reprezintă ele însele o forţă care acţionează mai departe în lumea sa de gânduri. Această forţă devine activă; ea va trezi predispoziţii care dormitează în el. Cine crede că o astfel de imagine de gânduri ar fi de prisos greşeşte. Căci el vede în gânduri numai ceea ce este lipsit de esenţă, ceea ce este abstract. Dar la baza gândului se află o forţă vie. Comunicarea cunoaşterii, ca expresie nemijlocită a ceea ce este văzut în spirit, acţionează în cel căruia i se comunică ca un germene care produce rodul cunoaşterii din sine. Cine vrea să se adreseze altor forţe din om, cu desconsiderarea lucrării gândirii, acela nu ţine seama că gândirea este capacitatea supremă pe care o posedă omul în lumea sensibilă. Aşadar, celui care întreabă: Cum obţin eu cunoştinţele superioare ale ştiinţei spiritului? trebuie să i se spună: Informează-te mai întâi despre comunicările altora asupra unor astfel de cunoştinţe. Iar dacă el ripostează: Vreau să văd eu însumi, nu vreau să ştiu nimic despre cele văzute de alţii, atunci trebuie să i se răspundă: Chiar în însuşirea comunicărilor altora se află prima treaptă spre cunoaşterea proprie. La aceasta se poate spune: Deci, mai întâi sunt constrâns la credinţă oarbă. Totuşi, nu este vorba, în cazul unei comunicări, de credinţă sau necredinţă, ci de o receptare a ceea ce percepi. Adevăratul cercetător al spiritului nu vorbeşte niciodată aşteptând să i se ofere credinţă oarbă. El înţelege şi gândeşte: Aceasta am trăit-o în domeniile spirituale ale existenţei şi povestesc despre trăirile mele. Dar el ştie şi că acceptarea acestor trăiri şi pătrunderea gândurilor celuilalt cu povestirea sa sunt pentru acesta forţe vii pentru dezvoltarea sa în plan spiritual.

Ceea ce avem aici în vedere va înţelege corect numai acela care se gândeşte la felul în care orice ştiinţă despre lumile sufleteşti şi spirituale odihneşte în străfundurile sufletului uman. Prin „calea cunoaşterii“ ele pot fi ridicate la suprafaţă. Ai acces nu numai la ceea ce ai adus tu însuţi la suprafaţă, ci şi la ceea ce un altul a scos la lumină din străfundurile sufletesti. Chiar şi atunci când personal încă n-ai făcut nici un fel de pregătiri în vederea păşirii pe calea cunoaşterii. O pătrundere spirituală corectă trezeşte, în mentalul netulburat de prejudecăţi, forţa înţelegerii. Ştiinţa inconştientă vine în întâmpinarea faptelor spirituale găsite de alţii. Iar această venire în întâmpinare nu este credinţă oarbă, ci acţiune sănătoasă a raţiunii umane sănătoase. În această înţelegere sănătoasă ar trebui văzut un punct de plecare cu mult mai bun şi pentru cunoaşterea personală a lumii spirituale decât „cufundările“ mistice sau alte lucruri asemănătoare, în care adeseori omul crede că găseşte mai mult decât în ceea ce poate recunoaşte raţiunea umană sănătoasă, dacă i se oferă de către cercetarea spirituală adevărată.

Nu putem sublinia cu suficientă forţă cât este de necesar ca cel care vrea să dezvolte capacităţi de cunoaştere superioară să ia asupra sa munca de gândire serioasă. Această subliniere trebuie să fie cu atât mai insistentă cu cât mulţi oameni care vor să devină clarvăzători preţuiesc prea puţin munca de gândire serioasă, plină de abnegaţie. Ei spun: Gândirea nu-mi poate ajuta la nimic; este vorba de a ajunge la „senzaţie“, la „sentiment“ sau la ceva asemănător. Împotriva acestui lucru trebuie spus că nimeni nu poate deveni clarvăzător în sens superior (adică cu adevărat), dacă mai înainte nu şi-a însuşit prin lucrare proprie viaţa de gândire. La multe persoane, în această privinţă joacă un rol nefast o anumită comoditate interioară. Ei nu devin conştienţi de această comoditate, pentru că ea îmbracă forma unui dispreţ al „gândirii abstracte“, al „speculaţiei inutile“ etc. Dar se nesocoteşte gândirea, dacă ea se confundă cu sporovăiala inutilă, depănând succesiuni abstracte de gânduri. „Gândirea abstractă“ poate ucide uşor cunoaşterea suprasensibilă, gândirea plină de viaţă îi poate deveni însă o bază reală. Ar fi, în orice caz, mult mai comod dacă s-ar putea ajunge la darul clarvederii superioare ocolind acţiunea gândirii. Pentru aceasta este necesară o coeziune interioară, o siguranţă sufletească la care nu poate conduce decât gândirea. Altfel se ajunge numai la imagini care pâlpâie necoordonat, la apariţia unui joc sufletesc năucitor, care unora le face plăcere dar care nu are nici o legătură cu adevărata pătrundere în lumile superioare. Dacă reflectăm la trăirile pur spirituale ce au loc într-un om care păşeşte cu adevărat în lumea superioară, vom înţelege că problema mai are şi un alt aspect. Clarvăzătorul are o sănătate absolută a vieţii sufleteşti. Nu există o mai bună îngrijire a acestei sănătăţi decât gândirea adevărată. Da, această sănătate poate suferi atingeri grave dacă exerciţiile pentru o evoluţie superioară nu sunt construite pe gândire. Pe cât este de adevărat că pe un om care gândeşte sănătos şi corect darul clarviiziunii îl face şi mai sănătos, şi mai puternic decât ar fi fără această capacitate, tot la fel de adevărat este că orice voinţă de a se dezvolta concomitent cu o teamă faţă de concentrarea gândirii, orice visătorie în acest domeniu deschid drum fanteziei şi adoptării unei poziţii greşite faţă de viaţă. Nimeni nu trebuie să se teamă, vrând să ajungă la o cunoaştere superioară, dacă respectă cele spuse aici; totuşi nu ar trebui să se întâmple decât pornind de la această premisă. Această premisă nu are de-a face decât cu sufletul şi spiritul omului; este absurd să se vorbească de o influenţă dăunătoare asupra sănătăţii trupeşti dacă se respectă premisa amintită.

Oricum, necredinţa nefundamentată este dăunătoare. Căci ea acţionează în cel ce receptează ca o forţă de respingere. Ea-l împiedică să preia gândurile fertilizatoare. Aşadar, nici un fel de credinţă oarbă, dar preluarea lumii de gânduri a ştiinţei spiritului este ceea ce se preconizează pentru deschiderea simţurilor superioare. Cercetătorul spiritului îşi întâmpină elevul cu exigenţa: Nu trebuie să crezi ce îţi spun eu, ci trebuie să-l gândeşti, să-l faci conţinut al propriei tale lumi de gânduri; atunci gândurile mele vor acţiona în tine pentru ca tu să le recunoşti adevărul. Aceasta este mentalitatea cercetătorului spiritului. Forţa de a recunoaşte adevărul ţâşneşte din interiorul propriu al celui care primeşte. În acest sens trebuie abordate datele ştiinţei spiritului. Cel care face efortul de a-şi cufunda gândirea sa în acestea poate fi sigur că într-un timp mai lung sau mai scurt ea îl va conduce la contemplarea proprie.

În cele spuse până aici am aflat despre o calitate pe care trebuie să şi-o formeze în sine cel care vrea să ajungă la o privire proprie în faptele superioare. Este dăruirea fără rezerve, fără prejudecăţi către ceea ce revelează viaţa umană sau chiar şi lumea extraumană. Cel ce aduce de la început cu sine din viaţa sa de până acum o judecată privind un fapt al lumii, acela se închide printr-o astfel de judecată faţă de acţiunea omnilaterală, liniştită pe care acel fapt îl poate exercita asupra lui. Cel ce învaţă trebuie să se poată transforma în orice clipă într-un recipient gol, în care să pătrundă lumea străină. Numai acele clipe aparţin cunoaşterii în care orice judecată, orice critică tac. Nu intră, de exemplu, în nici un fel în discuţie dacă suntem mai înţelepţi decât un om pe care îl întâlnim. Chiar şi copilul cel mai neştiutor are ceva de oferit celui mai mare înţelept. Iar când acesta se apropie de copil cu judecata sa oricât de înţeleaptă, înţelepciunea sa se interpune ca o sticlă tulbure în faţa a ceea ce copilul vrea să-i ofere*. Acestei dăruiri către revelaţiile lumii străine trebuie să-i fie asociată cea mai deplină lipsă interioară de egoism. Iar când omul se testează cu privire la gradul de dăruire pe care-l posedă, va face descoperiri uimitoare cu privire la el însuşi. Dacă cineva doreşte să păşească pe calea spre cunoaşterea superioară, trebuie să facă exerciţii pentru a putea în orice clipă să se stingă, cu toate prejudecăţile sale. Tot timpul cât este stins, în el se scurg celelalte. Numai gradele înalte ale unor astfel de dăruiri conferă aptitudinea de a prelua faptele spirituale superioare care-l înconjoară pe om pretutindeni. Această facultate poate fi dezvoltată ţintind conştient spre acest scop. Se poate încerca, de exemplu, abţinerea de la orice judecare a oamenilor din ambianţa sa. Trebuie stinse în sine criteriile atrăgătorului şi ale respingătorului, ale prostiei şi ale deşteptăciunii folosite în mod obişnuit; şi trebuie să se încerce înţelegerea oamenilor din sine însuşi, fără criterii. Cele mai bune exerciţii se pot face cu oameni faţă de care simţi o aversiune. Această aversiune trebuie reprimată cu toată forţa şi să se lase să acţioneze asupra sa, fără nici o constrângere, ceea ce fac ei. Dacă vă aflaţi într-o ambianţă care provoacă o judecată oarecare, reprimaţi judecata şi expuneţi-vă fără prejudecăţi impresiilor**. Lăsaţi lucrurile şi evenimentele să vă vorbească mai mult decât să vorbiti dumneavoastră despre ele. Acest exerciţiu extindeţi-l şi asupra lumii gândurilor proprii. Reprimaţi în dumneavoastră ceea ce contribuie la formarea unui anumit gând şi lăsaţi să acţioneze asupra gândurilor numai ceea ce este afară. Numai dacă se practică astfel de exerciţii cu seriozitatea cea mai sfântă şi cu perseverenţă ele conduc la scopurile superioare ale cunoaşterii. Cine subapreciază asemenea exerciţii nu ştie nimic despre valoarea lor. Cel ce are experienţă proprie în astfel de lucruri ştie că dăruirea şi libertatea de gândire sunt promotori de forţă reali. Aşa cum se transformă căldura în cazanul cu aburi în forţă de înaintare a locomotivei, tot astfel se transformă în om exerciţiile dăruirii spirituale neegoiste în forţa clarvederii în lumile spirituale. Prin acest exerciţiu omul devine apt să preia tot ce-l înconjoară. Dar capacităţii de preluare trebuie să i se asocieze şi aprecierea corectă. Atât timp cât omul este încă înclinat să se supraaprecieze pe spezele lumii înconjurătoare, el îşi amână accesul la cunoaştere superioară. Cel ce se dăruieşte plăcerii sau suferinţei pe care i-o produce fiecare lucru sau eveniment al lumii este prizonier al unei astfel de supraevaluări. Căci prin plăcerea sa şi prin suferinţa sa el nu află nimic despre lucruri, ci numai despre sine însuşi. Dacă simt simpatie pentru un om eu simt mai întâi raportarea mea faţă de el. Dacă în judecata mea, în comportamentul meu mă fac dependent numai de acest sentiment al plăcerii, al simpatiei, atunci aşez în prim-plan specificul meu; pe acesta îl impun lumii. Vreau să mă integrez în lume aşa cum sunt, dar nu să accept lumea fără prejudecăţi şi s-o las să se vieţuiască în sensul forţelor care acţionează în ea. Cu alte cuvinte, sunt tolerant numai cu ceea ce corespunde specificului meu. Faţă de toate celelalte eu exercit o forţă de reprimare. Atât timp cât omul este prins în lumea simţurilor, el acţionează în sensul respingerii tuturor influenţelor nesenzoriale. Cel care învaţă trebuie să dezvolte în sine facultatea de a se comporta faţă de lucruri şi oameni ţinând seamă de specificul acestora, de a lăsa pe fiecare să se pună în valoare conform cu semnificaţia sa. Simpatia şi antipatia, plăcerea şi neplăcerea trebuie să capete roluri complet noi. Nu se poate pune problema ca omul să le desfiinţeze, să devină opac faţă de simpatie şi antipatie. Dimpotrivă, cu cât îşi formează capacitatea de a nu lăsa ca după simpatie sau antipatie să urmeze o judecată sau o acţiune el va desăvârşi în sine o capacitate de simţire cu atât mai fină. Va afla că simpatiile şi antipatiile pot căpăta un rol superior. Calităţi ascunse există chiar şi în lucrul care pare cel mai antipatic; el le manifestă, dacă omul nu-şi urmează în comportarea sa simţurile egoiste. Cine s-a format în acest sens acela simte cu mai multă fineţe decât alţii, pentru că nu se lasă ispitit de nereceptivitate. Orice înclinare urmată orbeşte toceşte capacitatea de a vedea lucrurile din ambianţă în lumina adevărată. Este ca şi cum, urmând înclinaţia noastră, ne-am impune ambianţei, în loc să ne expunem ei, pentru a-i simţi valoarea.

*Se vede bine chiar din această indicaţie că, în cazul cerinţei de „dăruire fără rezerve“, nu este vorba de elimnarea judecăţii proprii sau de o dăruire către o credinţă oarbă. Asemenea lucruri nu ar avea nici un sens când e vorba de un copil.

**Această dăruire neatinsă de prejudecăţi nu are nici cea mai mică contingenţă cu „credinţa oarbă“. Nu se pune probtema de a crede orbeşte în ceva, ci de a nu pune „judecata oarbă“ în locul impresiei vii.

Când omul nu mai are răspunsul său egoist la orice plăcere şi la orice durere, la orice simpatie şi antipatie, el devine independent faţă de impresiile schimbătoare produse de lumea exterioară. Plăcerea resimţită în legătură cu un anumit lucru îl face pe om imediat dependent de acesta. Omul se pierde pe sine în relaţia cu acel lucru. Un om care se pierde în plăcere şi suferinţă în funcţie de impresiile schimbătoare nu poate păşi pe calea cunoaşterii spirituale. El trebuie să preia plăcerea şi suferinţa cu relaxare. Atunci el încetează de a se mai pierde în acestea; în schimb, începe să le înţeleagă. O plăcere căreia mă dăruiesc îmi consumă existenţa în clipa dăruirii. Eu trebuie să folosesc plăcerea numai pentru a ajunge la cunoaşterea lucrului care îmi face plăcere. Nu trebuie să mă preocupe faptul ca lucrul să-mi facă plăcere: eu trebuie să aflu plăcerea şi, prin plăcere, esenţa lucrului. Plăcerea trebuie să fie pentru mine numai vestirea faptului că în lucrul respectiv există o proprietate potrivită pentru a face plăcere. Această proprietate trebuie să învăţ s-o cunosc. Dacă mă opresc la plăcere, dacă mă las complet absorbit de aceasta, atunci numai eu sunt cel care se vieţuieşte pe sine; dacă plăcerea constituie numai un prilej pentru a trăi o însuşire a lucrului, atunci eu îmi îmbogăţesc interiorul prin această trăire. Cercetătorului, plăcerea şi neplăcerea, bucuria şi suferinţa trebuie să-i fie numai prilejul prin care el învaţă despre lucruri; el se ridică deasupra lor, pentru ca ele să-i poată revela natura lucrurilor. Cine se dezvoltă în această direcţie va învăţa să recunoască ce maeştri învăţători sunt plăcerea şi durerea. El va simţi împreună cu fiecare fiinţă şi va recepta prin aceasta revelarea despre interiorul lor. Cercetătorul nu spune niciodată: O, cât sufăr, cât mă bucur, ci întotdeauna: Cum vorbeşte suferinţa; cum vorbeşte bucuria. El se dăruieşte pentru a lăsa ca plăcerea şi bucuria lumii exterioare să acţioneze asupra lui. În felul acesta în el se dezvoltă un mod cu totul nou de a se raporta la lucruri. Înainte omul acţiona ca urmare a unei impresii, pentru că impresiile îl bucurau sau îi erau neplăcute. Acum însă face ca plăcerea şi neplăcerea să fie organe prin care lucrurile îi spun cum sunt ele însele potrivit cu esenţa lor. Plăcerea şi neplăcerea devin în el din simple sentimente organe de simţ prin care este percepută lumea exterioară. Aşa cum ochiul nu acţionează el însuşi atunci când vede ceva, ci lasă să acţioneze mâna, tot aşa şi plăcerea şi durerea nu determină nimic în cercetătorul spiritual, în măsura în care el le foloseşte ca mijloace de cunoaştere; dar ele receptează impresii, iar ceea ce se află prin plăcere şi neplăcere determină acţiunea. Când omul exersează plăcerea şi neplăcerea în aşa fel încât ele devin organe de trecere, atunci ele îi construiesc în suflet organele propriu-zise prin care i se deschide lumea sufletească. Ochiul poate sluji trupului numai prin aceea că este un organ de tranzit pentru impresii senzoriale; plăcerea şi durerea se vor dezvolta ca ochi sufleteşti atunci când încetează să mai valoreze ceva în sine şi încep să reveleze sufletului propriu sufletul străin.

Prin calităţile amintite, cunoscătorul se află în poziţia în care lasă să acţioneze asupra sa ceea ce este esenţial în lumea sa ambientală, fără influenţe stânjenitoare din partea particularităţilor sale. El trebuie însă să se integreze şi pe sine în mod corect în ambianţa spirituală. Doar el este, ca fiinţă gânditoare, cetăţean al lumii spirituale. El poate fi astfel numai dacă în cursul cănoaşterii spirituale dă gândurilor sale un curs care corespunde legilor veşnice ale adevărului, legilor ţării spiritului. Căci numai astfel poate acţiona asupra lui această ţară şi îi poate revela faptele sale. Omul nu ajunge la adevăr, dacă se lasă continuu pradă gândurilor care îi traversează eul. Căci atunci aceste gânduri iau un curs care li se impune prin aceea că ajung la existenţă în interiorul naturii corporale. Lumea gândurilor unui om care se lasă mai întâi în voia spiritualităţii condiţionate de creierul său fizic se prezintă ca fiind lipsită de reguli şi confuză. Acum apare un gând, el se frânge, este scos din câmpul conştienţei sale de un alt gând. Cine ascultă cu scopul de a observa discuţia dintre doi oameni, cine se observă pe sine fără prejudecăţi obţine o reprezentare a acestei mase de gânduri schimbătoare, fără nici o regulă. Atât timp cât un om se dedică numai sarcinilor vieţii sale senzoriale cursul confuz al gândurilor sale va fi mereu întreţinut prin faptele realităţii. Oricât aş gândi de confuz, cotidianul îmi impune în acţiunile mele legile care corespund adevărului. Imaginea mea de gânduri în ceea ce priveşte un oraş poate lua forma cea mai lipsită de reguli: dacă vreau să fac un drum în oraş, trebuie să mă conformez situaţiilor existente. Mecanicul poate să intre în atelierul său cu reprezentările cele mai pestriţe şi încâlcite; el va fi condus la măsurile corecte prin legile utilajelor sale. În cadrul lumii senzoriale, faptele îşi exercită rolul de a corecta continuu gândirea. Dacă am o părere greşită despre un fenomen fizic sau despre forma unei plante, mă întâmpină adevărul şi-mi ghidează gândirea în mod corect. Cu totul altfel stau lucrurile când îmi contemplu relaţia cu domeniile spirituale ale existenţei. Ele mi se dezvăluie numai când păşesc în lumea lor cu o gândire foarte strict disciplinată. Aici, gândirea mea trebuie să-mi dea impulsul sigur, altfel nu găsesc căile corespunzătoare. Căci legile spirituale, care se vieţuiesc în aceste lumi, nu sunt densificate până la modul fizic-senzorial şi nu exercită, aşadar, asupra mea constrângerea amintită. Eu pot urma aceste legi numai dacă ele sunt înrudite cu ale mele proprii, ca fiind acelea ale unei fiinţe gânditoare. Aici, eu însumi trebuie să-mi fiu un indicator de drum sigur. Aşadar, cunoscătorul trebuie să-şi conducă gândirea astfel încât ea să fie riguros reglată în sine. La el, gândurile trebuie să se dezobişnuiască treptat, în întregime, de a lua mersul cotidian. Ele trebuie să preia în tot cursul lor caracterul intern al lumii spirituale. El trebuie să se poată observa în această privinţă şi să fie stăpân pe sine. La el nu trebuie ca un gând să se lege de altul în mod întâmplător, ci numai aşa cum corespunde conţinutului strict al lumii spirituale. Trecerea de la o reprezentare la alta trebuie să corespundă în mod strict legilor gândirii. Ca gânditor, omul trebuie să reprezinte întotdeauna, într-o anumită măsură, o copie a acestor legi ale gândirii. Tot ceea ce nu decurge din aceste legi trebuie să interzică înşiruirii reprezentărilor sale. Dacă în cale îi răsare un gând favorit, el trebuie să-l respingă, dacă cursul reglat în sine este deranjat prin aceasta. Dacă un sentiment personal vrea să impună gândurilor sale o anumită direcţie care nu se află în ele, el trebue să-l reprime. Platon cerea celor care doreau să aparţină şcolii sale să urmeze mai întâi un curs de matematică. Iar matematica, cu legile ei severe, care nu se orientează după mersul cotidian al fenomenelor senzoriale, este realmente o pregătire bună pentru cel ce caută cunoaştere. Dacă cel ce caută adevărul vrea să progreseze în studiul său, el trebuie să se sustragă de la orice voinţă personală, de la orice deranjamente. Cel ce caută cunoaşterea se pregăteşte pentru sarcina sa prin aceea că prin voia sa învinge orice capriciu propriu gândirii. El învaţă să asculte numai de cerinţele gândirii. Şi aşa trebuie să înveţe să procedeze în orice act de gândire care trebuie să slujească cunoaşterea spirituală. Această viaţă de gândire trebuie să fie o imagine a judecăţii şi deducţiei matematice imperturbabile. El trebuie să se străduiască să poată gândi astfel, oriunde s-ar duce sau s-ar afla. Atunci în el năvălesc legităţile lumii spirituale, care, în cazul că gândirea sa poartă caracteristica cotidianului, a confuziei, trec pe lângă el şi prin el fără a lăsa vreo urmă. Având puncte de plecare sigure, o gândire ordonată îl aduce la adevărurile ascunse. Asemenea indicaţii nu trebuie însă să fie concepute în mod unilateral. Chiar dacă matematica are o influenţă de disciplinare bună a gândirii, se poate ajunge totuşi la o gândire curată, sănătoasă şi plină de viaţă şi fără a te ocupa de matematică.

Ceea ce năzuieşte pentru gândirea sa căutătorul cunoaşterii, el trebuie să năzuiască şi pentru acţiunile sale. Acestea trebuie să poată urma legilor frumosului nobil şi adevărului veşnic, fără influenţe dăunătoare din partea personalităţii sale. Aceste legi trebuie să-i fixeze direcţia. Dacă el face ceva ce a considerat a fi corect şi dacă sentimentul său personal nu eşte satisfăcut de acţiunea sa, el nu trebuie totuşi să părăsească, din acest motiv, calea pe care a pornit. Dar nu trebuie nici să continue pentru că aceasta îi face plăcere, atunci când găseşte că acţiunea sa nu coincide cu legile frumosului şi ale adevărului etern. În viaţa de zi cu zi, oamenii se lasă ghidaţi în acţiunile lor de ceea ce le face bucurie personal, de ceea ce le aduce beneficii. Prin aceasta ei impun mersului fenomenelor lumii direcţia personalităţii lor. Ei nu realizează adevărul inerent legilor lumii spirituale, ci realizează ceea ce le cere bunul lor plac. Acţionezi în sensul lumii spirituale numai când urmezi exclusiv legile acesteia. Din acţiunile care pornesc numai din personalitatea proprie nu rezultă forţe care să poată forma o bază pentru cunoaşterea spirituală. Cel ce caută cunoaşterea nu poate întreba pur şi simplu: Ce îmi aduce un avantaj, prin ce ajung la succes, ci trebuie să se poată întreba şi: Ce am recunoscut a fi binele? Renunţarea la roadele pe care le aduce acţionarea pentru personalitate, renunţarea la orice bun plac, acestea sunt legile serioase pe care trebuie să şi le impună. Atunci el se mişcă pe căile lumii spirituale, întreaga sa fiinţă se impregnează cu aceste legi. El se eliberează de orice constrângere din partea lumii senzoriale: omul-spirit al său se ridică din orice înveliş sensibil. În felul acesta el ajunge la progresul spre spiritual, în felul acesta se spiritualizează pe sine însuşi. Nu se poate spune: La ce-mi folosesc toate prescripţiile de a urma numai legile adevărului, când poate mă înşel cu privire la acest adevăr? Este vorba de strădanie, de mentalitate. Chiar şi cel care se înşeală, în strădania spre adevăr are o forţă care-l corectează de la calea greşită. Dacă el se înşeală, această forţă îl opreşte şi-l conduce pe căile corecte. Chiar şi obiecţia: Şi eu pot greşi este necredinţă stânjenitoare. Ea arată că omul nu are încredere în forţa adevărului. Tocmai despre aceasta este vorba, ca el să nu se lase determinat de punctul său de vedere egoist în fixarea scopurilor urmărite, ci de a se dărui fără nici un fel de egoism şi să lase spiritul să-i indice direcţia. Nu voinţa umană egoistă poate elabora prescripţiile sale adevărului, ci acest adevăr el însuşi trebuie să devină stăpăn în om, trebuie să-i pătrundă întreaga sa fiinţă, să-l facă imagine a legilor eterne ale ţării spiritului. El trebuie să se umple cu aceste legi eterne pentru a le lăsa să se reverse în viaţă. Ca şi gândirea, cel ce caută cunoaşterea trebuie să-şi aibă voinţa sub control. Prin aceasta el devine în deplină smerenie – fără aroganţă – un mesager al lumii adevărului şi frumosului. Şi, datorită faptului că devine un asemenea mesager, el urcă la calitatea de participant la lumea spirituală. Prin aceasta, el este ridicat de la o treaptă a evoluţiei la alta. Căci viaţa spirituală nu o atingi numai prin faptul că o poţi privi, ci ea trebuie trăită.

Dacă cel care caută cunoaşterea respectă aceste legi, atunci acele trăiri sufleteşti care se raportează la lumea spirituală vor primi o formă cu totul nouă. El nu va mai trăi pur şi simplu în ele. Ele nu vor mai avea numai o importanţă pentru viaţa sa proprie. Se vor forma în percepţii sufleteşti ale lumii superioare. În sufletul său cresc sentimente, plăcere şi neplăcere, bucurie şi suferinţă, devenind organe sufleteşti, aşa cum în corpul său ochii şi urechile nu duc o viaţă pentru ele însele, ci lasă să treacă prin ele fără egoism impresiile exterioare. Şi prin aceasta căutătorul cunoaşterii obţine linişte şi siguranţă în structura sa sufletească, necesare pentru cercetarea în lumea spiritului. O mare plăcere nu-l va face numai să chiuie, ci îi va putea fi mesager al calităţilor lumii, care anterior îi scăpaseră. Ea îl va face calm; şi se vor revela caracterele entităţilor aducătoare de plăcere. O suferinţă nu-l va mai umple în întregime doar de tulburare, ci îi va putea spune ce calităţi are fiinţa care-i provoacă suferinţa. Aşa cum ochiul nu doreşte nimic pentru sine ci îi dă omului direcţia drumului de parcurs, tot astfel şi plăcerea şi durerea vor conduce sufletul pe cărarea sa. Cu cât plăcerea şi suferinţa se vor consuma mai puţin în valurile pe care le creează în viaţa interioară a celui care cunoaşte, cu atât mai mult ele vor constitui ochi pentru lumea suprasensibilă. Cât timp omul trăieşte în plăcere şi în suferinţă, acestea nu-l învaţă nimic. Când învaţă să trăiască prin ele, când el îndepărtează din ele sentimentul de sine, ele devin organe de percepţie; atunci el vede, percepe prin ele. Este greşit să se creadă că cel ce este cunoscător ar deveni un om uscat, lucid, lipsit de plăcere şi suferinţă. Plăcerea şi suferinţa sunt prezente pentru el, dar atunci când cercetează în lumea spiritului ele au o formă modificată; au devenit „ochi şi urechi“.

Atât timp cât trăim cu lumea, lucrurile îşi dezvăluie numai ceea ce le leagă de personalitatea noastră. Aceasta este însă partea lor efemeră. Dacă ne retragem din ceea ce este trecător în noi şi dacă trăim cu sentimentul nostru de sine, cu „eul“ nostru în ceea ce este permanent în noi, atunci părţile noastre trecătoare devin mijlocitori; iar ceea ce se dezvăluie prin ele este ceva nepieritor, ceva veşnic al lucrurilor. Această relaţie dintre propriul său veşnic şi veşnicul din lucruri trebuie să poată fi stabilit la cunoscător. Încă înainte de a face alte exerciţii de felul celor descrise, şi chiar în timpul acestora, el trebuie să-şi orienteze simţul său spre acest netrecător. Dacă observă o piatră, o plantă, un animal, un om, el trebuie să poată avea conştienţa că în toate acestea se exprimă ceva etern. Trebuie ca eu să mă pot întreba: Ce trăieşte ca element etern în piatra trecătoare, în omul trecător? Ce va supravieţui apariţiei sensibile trecătoare? – Nu trebuie să se creadă că o astfel de dirijare a spiritului spre etern ar desfiinţa în noi contemplarea plină de dăruire şi sensul calităţilor lucrurilor cotidiene şi că ne-ar înstrăina de realitatea nemijlocită. Dimpotrivă. Fiecare frunză, orice gândăcel ne vor dezvălui nenumărate taine, când nu numai ochiul nostru, ci prin ochi s-ar îndrepta spre ele spiritul. Orice sclipire, orice nuanţă a culorilor, orice modulaţie vor rămâne vii şi perceptibile pentru simţuri, nimic nu se pierde; nu se va obţine în plus decât o viaţă infinită. Iar cel care nu se pricepe să observe cu ochiul cel mai mic lucru, va ajunge numai la gânduri palide, fără viaţă, nu însă la clarvedere. Depinde de mentalitatea pe care o câştigăm în această direcţie. Cât vom progresa în acest sens depinde numai de facultăţile noastre. Să procedăm în mod corect şi să lăsăm tot restul în seama evoluţiei ulterioare. Pentru început să ne orientăm mintea spre partea nepieritoare a lucrurilor. Făcând acest lucru, chiar prin aceasta, vom trezi cunoaşterea nepieritorului. Ea va fi dată la timpul potrivit fiecărui om care aşteaptă cu răbdare – şi lucrează. În curând omul observă, ca efect al exerciţiilor, ce transformare importantă are loc în el. El învaţă să considere important sau neimportant fiecare lucru în măsura în care a recunoscut că este ceva care rămâne, care este veşnic. El ajunge la altă evaluare şi preţuire a lumii decât o avea anterior. Sentimentul său obţine o altă relaţie cu întreaga lume înconjurătoare. Efemerul nu-l mai atrage ca înainte numai din motive personale; pentru el acesta devine încă un mădular şi o parabolă a veşnicului. Şi acest veşnic care trăieşte în toate lucrurile el învaţă să-l iubească. Îi devine familiar, aşa cum i-a fost familiar mai înainte efemerul. Prin aceasta el nu se înstrăinează de viaţă, ci învaţă numai să preţuiască fiecare lucru potrivit cu importanţa sa adevărată. Şi fleacurile deşarte ale vieţii nu vor trece fără urme pe lângă el; dar omul nu se mai pierde în deşertăciune în timp ce caută spiritualul, ci îi recunoaşte valoarea limitată. El o vede în adevărata sa lumină. Nu este un bun cunoscător cel care ar vrea să se mişte numai în înălţimile norilor şi ar pierde acolo viaţa. Un cunoscător adevărat va şti să pună fiecare lucru la locul său din înălţimea sa de vârf, prin supervizare clară şi prin sentiment corect pentru toate lucrurile.

În felul acesta cunoscătorului nu i se mai deschide posibilitatea de a asculta numai de influenţele incalculabile ale lumii senzoriale exterioare, care-i conduc voinţa când aici când acolo. El a privit prin cunoaştere în esenţa eternă a lucrurilor. Prin transformarea lumii sale interioare, el are în sine capacitatea de a percepe această esenţă veşnică. Pentru cunoscător, mai capătă o importanţă deosebită şi alte gânduri. Când acţionează din sine, el este conştient că acţionează din esenţa eternă a lucrurilor. Căci lucrurile îşi exprimă în el această esenţă eternă a lor. El acţionează, aşadar, în sensul ordinii veşnice a lumii, atunci când dă o direcţie acţionării sale din veşnicul care trăieşte în el. Prin aceasta el ştie că nu mai este mânat numai de lucruri; el ştie că asupra lor acţionează legile care le sunt implantate, care au devenit şi legile propriei sale fiinţe. Această acţionare din interior poate fi numai un ideal la care năzuieşte. Atingerea acestui scop se află departe. Dar cunoscătorul trebuie să aibă voinţa de a vedea cu claritate acest drum. Aceasta este voinţa sa de libertate. Căci a acţiona din sine este libertate. Iar din sine poate acţiona numai cel ce extrage din veşnicie motivele mişcării. O fiinţă care nu face acest lucru acţionează din alte motive de mişcare decât cele ce sunt inerente lucrurilor. Aşa ceva este contrar ordinii lumii. Şi aceasta trebuie atunci să triumfe împotriva sa. Înseamnă că în final nu se poate întâmpla ceea ce el trasează ca indicaţii voinţei sale. El nu va putea deveni liber. Bunul plac al fiinţei individuale se autodistruge prin acţiunea faptelor sale.

* * *

Cine poate acţiona în felul acesta asupra vieţii sale interioare păşeşte din treaptă în treaptă, înaintând în cunoaşterea spirituală. Rezultatul exerciţiilor sale va fi că percepţiilor lui spirituale li se deschid anumite pătrunderi în lumea suprasensibilă. El învaţă sensul pe care îl au adevărurile despre această lume şi va primi confirmarea lor prin experienţă proprie. O dată urcată această treaptă, spre el vine ceva care nu poate deveni trăire decât pe această cale. În acest mod, a cărui semnificaţie îi poate deveni clară abia acum, i se acordă de către „marile forţe conducătoare spirituale ale stirpei umane“ aşa-numita iniţiere. El devine „discipol al înţelepciunii“. Cu cât mai puţin se va vedea într-o astfel de iniţiere un ansamblu de condiţii exterioare căruia i-ar fi supus omul cu atât mai corectă va fi reprezentarea formată asupra acestui proces. Aici nu poate fi prezentat decât în mod aluziv ce se întâmplă acum cu cel ce devine cunoscător. El primeşte o nouă patrie, devine prin aceasta un cetăţean al lumii suprasensibile. Sursa înţelegerii, a cunoştinţelor afluează de acum încolo dintr-un loc superior. Lumina cunoaşterii nu-i mai luminează din afară, ci el însuşi este transpus în punctul de izvorâre. În el, enigmele lumii obţin o nouă lumină. De acum înainte, nu mai vorbeşte cu obiectele care sunt formate prin spirit, ci cu însuşi spiritul formator. Viaţa proprie a personalităţii nu mai există atunci în clipele cunoaşterii spiritului, decât pentru a fi o parabolă conştientă a veşnicului. Îndoieli cu privire la spirit care mai puteau apărea înainte dispar; căci se poate îndoi numai acela pe care îl înşală obiectele privitor la spiritul care lucrează în ele. Şi întrucât „discipolul înţelepciunii“ poate avea un dialog cu însuşi spiritul, lui îi dispare orice formă în care şi-a imaginat mai înainte spiritul.

Forma falsă în care ne imaginăm spiritul este superstiţie. Iniţiatul a depăşit superstiţia, atunci când ştie care este adevărata formă a spiritului. Libertatea faţă de prejudecăţile personalităţilor, faţă de îndoială şi faţă de superstiţie, acestea sunt caracteristicile celui care a urcat pe calea cunoaşterii până la calitatea de discipol. Nu trebuie confundată această unire a personalităţii cu viaţa spiritului atotcuprinzător, cu o dizolvare distrugătoare a personalităţii în „spiritul general“. O astfel de „dispariţie“ nu are loc în cazul adevăratei dezvoltări a personalităţii. Aceasta, dimpotrivă, subzistă în relaţia pe care o stabileşte între ea şi lumea spirituală. Are loc nu o depăşire a personalităţii, ci o formare superioară a acesteia. Dacă vrem o parabolă pentru această contopire a spiritului individual cu spiritul general, atunci nu putem alege părţi ale diferitor cercuri care se contopesc într-unul singur pentru a dispărea în acesta, ci trebuie alese imaginile multor cercuri care fiecare are o anumită nuantă coloristică. Aceste cercuri de culori diferite se suprapun, dar fiecare nuanţă izolată rămâne constantă în întreaga sa entitate. Nici una nu pierde deplinătatea forţelor sale proprii.

Descrierea „căii“ nu va fi făcută aici. În măsura în care este posibil, ea se găseşte în lucrarea mea Ştiinţa ocultă, care reprezintă continuarea acestei cărţi.

Ceea ce se spune aici despre calea cunoaşterii spirituale poate foarte uşor să conducă, printr-o greşită înţelegere a concepţiei, la convingerea că în ea s-ar afla o recomandare pentru asemenea stări sufleteşti care ar aduce după sine o întoarcere de la trăirea cu bucurie şi cu forţă de acţiune a vieţii. Împotriva acestui fapt trebuie subliniat că acea dispoziţie a sufletului care-l predispune la trăirea nemijlocită a adevărului spiritului nu poate fi extinsă ca o cerinţă generală asupra întregii vieţi. Cercetătorul existenţei spirituale poate obţine controlul de a aduce sufletul pentru această cercetare în starea de retragere necesară de la adevărul senzorial, fără ca această retragere să-l transforme în general într-un om înstrăinat de lume. Dar mai trebuie să recunoaştem că o cunoaştere a lumii spirituale nu constă numai în păşirea pe calea cunoaşterii lumii spirituale, ci şi una de conducere prin cuprinderea realităţilor ştiinţei spiritului, cu raţiunea umană sănătoasă lipsită de prejudecăţi, la o stare morală superioară, la cunoaştere realistă a existenţei senzoriale, la siguranţa vieţii şi la sănătate sufletească interioară.