Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


INTRODUCERE


Când Johann Gottlieb Fichte [1] şi-a expus în toamna anului 1813, ca rod matur al vieţii sale dedicată în întregime slujirii adevărului, „învăţătura“ sa, el a spus chiar de la început: „Această învăţătură presupune o unealtă interioară a simţurilor cu totul nouă, prin care este dată o nouă lume care pentru oamenii obişnuiţi nici nu există“. Apoi, cu ajutorul unei comparaţii, el a arătat cât trebuie să fie de neînţeles învăţătura sa pentru cel care ar vrea s-o judece cu reprezentările simţurilor obişnuite: „Să gândim o lume de orbi din nastere cărora, din această cauză, le sunt cunoscute lucrurile şi legăturile dintre ele care există prin simţul lor tactil. Mergeţi printre ei şi vorbiţi-le despre culori şi despre alte situaţii care sunt prezente numai prin lumină şi pentru văz. Cuvintele dumneavoastră nu vor însemna nimic pentru orbi; astfel veţi observa curând greşeala şi în cazul când nu le puteţi deschide ochii veţi opri vorbirea inutilă“. În orice caz, cel care vorbeşte oamenilor despre astfel de lucruri la care se referă Fichte se găseşte adeseori într-o situaţie asemăntoare cu a celui care vede printre orbii din naştere. Dar aceste lucruri sunt totuşi cele care se referă la fiinţa adevărată şi la scopul suprem al omului. Iar cel care crede că ar trebui să renunţe la vorbirea inutilă ar trebui, prin urmare, să dispere în legătură cu omenirea. Nici un moment nu trebuie să ne îndoim că în legătură cu aceste lucruri ar fi posibil „să deschizi ochii“ oricui are în sine bunăvoinţă. Plecând de la această premisă, au vorbit şi au scris toţi cei care au simţit că deţin „unealta senzorială necesară“ pentru a cunoaşte adevărata fiinţă a omului ascunsă simţurilor exterioare. Din această cauză, din cele mai vechi timpuri s-a vorbit despre o astfel de înţelepciune ascunsă. Cel care a prins ceva din ea simte posesiunea ei tot atât de sigur cum se simte şi cel care are ochii formaţi stăpân pe reprezentarea culorilor. Din această cauză, pentru el această „înţelepciune ascunsă“ nu are nevoie de nici o „dovadă“. El ştie şi că nu are nevoie de dovezi nici cel căruia i s-a deschis în mod asemănător „simţul superior“. El poate vorbi unui astfel de om, aşa cum un călător poate vorbi despre America celor care nu au văzut ei înşişi America, dar îşi pot face o reprezentare despre aceste lucruri pentru că ei văd ce a văzut el, dacă li se oferă un prilej pentru aceasta.

Dar observatorul suprasensibilului nu trebuie să vorbească numai despre cercetarea lumii spirituale. El trebuie să-şi îndrepte cuvintele către toţi oamenii. Căci el are de spus lucruri care privesc pe toţi oamenii; el ştie că nimeni nu poate fi cu adevărat „om“ fără a avea o cunoaştere a acestor lucruri. Şi vorbeşte tuturor oamenilor pentru că ştie că există diferite grade de înţelegere pentru ceea ce el are de spus. El ştie că li se poate oferi înţelegere şi celor care sunt încă departe de momentul în care le va fi deschisă propria lor cercetare. Căci sentimentul şi înţelegerea pentru adevăr se află în fiecare om. Iar el se adresează în primul rând acestei înţelegeri care se poate aprinde în fiecare suflet sănătos. El ştie şi că în fiecare înţelegere există o forţă care trebuie să conducă treptat la gradele superioare ale cunoaşterii. Chiar el este vrăjitorul care deschide „ochiul spiritului“ pentru cel care poate nu vede nimic din cea ce i se vorbeşte. Acest sentiment acţionează în întuneric. Sufletul nu vede; dar prin acest sentiment el este cuprins de puterea adevărului; apoi, adevărul se va apropia treptat de suflet şi îi va deschide „simţul superior“. Pentru unii va dura mai mult, pentru alţii mai puţin; cine are răbdare atinge acest scop. Căci, chiar dacă nu orice orb din naştere poate fi operat, fiecare ochi spiritual poate fi deschis; momentul deschiderii este numai o chestiune de timp.

Erudiţia şi formaţiunea ştiinţifică nu sunt condiţii premergătoare pentru deschiderea acestui „simţ superior“. El se poate deschide atât omului naiv cât şi omului de ştiinţă format. Ceea ce în prezent se numeşte în general „singura ştiinţă“ poate fi adesori inhibitoare în loc să fie stimulatoare pentru acest scop. Căci această ştiinţă nu valorifică „cu adevărat“ decât ceea ce este accesibil simţurilor obisnuite. Şi oricât de mari ar fi meritele ei pentru cunoaşterea acestui adevăr, atunci când declarată ca fiind hotărâtoare pentru orice ştiinţă umană ceva ce este necesar şi benefic pentru ştiinţa sa, ea produce în acelaşi timp un număr de prejudecăţi, care închid accesul la adevăruri superioare.

Împotriva celor spuse aici, se obiectează adesea: cunoaşterii umane îi sunt date „limite de netrecut“, din această cauză trebuie respinse toate cunoştinţele care nu iau în seamă aceste limite, aceste graniţe. Iar cel care vrea să afirme ceva despre lucruri care pentru mulţi sunt considerate că se află dincolo de capacitatea oamenilor de a le cunoaşte este privit ca fiind lipsit de orice modestie. În cazul unei astfel de obiecţii este cu totul neluat în seamă faptul că unei cunoaşteri superioare trebuie să-i preceadă o dezvoltare a forţelor de cunoaştere umană. Ceea ce se află înaintea unei astfel de evoluţii dincolo de graniţele cunoaşterii este, după trezirea facultăţilor care dormitează în fiecare om, cu totul în interiorul domeniului cunoaşterii. Ceva însă nu trebuie să fie ignorat. S-ar putea spune: La ce ar folosi să vorbeşti oamenilor despre lucruri pentru care forţele lor de cunoaştere nu sunt treze, care sunt, aşadar, închise? În felul acesta, lucrul este judecat greşit. Sunt necesare anumite facultăţi pentru a găsi lucrurile de care este vorba; dacă însă ele sunt comunicate, după ce au fost găsite, atunci orice om le poate înţelege dacă aplică o logică fără prejudecăţi şi un sentiment sănătos al adevărului. În această carte nu sunt comunicate decât lucruri care pot face, oricui lasă să acţioneze asupra sa o gândire omnilaterală şi un sincer sentiment liber al adevărului, impresia că prin ele se poate păşi într-un mod satisfăcător spre enigme ale vieţii omeneşti şi ale fenomenelor universului. Ar trebui ca cineva să-şi pună întrebarea: Există o explicaţie satisfăcătoare a vieţii, în cazul în care lucrurile afirmate aici sunt adevărate? Se va afla că viaţa oricărui om oferă confirmarea.

Pentru a fi „învăţăcel“ în aceste domenii superioare ale existenţei nu este suficient ca omului să i se fi deschis pur şi sirnplu simţul pentru acestea. Mai este necesară, de asemenea, „ştiinţa“ privitoare la acestea, aşa cum pentru meseria de învăţăcel în domeniul adevărului obişnuit este necesară ştiinţa. Vederea superioară te face tot atât de puţin „cunoscător“ în domeniul spiritual, după cum simţurile sănătoase nu te fac „savant“ în domeniul adevărului sensibil. Şi întrucât în realitate adevărurile, cel inferior şi cel superior, sunt numai două faţete ale aceleiaşi entităţi fundamentale, tot astfel este şi cel neştiutor în lucrurile superioare. Acest fapt generează în cel care, prin vocaţie spirituală, se simte îndemnat să vorbească despre domeniile spirituale ale existenţei o responsabilitate fără margini. Aceasta îi impune modestie şi reţinere. Dar ea nu trebuie să oprească pe nimeni de la preocuparea pentru adevărurile superioare. Nici pe cel pe care viaţa sa nu-l îndeamnă sau nu-i prilejuieşte preocuparea pentru ştiinţele obişnuite. Căci îţi poţi îndeplini sarcina ta ca om, fără a avea cunoştinţe de botanică, zoologie, matematică şi alte ştiinţe; dar nu poţi fi „om“ în sensul deplin al cuvântului fără a te fi apropiat într-un fel oarecare de esenţa şi determinarea omului prin cunoaşterea suprasensibilului.

Nivelul suprem la care omul îşi poate ridica privirea îl desemnăm ca fiind „divinul“; şi el trebuie să şi gândească determinarea sa supremă într-un fel oarecare în legătură cu divinul. Din această cauză şi înţelepciunea care depăşeşte sensibilul, care-i revelează fiinţa sa şi prin aceasta şi determinarea sa, este numită „înţelepciune divină“ sau teosofie. Observării fenomenelor spirituale din viaţa omului şi din Cosmos i se poate da denumirea de Ştiintă a spiritului. Dacă dintre acestea se reliefează mai ales acele rezultate care se referă la nucleul spiritual fiinţial al omului, aşa cum am făcut în această carte, se poate utiliza pentru acest domeniu expresia „teosofie“, pentru că ea a fost folosită timp de secole în acest sens.

În această carte se schiţează din această perspectivă o schemă a concepţiei teosofice despre lume. Cel care a scris-o nu vrea să prezinte nimic care să nu fie pentru el fapt, aşa cum este fapt o trăire a lumii exterioare pentru ochi şi urechi şi pentru raţiunea obisnuită. Avem de-a face cu trăiri care devin accesibile oricui ia hotărârea de a păşi pe „calea cunoaşterii“, schiţată într-o secţiune specială a acestei scrieri. Se adoptă o atitudine corectă faţă de aceste lucruri ale lumii suprasensibile, dacă se acceptă ca premisă că gândirea şi simţirea sănătoase pot înţelege ce obţinem ca adevărate cunoştinţe din lumile superioare şi că atunci când se pleacă de la această înţelegere, punându-se prin aceasta o bază solidă, se face un pas important spre clarvederea proprie; chiar dacă pentru obţinerea acesteia trebuie să se mai adauge şi alte lucruri. Îţi zăvorăşti însă poarta spre cunoaşterea adevărată superioară, dacă desconsideri această cale şi vrei să pătrunzi în lumile superioare numai pe o altă cale. Principiul de bază, a recunoaşte lumile superioare numai după ce le-ai văzut, este o piedică pentru însăşi această clarvedere. Voinţa de a înţelege mai întâi prin gândire sănătoasă ceea ce poate fi văzut ulterior favorizează această clarviziune. Ea scoate ca printr-o vrajă din suflet forţe importante, care conduc la această „vedere a clarvăzătorului“.