Am aflat ieri ce înseamnă iniţierea rosicruciană, până la treapta a treia, aceea a „cunoaşterii scrierii oculte”. Astfel am înţeles ceea ce în spirit rosicrucian se numeşte „studiul”, apoi „dobândirea cunoaşterii imaginative” şi, în sfârşit, ceea ce înseamnă „pătrunderea în scrierea ocultă”, în acea scriere care-şi are originea în înseşi legile naturii. Acum ne revine sarcina de a trece la treapta a patra a iniţierii rosicruciene, numită „pregătirea pietrei filosofale”. Faceţi abstracţie de tot ceea ce citiţi în vreo lucrare oarecare în legătură cu pregătirea pietrei filosofale şi veţi înţelege că numai în epoca actuală este posibil să se raporteze câte ceva despre ceea ce rosicrucianul înţelege prin această pregătire.
Sub asemenea sintagmă se găseau indicaţii pentru accesul la lumile superioare, începând cu crearea acestui curent de către cunoscutul întemeietor al rosicruciansmului, în 1459. Trebuie ştiut că rosicrucianismul a fost condus cu multă prudență şi a fost păstrat mereu secret. Spre sfârşitul secolului al XVIIl-lea şi începutul celui de al XIX-lea, prin trădare, au fost divulgate anumite secrete ale rosicrucianismului. Au fost publicate mai multe amănunte privind acest subiect; s-ar putea trage concluzia că persoanele în cauză au avut unele informaţii, fără însă a le înţelege. Totuşi, ele aflaseră sau cel puţin au prins din zbor unele lucruri exacte privind şi piatra filosofală. Au apărut o serie de comunicări chiar în „Reichs-Anzeiger” [Nota 50], în legătură cu o societate care îşi luase ca sarcină pregătirea pietrei filosofale. Iar printre aceste comunicări se afla una pe care nu o putea înţelege decât cineva care ştia despre ce este vorba. Se spunea: „Da, piatra filosofală există; cea mai mare parte a oamenilor o cunosc, cea mai mare parte chiar au avut-o în mână, şi ea nu este greu de găsit, dar majoritatea nu știu acest lucru”.
Or, de acest concept al pietrei filosofale era legat sensul că ea ar fi înzestrată cu proprietatea de a conduce încetul cu încetul la cunoașterea părţii nemuritoare a omului, la lumile superioare. Când omului îi clar că această parte a sa nu poate cădea pradă morţii, el dobândeşte, prin intermediul pietrei filosofale, viaţă veşnică; învinge astfel moartea, ceea ce a fost interpretat în sensul că omul nu ar muri niciodată. În realitate, prin aceasta el cunoaşte lumea în care trăieşte după moarte. În plus, piatra filosofală înseamnă şi un elixir al vieţii. Toate acestea făceau din piatra filosofală un obiect foarte râvnit. Cel care ştie despre ce este vorba înţelege aceste cuvinte; cel care nu cunoaște secretul nu poate face mare lucru.
Vă voi spune, pe scurt, despre ce este vorba. Dacă doriţi să înţelegeţi, trebuie să mă urmaţi în abordarea unui fapt ştiinţific foarte simplu. Este cunoscută legătura dintre om şi lumea vegetală. Este un fapt că tot ce respiră în felul omului nu ar putea exista dacă nu ar fi planta. Trebuie să aflaţi care este raportul dintre dumneavoastră şi plantă.
Dumneavoastră inspiraţi aer şi utilizaţi oxigenul pe care acesta îl conţine. Fără oxigen nu aţi putea trăi. Când inspiraţi aerul şi transformaţi oxigenul în interiorul organismului, expiraţi gaz carbonic, o combinaţie de oxigen şi de carbon şi spuneţi: Omul absoarbe continuu oxigen, întreţinându-şi astfel corpul, şi elimină gaz carbonic. În felul acesta, el produce continuu o otravă care l-ar putea omorî şi pe care o revarsă în mediul ambiant. Ce face planta? Într-un anumit sens, ea face exact invers: absoarbe gazul carbonic, păstrează carbonul şi elimină oxigenul, de care nu are nevoie. Daţi plantei ceea ce îi este necesar şi ea vă restituie oxigenul. Acest proces de preluare a gazului carbonic şi de eliminare a oxigenului depăseşte cu mult absorbţia de oxigen de către plantă. Ce face planta cu carbonul pe care îl păstrează? Ea îşi edifică o anumită parte a propriului corp. În felul acesta, daţi într-un anumit fel plantei ocazia să-şi edifice propriul corp din carbon, în modul ei specific. Când, după milenii, dezgropaţi planta sub formă de huilă veţi găsi aceeaşi substanţă.
Planta vă dă oxigenul pe care îl absorbiţi. Dumneavoastră îi daţi gazul carbonic, din care ea reţine carbonul, pentru a-şi edifica corpul, şi vă restituie oxigenul. Are loc un proces interactiv pur şi simplu minunat. Aşa stau lucrurile în prezent. Dar omul se află în plină evoluţie şi în viitor corpul omenesc va dispune el însuşi de organul de transformare a gazului carbonic în oxigen şi va reţine el însuşi carbonul.
Acum vreau să mă refer – în alt fel decât am făcut-o ieri, când am vorbit despre rosicrucianism – la o altă stare viitoare a fiinţei omeneşti. În viitor, omul va dispune de un corp lipsit de dorinţe, de un nivel superior faţă de cel pe care îl au, pe o treaptă inferioară, plantele: el va fi în măsură să-şi edifice un corp care, pe o treaptă superioară, va fi de natură vegetală. Prin organul care la ora actuală este inima sa el va dispune de un aparat cu care va realiza ceea ce face acum planta. Planta şi omul nu ar putea trăi unul fără celălalt. În absenţa plantelor, toate fiinţele consumatoare de oxigen ar fi condamnate să dispară, căci planta este cea care ne dă oxigenul; omul nu poate fi gândit fără plantă. Iar ceea ce realizează acum planta fără noi va fi în viitor produs de acest organ în care se va transforma inima, când va fi un muşchi voluntar. Noi ne extindem conştienţa dincolo de lumea plantelor, creştem împreună cu lumea vegetală, în aşa fel încât ceea ce planta face astăzi în afara noastră se va produce mai târziu în noi înşine. Atunci vom păstra carbonul, pe care în prezent îl eliminăm, şi ne vom edifica propriul organism. Vom deveni asemănători vegetalelor, pe o treaptă superioară de conştienţă.
Ocultismul înveştmântează, din timpuri imemoriale, toate acestea într-o minunată legendă, căci adevărurile au fost păstrate de milenii în imagini şi legende. Este vorba de Legenda de Aur, şi ceea ce v-am povestit astăzi era comunicat discipolilor în imagini. Iată, în mare, ce spune ea: când Set – fiul pe care Dumnezeu l-a dat lui Adam şi Evei în locul lui Abel, cel care a fost ucis – a intrat într-o zi în Paradis, a descoperit cei doi arbori, arborele cunoaşterii şi arborele vieţii, concrescuţi şi având ramurile împletite. El a cules trei seminţe, la ordinul îngerului care-l însoţea. Le-a păstrat şi le-a pus în gura lui Adam, când acesta a murit. Din mormântul lui Adam a crescut un arbore. Celui care ştia cum să-l privească, acest arbore îi revela o scriere cu litere de foc, formată din cuvintele „Ehjeh asher ehjeh” – Eu sunt cel care a fost, care este, care va fi. Atunci Set a luat lemnul acestui arbore care creştea pe mormântul lui Adam şi din el au fost realizate mai multe obiecte, între altele acel baston care a fost vergeaua magică a lui Moise. Acest arbore s-a înmulţit; din el s-a construit poarta templului lui Solomon şi mai târziu, după multe avataruri, crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
Astfel, legenda reuneşte lemnul crucii de pe Golgota şi arborele ieşit din sămânţa arborelui din Paradis, crescut din mormântul lui Adam.
Această legendă ascunde acelaşi mister ca cel la care m-am referit astăzi. Iată ce vrea să exprime ea: În vremurile de la început, neamul omenesc încă nu se afundase în viaţa plină de dorinţe, ci era cast şi pur ca planta care întinde caliciul său spre Soare. Apoi oamenii au căzut, prin păcatul originar: carnea lor a fost năpădită de dorinţe. Dar tot ce omul a avut cândva, în starea sa de inocenţă, îi va fi înapoiat când, pe calea cunoaşterii, el îşi va crea un corp asemănător cu cel dinainte de a fi pătruns în cunoaştere; amintiţi-vă de originea Eului. Dar pentru că omul nu mai are acel corp, el a devenit un organism care respiră cu ajutorul plămânilor şi si-a putut crea sângele roşu. Astfel, constituţia actuală a omului este legată de respiraţia și circulaţia sa şi de faptul că el a putut deveni o fiinţă înzestrată cu facultatea de cunoaştere, aşa cum este în prezent.
Transpuneţi-vă în corpul actual. Vă puteţi face o reprezentare privind modul în care pătrunde oxigenul, cum acesta stimulează sângele roşu, cum sângele roşu circulă în corp ca un arbore care se ramifică, cum apoi sângele albastru revine încărcat cu gaz carbonic.
În dumneavoastră sunt doi arbori: cel al sângelui roşu şi cel al sângelui albastru. Fără ei omul nu ar putea fi un purtător al Eului. Pentru aceasta trebuia să fie dotat cu sânge roşu; este calea care suscită cunoaşterea noastră actuală. Dar aceasta implică moartea, căci dumneavoastră transformaţi sângele roşu în sânge albastru saturat cu anhidridă carbonică. De aceea, preotul care iniţia în Misteriile Vechiului Testament spunea: Priveşte, tu ai în tine arborele sângelui roşu. Dacă nu l-ai fi primit, nu ai fi devenit niciodată un om înzestrat cu facultatea de cunoaştere. Tu ai gustat din arborele cunoaşterii, dar în acelaşi timp ţi-a fost luată posibilitatea de a-ţi da viaţă din propria ta fiinţă.
Ceea ce era odinioară un arbore al vieţii a devenit un arbore care ucide; de aceea arborele sângelui albastru este în noi arborele morţii. Aceasta este starea actuală. Pentru iniţiat însă, în faţa sufletului său se prezintă o stare viitoare, când omul are în el natura vegetală, şi când, cu ajutorul aparatului său cardiac, el va retransforma sângele albastru în sânge roşu. Totodată, el va transforma arborele morţii în arborele vieţii. Atunci omul va deveni o ființă nemuritoare; ceea ce a fost pe o treaptă inferioară va fi din nou pe o treaptă superioară. Aparatul pe care îl deţine acum planta îl va avea atunci în el însuşi. Datorită acestui fapt, Raiul constituie un punct final al omenirii. Iar misiunea lui Set a fost înţeleasă ca o viziune de la sfârşitul timpurilor: compensarea celor două principii în omul însuşi. Astfel se împletesc în Paradis arborele vieţii şi arborele cunoaşterii; ei nu se pot afla în om decât dacă el îşi caută înrudirea cu planta. Dar cum dobândeşte el facultatea de a face ca cei doi arbori să se împletească? Prin faptul că dezvoltă în el cele trei mădulare superioare ale naturii omeneşti.
Am făcut cunoştinţă cu omul, constituit dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric, dintr-un corp astral şi din Eu, şi ştim cum Eu1, când lucrează asupra corpului astral obţine primul mădular constitutiv superior, prin lucrarea asupra corpului eteric pe cel de al doilea şi prin lucrarea asupra corpului fizic pe cel de al treilea. Astfel, omul viitorului va avea şapte mădulare constitutive, va mai avea o Sine spirituală, un Spirit al vieţii şi Omul-spirit. Când își va transforma natura sa inferioară, el va purta în sine arborele cunoaşterii şi arborele vieţii. Astfel, omului i-a fost oferită, chiar în punctul de plecare al evoluţiei sale, baza pentru cele trei mădulare constitutive superioare, suportul Eului său.
Acestea sunt cele trei seminţe pe care le ia Set şi din care primul „Om-Eu”, Adam, face să crească un arbore. În acest arbore se află ceea ce tranzitează toate incarnările prin care treceţi. În timpul primei incarnări, Eul dumneavoastră se afla la un nivel extrem de jos; din incarnare în incarnare el se ridică din ce în ce mai mult. Ceea ce se dezvoltă astfel este simbolul a ceea ce este veșnic în om şi care va atinge perfecţiunea la sfârșitul stării pământeşti. Dar omul nu poate ajunge aici decât atunci când se leagă cu cel mai important lucru pe care l-a întâlnit el în calea spiritului. Tot ceea ce a condus omenirea pe calea ascendentă – vergeaua magică a lui Moise, templul lui Solomon și în final crucea de pe Golgota – ajută omul să-şi manifeste cu toată forţa Treimea superioară. Iar crucea de pe Golgota este cea care i-a arătat drumul către desăvârşirea umană supremă. La origine, germenele din care a ieşit arborele de care este vorba a fost pus în gura lui Adam – nu s-ar putea exprima mai frumos acest lucru –, germene din care se obţinuse lemnul pe care Set îl folosise. Acesta este, oglindit în imagini-simbol, mersul omului prin timp. În viitor el trebuie să realizeze: transformarea fiinţei sale, aptitudinea de a face să ia naştere carbonul în propria sa fiinţă, prin propriile forţe, ceea ce planta face în prezent; această alchimie a plantei omul o va putea stăpâni în viitor.
Pregătirea alchimică a ceea ce am descris mai sus se obţine prin aceea că se dau discipolului rosicrucian anumite indicaţii privind modul de reglare a respiraţiei. Acest lucru nu poate fi înţeles decât aplicând principiul: picătură cu picătură, apa găureşte piatra. Dar învăţăcelul rosicrucian lucrează pentru aceasta. Ca şi picătura minusculă care în cele din urmă dă naştere la adâncituri în piatră, reglarea procesului respirator duce la un progres în ceea ce privește corpul omenesc. Indicaţiile după care rosicrucianul trebuie să exerseze sunt de aşa natură, încât îl aduc pe calea care-i permite să acceadă încă de pe acum la o pregătire capabilă să confere Eului aptitudinea de a-şi elabora în alt mod corpurile viitoare. În orice caz, cu aceasta se asociază faptul că ceea ce dumneavoastră veţi întâlni mai târziu în ambianţa fizică aveţi de pe acum în lumea spirituală. Sfaturile date elevilor rosicrucieni constau în pregătirea unei stări viitoare printr-un proces lent şi dobândirea încă de pe acum a facultăţii de a vedea această stare în lumile superioare. Astfel, discipolul rosicrucian acţionează în două direcţii: în primul rând el lucrează pentru viitorul omenirii şi, în al doilea rând, el dobândește vederea în lumea spirituală; vede ceea ce ulterior va coborî în realitatea fizică.
Înţelegeţi acum lucrurile pe care acest personaj extraordinar le-a publicat, fără să le fi înţeles. Piatra filosofală este banalul cărbune negru; dar trebuie să învăţaţi mecanismul prin care se poate transforma cărbunele cu ajutorul forţei interioare: acesta este progresul omenirii. În cărbunele actual se află modelul a ceea ce va fi într-o zi substanţa cea mai importantă pentru om, chiar dacă aspectul ei va fi cu totul diferit. Gândiţi-vă la strălucitorul diamant: el este, de asemenea, cărbune! Ceea ce se numeşte „pregătirea pietrei filosofale”, în concepţia rosicruciană despre lume, ascunde un proces de metamorfoză omenească şi o invitaţie de a lucra la stările viitoare ale omenirii. Toţi cei care acţionează astfel pregătesc corpurile viitorului, corpurile de care vor avea nevoie sufletele în viitor.
Există un cuvânt care exprimă admirabil această muncă în vederea viitorului, şi pe care noi îl vom înţelege dacă vom lămuri care este deosebirea dintre evoluţia sufletelor şi evoluţia raselor. Dumneavoastră toţi aţi fost atlanti, şi acele corpuri din Atlantida aveau, aşa cum am spus, un cu totul alt aspect decât cele de astăzi. Acelaşi suflet care se afla într-un corp atlant este acum în corpul dumneavoastră. Dar nu toate corpurile au fost pregătite, ca al dumneavoastră, de către un mic număr de colonişti care au emigrat atunci de la vest la est. Cei care au rămas pe loc şi care, cum se spune, s-au legat de rasă au dispărut, în timp ce cei mai avansaţi au întemeiat noi culturi. Ultimele rămăşiţe în drumul spre est, mongolii, au păstrat ceva din cultura atlantă. La fel, corpurile celor care nu vor urma o evoluţie progresivă, prin care să poată depăşi următoarea mare cotitură a evoluţiei, vor fi chinezii viitorului. Vor exista din nou populaţii decadente. Astfel, în corpurile chinezilor trăiesc suflete care, pentru că au avut o atracţie prea puternică pentru această rasă, vor trebui să se incarneze încă o dată în aceeaşi rasă. Sufletele care sunt acum în dumneavoastră se vor incarna mai târziu în corpuri ieşite din cei care lucrează în prezent în felul descris şi care dau naştere la corpurile viitoare, cum au făcut-o odinioară primii colonişti din Atlantida. Cei care sunt prinşi de rutina zilnică, care nu vor să se lege de ceea ce merge spre viitor, vor dispărea în rasă. Există oameni care vor să rămână la ceea ce vine din trecut, care nu vor să ştie nimic despre progres, care refuză să urmeze pe cei care, dincolo de rasă, conduc spre o structură mereu reînnoită a omenirii.
Mitul a păstrat minunat această tendinţă. El se referă la vorbele lui Isus Hristos: „Cel care nu-şi părăseste tatăl, mama, femeia şi copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi fie ucenic” şi, pe de altă parte, arată cât este de trist să auzi pe cineva spunând: Eu nu vreau să ştiu nimic despre un astfel de conducător!, respingându-l. Cum s-ar putea exprima mai clar, decât prin imaginea celui care respinge ghidul şi care nu vrea să se ridice. Aceasta este legenda evreului rătăcitor, Ahasverus, care l-a respins pe cel mai mare conducător, Iisus Hristos, nedorind să ştie nimic despre evoluţie, obligat din cauza aceasta să rămână în rasa sa şi să revină mereu la ea. Astfel de mituri sunt date omenirii ca amintire veşnică, pentru ca oamenii să ştie despre ce este vorba.
Astfel, a patra treaptă a iniţierii rosicruciene trebuie să fie înţeleasă ca un lucru de o mare profunzime. Aşa se articulează „pregătirea pietrei filosofale” cu evoluţia omenirii.
A cincea treaptă a iniţierii o reprezintă „corespondenţa dintre microcosmos şi macrocosmos”. Complicatul corp omenesc, aşa cum este el în prezent, s-a format într-un anumit mod. V-am condus prin etapele Saturn, Soare, Lună şi Pământul actual. Din tot ce se află astăzi în corpul nostru, pe Saturn nu existau decât primele structuri ale aparatelor senzoriale, cuprinse în masa lui Saturn ca nişte cristale în ganga lor; ochiul era ca un cristal de cuarţ din rocile muntelui. Pe Soare organele umane cele mai dezvoltate erau glandele. Pe Lună, organele corespunzătoare celor care alcătuiesc în prezent sistemul nervos se aflau etalate la suprafaţa Lunii. Luna avea un sistem nervos şi oamenii-animale care se aflau acolo au participat pentru prima dată la constituirea sistemului nervos. Pe Pământ, omul a primit sistemul său osos, căci pe Lună încă nu exista un regn mineral.
Aţi văzut cu ce artă a fost alcătuit omul. Ceea ce constituie astăzi ochiul nostru era etalat ca ochi pe întregul Saturn; ceea ce exista în macrocosmos s-a retras în noi. Ştiinţa ocultă este în măsură să vă indice în ce relaţie se află fiecare organ cu macrocosmosul: despre ficat, splină, inimă etc. se poate spune ce le corespunde în lumea exterioară şi ce a trebuit să se producă acolo pentru ca ele să se poată forma. În învăţătura rosicruciană iniţiatică există mijloace cu ajutorul cărora, având ca punct de sprijin organele noastre de simţ, să ne putem cufunda în noi înşine, în ochii noştri, în urechile noastre şi să dobândim prin aceasta o viziune clarvăzătoare a formării acestor organe.
V-am condus la momentul evoluţiei atlanteene, când corpul eteric era atât de mult în afara corpului fizic, încât nu se putea lega de punctul care se află în cap, situat deasupra rădăcinii nasului. Apoi, am văzut cum corpul eteric a pătruns în corpul fizic şi cum corpul fizic a dobândit forma sa actuală. Există o metodă de afundare în sine cu ajutorul unor formule foarte exacte, care nu sunt transmise decât de la om la om. Dacă vă adânciţi astfel în dumneavoastră în locul în care capul fizic se contopeşte cu capul eteric, vi se revelează aspectul pe care îl avea Pământul când această parte a corpului eteric a pătruns în cap. Vă puteţi astfel adânci în fiecare mădular al microcosmosului dumneavoastră şi cunoaşte în acest fel forţele macrocosmosului, ceea ce au edificat arhitecţii lumii. Astfel, urmând indicaţiile ocultismului, este posibil să cunoaşteţi macrocosmosul. Pentru fiecare lucru din lume, din macrocosmos, există un organ în microcosmos. Omul este fiinţa cea mai complicată. La fel cum comunicarea unei telegrame vă permite să ştiţi cine este expeditorul său, puteţi, adâncindu-vă într-un organ, cunoaşte cine l-a elaborat.
Cu aceasta am atins deja a şasea treaptă, ceea ce se numeşte „afundarea în macrocosmos”. Cel care a încercat să cunoască legătura dintre microcosmos şi macrocosmos şi-a lărgit cunoaşterea asupra întregii lumi. Aceasta se ascunde în vechea zicală: „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” Teosofii au făcut mult rău, spunând: „În tine se află, deja, Dumnezeu în totalitate. Cel Preaînalt este prezent în tine. Este suficient să priveşti în tine pentru a cunoaşte întreaga lume”.
Acest fel de a mocni în tine este tot ce poate fi mai absurd; nu conduce decât la cunoaşterea Eului propriu inferior, pe care deja o deţinem. În acest fel, nimeni nu învaţă decât ceea ce ştie deja. O adevărată cunoaştere de sine nu se dobândeşte decât în modul descris, ea fiind totodată şi o cunoaştere a lumii. Adevărata teosofie nu este în măsură să-i uşureze omului lucrurile. Ea trebuie să spună: Printr-o aprofundare serioasă, cu calm, trebuie să cunoşti chiar şi fiinţa cea mai complicată. Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât învăţând a-l cunoaşte, parte cu parte, în lume. Aceasta implică răbdare şi perseverenţă. Cunoşti lumea progresiv, cu calm şi în timp. Teosofia nu ne poate da nici o formulă magică cu ajutorul căreia să dobândim cunoaşterea în totalitatea ei. Ea ne poate indica doar ce cale să urmăm pentru a ajunge la autocunoaştere şi totodată la cunoaşterea lumii. Va ajunge omul şi la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cunoaşterea la care ajunge omul pe a şasea treaptă a iniţierii nu este o cunoaştere raţională, aridă; este o cunoaştere care ne leagă în mod intim cu lumea. Cel care a dobândit-o are o legătură directă cu toate lucrurile lumii, legătură pe care omul actual nu o cunoaste decât în relaţia misterioasă care este iubirea dintre bărbat şi femeie, bazată pe o recunoaştere tainică a fiinţei celuilalt. O asemenea relaţie, prin care nu numai înţelegeţi, dar prin care vă simţiţi legaţi de toate fiinţele, aşa cum se simte legat, în prezent, cel ce iubeşte de fiinţa iubită, este ceea ce se obţine prin contemplarea macrocosmosului. Aveţi atunci o legătură intimă, un fel de legătură de iubire cu planta, cu fiecare piatră, cu toate fiinţele lumii. Iubirea dumneavoastră pentru toate fiinţele se specializează; ele vă spun ceva pe care altfel nu-l puteţi afla dacă nu aţi coborât încă în cunoaştere. Animalul devorează ceea ce-i convine şi lasă ceea ce nu-i convine; el are o relaţie de simpatie pentru unele lucruri şi o relaţie de antipatie pentru altele. Pentru a dobândi cunoaşterea actuală, omul a fost constrâns să piardă legătura imediată cu lucrurile, dar el va redobândi-o pe un plan superior. De unde ştie azi ocultistul că planta acţionează asupra omului altfel prin floarea sa decât prin rădăcina sa? De unde ştie el că o rădăcină obişnuită acţionează altfel decât un morcov? Datorită faptului că lucrurile îi vorbesc, ca în cazul animalelor. Pe un plan inferior, această legătură intimă exclude conştienţa raţională. Pe treptele cele mai înalte, omul o va regăsi într-o stare de conştienţă deplină.
Ajungând la acest punct, treapta a şaptea a iniţierii vine de la sine. Din tot ce am spus până acum aţi putut deduce că este vorba de o cunoaştere prin impresii afective (în germană: Gemütseindrücken - raţiunile inimii, pe care raţiunea le ignoră - nota trad. francez) şi de sentimente. Aici nu există nimic care să nu afecteze inima omului în modul cel mai direct; din această cauză nu trebuie să faceţi aici o distincţie între o cunoaştere ideală, una intelectuală şi una spirituală. Intenţia ocultistului nu este să vă emoţioneze, să vă povestească tot felul de lucruri frumoase, ci de a reda faptele lumii spirituale. El ar considera ca o lipsă de pudoare să facă apel la sentimentele dumneavoastră. Dar ocultistul ştie că faptele vorbesc de la sine; ele sunt cele care trebuie să trezească sentimentele. Din această cauză, pentru rosicrucian persoana maestrului nu este luată în considerare. Învăţământul nu are nimic de-a face cu persoana. Maestrul nu este decât ocazia de a face faptele să vorbească oamenilor. Iar el va vorbi cu atât mai bine cu cât va fi mai mult un mijloc de expresie al contemplării lumilor superioare. Cel care crede, care are opinii şi concepţii personale nu este apt de a fi profesor de ocultism. Dacă nu ar hotărî obiectivitatea, ci sentimentul, aţi spune, poate: doi şi cu doi fac cinci!
Vedeţi astfel cum prin diferitele sentimente pe care trebuie să le dezvolte în interiorul său el se ridică la cunoaşterea lumilor superioare. Desigur, pentru aceasta sunt necesare unele îndrumări, pe care fiecare le găseşte la momentul potrivit, dacă le caută asiduu.
Să nu credeţi că cele şapte trepte ale iniţierii trebuie urcate succesiv; maestrul alege ceea ce este potrivit pentru fiecare. Vreau să vă prezint şi etapele pregătitoare. Voi da numai două exemple, pentru a vă arăta că, înainte de a trece la exerciţii mai riguroase, mai trebuie dezvoltate şi alte calităţi ale omului. Încă de la început, trebuie folosită concentrarea, concentrarea gândirii. Vedeţi cum gândurile dumneavoastră vagabondează de dimineaţa până seara! Gândurile apar de ici de colo şi vă trag după ele. Ca discipol rosicrucian, trebuie să vă rezervaţi un timp în care să fiţi stăpânul gândurilor dumneavoastră, să vă concentraţi asupra unui obiect cât mai neinteresant. Timpul nu contează; energia, răbdarea şi perseverenta, iată ceea ce este necesar.
O altă calitate care trebuie dezvoltată este „atitudinea pozitivă”, care constă în a căuta în existenţă ceea ce se spune într-o legendă persană despre Iisus Hristos. Iisus Hristos şi discipolii Săi au găsit un câine mort în stare de descompunere avansată la marginea drumului. Discipolii, mai puţin evoluaţi, şi-au întors faţa, numai Isus Hristos s-a oprit, a contemplat atent cadavrul şi a spus: „Ce dinţi frumoşi are totuşi acest animal”!
Oricât ar fi de urât un lucru, tot are în sine ceva frumos, în orice lucru neadevărat există o picătură de adevăr, în tot răul este şi un bine. Şi nu este nevoie să renunţari la spiritul critic. Prea adesea aceasta se interpretează ca interdicţie de a mai vedea ceva rău etc., când în realitate este vorba de faptul că orice urâţenie conţine un pic de frumuseţe şi orice rău ceva bun. Aceasta scoate la suprafaţă forţele superioare ale sufletului şi face parte din pregătirea pentru iniţiere.
Am vrut să vă ofer mai întâi o reprezentare a spiritului în care se desfăşoară o iniţiere hristic-gnostică. În iniţierea rosicruciană se află creştinismul cel mai profund, cel mai autentic. Putem fi creştini în adevărata accepţiune a termenului, în ciuda a tot ce comportă existenţa modernă. Puteam fi creştini în stilul vechi, atâta timp cât existau mai multe posibilităţi de a ne retrage din lume şi atâta timp cât nu pătrunseseră în noi formele de gândire care nu ne mai permit să fim astfel de creştini. Aceste reprezentări ieşite din gândirea aflată la baza ştiinţelor naturale fac dificilă adeziunea la creştinism în forma sa originară. Tocmai spiritele cele mai nobile sunt cele care spun: Eu nu pot lega, în prezent, crestinismul, cu nimic. Desigur, lumea spirituală ne înconjoară, dar şi formele de gândire pe care le produce epoca materialistă trăiesc, de asemenea, în noi. Suntem continuu înconjuraţi de forme de gândire impregnate de viaţa materială. De aceea, un om scrupulos trebuie să spună: Epoca noastră are nevoie, în mijlocul acestui curent de reprezentări care se infiltrează în noi, de o metodă eficientă, care să ne permită să ne păstrăm integritatea faţă de tot ceea ce ne invadează, provenind din lume. Această metodă ne este oferită de ştiinţa spiritului. Dacă-i refuzăm ajutorul, dacă nu vrem să ni-l însuşim suntem egoişti. Ştiinţa spiritului este considerată ca executoarea testamentară a ceea ce era deja scopul teologiei Evului Mediu. Ea poate fi înţeleasă de toţi, chiar de cei care cunosc toate obiecţiile, justificate, ale stiinţelor naturii. În prezent, oricine poate găsi în teosofia de orientare rosicruciană ceea ce-l conduce spre cunoaşterea lumii şi, de asemenea, spre pacea sufletului şi încrederea în viaţă. Teosofia rosicruciană nu este o cunoaştere pur teoretică, care poate fi discutată pe bază de argumente, ci o cunoaştere care trebuie să impregneze întreaga noastră civilizaţie. Teosoful iniţiat în spirit rosicrucian cunoaşte el însuşi toate obiecţiile care pot fi aduse acestei concepții. Dacă am vrea să discutăm cu ajutorul argumentelor, s-ar produce ceea ce i s-a întâmplat lui Eduard von Hartmann [Nota 51] cu a sa Filosofie a inconştientului. El spunea, în această carte, în care vorbea despre darvinism şi alte subiecte, lucruri care constituiau un punct de vedere superior faţă de punctul de vedere materialist al cercetării în domeniul ştiinţelor naturale. Toţi oamenii de ştiinţă s-au ridicat împotriva lui şi asupra Filosofiei inconștientului s-a abătut un potop de critici. Eduard von Hartmann a fost numit cel mai mare diletant. Printre alte broșuri a apărut una, scrisă de un autor anonim, care respingea Filosofia inconştientului cu ajutorul unor argumente care puteau fi invocate de cineva care stăpânea cunoştinţele epocii sale. Această broșură a reprezentat un mare succes. Oscar Schmidt [Nota 52], celebrul zoolog, a declarat, de exemplu: „Păcat că nu ştim cine a redactat această replică, căci este vorba de o persoană ajunsă la culmea ştiinţei epocii sale!” Iar Ernst Haeckel [Nota 53] a spus: „Să se facă cunoscut, şi noi îl vom considera ca pe unul dintre ai noştri”. Efectiv, această broşură a făcut senzaţie. A apărut o a doua ediție, cu numele autorului său: Eduard von Hartmann! Naturaliștii au tăcut şi întâmplarea nu a fost comentată. Dar ea avusese totuşi loc.
În acest fel vedeţi cum cel care deţine un punct de vedere superior este în măsură să furnizeze el însuşi argumente contrare; este suficient să coboare la un alt punct de vedere. Dacă am dispune de timp, am putea aduce şi noi câteva asemenea contraargumente. Era important însă, din cauza puţinului timp disponibil, să fie transmis ceea ce investigaţia spirituală poate aduce, în prezent, la cunostinţă în legătură cu realităţile lumii superioare. Aceste lucruri trebuie să exercite o acţiune salutară asupra oamenilor, iar ştiinia spiritului să pătrundă tot mai mult în toate domeniile vieţii omeneşti şi să le poată fecunda. Dacă va acţiona într-un mod fecund şi salutar, ea va aduce astfel cea mai bună dovadă a vitalităţii sale. Aceasta este şi dovada pe care o caută ştiinţa spiritului. De aceea teosoful rămâne relativ pe poziţii când spune: Totul nu este decât o himeră! De totdeauna, ceea ce s-a produs pentru binele omenirii a fost considerat la început ca o himeră. Iată un exemplu din ultimii ani ai deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea, când banalul nostru timbru poştal încă nu exista. El a fost inventat spre sfârşitul anului patruzeci de un anume Hill [Nota 54] – de fapt, un diletant. Cel care trebuia să prezinte invenţia în Parlament a ţinut un discurs neobişnuit: Este imposibil ca numărul de scrisori să crească, aşa cum spune acest domn, şi dacă lucrurile ar sta aşa ar trebui mărită clădirea! Ceea ce astăzi se înţelege de la sine – clădirea se modifică atunci când volumul de scrisori creşte – a fost astfel ocolit. Alt exemplu: când s-a pus problema construirii primului drum de fier, în Bavaria, a fost consultat Colegiul medicilor în legătură cu acest subiect. Membrii Colegiului au spus atunci că nu ar trebui să se construiască drumuri de fier, deoarece aceasta ar avea consecinţe îngrozitoare asupra sistemului nervos al utilizatorilor, iar dacă s-ar pune totuşi problema construirii lor, ar trebui să fie înconjurate cu ziduri înalte de scânduri, pentru ca cei din jur să fie feriţi de comoţii cerebrale.
Orice lucru, când a apărut prima oară, a fost considerat neobişnuit. Dar ştiinţa spiritului, dacă vrea să devină o realitate a existenţei, trebuie să pătrundă în ceea ce ne înconjoară zilnic. Dacă ea va deveni o forţă care dă aripi întregii noastre vieţi, care pătrunde activităţile noastre cotidiene, va face dovada realităţii sale. De la acest punct de vedere pleacă filosofia rosicruciană, şi în acest spirit vă rog să acceptaţi tot ce a fost spus în aceste conferinţe. În viitor, ştiinţa spiritului va avea o influenţă activă asupra forţelor creatoare ale omului şi va da impulsuri noi artei de a vindeca şi pedagogiei, domeniului artistic şi celui al cunoştinţelor superioare. Ea va anima şi va însufleţi toate aspectele vieţii.
În această optică au fost ţinute aceste conferinţe, şi din acest punct de vedere vă rog să le receptaţi.
