Astăzi şi mâine sarcina mea va consta în a vă arăta calea de acces la lumile superioare adaptată epocii actuale, acea cale practicată mai ales începând cu secolele al XIV-lea şi al XV-lea în şcolile zise oculte şi care este cea mai adecvată pentru omul actual. Vom înţelege mai bine despre ce este vorba dacă vom arunca mai întâi o privire asupra evoluţiei viitoare a omului.
Am vorbit despre evoluţia umană în cursul etapelor planetare Saturn, Soare, Lună şi Pământ. Or, pentru cel care gândește numai în sensul actual este greu să-şi imagineze cum se poate şti ceva despre viitor. Trebuie să ne fie clar că anumite legi guvernează atât viitorul cât şi prezentul. Cel care este familiarizat cu aceste legi poate arunca o privire spre viitor. Pe planul realităţilor materiale, nimeni nu se mai îndoieşte că se pot prevedea într-un mod întru câtva profetic, calculându-se cu multă vreme înainte, eclipsele de Soare şi de Lună, formarea unor constelaţii. Pe plan material, nimeni nu se îndoieşte de aceasta. Fiecare ştie, de asemenea, că omul de ştiinţă poate prezice ceea ce se va produce când se amestecă două substanţe într-o retortă. Este o profeţie care are legătură cu faptele exterioare din domeniul simţurilor, se poate face aceasta când se cunosc legile care guvernează interacţiunea substanţelor. La fel, începem să cunoaştem, în ştiinţa spiritului, legile care guvernează cursul vieţii omeneşti, şi din această cauză se poate, de asemenea, prevedea ce se va întâmpla în viitor.
Bineînţeles, aici se ridică o obiecţie, care s-a regăsit la filosofii tuturor timpurilor: dacă am prevedea ceea ce se va produce în viitor nu ar mai fi vorba de libertate umană. În acest caz, se confundă previziunea unui fapt viitor cu predestinarea. De aceea în diferite sisteme filosofice cu privire la acest subiect au fost emise cele mai stranii afirmaţii, căci nici un filosof, cu excepţia lui Iakob Böhme [Nota 46] n-a putut face această deosebire. Aş vrea să vă fac mai clar acest lucru printr-un exemplu.
Imaginaţi-vă că staţi aici şi că afară se află două persoane. Vedeţi de la distanţă ce fac. Sunteţi, prin aceasta, cel care determină ce fac ele? Nu, dumneavoastră le vedeţi, dar cele două persoane acţionează în deplină libertate. Prin observarea lor nimic din ceea ce fac ele nu este determinat. Gândiţi-vă acum la un clarvăzător care vede ceea ce se produce în viitor. El, de asemenea, nu face decât să vadă; acest fapt nu determină totuşi evenimentele. Dacă aceste evenimente din viitor ar fi determinate în prezent, aceasta nu ar fi o viziune a lor. Se va înţelege clar această diferenţă numai după o îndelungă reflectare asupra deosebirii dintre predestinare şi previziune.
Astăzi nu aş insista asupra aspectului Pământului în etapele planetare Jupiter si Venus. Aș vrea să vă spun altceva, ca să vă puteţi face o imagine despre evoluţia viitoare a omului. Aş vrea să vă fac cunoscut ceva care provine din Misteriile creştine cele mai vechi, din aceeaşi şcoală hristică a adevăratului Dionisie; o învăţătură care a fost mereu prezentă în şcolile esoterice creştine. Acolo se lua ca punct de plecare comparaţia următoare: Eu vă vorbesc. Dumneavoastră auziţi cuvintele mele, auziţi gândurile mele, care sunt mai întâi în sufletul meu, pe care eu vi le-aş putea ascunde, dacă nu le-aș transpune în cuvinte. Eu le transform în sunete. Dacă între mine şi dumneavoastră n-ar fi aer, nu aţi putea auzi cuvintele mele. Când eu pronunţ un cuvânt oarecare, în acel moment aerul este pus în mișcare; de fiecare dată, prin cuvintele mele pun tot spaţiul aerian într-o anumită stare vibratorie. Tot spaţiul aerian vibrează în funcţie de felul în care sunt pronunţate cuvintele mele. Să facem un pas în plus. Imaginaţi-vă că aţi putea lichefia aerul apoi l-aţi solidifica. Azi chiar se poate solidifica aerul; ştiţi că apa poate exista sub formă de vapori, că poate fi răcită, şi atunci devine lichidă, şi că se poate solidifica ca gheaţă. Acum imaginaţi-vă că eu pronunţ cuvântul „Dumnezeu”. Dacă aţi putea să solidificaţi aerul în acel moment, câud sunt prezente undele sonore, ar cădea o formă – de exemplu, o formă de cochilie; la cuvântul „Lume” ar cădea o altă formă. Aţi putea capta cuvintele mele, şi fiecărui cuvânt i-ar corespunde o formă aeriană cristalizată.
Acest exemplu era dat în școlile creştine. Un lucru este, mai întâi, un cuvânt pronunţat, apoi el devine o formă solidă; dar înainte de a deveni solid acest lucru era un gând ascuns în interior. Creştinul îşi făcea următoarea idee: Creaţia în marele Univers este ca şi Creaţia realizată aici, în spaţiu. Creaţia a pornit de la ideea despre lucruri, după aceea divinitatea a transmis gândul în spaţiu. Ceea ce vedeţi în exterior, plantele, mineralele, reprezintă astfel de cuvinte divine solidificate. V-aţi putea imagina tot ceea ce există sub formă de unde sonore ale Verbului cosmic divin. Creştinul spunea: Tot ceea ce văd, eu văd ca un Cuvânt divin solidificat. Şi el distingea „Tatăl în cele ascunse”, care nu s-a exteriorizat încă, „Verbul” sau „Fiul”, care răsună în spaţiu, apoi Verbul solidificat, „Revelaţia”. În acest fel înţelegeţi într-un sens mai profund începutul Evangheliei lui Ioan: „La origine era Cuvântul (sau Logosul), Şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi un Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era, la început, la Dumnezeu. Totul s-a făcut prin El şi nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El”. Tot ce a fost creat s-a născut din Cuvânt. Acestea trebuie luate cât mai mult posibil ad litteram, şi atunci vom recunoaste puterea creatoare a Cuvântului sau Logosului. În sens creştin, ceea ce se află pe locul al doilea este Cuvântul sau Logosul. Logosul trebuie să fie tradus prin Cuvânt; acesta spune că tot ce există în exterior, toată Creaţia, are ca origine Cuvântul creator neexprimat, care a răsunat ca vorbă, că el este la originea a tot ce există. Dacă ne-am întoarce suficient de mult în timp, tot ceea ce cunoaștem: animale, plante, minerale, le-am auzi răsunând sub formă de cuvinte în spaţiul cosmic, aşa cum auziţi astăzi cuvintele mele, căci aerul nu era atunci suficient de rece pentru a le face să cadă ca forme solide.
Dacă vă reprezentaţi acest lucru, puteţi spune: Verbul era odinioară creator. Omul de astăzi este un debutant faţă de ceea ce făceau predecesorii săi, zeii, care îi erau superiori. Cândva zeii au creat lumea prin Cuvânt şi acest act creator s-a transformat apoi în creaţia din jurul nostru. Ceea ce se poate realiza astăzi în regnul vegetal, animal şi uman, în domeniul sexualităţii, este o formă modificată, rezultată din fostul Cuvânt creator dumnezeiesc; omul poartă în el o natură superioară şi una inferioară. Forma sa finală include sexul, iar în laringele său omul are începutul unui nou organ producător. Când emite un cuvânt, el face un prim pas spre ceea ce va realiza mai târziu. Omul este un începător faţă de ceea ce au realizat odinioară zeii. O nouă formă de producere va înlocui-o pe cea veche. Aşa cum în prezent omul produce cuvinte cu ajutorul laringelui, în viitor laringele său va deveni un organ de producere; el va da naştere la creaţii din ce în ce mai evoluate şi din ce în ce mai dense. Ceea ce astăzi nu este decât aer va fi în viitor entitate. Când Pământul se va transforma în Jupiter, Cuvântul va fi creator în regnul mineral; în etapa Venus laringele va produce plante şi aşa mai departe, până va fi în măsură să dea naştere semenului său. Laringele a căpătat forma sa actuală când a putut evacua aerul din plămâni sub formă de sunet. Ceea ce noi doar putem să ne spunem în prezent, vom putea produce în stările viitoare ale evoluţiei terestre sub o formă durabilă. În final, laringele va fi organul prin care omul va da naştere semenului său, fără ajutorul sexualităţii. El va transforma laringele într-un organ de reproducere.
Privind evoluţia laringelui său, vedem cum va fi omul viitorului. Un proces enigmatic ne dovedește că laringele este legat de anumite stări evolutive: la subiecţii masculini maturitatea sexuală provoacă o modificare a vocii; tânărul îşi schimbă vocea. Laringele este la începutul evoluţiei sale, sexualitatea la sfârsitul său. Lucrurile din natură manifestă astfel de legături subtile. Viaţa noastră sexuală este pe cale de dispariţie. Laringele nostru, organul vorbirii, va fi în viitor un organ creator.
În mod asemănător, am putea vorbi despre numeroase aspecte privind dezvoltarea în viitor a acelor organe pe care omul le-a adaptat la sistemul său respirator pe Pământ, dar care aparţin sistemului inimii.
Vom vedea, în continuare, cum se pot prevedea stările viitoare ale omenirii, prin antrenamentul introdus în Europa cu începere din secolul al XIV-lea, cum îţi poţi dirija mai bine modelarea dezvoltării interioare, atunci când te laşi pur şi simplu în voia lumii. Şcoala numită „iniţierea rosicruciană” se potriveşte cel mai bine omului actual. Pentru cel care nu a auzit vorbindu-se prea mult despre el, rosicrucianismul are o reputaţie proastă. Iar dacă ceea ce spun cărţile despre el şi ceea ce ştiu erudiţii ar fi adevărat, rosicrucianismul nu ar fi decât o escrocherie.
Cei care judecă astfel rosicrucianismul se înşeală. Noi dorim însă să vorbim despre adevăratul rosicrucianism, care a luat naştere sub impulsul dat de o individualitate care se ascunde sub numele de Christian Rosenkreutz şi care a dat naştere mişcării rosicruciene în anul 1459.
Precizez că ceea ce veţi afla în continuare este expus ca exemplu, asa cum a fost şi ceea ce am spus ieri în legătură cu iniţierea creştină. Din această cauză vă voi prezenta în continuare cele şapte trepte ale iniţierii rosicruciene, care nu sunt parcurse neapărat în aceeaşi ordine. Voi prezenta mai întâi acele trepte pe care fiecare trebuie să le ia în considerare în ceea ce priveşte rosicrucianismul.
Prima treaptă este „studiul”, a doua „dobândirea cunoaşterii imaginative”, a treia „dobândirea scrierii oculte sau secrete”, a patra „pregătirea pietrei filosofale”, a cincea „corespondenţa dintre mica lume – microcosmos – şi marea lume – macrocosmos”, a şasea „trăirea vie a macrocosmosului” şi a şaptea „beatitudiuea divină”.
Calea rosicruciană conduce cel mai sigur şi cel mai direct la cunoasterea creştinismului; numai că iniţierea creştină este mai potrivită pentru cel care poate persista în credinţă şi este pătruns de sentimentele pe care le-am descris ieri. Dimpotrivă, calea rosicruciană se adresează celor care sunt capabili să facă o legătură între adevărurile creştine şi adevărurile lumii exterioare. În acest fel creştinismul va putea fi apărat împotriva oricăror agresiuni exterioare. Creştinismul este o concepție despre Univers în raport cu care nu eşti niciodată destul de înţelept pentru a-l înţelege deplin. Totuşi, calea rosicruciană este cea mai adecvată omului actual.
În sens rosicrucian, practicăm studiul acestuia când cultivăm gânduri care nu mai au nimic de-a face cu lumea simţurilor. De fapt, lumea occidentală cunoaşte numai în cazul geometriei ceea ce se numeşte „o activitate de gândire cu ajutorul unor gânduri libere”. Iată de ce şcolile hristico-gnostice utilizau cuvântul „mathesis” pentru ceea ce are legătură cu adevărurile superioare, cu Dumnezeu, cu lumile superioare, căci acestea trebuie să fie independente de percepţia senzorială, aşa cum matematicile sunt independente de percepţia senzorială. Un cerc trasat cu cretă este imperfect; adevăratul cerc nu poate exista decât în gândire, şi tot ce învăţaţi despre cerc nu o puteţi face decât în gândire. Matematica ne învaţă să gândim independent de percepţiile senzoriale, cu ajutorul cercului pe care îl construim în gândire, al triunghiului care se construieşte în spirit, a cărui sumă a unghiurilor se ridică la 180°. Este oarecum incomod să înveţi să gândeşti fără ajutorul obiectelor senzoriale şi pentru cea mai mare parte a oamenilor nu există alt domeniu propice pentru acest lucru decât teosofia. Încă de la început v-am spus: Din punct de vedere logic, comoara sa de cunoştinţe este perfect inteligibilă. Dar, dacă vrem să descoperim adevărurile prin noi înşine, trebuie să recurgem la clarvedere. Pentru a o înţelege, logica este de ajuns.
Numai epoca noastră materialistă putea concepe maşinile de calculat, cu ajutorul cărora se gândeşte fără a fi eliberat de simţuri. Copilul trebuie să înveţe să sesizeze lucrurile fără să recurgă la simţuri. Pentru ştiinţa educaţiei va avea o importanţă enormă felul cum educaţia va fi influenţată de cunoaşterea spirituală. Ştiinţa spiritului este de asemenea o şcoală bună pentru gândirea eliberată de simţuri. Tot ce am spus cu privire la Saturn, la Soare, la mădularele constitutive ale omului nu puteţi vedea; aceste lucruri trebuie să le sesizaţi printr-o gândire eliberată de simţuri. Nimeni nu trebuie să creadă că se poate forma fără să înţeleagă lucrurile din punct de vedere teoretic. Partea bună este că tocmai aceste obiecte perceptibile pentru simţuri nu există; datorită acestui fapt se dobândeşte o gândire care depăşeşte senzorialul. Din această cauză, pentru unii la început este suficient să se preocupe de ceea ce spune teosofia despre lucrurile inaccesibile simţurilor. Acestea sunt gândurile care au fost expuse în şcolile rosicruciene, gânduri care se întipăreau în mod temeinic.
Cei ce vor să meargă mai departe vor găsi un mijloc bun de dezvoltare a gândirii pure în cărţile mele Adevăr şi ştiinţă şi Filosofia libertăţii [Nota 47]. Aceste cărţi sunt pur şi simplu o gimnastică a gândirii liberă de simţuri. În alte cărţi faptul de a muta un gând dintr-un loc în altul nu înseamnă mare lucru. În operele citate, gândurile nu pot fi deplasate. În geneza acestor cărţi personalitatea mea a creat numai prilejul ca aceste construcţii de gânduri să pătrundă în lumea simţurilor. Este suficient să te dăruieşti acestui lucru pentru ca gândurile să se nască, înlănţuindu-se. Cel care se consacră acestei munci citind cartea în întregime, face să se nască în el o forţă care dormita. Nu este uşor, dar acest efort este cel mai bun lucru ce poate fi realizat.
A doua treaptă este „imaginaţia”, cunoaşterea imaginativă care caracterizează atât de bine cuvintele lui Goethe [Nota 48]: „Orice lucru trecător este numai simbol”. De fapt, numai acela care a dobândit o sigurantă în gândirea sa ar trebui să se ocupe cu aceasta, altfel există riscul de a cădea în extravaganţă. De asemenea, trebuie – este o condiţie prealabilă – să ai un cap foarte limpede. Nimic nu împiedică mai bine rătăcirile decât o gândire clară şi nimic nu predispune mai mult la aceasta ca o gândire confuză, ca lipsa de logică.
În sensul cel mai larg, imaginaţia ar putea fi caracterizată prin aceea că privim toate lucrurile din jurul nostru în felul în care privim o persoană. Observaţi faţa unui om: vedeţi cum se formează riduri, care apoi dispar; nu vă limitaţi la a le descrie, le numiţi surâs sau tristeţe. Surâsul omului vă revelează o stare sufletească senină. Nu doar deduceţi o stare interioară din cea exterioară, aceasta din urmă este un semn direct al interiorului său.
Sau vedeţi ţâşnind o lacrimă: nu sunteţi un fizician care judecă o lacrimă numai după legile gravitaţiei, ci ştiţi că lacrima este expresia tristeţii interioare a sufletului. Şi discipolul rosicrucian ajunge la o stare în care ceea ce percepe în exterior devine pentru el expresia, să spunem, a spiritului Pământului: o anumită plantă, o brânduşă de toamnă, va deveni pentru el expresia melancoliei existenţei pământeşti, alte plante expresia voioşiei existenţei pământeşti. La fel cum o fizionomie surâzătoare este expresia unei stări sutleteşti de veselie, florile Pământului sunt expresia unei stări de veselie sau tristeţe a Pământului. Şi Goethe nu are în vedere o simplă imagine exterioară când vorbeste, în Faustul său, despre spiritul Pământului.
„În val de viaţă, în viscol de fapte,
Sui, cobor în vânt
Prin toate mă cern! ,
Leagăn şi mormânt,
Un ocean etern
O pânză-n schimbare
O viaţă-dogoare
La războiul vremii-n vuiet mă frământ
Şi dumnezeirii-i ţes un viu veșmânt.” [Nota
49]
Faust-Noapte, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, 1982
Pentru el, spiritul Pământului devine încetul cu încetul ceva care trâieşte în Pământ, şi între el şi întreaga natură înconjurătoare se stabileşte o realitate spiritual-psihică. Aş vrea să vă fac să simtiţi o anumită stare în cadrul acestei naturi.
Discipolul rosicrucian se plimbă şi vede micile picături de rouă atârnând pe toate plantele. El trebuie să-şi amintească de vechea Ţară a ceţurilor (Nebelheim), unde aerul era încărcat de picături de ceaţă, unde omul avea o cu totul altă relaţie cu natura. Când discipolul rosicrucian se plimbă pe câmp şi vede picăturile de rouă, el îşi spune: Aceasta este ceea ce în vechea Ţară a ceţurilor era dizolvat în aerul atmosferic. Şi o amintire profundă urcă în el privind epoca atlanteană.
Antrenamentul pentru imaginaţie a fost împins pe o treaptă superioară de discipolii şcolilor rosicruciene din Evul Mediu, precum şi de discipolii Sfântului Graal. Vă voi da, sub formă de dialog – căci nu-l pot formula altfel –, un exemplu privind această imaginaţie.
Maestrul îi spunea elevului: Priveşte planta, vezi cum iese din sol, cum îşi expune Soarelui florile, cu organele lor de fecundare, cum coboară razele Soarelui, determinând înflorirea şi coacerea fructului. Discipolul rosicrucianismului, la fel cu cel al Sfântului Graal, trebuie să facă să trăiască această imaginaţie, această reprezentare în sufletul său. Or, pentru ştiinţa materialistă există ceva profund semnificativ: planta este comparată cu omul. Dar atunci ar trebui comparată rădăcina cu capul şi floarea cu organele genitale ale omului, pe care el, pudic, le ascunde; pentru plantă rădăcina este capul, omul este o plantă inversată, animalul este o plantă numai pe jumătate inversată. Iată de ce rosicrucienii spuneau: Priveste planta cu rădăcina în pământ şi organele de fecundare îndreptate cu inocență spre Soare. Priveşte animalul, coloana vertebrală îi este orizontală, apoi omul, care este cu totul inversat. Planta, animalul şi omul sunt simbolizate, în devenire, prin cruce! Crucea este plantă, animal şi om. Acum înţelegem cuvintele lui Platon: „Sufletul lumii este crucificat pe crucea lumii”. Sufletul lumii, care semnifică totul, este crucificat în plantă, în animal şi în om.
Ieri am văzut cum sângele din rănile Mântuitorului a alungat egoismul de pe Pământ. Astfel, această lance este o prevestire a lăncii de un ordin superior, care este raza solară spiritualizată. Şi Sfântul Graal orientează privirea spre caliciul omenirii, ce se formează pornind de la laringe, care va fi tocmai organul reproducător purificat al viitorului, cum este cazul plantei, în prezent.
Acesta este conceptul profund al Sfântului Graal, şi așa era el explicat pe treapta imaginativă discipolului rosicrucian şi elevului Sfântului Graal. Comparaţi aceste imagini într-o vedere de ansamblu: caliciul vegetal, sexualitatea învăluită în dorinţă, Sfântul Graal, caliciul eliberat de dorinţă; comparaţi-le cu conceptele raţionale, aride şi prozaice pe care le propune ştiinţa actuală şi veţi vedea deosebirea dintre imaginaţie şi gândirea pur raţională, veţi avea procesele Universului întreg cuprinse în imagini! Acest lucru este foarte important, deoarece conceptele pur raţionale de care dispune omul actual nu sunt creatoare; la cel care îmbracă aceste concepte în imagini ele sunt realmente creatoare. Acest lucru era resimţit altă dată şi trebuie luat în seamă chiar şi în educaţia copiilor. În legătură cu aceasta, as vrea să vă spun câteva lucruri.
Astăzi se spune cu uşurinţă: Ce prostii ne-au învăţat strămoşii noștri; este vorba de povestea cu barza! Trebuie să le spunem copiilor adevărul. Dacă descendenţii noștri ne vor trata cum îi tratăm noi pe înaintaşii noștri, vor râde şi ei de noi şi vor spune: Bunicii noştri au crezut că omul este produsul unei coacţionări materiale! Şi ei vor privi înapoi, spre acel timp în care oamenii explicau copiilor, prin spirit, acest proces. În epoca când s-a născut mitul berzei, cei vechi credeau ei înşişi în el, căci ştiau perfect că la naşterea unui om sufletul coboară din lumea spirituală; ei au pus întotdeauna aceasta în raport cu ceva înaripat. Iar dumneavoastră îl puteţi regăsi în jocurile de copii, de exemplu în cântecelul:
„Zboară cărăbuşule, zboară,
Tatăl tău e la război,
Mama ta e-n Pomerania,
Pomerania a ars,
Zboară cărăbusule, zboară.”
Acest „zboară” este înţeles ca o imagine a sufletului omenesc, căci pe atunci exista o idee vagă despre spaţiul astral şi despre corpurile care zburau şi coboarau de acolo în lumea fizică. Dar ce este „Pomerania”, „Pommer” sau „Pummerle”, ceea ce este acelaşi lucru? Nu este nimic altceva decât numele unui copil. Pomerania sau Ţara lui Pummerle este Ţara copiilor, de unde mama îşi aduce copilul. Acest lucru poate fi explicat pornind exclusiv de la lumea spirituală. Dacă vă amintiţi că această imagine a berzei care aduce copiii este efectiv o imagine a unui proces spiritual, reincarnarea, veţi sesiza cât este de important ca omul să primească mai întâi ceva sub formă de imagine, căci starea sa sufletească este cu totul alta dacă se comunică copilului mai întâi un proces spiritual sub formă de imagine; el poate primi atunci cu veneraţie sfântă explicaţia procesului fizic.
Veţi putea crede şi dumneavoastră în barză când veţi şti că ea este o imagine a sufletului care zboară spre incarnarea sa. Cunoaşterea dumneavoastră va da aripi fanteziei copilului, şi dacă recunoaşteţi adevărul, din acesta va emana un fluid misterios care se va transmite copilului. Aşa se întâmplă cu toate imaginaţiunile. Copilului i se poate spune totul. Dacă vă pune întrebarea: Ce este viaţa de după moarte?, conduceți-l la o pupă de fluture: ca fluturele care zboară din pupă, aşa zboară şi sufletul din corp, doar că nu se poate vedea. Dar numai acela care crede el însuşi în aceasta şi pentru care zborul fluturelui afară din pupă este, pe un plan inferior, acelaşi lucru cu ceea ce se produce pe un plan superior pentru suflet va prezenta copilului lucrurile în mod convingător. Când ştiinţa spiritului va cufunda din nou oamenii în înţelegerea lumii spirituale, trezind imagini corespunzătoare în inimile lor, ei vor fi, de asemenea, capabili să educe copilul cu totul altfel, fără să-i ofere adevăruri raţionale aride, care îl abrutizează. Mai ales nu trebuie să-i angajăm în grotesc şi comic, ci să-i facem să vadă clar ce lucruri de viaţă importante se ascund dincolo de aceste adevăruri.
A treia treaptă pe care omul trebuie s-o atingă este „însuşirea scrierii oculte”. Ea nu constă în a învăţa o scriere ca în viaţa curentă. Cu siguranţă, multe din semnele scrierii noastre au la origine imagini oculte, dar nu sunt nici pe departe ceea ce este scrierea ocultă. Aici este vorba de a te regăsi în marile forţe universale care acţionează în lume. Şi trebuie să constatăm că un proces evolutiv trece în altul. Luați exemplul unei plante: ea face seminţe; în sămânţă se află punctul de plecare al unei noi plante. Dar dacă ar fi posibil să verificaţi procesul, aţi vedea că nimic din vechea plantă nu trece în cea nouă. În realitate, din punct de vedere al materiei, întreaga plantă moare; noua plantă este în întregime nouă, numai un anumit proces de mişcare trece în noua plantă. Dacă aveţi ceară şi un sigiliu, imprimaţi sigiliul în ceară, dar nimic din sigiliu nu trece în ceară; se transmite numai forma. Aşa se întâmplă cu orice proces evolutiv. Vechea materie în descompunere nu furnizează decât ocazia. Aceasta se exprimă prin împletirea a două spirale care nu intră în contact. O asţfel de trecere este prezentă după cultura atlanteană; ea dispare ca treaptă de cultură şi ia naştere o nouă cultură, începând cu cultura indiană. Şi această trecere trebuie să fie simbolizată prin cele două spirale. V-am spus că aproximativ în anul 800 Soarele răsărea în semnul Berbecului; mai înainte, el apăruse în semnul Taurului, în cel al Gemenilor şi încă şi mai înainte în Cancer. Cultura greco-latină, care conţinea în germene cultura noastră, a coincis cu epoca în care Soarele răsărea în Berbec. Cultura precedentă, cea caldeo-egipteană, coincidea cu epoca în care Soarele era în constelaţia Taurului. Înaintea ei a fost cultura protopersană, în care Soarele răsărea în Gemeni, iar cultura protoindiană s-a dezvoltat când Soarele era în Cancer, şi semnul Cancerului a fost reprezentat primul prin cele două spirale înlănţuite.
Aş putea să vă explic astfel fiecare semn al Zodiacului, plecând de la adevărata sa semnificaţie. Grafia literelor a ieşit din natură şi este expresia forţelor şi legilor care domnesc în natură. Dacă cunoşti semnele scrierii oculte, începi să ieşi din tine. Pătrunzi în substraturile tainice ale naturii.
Aveţi în felul acesta o vedere generală a primelor trei trepte ale căii rosicruciene: „studiul”, „cunoaşterea imaginativă”, „însuşirea scrierii oculte”. Mâine vom aborda celelalte trepte, începând cu „pregătirea pietrei filosofale”.
