S-a spus aici în aceste ore, că în cursul acestei ierni vom aduna în întâlnirile de Ramură materialul, pietrele de construcție, care în final urmează să se îmbine într-o cunoaștere mai profundă a ființei omului și a diferitelor alte lucruri ce au legătură cu viața și întreaga evoluție a omului și care ne vor conduce tot mai profund în tainele lumii. Astăzi aș dori să vă amintesc penultima dintre conferințele noastre [Nota 40] și să pornim de la aceasta. Vă amintiți că noi am vorbit de un anumit ritm care există pentru fiecare mădular al ființei omenești. Să pornim astăzi de la aceasta și să ne punem următoarea întrebare: Cum putem, cu o astfel de cunoaștere extrasă din temelii mai adânci, să ne dăm seama de necesitatea și țelul Mișcării spirituale antroposofice?
Astăzi va trebui să unim la un loc două lucruri aflate la distanță foarte mare unul de altul. Vă amintiți că între Eu, corpul astral, corpul eteric și corpul fizic al omului există anumite raporturi. Lucrul cel mai evident care apare înaintea ochilor, în legătură de cel de-al patrulea mădular, Eul, sunt cele două stări de conștiență alternative pe care le parcurge Eul în cursul unui interval de douăzeci și patru de ore, deci al unei zile. Această o zi, cu cele douăzeci și patru de ore ale sale, în cuprinsul căreia Eul viețuiește ziua și noaptea, veghea și somnul, o luăm într-un anumit sens ca unitate. Așadar, atunci când spunem: Ceea ce parcurge Eul într-o zi se supune numărului unu, trebuie să spunem apoi, că numărul care, în mod asemănător, corespunde ritmului corpului nostru astral este numărul șapte. În timp ce Eul, așa cum este el astăzi, revine, să zicem așa, la punctul său de pornire în douăzeci și patru de ore, într-o zi, corpul nostru astral străbate același drum în șapte zile. Să încercăm să ne lămurim asupra acestui lucru și mai exact.
Gândiți-vă puțin la momentul deșteptării dumneavoastră dimineața, care constă în faptul că dumneavoastră, așa cum se obișnuiește să se spună – desigur, în mod incorect –, vă ridicați în viața de zi cu zi din întunericul inconștienței, iar obiectele lumii fizic-senzoriale apar din nou împrejurul dumneavoastră Viețuiți aceasta dimineața și viețuiți aceasta din nou după douăzeci și patru de ore, făcând abstracție, bineînțeles, de cazurile de excepție. Aceasta este regula, iar noi putem spune: după o zi de douăzeci și patru de ore, Eul nostru se întoarce la punctul său de pornire. Dacă pentru corpul astral noi căutăm în același mod rapoartele corespunzătoare lui, va trebui să spunem: dacă regularitatea corpului astral omenesc apare realmente în om, corpul astral se întoarce după șapte zile în punctul de la care a pornit. Așadar, în timp ce Eul parcurge un ciclu într-o zi, corpul astral merge cu mult mai încet, el își face ciclul său în șapte zile. Corpul eteric acum își face ciclul său în de patru ori șapte zile; el revine după de patru ori șapte zile din nou în același punct. Și acum vă rog să luați în considerație ceva ce s-a spus deja penultima dată aici: Pentru corpul fizic lucrurile nu merg atât de regulat ca și pentru corpul astral și corpul eteric. Un număr aproximativ putem însă stabili și aici: el parcurge ciclul său în aproximativ de zece ori douăzeci și opt de zile, astfel că el se întoarce atunci în punctul său de pornire. Dumneavoastră știți desigur, că pentru om există o mare diferență între femeie și bărbat în ce privește corpul eteric, că corpul eteric feminin are un caracter masculin și viceversa, corpul eteric masculin are un caracter feminin. De aici se poate deja înțelege că, sub un anumit raport, trebuie să intervină o iregularitate în ritmul pentru corpul eteric și corpul fizic. Însă, în general, numerele 1 ; 7 ; 4 x 7; 10 x 4 x 7 sunt rapoartele care ne indică „vitezele de rotație”, să zicem așa, pentru cele patru mădulare ale naturii omenești. Aceasta am spus-o, bineînțeles, simbolic, căci nu este vorba de nicio rotație, ci de o repetare a acelorași stări; este vorba de ritmuri. În urmă cu două săptămâni [Nota 41] a trebuit să indic deja, că fenomenele ce se produc în viața noastră curentă se fac înțelese abia atunci când știm astfel de lucruri ce se ascund în spatele lumii senzorial-fizice. Chiar și într-o conferință publică [Nota 42] am indicat un fapt curios, pe care nici cel mai materialist cercetător al naturii și medic nu-l poate contesta, nu-l poate încadra în rândul „fantomelor superstiției”, deoarece el există ca un fapt real. Este vorba de faptul, care totuși ar trebui să-l pună pe om pe gânduri, că la o pneumonie, în a șaptea zi, intervine un fenomen deosebit, că atunci apare o criză, și că după această a șaptea zi bolnavul trebuie ajutat să treacă peste ea. Febra cedează brusc, și dacă bolnavul nu poate fi ajutat să depășească momentul, nu intervine nicio vindecare. Este desigur un fapt unanim cunoscut, însă de regulă nu se cunoaște întotdeauna corect momentul de debut al bolii, și dacă nu se cunoaște prima zi, nu se cunoaște de regulă nici a șaptea zi. Însă există un fapt. De ce, așa trebuie să sune întrebarea, în a șaptea zi febra cedează în cazurile de pneumonie? De ce apare în a șaptea zi, în general, un fenomen deosebit?
Doar cel care privește în spatele culiselor existenței, care pătrunde cu privirea în spatele fenomenelor fizic-sensibile, în lumea spirituală, știe despre aceste ritmuri și știe în același timp cum se explică asemenea fenomene, ca de exemplu fenomenele de febră. Ce este febra propriu-zis? De ce apare febra? Febra nu este boală. Dimpotrivă, febra este ceva provocat de organism pentru a lupta împotriva procesului propriu-zis al bolii. Febra este apărarea organismului împotriva bolii. În organism există o afecțiune oarecare, deci, spunem noi, o afecțiune în plămâni. Dacă omul este sănătos, toate activitățile sale interne se armonizează în mod corespunzător. Dacă un anumit organ sau un anumit mădular al corpului omenesc are o dereglare, atunci aceste activități interioare trebuie, bineînțeles, să ajungă în dezordine. Atunci întregul organism încearcă să se adune și să dezvolte din lăuntrul său forțele care să poată să echilibreze din nou această dereglare izolată. Ceea ce se întâmplă deci acolo în întregul organism este o revoluție. În mod obișnuit organismul nu are nevoie să-și mobilizeze forțele, întrucât nu există niciun dușman acolo pe care să trebuiască să-l combată. Expresia acestei mobilizări a forțelor în organism este febra.
Cel care privește în spatele culiselor existenței știe, că diferitele organe ale corpului omenesc s-au preformat în perioade foarte diferite ale evoluției omului și apoi s-au dezvoltat. Ceea ce din punct de vedere spiritual-științific numim „studiul corpului omenesc”, este lucrul cel mai complicat care se poate imagina, căci acest organism omenesc este ceva foarte complex, iar diferitele sale organe s-au preformat în epoci complet diferite. Mai târziu, acest organ în germene a fost din nou luat și dezvoltat mai departe. Tot ceea ce există în organismul fizic este o expresie, un rezultat al mădularelor superioare ale omului, astfel încât întotdeauna componentele fizice respective exprimă liniile directoare superioare din mădularele superioare. Ceea ce noi desemnăm astăzi drept plămâni, are legătură, conform predispoziției sale inițiale, cu corpul astral omenesc și are ceva a face cu acesta. Ce anume are a face acum plămânul cu corpul astral, cum s-a acomodat primul și cel dintâi germene al plămânului în om pe predecesoarea Pământului nostru, pe vechea Lună, cum i-a fost „inoculat”, să zicem așa, acolo omului corpul astral de către ființe spirituale superioare, despre toate acestea vom mai discuta. Astăzi vom lua spre analiză doar acest aspect, că și în plămâni avem o expresie a corpului astral. Expresia propriu-zisă a corpului astral este, da, sistemul nervos. Omul este însă foarte complicat, iar evoluțiile merg întotdeauna paralel. Odată cu dezvoltarea corpului astral și cu încorporarea actualului sistem nervos, s-a dat și germenele plămânului. Prin aceasta plămânul intră, într-un anumit mod, în ritmul corpului astral, în acest ritm care este subordonat cifrei șapte. Ceea ce se cunoaște ca fenomen al febrei are legătură cu anumite funcțiuni ale corpului eteric. În corpul eteric trebuie să se petreacă ceva pentru ca să apară un anumit proces de febră. De aceea, febra stă într-un fel în legătură cu ritmul care îi este propriu corpului eteric. Orice febră intră în acest ritm, însă cum? Trebuie să lămurim mai întâi cele ce urmează.
Corpul eteric, întrucât își încheie ciclul său în de patru ori șapte zile, se mișcă mult mai încet decât corpul astral, care își parcurge ritmul său în șapte zile. Așadar, dacă raportăm mersul ritmic al corpului eteric la cel al corpului astral, putem apela la comparația cu limbile arătătoare ale unui ceas. Dacă luați arătătorul orelor unui ceas, el se rotește o dată, în timp ce arătătorul care vă indică minutele se rotește de douăsprezece ori. Aici aveți raportul 1:12. Imaginați-vă acum că vă fixați atenția la momentul în care, la ora douăsprezece la amiază, arătătorul orelor se suprapune cu arătătorul minutelor. Atunci cele două arătătoare se suprapun. Apoi minutarul se rotește o dată. Atunci când el ajunge din nou în dreptul orei douăsprezece, nu se mai poate suprapune cu indicatorul orelor, căci acesta a ajuns între timp la ora unu. Cele două arătătoare se pot suprapune așadar abia după circa cinci minute, așa încât după o oră minutarul nu se mai suprapune cu indicatorul orelor, ci abia după o oră și ceva mai mult de cinci minute. Dumneavoastră aveți acum un raport asemănător între perioada de rotație a corpului astral și perioada de rotație a corpului eteric. Presupuneți că corpul dumneavoastră astral, care întotdeauna este unit cu corpul eteric, s-ar afla într-o anumită poziție în raport cu corpul eteric. Acum corpul astral începe să se rotească. Atunci când el, după șapte zile, se găsește din nou în poziția sa inițială, el nu se mai suprapune cu corpul eteric, căci corpul eteric a avansat în șapte zile cu un sfert din circuitul său. Așadar, după șapte zile starea corpului astral nu se va suprapune din nou cu aceeași stare a corpului eteric, ci cu o stare rămasă cu un sfert de circuit în urmă față de starea inițială. Și presupuneți acum că apare boala respectivă. Atunci o anumită stare bine precizată a corpului astral are legătură cu o anumită stare bine precizată a corpului eteric. În acel moment apare, cu concursul acestor două stări care coacționează acolo, febra, chemarea împotriva dușmanului. După șapte zile, corpul astral ajunge peste un cu totul alt punct al corpului eteric. Lucrurile stau astfel că în corpul eteric nu trebuie să existe numai forța de a produce febra, căci atunci, dacă corpul eteric și-a luat avânt, dacă s-a pornit să producă febră, febra nu va mai ceda deloc. Așa însă, acest punct al corpului eteric, care se suprapune acum cu acel punct al corpului astral care a provocat cu șapte zile în urmă febra, are tendința, după șapte zile, să repare febra, să scadă din nou febra. Așadar, dacă după șapte zile bolnavul a reușit să învingă afecțiunea, totul este în ordine. Dacă afecțiunea nu este învinsă, corpul astral nu va mai avea tendința de a îndepărta boala, el ajunge în starea, deloc favorabilă, în care corpul eteric are tendința de a diminua febra. Este necesar de a observa cu mare atenție aceste două puncte de suprapunere, aceste două puncte de coincidență. Astfel de puncte ar putea fi descoperite pentru toate aspectele posibile ale vieții. Și tocmai prin aceste ritmuri, prin mecanismele interioare tainice, ni s-ar clarifica întreaga ființă omenească. Corpul eteric are într-adevăr o tendință care se exprimă prin de patru ori șapte. În alte simptome patologice dumneavoastră puteți observa că a paisprezecea zi are o importanță specială, deci de două ori șapte. Putem indica cu precizie că în anumite simptome de paroxism, acesta trebuie să se intensifice deosebit de puternic după de patru ori șapte zile. Iar aici trebuie observat: dacă procesul este în descreștere, atunci în orice caz se poate spera la o vindecare. Toate aceste lucruri au o strânsă legătură cu ritmurile, și anume cu acele ritmuri pe care noi le-am atins în treacăt în urmă cu trei săptămâni și pe care astăzi le-am evocat mai exact. Abia prin astfel de lucruri, care de fapt ies cu greu la lumină, dar care pot fi totuși înțelese, se pătrunde un pic în spatele suprafeței lumii fizic-senzoriale. Aceasta trebuie investigată din ce în ce mai profund. Să examinăm acum anumite origini ale unor astfel de ritmuri.
Originile acestor ritmuri le aflăm din nou în marile raporturi cosmice. Am atras mereu și mereu atenția că ceea ce noi numim cele patru mădulare omenești, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul, au în spatele lor o evoluție ce s-a întins de-a lungul existențelor Saturn, Soare, Lună și Pământ. Dacă privim în urmă la vechea noastră Lună, găsim că și această veche Lună s-a despărțit pentru un anumit timp de Soare. Pe atunci, desigur, o mare parte din ceea ce este Luna astăzi era unită cu Pământul. Afară exista un Soare, și dacă astfel de corpuri cerești sunt legate între ele, este normal ca forțele lor, care și ele sunt doar expresia ființelor lor, să influențeze mereu periodicitatea vieții ființelor lor. Timpul de rotație/revoluție al unei planete în jurul Soarelui său sau al unui satelit în jurul planetei sale nu este nicidecum întâmplător sau fără legătură cu viața, ci este reglat de acele ființe din Ierarhiile spiritelor cu care noi am făcut cunoștință. Am văzut că nu se întâmplă nicidecum ca aceste corpuri cerești să se rotească de la sine, pur și simplu prin niște forțe nevii. Am indicat cândva cât de grotesc explică fizicianul din ziua de azi teoria Kant-Laplace, printr-un experiment cu picătura de grăsime: Se așază peste picătura de grăsime care plutește în apă, un disc de carton în direcție ecuatorială, și de sus se înfige o andrea, și totul este rotit; atunci, din picătura mare se detașează mici picături, care se rotesc și ele în jur odată cu discul. Atunci experimentatorul arată cum ia naștere un sistem planetar în mic, și de aici fizicianul trage concluzia generală că așa trebuie să fi luat naștere și sistemul planetar în mare. Ceea ce în mod obișnuit este bine să uiți – adică pe tine însuți –, nu este bine în acest caz. Căci bunul bărbat uită de obicei că micul sistem planetar nu ar fi putut lua naștere dacă el n-ar fi rotit manivela. Se pot face, fără discuție, astfel de experiențe, sunt foarte folositoare, însă nu trebuie uitat totodată lucrul cel mai important. Câți oameni nu suferă de astfel de autosugestii! Că „domnul profesor” a făcut aceasta, ei nu se mai gândesc. Afară nu există de fapt un „domn profesor” uriaș, însă acolo sunt Ierarhiile ființelor spirituale care reglează timpii de deplasare ai corpurilor cerești, care realizează dispunerea materiei în Cosmos, în așa fel încât diferitele corpuri cerești să se rotească unul în jurul altuia. Iar dacă noi am putea intra mai profund în problema mișcărilor corpurilor cerești ce formează un sistem unitar – cândva va veni și timpul pentru acesta –, am recunoaște ritmul mădularelor noastre omenești. Deocamdată ne rezumăm la a menționa doar unul.
Omul din ziua de azi, cu modul său materialist de gândire, râde atunci când aude că în timpurile de demult anumite condiții de viață ale omului erau puse în legătură cu fazele lunare. Acum, raportul care există între corpul astral și corpul eteric se reflectă cosmic în mod minunat tocmai în astrul lunar. Luna parcurge traiectoria sa circulară în de patru ori șapte zile. Acestea sunt stările corpului eteric, iar cele patru ori șapte stări ale corpului eteric se reflectă foarte exact în cele patru pătrare ale Lunii. Nu este absolut deloc absurd să căutăm o legătură între simptomul de febră caracterizat mai sus și fazele lunare. Gândiți-vă că în fapt, după șapte zile avem un nou pătrar lunar precum și un nou pătrar al corpului eteric, și că corpul astral cade peste un alt pătrar al corpului eteric. În mod real, acest raport al corpului astral omenesc față de corpul eteric a fost reglat la origini prin aceea că acele ființe spirituale au transpus Luna într-o mișcare de rotație corespunzătoare în jurul Pământului. Și felul cum lucrurile se leagă unul cu altul, îl puteți deduce din aceea că medicina mai operează și astăzi cu un vechi rest care i-a rămas din cunoașterea ritmurilor. Întrucât ritmul corpului fizic este egal cu 10 x 28, iar corpul fizic ajunge după 10 x 28 zile din nou în același punct, să zicem așa, în care fusese anterior, se întâmplă ca și perioada dintre concepția unui om și nașterea sa să fie de aproximativ 10 x 28 zile sau zece luni siderale. Toate aceste lucruri au legătură cu reglarea marilor raporturi cosmice. Omul, ca microcosmos, este o oglindă fidelă a marilor raporturi cosmice, el este construit din aceste mari raporturi cosmice.
Astăzi vrem să ne concentrăm în cadrul evoluției asupra perioadei de mijloc a erei atlanteene. Acest moment a fost unul crucial pentru evoluția pământească. În cadrul evoluției omenirii noi deosebim trei rase sau ere: prima este rasa polară, a doua cea hiperboreeană, a treia cea lemuriană. Urmează apoi rasa atlanteeană. În prezent noi ne aflăm în rasa a cincea, iar după noi urmează alte două rase, așa încât era sau rasa atlanteeană pică exact la mijloc. Mijlocul erei atlanteene este punctul cel mai important din evoluția pământească. Dacă am merge în urma înainte de aceste moment, am găsi și aici, în raporturile de viață exterioare omenești, o imagine în oglindă exactă a raporturilor cosmice. Atunci omul s-ar fi ales cu ceva foarte grav dacă ar fi făcut ceea ce face astăzi. Astăzi omul nu se mai orientează atât de mult după raporturile cosmice. În orașele noastre, adesea, viața trebuie astfel orânduită, încât omul se scoală atunci când în mod normal ar trebui să doarmă și doarme atunci când ar trebui să fie treaz. Dacă în era lemuriană s-ar fi întâmplat ceva asemănător, adică veghe în timpul nopții și somn în timpul zilei, dacă atunci omul ar fi ținut tot atât de puțin seama de care fenomene exterioare aparțin anumite procese interioare, atunci el n-ar mai fi putut trăi. Așa ceva nu era, desigur, posibil în acea vreme, întrucât era un lucru de la sine înțeles ca omul să-și potrivească ritmul său interior după ritmul exterior. Pe atunci omul trăia, să zicem așa, împreună cu mersul Soarelui și al Lunii, el și-a adaptat foarte exact ritmul corpului său astral și al corpului său eteric după mersul Soarelui și al Lunii.
Să luăm din nou ceasul ca exemplu. El este, de asemenea, orientat, sub un anumit aspect, după marele mers cosmic. Dacă arătătorul orelor se suprapune cu minutarul la ora douăsprezece, aceasta se întâmplă deoarece există o anumită constelație astrală și solară. După aceasta se potrivește ceasul, iar un ceas merge prost dacă în altă zi el nu aduce din nou la suprapunere cele două limbi în momentul în care intervine acea constelație astrală. Ceasurile din Berlin se reglează zilnic printr-o legătură electrică de la observatorul astronomic din Enckeplatz. Putem așadar spune: mișcările, ritmurile limbilor de ceas corespund și sunt chiar corectate zilnic în concordanță cu ritmul din Cosmos. Ceasul nostru merge corect dacă el coincide cu ceasul public, care la rândul lui este în concordanță cu Cosmosul. În timpurile de demult omul nu a folosit de fapt niciun ceas; căci el însuși era un ceas. El își potrivea cursul vieții sale, pe care îl putea intui foarte clar, numai după raporturile cosmice. Omul era realmente un ceas. Și dacă el nu s-ar fi orientat după raporturile cosmice, i s-ar fi întâmplat exact ceea ce se întâmplă azi cu un ceas, al cărui mers nu corespunde condițiilor exterioare: el merge prost, iar omului i-ar merge atunci și lui prost. Ritmul interior trebuia să corespundă celui exterior. Esența progresului omenesc pe Pământ constă pe de altă parte tocmai în aceea că de la mijlocul erei atlanteene nu s-a mai produs această suprapunere perfectă între condițiile exterioare și cele interioare. A intervenit altceva. Gândiți-vă puțin că cineva ar avea marota de a nu suferi ca la ora douăsprezece după-amiaza arătătoarele ceasului său să se suprapună. Să presupunem că el le-ar regla astfel încât să arate ora trei. Dacă la ceilalți oameni ceasul indică unu, la el va fi patru, la ora două, la el va fi cinci și așa mai departe. Prin aceasta, angrenajele interioare ale ceasului său nu i se schimbă; va exista doar un decalaj față de condițiile exterioare. După douăzeci și patru de ore, la el va fi iarăși ora trei, ceasul său nu va coincide deci în mersul său cu condițiile cosmice, însă ca ritm se va potrivi totuși interior cu ele, căci lucrurile au fost doar decalate. La fel este decalat și ritmul omului. Omul n-ar fi devenit niciodată o ființă independentă dacă întreaga sa activitate s-ar fi lăsat tutelată de hățurile condițiilor cosmice. El și-a dobândit libertatea tocmai pentru că, păstrându-și ritmul interior, s-a separat de ritmul exterior. El a devenit un fel de ceas care nu mai coincide în punctele nodale cu evenimentele cosmice, însă interior se potrivește cu ele. Astfel, în timpurile de demult, ale unui trecut stră-străvechi, omul putea fi conceput doar într-o constelație astrală bine determinată și se putea naște zece luni siderale mai târziu. Această coincidență a concepției cu un anumit raport cosmic a dispărut, însă ritmul s-a păstrat, așa cum se păstrează și ritmul ceasului, chiar dacă el este reglat ca la ora douăsprezece după-amiază să arate trei. Ce-i drept, la om nu s-au decalat numai raporturile în felul arătat, ci s-au decalat și timpii înșiși. Dacă facem abstracție de decalarea cosmică mai sus numită, a intervenit și interior ceva cu totul special pentru om, prin faptul că, să zicem așa, el s-a emancipat de raporturile cosmice, că nu mai este un „ceas”, în sensul propriu al cuvântului. Lui i s-a întâmplat, așa cum i s-ar întâmpla unui om care își pune ceasul cu trei ore înainte însă nu-și mai amintește cu câte ore l-a dat înainte, și deci nu mai sosește propriu-zis la timp. Așa i s-a întâmplat omului în evoluția pământească, atunci când s-a desprins odinioară din raportul în care se afla ca ceas față de Cosmos. Atunci, pentru anumite lucruri, el și-a adus totuși corpul său astral în dezordine. Cu cât condițiile de viață omenești au fost dedicate mai mult corporalului, cu atât mai mult s-a păstrat vechiul ritm; cu cât mai mult însă condițiile s-au îndreptat către spiritual, cu atât mai mult s-a introdus în el dezordinea. Aș putea clarifica aceasta și dinspre o altă latură.
Noi nu-l cunoaștem, desigur, doar pe om, ci cunoaștem și ființe supraordonate omului actual de pe Pământ. Cunoaștem că există Fiii vieții sau îngerii și știm că ei, pe vechea Lună, au străbătut etapa lor de om. Știm că Spiritele focului sau Arhanghelii au parcurs pe vechea stare solară a Pământului treapta lor de om și mai demult, pe vechiul Saturn, Începătoriile sau Arhaii au parcurs această treaptă de om. Aceste ființe l-au devansat pe om în evoluția cosmică, i-au luat-o înainte. Dacă am studia aceste ființe astăzi, am găsi că ele sunt cu mult mai spirituale decât omul. Ele și trăiesc de aceea în lumi superioare. Însă ele sunt, în special în ceea ce privește lucrurile pe care le-am pomenit astăzi, într-o cu totul altă situație decât omul. Ele se orientează în lucrurile spirituale exclusiv după ritmul Cosmosului. Un înger nu ar gândi atât de dezordonat precum omul, din simplul motiv că înlănțuirea gândurilor lui este reglată de puterile cosmice, iar el se orientează după ele. Este cu totul exclus ca o ființă, așa cum este îngerul, să nu gândească în acord cu marile procese cosmice, spirituale. Pentru îngeri, legile logicii stau scrise în armonia cosmică. Ei nu au nevoie de manuale. Omul are nevoie de manuale îndrumătoare, deoarece a adus în dezordine raporturile sale interioare de gândire. El nu mai recunoaște cum să se orienteze după marea scriere astrală. Acești îngeri cunosc ordinea din Cosmos, iar înlănțuirea lor de idei corespunde ritmului regulat. Omul, odată ce a călcat în forma lui actuală pe Pământ, a ieșit din acest ritm, de unde lipsa oricărei reguli în gândirea sa, în senzațiile și în viața sa afectivă, în timp ce în lucrurile în care omul are încă mai puțină influență, în corpul astral și în corpul eteric, predomină regularitatea, în părțile pe care omul le-a primit în posesie, pe care le are în mâna sa, așadar în sufletul senzației, sufletul înțelegerii sau rațiunii/intelectului și sufletul conștienței s-a atras dezordinea și aritmia, absența ritmului. Este cel mai mic neajuns că omul, în orașele noastre mari, face din noapte zi. Înseamnă cu mult mai mult că omul s-a rupt interior, în înlănțuirea sa de gânduri, de marele ritm cosmic. Modul în care omul gândește în fiecare oră, în fiecare clipă, toate acestea contrazic sub un anumit raport marea ordine cosmică.
Nu vă gândiți însă că toate acestea sunt spuse pentru a pleda pentru o concepție despre lume care să-i introducă pe oameni din nou într-un astfel de ritm. Omul a trebuit să iasă din vechiul ritm; pe aceasta se bazează progresul. Dacă anumiți profeți colindă țara și predică „întoarcerea la natură”, ei nu vor decât să aducă viața înapoi, nu să o ducă înainte. Toată acea pălăvrăgeală diletantă despre o întoarcere la natură nu pricepe nimic despre adevărata evoluție. Când o anumită mișcare indică astăzi oamenilor să consume anumite alimente doar în anumite anotimpuri, căci natura însăși ne-ar arăta deja aceasta prin faptul că acele alimente cresc doar într-o anumită perioadă a anului, aceasta nu este decât o vorbărie abstract-diletantistă. Evoluția constă tocmai în faptul că omul se face tot mai independent de ritmul exterior. Nu trebuie însă nici să pierdem pământul de sub picioare. Progresul adevărat al omului și salvarea/fericirea sa nu constau în aceea că omul se întoarce din nou la vechiul ritm, că își spune: Cum trăiesc eu în concordanță cu cele patru faze lunare? Căci în timpurile vechi era necesar ca omul să fie precum o amprentă de sigiliu a Cosmosului. Este important, de asemenea, și ca omul să nu creadă că ar putea trăi cumva fără ritm. După cum el s-a interiorizat dinspre exterior, tot astfel trebuie să se construiască pe sine în mod ritmic dinspre interior. Aceasta contează. Ritmul trebuie să străbată interiorul. După cum ritmul a construit Cosmosul, tot astfel omul trebuie, dacă vrea să fie părtaș la construirea unui nou Cosmos, să se pătrundă din nou cu un nou ritm. Epoca noastră se caracterizează tocmai prin aceea că a pierdut vechiul ritm – ritmul exterior — și încă nu a câștigat un nou ritm interior. Omul s-a emancipat de natură – dacă numim natură expresia exterioară a spiritului – și încă nu s-a integrat în spiritul însuși. El încă pendulează astăzi între natură și spirit. Acest lucru este caracteristic timpului nostru. Această zvârcolire încolo și încoace între natură și spirit a ajuns la un punct culminant în a doua treime a secolului al XIX-lea. De aceea au trebuit la acea vreme ființele care cunosc și interpretează semnele timpului, să se întrebe: Ce este de făcut, pentru ca omul să nu piardă legătura cu orice ritm, pentru ca în om să-și facă intrarea un ritm interior?
Tot ceea ce dumneavoastră puteți observa astăzi ca element caracteristic în viața spirituală, este dezordinea. Acolo unde dumneavoastră vedeți astăzi un produs spiritual, primul lucru care vă frapează este dezordinea, iregularitatea interioară. Acesta este cazul în aproape toate domeniile. Doar acele domenii care mai păstrează bunele și vechile tradiții, mai au ceva din vechea regularitate. În noile domenii omul trebuie să creeze întâi o nouă regularitate. De aceea observă omul astăzi fenomenul de scădere a febrei în a șaptea zi în cazul pneumoniei. Explicația pentru aceasta este însă un haos pur de gânduri. Dacă omul cugetă la aceasta, el îngrămădește una peste alta, într-un mod arbitrar, – întrucât nu gândește regulat/corect – un talmeș-balmeș de idei în jurul chestiunii. Științele noastre extrag un fapt exterior din lume și amestecă bine o sumă de idei, totul fără o regularitate interioară, deoarece omul rătăcește de colo-colo ca într-un abis al lumii de gânduri. El nu are astăzi o linie de gândire interioară, un ritm interior al gândurilor, și omenirea ar ajunge complet în decadență dacă nu va reuși să asimileze un ritm interior. Priviți odată din acest punct de vedere Știința spirituală.
Vedeți pe ce făgaș intrați dumneavoastră atunci când începeți să practicați Știința spirituală. Aici dumneavoastră auziți mai întâi – și vă clarificați aceasta încet, încet omul este alcătuit în ființa sa din patru mădulare, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul. Și mai auziți apoi cum, pornind de la Eu, se reformează corpul astral care devine Manas sau Sine spirituală, cum corpul eteric se metamorfozează în Budhi sau Spirit al vieții și cum omul fizic se transformă în principiul său, Omul-spirit sau Atma. Gândiți-vă numai cât de multe lucruri putem noi să privim și să analizăm cu această formulă fundamentală, să zicem așa, a Științei noastre spirituale. Gândiți-vă la multele teme pe care le-am abordat, temele propriu-zis fundamentale, că întotdeauna noi a trebuit să ne clădim întregul nostru edificiu de gânduri pornind de la această schemă de bază: corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu. Dumneavoastră știți că la unele conferințe publice poți chiar obosi dacă tot trebuie să repeți mereu și mereu aceste elemente de bază. Acesta este însă și rămâne un fir sigur, pe care noi ne înșirăm gândurile noastre: cele patru mădulare ale naturii omenești, conlucrarea acestora și apoi, în sens superior, din nou transformarea celor trei mădulare inferioare, a celui de-al treilea mădular în al cincilea, a celui de-al doilea în al șaselea și al primului în al șaptelea mădular al ființei noastre. Dacă luați întregul ansamblu de componente ale naturii omenești, așa cum le cunoaștem noi: corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu, Sine spirituală, Spiritul vieții, Om spirit, aveți șapte componente. Și dacă luați ceea ce stă la baza lor, și anume corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul, aveți patru componente. Și în gândurile dumneavoastră, în timp ce urmăriți acest șir de gânduri, repetați marele ritm de 7 : 4, de 4 : 7. Dumneavoastră reproduceți din nou, din lăuntrul dumneavoastră, marele ritm exterior. Dumneavoastră repetați ritmul care a existat odată, în mare, în Cosmos, îl nașteți din nou. Dumneavoastră puneți așadar acolo planul, baza la sistemul dumneavoastră de gânduri, după cum odinioară Zeii au întocmit planul, au pus temelia la înțelepciunea lumii. Din haosul vieții de gânduri se dezvoltă din interiorul sufletului un Cosmos de gânduri, dacă înviem din nou în noi ceea ce tocmai am pomenit, ritmul interior al numărului. Oamenii s-au eliberat de ritmul exterior. Prin ceea ce este în sensul adevărat Știința spirituală, noi ne întoarcem din nou la ritm, ne construim dinspre interior un edificiu cosmic, care poartă în sine ritmul. Și dacă trecem apoi la Cosmos și privim trecutul Pământului, Saturn, Soare, Lună, Pământ, avem aici o formațiune cvadruplă. Și atunci Luna în formă spiritualizată va fi în a cincea treaptă Jupiter, Soarele în a șasea treaptă va fi Venus, iar vechiul Saturn în a șaptea treaptă va fi Vulcan. Avem așadar în Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan, șaptelea fazelor noastre de evoluție. Corpul nostru fizic, așa cum este el astăzi, s-a dezvoltat prin numărul patru, prin Saturn, Soare, Lună și Pământ. Încet, încet el va fi complet transformat și spiritualizat în viitor. Așa încât și aici, dacă privim în trecut avem numărul patru, iar dacă privim în viitor avem în fața noastră numărul trei: aici avem raportul 4 : 3 sau, dacă privim trecutul și evoluția în ansamblu, avem raportul 4 : 7.
Noi ne aflăm abia la începutul activității noastre spiritual-științifice, chiar dacă ne ocupăm deja de mai mulți ani cu aceasta. Astăzi am putut doar să atragem atenția la ceea ce voiau oamenii atunci când indicau „numărul interior” care stă la baza tuturor fenomenelor/simptomelor. Vedem astfel cum omul, pentru a-și câștiga libertatea, a trebuit să iasă din ritmul originar. Însă el trebuia să găsească din nou în el însuși legile pentru a regla „ceasul”, pentru a-și regla corpul său astral. Iar marele regulator, aceasta este Știința spiritului, deoarece ea este în acord cu marile legi ale Cosmosului, pe care le contemplă văzătorul. În ce privește marile raporturi cosmice, viitorul, așa cum este el făurit prin intermediul omului, va arăta la fel precum arăta Cosmosul în trecut, numai că pe o treaptă superioară. De aceea oamenii trebuie să nască din ei viitorul din număr, după cum Zeii au creat odinioară Cosmosul din număr.
Noi recunoaștem astfel că Știința spiritului are legătură cu evoluția mare a Universului. Dacă nouă ne este clar ce se ascunde în lumea spirituală în spatele omului, numărul patru și numărul șapte, vom înțelege de ce în această lume spirituală trebuie să găsim și impulsul de a duce mai departe ceea ce cunoaștem drept evoluție a omenirii de la începuturi și până acum. Și înțelegem de ce acele individualități, care au misiunea să interpreteze semnele timpului, au trebuit să arate, tocmai într-o epocă în care oamenii au intrat cel mai mult cu viața lor interioară de gândire, simțire și voință într-un haos interior, spre o înțelepciune, care îi dă omului posibilitatea să-și clădească viața sufletească într-un mod regulat, ordonat, pornind dinspre interior. Atunci când gândim așa cum ne arată aceste raporturi fundamentale, noi învățăm să gândim ritmic interior. Iar omul va primi din ce în ce mai multe, din cele din care el a fost zămislit. Deocamdată el extrage ceea ce trebuie privit drept planul de bază al construcției Cosmosului. El va merge mai departe și se va simți pătruns de anumite forțe fundamentale și în cele din urmă de ființe fundamentale.
Toate acestea sunt astăzi abia la început. Iar noi simțim însemnătatea și importanța cosmică a misiunii antroposofice dacă nu o vom privi ca pe un act arbitrar al unuia sau altuia, ci dacă suntem gata să o înțelegem din lăuntrul întregului angrenaj interior de bază al existenței noastre. Atunci vom ajunge să ne spunem: Nu depinde deloc de noi să primim sau nu această misiune antroposofică, ci noi trebuie, dacă vrem să înțelegem epoca noastră, să cunoaștem și să ne pătrundem cu ceea ce stă la baza Antroposofiei ca gânduri ale lumii divin-spirituale. Și atunci noi trebuie să lăsăm să curgă din noi aceasta iarăși în lume, pentru ca fapta noastră și existența noastră să nu devină un haos, ci un Cosmos, așa cum un Cosmos a fost cel din care noi ne-am născut.
