Vom merge mai departe cu considerațiile noastre, care vor să ne aducă din ce în ce mai aproape de înțelegerea, dintr-un punct de vedere mai profund, a ființei omului și a misiunii lui în lume. Vă amintiți că într-una dintre conferințele de Ramură ținute aici în această iarnă [Nota 43], s-a vorbit în general despre multiplele feluri în care este posibilă îmbolnăvirea omului și că atunci s-a indicat că noi vom ajunge să discutăm abia mai târziu despre ceea ce poate fi numit propriu-zis provocarea karmică a bolii. Astăzi vrem să discutăm, cel puțin parțial, despre această provocare karmică a bolii.
Noi am explicat atunci că acea împărțire a ființei omenești în cele patru mădulare, corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu, ne-a dat totodată posibilitatea să ne facem o anumită impresie de ansamblu asupra simptomelor de boală, și anume prin faptul că am atras atenția că fiecare dintre aceste mădulare umane își găsește expresia sa în anumite organe și complexe de organe ale corpului fizic. Așadar, că Eul își are în corpul fizic, în principal, expresia sa în sânge, corpul astral în sistemul nervos, corpul eteric în tot ceea ce noi numim sistem glandular și ceea ce aparține de acesta și că corpul fizic se exprimă pe sine ca și corp fizic. Am prezentat după aceea bolile ce își au originea în Eul ca atare, și care de aceea, fizic-exterior, se prezintă ca o neregularitate în funcțiile sanguine. Am mai indicat, că ceea ce își are cauza în neregularitățile corpului astral își găsește expresia în neregularitățile din sistemul nervos, de asemenea că ceea ce își are cauza primordială în corpul eteric se manifestă în sistemul glandular și apoi că în corpul fizic sunt de recunoscut acele boli ce au în principal cauze exterioare. Prin aceasta, relativ la starea de boală, noi ne-am îndreptat însă atenția doar spre ceea ce are legătură cu cursul individual al vieții omului între naștere și moarte. Cineva care reușește să privească lumea sub aspect spiritual-științific, va intui că îmbolnăvirea la om poate avea legătură, sub un anumit aspect, și cu Karma sa, așadar cu acea mare lege a cauzalității ce sintetizează legăturile spirituale dintre diferitele încorporări. Însă căile Karmei sunt foarte încurcate, sunt foarte diverse și, dacă vrei să înțelegi ceva despre cum se leagă între ele aceste lucruri, trebuie să intri în structura mai fină a legăturilor karmice.
Astăzi vom discuta unele lucruri interesante de știut în primul rând pentru om, și anume că îmbolnăvirile, bolile, au legătură cu niște cauze ce au fost sădite în vieți anterioare de către omul însuși. Va trebui să revenim aici, prin câteva cuvinte introductive, asupra acțiunii legii karmice în cursul vieții omenești. Va trebui să menționăm unele lucruri pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră le știu deja din alte conferințe, însă noi trebuie să le așezăm cât mai precis în fața sufletului, și anume despre felul în care cauzele karmice dintr-o viață își transmit efectele într-o altă viață. Și aici, în câteva cuvinte, noi trebuie să ne întoarcem încă o dată la ceea ce se întâmplă de fapt spiritual cu omul în perioada ce urmează după moartea lui.
Noi știm că la trecerea prin poarta morții omul are mai întâi acele viețuiri care provin din faptul că, odată cu moartea, el se află pentru prima dată într-o situație în care nu s-a aflat niciodată în viață până atunci. El este unit, cu Eul și corpul lui astral, cu corpul eteric, nu și cu corpul fizic. Pe corpul fizic l-a abandonat, să zicem așa. În timpul vieții, această situație intervine doar în cazuri excepționale, așa cum noi am menționat adesea. În timpul vieții, în starea de somn, când omul își abandonează corpul său fizic, este abandonat și corpul eteric, astfel încât această legătură a Eului, corpului astral și a corpului eteric există doar după moarte, și asta pentru un timp scurt, care se poate număra în zile. Noi am menționat și viețuirile ce urmează în această perioadă imediat după moarte. Am arătat că atunci omul simte ca și cum ar deveni mai mare și tot mai mare, ca și când ar crește în afara volumului spațial pe care îl ocupase până atunci și ar cuprinde toate lucrurile. Am pomenit că înaintea lui apare într-un imens tablou imaginea vieții tocmai scurse. Apoi, după un anumit timp, care pentru om se măsoară în zile și este diferit de la individ la individ, urmează abandonarea celui de-al doilea cadavru, cel al corpului eteric, care este absorbit în eterul cosmic general, cu excepția acelor cazuri pe care noi le-am menționat atunci când s-au discutat problemele intime legate de reîncarnare, în care corpul eteric, într-un anume mod, este păstrat, pentru a fi folosit mai târziu. O esență însă a acestui corp eteric, fructul a ceea ce noi am aflat, viețuit și experimentat în viață, rămâne pe loc. Noi trăim în continuare viața care este condiționată de această conviețuire a Eului cu corpul astral, fără ca omul să mai fie legat de corpul fizic. Urmează acum perioada, care în literatura spiritual-științifică se obișnuiește a fi numită perioada-Kamaloka, pe care noi am numit-o adesea și perioada de ieșire din sau de dezvățare de legătura cu corpul fizic sau, în general, cu existența fizică.
Noi știm că omul, după ce trece prin poarta morții, are inițial în corpul său astral toate forțele pe care le-a avut în corpul său astral în momentul morții. Căci el a lepădat doar corpul fizic, instrumentul plăcerii și al acțiunii. El nu mai are acest corp, corpul astral însă îl mai are încă. El mai posedă încă suportul pasiunilor, impulsurilor, poftelor și instinctelor. După moarte – din obișnuință s-ar putea spune – el pretinde exact aceleași lucruri pe care le-a pretins în viață. Însă în viață se întâmplă că omul, prin instrumentul corpului fizic, își satisface dorințele, poftele sale. După moarte el nu mai are acest instrument, el este lipsit de posibilitatea de a-și satisface toate aceste dorințe. Această stare pune atunci stăpânire pe el ca un fel de sete după corpul fizic, pană ce omul s-a obișnuit să trăiască în lumea spirituală ca atare, să aibă doar ceea ce se poate avea din lumea spirituală. Până să ajungă să învețe aceasta, el trăiește în ceea ce se cheamă perioada dezobișnuirii, perioada-Kamaloka.
Noi am menționat deja toate particularitățile acestei perioade a vieții. Am văzut că în tot acest timp viața omului se desfășoară în sens invers. Aceasta este ceva ce pentru începătorul întru ale Științei spirituale este greu de înțeles. Omul străbate perioada Kamaloka – ea ocupă aproximativ o treime din timpul vieții obișnuite – în sens invers. Dacă presupunem că un om moare la vârsta de patruzeci de ani, el parcurge toate evenimentele pe care le-a cunoscut în timpul vieții în sens invers, de la sfârșit la început. El viețuiește deci la început perioada până la treizeci și nouă de ani, apoi până la treizeci și opt de ani, treizeci și șapte, treizeci și șase de ani și așa mai departe, la rând. Este deci o realitate că el parcurge viața în sens invers până în momentul nașterii. Aceasta stă la baza frumoasei sentințe a mesajului christic, care spune când anume intră omul în lumea spirituală sau în împărăția cerească: „De nu veți fi precum pruncii [Nota 44], nu veți intra în împărăția cerurilor!” Aceasta înseamnă că omul trăiește retrospectiv viața până în momentul copilăriei, după care, întrucât a parcurs totul încă o dată în sens invers, el poate intra în Devachan sau în împărăția cerului și să-și petreacă restul timpului său în lumea spirituală. Acest lucru este greu de imaginat, deoarece ne-am obișnuit atât de mult cu faptul că timpul este ceva absolut, precum în derularea pe planul fizic, încât s-a păstrat obiceiul de a trăi în aceste reprezentări. Însă acest lucru se și întâmplă.
Acum trebuie să ne aducem în fața sufletului, ce anume face omul în Kamaloka. Am putea, desigur, spune aici multe și de toate, astăzi însă ne va interesa doar ceea ce duce la întrebarea noastră privitoare la provocarea karmică a bolilor. Nu este deloc permis ca cele ce se vor spune acum să fie considerate ca unica trăire a perioadei-Kamaloka, ci doar una dintre multele trăiri posibile.
Ne putem ilustra cum este valorificată de către om această perioadă-Kamaloka în sensul viitorului, dacă ne reprezentăm că omul care a murit la vârsta de patruzeci de ani ar fi făcut ceva la vârsta de douăzeci de ani care i-a dăunat unui alt om. Când cineva, în cursul vieții, săvârșește ceva ce aduce o vătămare unui alt om, aceasta are o anumită importanță pentru întregul curs al vieții omenești. O astfel de faptă săvârșită de om în dauna semenilor săi sau chiar a unor viețuitoare din preajma sa sau în general, în dauna lumii, reprezintă pentru om o piedică în evoluție, o piedică pentru a avansa în evoluție. Acesta și este de fapt sensul pelerinajului omenesc pe Pământ, ca oricând, în orice moment, forța fundamentală a sufletului omenesc, care merge din încorporare în încorporare, să urmărească progresul, să se străduie spre o ascensiune în evoluție. Iar evoluția se produce întotdeauna prin faptul că omul își pune în cale mereu și mereu noi piedici. Dacă forța fundamentală – forța fundamentală este cea care vrea să ducă sufletul spre o respiritualizare – ar acționa complet singură (fără piedici n.t.), omul n-ar avea nevoie să petreacă pe Pământ decât un timp scurt. Atunci însă întreaga evoluție pământească ar fi trebuit să decurgă în cu totul alt mod; dar atunci și țelul evoluției pământești n-ar mai fi atins. Nu ai voie să gândești în acest fel: ar fi mai bine pentru om dacă el nu și-ar pune în cale piedici. Prin simplul faptul că omul își așază în cale piedici și obstacole, el devine puternic, face experiențe. Doar prin eliminarea și învingerea obstacolelor, pe care singur și le-a pus în cale, el poate deveni, la sfârșitul evoluției pământești, ființa puternică care trebuie să devină. Este cu totul în sensul evoluției pământești ca el însuși să-și așeze în cale pietrele. Și dacă el n-ar trebui să-și cucerească o forță pentru a elimina din nou piedicile, atunci nici nu va avea forța de care ar avea trebuință. Aceasta înseamnă că lumea ar pierde complet acea forță, pe care el o dezvoltă în acest fel. Noi trebuie să facem complet abstracție de binele și răul legat de aceste piedici și obstacole. Nu trebuie decât să ne uităm, că înțelepciunea lumii a prevăzut de la bun început în evoluția pământească a omului posibilitatea ca el să-și pună singur obstacole în cale, pentru ca apoi să le îndepărteze din nou și să aibă în felul acesta o forță mare și puternică în lume pentru mai târziu. S-ar putea spune chiar: înțelepciunea conducerii lumilor i-a permis omului să devină rău, i-a dat posibilitatea de a face răul, distrugerea, pentru ca prin repararea daunei, prin învingerea răului, el să devină în cursul evoluției karmice o ființă mai puternică decât ar fi devenit dacă și-ar fi atins ca de la sine țelul său. Așa trebuie înțeleasă importanța și îndreptățirea piedicilor și obstacolelor.
Așadar, dacă un om, după moarte, trăiește retrospectiv viața sa în Kamaloka și ajunge la o daună pe care a provocat-o unui semen la vârsta de douăzeci de ani, el retrăiește acest prejudiciu, după cum el retrăiește și bucuria sau binele pe care le-a produs semenilor săi. Numai că de data aceasta el viețuiește o astfel de durere, pe care a provocat-o altcuiva, pe propriul său corp astral. Să presupunem așadar că la vârsta de douăzeci de ani ar fi lovit pe cineva, că el ar fi pricinuit cuiva o durere, așa a simțit-o, acela. La retrăirea respectivului eveniment, cel care a cauzat durerea simte în corpul său astral ceva similar cu ceea ce a simțit acela căruia el i-a provocat durerea. Așadar, în lumea spirituală se parcurge obiectiv tot ceea ce am provocat noi înșine în lumea exterioară. Prin aceasta primim în noi forța, tendința, de a compensa într-una din încarnările viitoare această durere. Aceasta are loc prin aceea că la retrăirea evenimentului, observăm la propriul nostru corp astral: El repetă/trăiește ceea ce s-a făcut atunci! Și se observă că ți-ai pus în felul acesta o piatră în calea evoluției viitoare. Piatra trebuie înlăturată! Altfel nu poți trece dincolo de ea. În acel moment receptezi și intenția, tendința de a da la o parte piatra, astfel încât, după absolvirea perioadei-Kamaloka, ajungi propriu-zis în vremea copilăriei cu intenții curate, și anume cu intenția de a îndepărta iarăși tot ceea ce s-a creat în viață drept obstacole. Ești cu totul plin de cele mai bune intenții. Faptul de a avea în tine aceste intenții ca o forță, aceasta determină configurația particulară a întregului curs al vieții viitoare.
Să presupunem că B i-a pricinuit, pe când avea douăzeci de ani, un rău lui A. Acum trebuie ca el însuși să viețuiască durerea, și el ia cu sine intenția de a repara într-o viață viitoare în lumea fizică răul pe care i l-a pricinuit lui A; să-l repare în lumea fizică, deoarece acolo a fost pricinuit răul. Această forță pe care o are în sine, adică voința de a îndrepta răul, constituie un factor de atracție între B și A, care a păstrat amintirea răului suferit, iar acest factor de atracție îi aduce pe cei doi în viața viitoare din nou împreună. Acea forță de atracție misterioso, care îl conduce pe un om spre altul, provine de la ceea ce s-a primit și format în Kamaloka drept forțe. Noi suntem conduși în viață spre oameni pentru care trebuie să facem un bine sau, în general, cu care avem ceva a face tocmai prin cele trăite în Kamaloka. Dumneavoastră vă puteți reprezenta că forțele de compensare pentru o viață, pe care noi le-am primit în Kamaloka, nu pot întotdeauna îndrepta răul într-o singură viață. Se poate ca într-o viață noi să fi legat obligații cu un număr mare de oameni și ca următoarea perioadă-Kamaloka să ne dea posibilitatea de a ne întâlni din nou cu acei oameni. Dacă este ca în următoarea viață să ne reîntâlnim cu cineva, aceasta depinde și de ceilalți oameni. Aceasta se distribuie atunci pe mai multe vieți. Într-o viață trebuie să reparăm un lucru, în cealaltă viață un alt lucru și așa mai departe. Nu trebuie nicidecum să ne închipuim că în viitoarea viață noi putem îndrepta imediat totul. Aceasta depinde și de celălalt, dacă acesta dezvoltă în sufletul său forța de atracție corespunzătoare.
Să analizăm acum ceva mai exact acțiunea Karmei și să luăm un caz special. În Kamaloka noi primim intenția de a săvârși în următoarea viață, sau într-una din viețile următoare, un lucru sau altul. Ceea ce se sădește în sufletul nostru ca forță, rămâne în suflet, nu dispare cu totul din suflet. Noi ne naștem din nou cu toate forțele pe care le-am absorbit în noi. Este un lucru absolut inevitabil. Dar în viață nu există numai astfel de lucruri de făcut ce pornesc de la legături karmice, care se referă la ceva ce noi trebuie să reparăm la un altul, cu toate că ceea ce avem de spus se referă și la aceasta. Noi ne-am pus multe obstacole în drum, am trăit unilateral, nu ne-am folosit viața așa cum trebuie, ne-am satisfăcut o plăcere sau alta, am făcut o treabă sau alta și am lăsat să treacă pe lângă noi alte posibilități ce ni s-au oferit în viață, și prin aceasta nu ne-am dezvoltat alte facultăți. Aceasta este, de asemenea, ceva ce trezește în noi, în viața în Kamaloka, niște cauze karmice. Intrăm astfel în viața următoare. Ne naștem deci din nou cu zero ani. Să presupunem că am ajuns la vârsta de zece, de douăzeci de ani. În sufletul nostru se găsesc toate forțele pe care le-am primit în Kamaloka, iar dacă ele s-au copt pentru viață, ies la suprafață. Pentru un anumit timp din viața noastră apare neîndoios, întotdeauna ca un fel de necesitate interioară, de a face și acel lucru pentru care sunt coapte forțele. Să presupunem așadar că la douăzeci de ani apare un impuls interior, o pornire interioară de a executa o faptă oarecare, deoarece noi am primit această forță în Kamaloka. Rămânem la acest caz, deoarece este cel mai simplu: la douăzeci de ani apare impulsul interior de a face un bine unui om. Omul este aici, forța de atracție ne-a adus împreună. Din punct de vedere exterior noi am putea face fără probleme binele. Dar cu toate acestea există o piedică: compensarea ar putea cere de la noi o faptă, pentru care noi, prin organizarea noastră corporală, să nu fim maturi. În organizarea noastră noi suntem dependenți și de forțele ereditare. Aceasta produce întotdeauna o dizarmonie în fiecare viață. După ce omul se naște, el stă pe de o parte în lăuntrul forțelor ereditare. El moștenește în corpul fizic și în corpul eteric însușirile pe care le poate moșteni pe linia strămoșilor săi. Această ereditate nu este, desigur, complet lipsită de orice legătură cu ceea ce sufletul și-a prescris în mod karmic. Căci sufletul nostru, care coboară din lumea spirituală, este împins spre acea pereche de părinți, spre acea familie, unde se pot moșteni însușirile ce sunt cele mai înrudite cu necesitățile sufletului. Ele însă nu sunt niciodată identice cu necesitățile acelui suflet. Acest lucru nu poate exista în trupul nostru. Aici există întotdeauna o anumită neconcordanță între forțele ereditare moștenite și ceea ce deține sufletul în el însuși pe baza vieților sale trecute. Și se pune problema, pur și simplu, ca sufletul să fie suficient de puternic ca să învingă toate rezistențele moștenite pe linie ereditară, ca el să poată dezvolta în cursul întregii sale vieți organizarea sa, astfel încât să învingă ceea ce nu se potrivește în el. În această direcție oamenii sunt foarte diferiți. Există suflete care prin viața pe care au dus-o anterior au devenit foarte puternice. Un astfel de suflet trebuie să se nască în trupul cel mai potrivit posibil, nu neapărat și în trupul absolut potrivit. El poate fi într-atât de puternic încât să biruie aproximativ tot ceea ce nu i se potrivește, însă nu întotdeauna trebuie să se și întâmple aceasta. Să urmărim mai îndeaproape aceasta și să luăm ca exemplu creierul nostru.
Dacă analizăm acest instrument al vieții noastre de reprezentare și gândire, trebuie să spunem că noi îl moștenim ca un instrument exterior de la un întreg șir de strămoși ai noștri. El este plăsmuit, ca finețe a circumvoluțiunilor și ca boltire în afară, într-un mod sau altul, în funcție de șirul de strămoși. Până la un anumit grad, sufletul va putea întotdeauna învinge, printr-o forță interioară, ceea ce nu se potrivește cu el și să facă astfel încât instrumentul lui să se potrivească forțelor lui; însă doar până la un anumit grad. Sufletul mai puternic reușește aceasta mai mult, sufletul mai slab mai puțin. Și întâlnim chiar, în anumite condiții ce pot apărea, imposibilitatea de a depăși prin forțele noastre sufletești îmbinările și organizările improprii ale creierului. Noi nu vom putea manipula atunci așa cum trebuie instrumentul. Intervine atunci ceea ce noi putem numi imposibilitatea de a manipula acest instrument, care, sub un anumit raport, este un defect spiritual, o boală spirituală cum se mai numește ea. Mai intervine, de asemenea, prin faptul că anumite organizări/organisme din noi nu pot fi învinse de către forțele sufletului care nu sunt suficient de puternice, și ceea ce se cheamă un temperament melancolic. Acum deci, la mijlocul încarnării – la începutul și la sfârșitul încarnării lucrurile stau altfel – avem întotdeauna în noi o anumită neadecvare a instrumentului față de forțele sufletului. Acesta rămâne întotdeauna motivul ascuns care duce la dezacordul și lipsa de armonie a naturii omenești. De multe ori, tot ceea ce gândește omul despre motivul nemulțumirii lui, este de obicei doar o mască. În realitate, motivele se află chiar acolo unde tocmai a fost indicat. Vedem deci care este raportul sufletului, cel care trăiește din încarnare în încarnare, față de ceea ce noi am primit pe linie ereditară.
Să ne reprezentăm acum că ne-am născut din nou și că sufletul nostru are, la vârsta de douăzeci de ani, impulsul de a face cutare sau cutare faptă bună. Omul respectiv este și el aici, însă sufletul nostru nu este în stare să învingă acele rezistențe interioare care ar fi permis ca fapta să fie executată, întotdeauna, atunci când urmează să executăm o faptă oarecare, noi trebuie să punem în mișcare forțele noastre. De cele mai multe ori omul nu observă că atunci, în ființa sa se petrece ceva; el nici nu are nevoie în primă instanță să remarce așa ceva. Se poate foarte bine întâmpla următorul lucru. Un om trăiește în lume. La douăzeci de ani după ce se naște, în sufletul lui trăiește imboldul, impulsul, să echilibreze, să compenseze ceva. Posibilitatea de compensare ar exista și ea, circumstanțele exterioare ar fi și ele prezente. El însă nu este capabil interior să-și folosească organele sale pentru a executa ceea ce ar trebui să execute.
Tot ceea ce am spus acum, omul nu trebuie neapărat să o știe, însă efectul este resimțit. Efectul apare sub forma unei boli sau alteia, și în aceasta constă legătura karmică dintre ceea ce s-a întâmplat în viața precedentă și îmbolnăvire. Întregul proces al bolii, în cazul acestei provocări spirituale a bolii, va decurge în așa fel, încât data viitoare, dacă împrejurările revin și ele, va face pe acest om capabil să acționeze pentru compensarea karmică. Așadar, la douăzeci de ani nu suntem suficient de destoinici, de capabili de a executa o faptă sau alta. Imboldul, impulsul pentru aceasta există, sufletul vrea să o facă. Ce face sufletul în loc de aceasta? El luptă, să zicem așa, contra organului său inapt, dezlănțuie un atac împotriva organului inutilizabil, iar urmarea este că el sfărâmă, ruinează, să zicem așa, acel organ. Organul, care ar fi trebuit de fapt să fie utilizat pentru a executa fapta în exterior, este distrus sub acțiunea acestei forțe, urmarea acestui lucru fiind procesul reactiv, pe care acum noi îl numim proces de vindecare, faptul că trebuie mobilizate forțele organismului pentru a reconstrui organul respectiv. Acest organ, care a fost ruinat deoarece nu a fost așa cum ar fi trebuit să fie pentru ca omul să-și poată face treaba corespunzătoare, este clădit acum prin intermediul bolii, exact așa cum cere sufletul pentru ca el să poată executa fapta, pentru care acum după boală, s-ar putea, eventual, să fie prea târziu. În schimb, sufletul a acumulat în sine o forță complet nouă, și anume aceea, ca la reîncorporarea corespunzătoare ea să plăsmuiască acest organ – prin creștere și prin întreaga sa dezvoltare –, astfel încât la următoarea reîncorporare această faptă să poată fi executată. Așadar, boala poate fi tocmai lucrul care într-o viață ne face capabili ca într-o altă viață să executăm ceea ce ne revine karmic ca sarcină.
Aici noi avem o legătură tainică între boală, care în fond este un proces pentru dezvoltarea noastră ascendentă, o legătură karmică, între boală și această dezvoltare ascendentă. Pentru ca sufletul să dezvolte forța pentru ca un organ să poată fi plăsmuit așa cum este nevoie, trebuie ca acest organ, care este nepotrivit, să fie distrus și din nou construit prin intermediul forțelor sufletești. Ajungem aici la o lege care persistă pe toată durata vieții omenești și care trebuie astfel formulată: Omul trebuie să-și cucerească forța sa, învingând una după alta rezistențe în lumea fizică. În fond, noi ne-am dobândit toate forțele noastre prin faptul că în decursul vieților noastre trecute am învins această sau acea rezistență. Destoiniciile noastre de astăzi sunt rezultatul bolilor noastre din viețile trecute.
Să presupunem, pentru a fi complet clari, că un suflet nu este încă suficient de destoinic în a-și utiliza mezencefalul. Pe ce cale poate el să-și cucerească capacitatea de a-și utiliza așa cum trebuie mezencefalul? O poate face doar observând mai înainte incapacitatea de a utiliza acest mezencefal, distrugând prin aceasta mezencefalul și apoi reconstruindu-l; iar la reconstruire el învață să-și cucerească chiar forța de care are nevoie în această direcție. Tot ceea ce am efectuat noi înșine, odată prin nimicire și apoi prin reconstruire, ne face capabili. Aceasta au simțit-o toți aceia care, într-o confesiune religioasă sau alta de pe Pământ, au recunoscut în actul de nimicire și de reconstrucție o ființă extrem de importantă. În confesiunea religioasă indiană, „Shiva” sunt puterile stăpânitoare care distrug și reconstruiesc.
Aici avem deja unul din felurile în care sunt provocate karmic, să zicem așa, procesele patologice. Pentru acele procese la care individualitatea omului intră mai puțin în discuție decât este cazul la om în general, există oricum ceva prin care bolile apar la nivel mai general. Vedem, de exemplu, niște boli infantile care apar în mod absolut tipic la o anumită vârstă. Ele nu sunt altceva decât expresia faptului că copilul învață, în timp ce trece prin bolile copilăriei, să ia în stăpânire dinspre interior o parte a organelor sale, iar apoi să le stăpânească pentru toate încarnările care urmează. Noi ar trebui să privim bolile ca pe un proces care îl face pe om destoinic. Ajungem acum să gândim în cu totul alt fel despre boală. Bineînțeles, de aici nu trebuie să tragem concluzia că dacă cineva a fost călcat de un tren, trebuie să explicăm aceasta în același mod. Toate acestea trebuie căutate întotdeauna în afara bolii, în afara a ceea ce tocmai a fost caracterizat. Există însă și un alt caz de provocare karmică a bolii, nu mai puțin interesant și care, de asemenea, poate fi înțeles doar dacă vom caracteriza mai exact condițiile sau raporturile de viață.
Presupuneți că dumneavoastră învățați în viață un lucru sau altul care se învață în viață. El trebuie mai întâi învățat, căci cele mai importante deprinderi în viață sunt însușite în primul rând prin învățare. Procesul de învățare este procesul absolut necesar. Dar cu aceasta nu am făcut totul, acest proces nu se termină niciodată, căci învățarea este și cel mai exterior proces. Dacă noi am înregistrat în noi ceva, nu înseamnă că dacă am învățat acel lucru am și viețuit ceea ce lucrul învățat trebuie să facă în noi. Mai este cale lungă până acolo. Noi ne naștem în viață cu niște facultăți bine stabilite, pe care le-am dobândit parțial prin cele moștenite ereditar, parțial prin viețile noastre anterioare. Cercul aptitudinilor noastre este unul limitat. În fiecare viață noi înmulțim experiențele și trăirile noastre. Ceea ce aflăm în acest fel, nu este atât de legat cu noi cât este ceea ce am adus cu noi în viață, cum ar fi temperamentul, talentul nativ și așa mai departe. Ceea ce am învățat în viață, mai întâi ca memorie și obiceiuri, aceasta este mai slab unită cu noi. De aceea, aceasta se și evidențiază în viață pe bucățele disparate. Aceasta se evidențiază puternic abia după moarte, la corpul eteric, în marele tablou al amintirii. Noi trebuie să o încorporăm în noi, trebuie să o atașăm de noi.
Să presupunem deci că am învățat ceva în viață și ne naștem din nou. Atunci când ne naștem din nou se poate foarte bine întâmpla ca noi, ca urmare a eredității sau a altor raporturi, poate chiar din cauză că învățarea noastră nu a decurs armonic și noi am învățat una, dar ceea ce aveam nevoie pentru a ajunge la înălțimea celor învățate nu am învățat, se poate deci ca în noua viață să dezvoltăm într-o direcție ceea ce am învățat, dar nu și în altă direcție. Să presupunem că am învățat în viață ceva ce a făcut necesar ca într-o viață viitoare o porțiune bine precizată a creierului nostru să fie așa și așa organizată, sau ca în circuitul sanguin un lucru sau altul să funcționeze așa sau așa, și să presupunem acum că nu am învățat și celelalte lucruri care mai sunt necesare în acest scop. Aceasta însă nu este neapărat o lipsă, o scădere. Omul trebuie să acționeze în salturi în viața sa și să afle și să recunoască că el a făcut ceva într-un mod unilateral. El se va naște deci din nou, aducând cu el fructele a ceea ce a învățat, însă lui îi lipsește posibilitatea de a dezvolta în el totul, astfel încât totul să se poată și desfășura plenar, încât el să poată, de asemenea, și executa în viață ceea ce a învățat. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un om, în cursul unei încorporări, să fie chiar inițiat până la un anumit grad în marile secrete ale existenței. El se naște acum din nou, astfel încât aceste forțe implantate în el vor să iasă la lumina zilei. Să presupunem însă că lui îi este imposibil să dezvolte anumite forțe, care să poată provoca apoi armonia corespunzătoare a organelor. Atunci, la un anumit punct al vieții, apare cu necesitate dorința de a ieși în relief ceea ce el a învățat mai înainte. Însă mai lipsește un organ care ar mai fi necesar să execute aceasta. Ce urmează atunci? Trebuie să apară o boală, a cărei cauză karmică se poate afla foarte, foarte profund. Și din nou o parte a organismului trebuie ruinată și construită din nou. Sufletul presimte apoi (intuiește), pe baza acestei munci de construcție, care sunt forțele juste către o altă direcție, și ia acest sentiment, care îi spune care sunt forțele juste, cu el. Dacă așa ceva rezultă dintr-o astfel de învățătură sau chiar dintr-o inițiere, atunci se întâmplă de obicei că fructele se arată în însăși viața respectivă. Apare deci o boală, astfel încât sufletul presimte (intuiește) că îi lipsește un lucru sau altul. Și imediat după boală se poate întâmpla, de exemplu, să apară ceea ce în mod obișnuit nu poate apărea. Se poate ca în viața precedentă să se fi ajuns până la o anumită iluminare, însă acum un nod din creier nu a putut fi desfăcut și nu a fost dezvoltată forța de a putea desface acest nod. Urmează atunci în mod inevitabil ca acest nod să trebuiască să fie nimicit. Aceasta poate declanșa o boală severă. Atunci respectivul mădular va fi reconstruit, iar sufletul va presimți/intui forțele care sunt necesare pentru a desface respectivul nod; și atunci avem iluminarea pe care trebuie să o avem. Procesele patologice pot fi privite ca niște prevestitori extrem de importanți.
Ajungem acum la niște lucruri, la care lumea noastră profană din ziua de azi va strâmba desigur din nas. Însă deja unii dintre dumneavoastră au putut experimenta un fel de insatisfacție continuă, ca și cum aici în suflet ar fi ceva ce nu poate ieși afară din dumneavoastră, ceva care chiar face de-a dreptul imposibilă viața în interior. Urmează apoi o boală severă, iar învingerea acestei boli severe înseamnă că ceva complet nou intervine în viață, ceva ce acționează ca o eliberare/salvare, că realmente a fost dezlegat nodul și că organul poate fi utilizat. Totul s-a datorat exclusiv faptului că organul nu era utilizabil. Desigur, pentru actualul ciclu de viață oamenii mai au încă multe asemenea noduri și ele nu pot fi toate desfăcute deodată. Nu trebuie să ne gândim imediat la iluminare, ea apare și în multe procese de viață secundare/subordonate.
Vedem astfel că noi ne aflăm aici în fața necesității de a dezvolta un lucru sau altul și că și aici, pe linia cauzalității karmice, există ocazia de a contracta boli. De aceea nu putem fi de fapt niciodată complet mulțumiți atunci când noi spunem, într-un mod pur și simplu banal: Dacă m-am îmbolnăvit, înseamnă că eu însumi mi-am atras această boală prin Karma mea. – Căci în acest caz noi nu trebuie să ne gândim la Karmă în trecut, că boala ar fi deci o încheiere, ci trebuie să ne gândim că în boală – boala nu este decât elementul secundar – noi avem cauza implicită pentru forța creatoare și destoinicia necesare în viitor. Înțelegem greșit boala și Karma dacă nu privim decât înspre trecut; prin aceasta Karma devine ceva ce reprezintă, s-ar putea spune, doar o lege a destinului pur întâmplătoare. Dacă însă noi suntem în stare să privim prin intermediul Karmei din prezent în viitor, Karma devine o lege a acțiunii, a fecundității vieții.
Toate acestea ne indică o lege mare care domnește în existența noastră omenească. Și pentru a avea astăzi măcar o vagă idee despre această mare lege – vom reveni și mai târziu asupra acesteia și o vom caracteriza mai exact – să aruncăm o privire înapoi în timp, în perioada în care omul a apărut în forma sa omenească actuală, în era lemuriană. Atunci el s-a coborât din existența divin-spirituală în existența exterioară de astăzi, s-a înconjurat cu învelișuri, a pornit astfel pe drumul încarnărilor exterioare și a mers înainte din încarnare în încarnare până astăzi. Înainte de a lua drumul încarnărilor, nu exista, în același sens precum astăzi, posibilitatea de a contracta în sine boli. Abia după ce a dobândit în el însuși facultatea de a-și regla raportul său față de mediul înconjurător omul s-a putut rătăci, a putut prin aceasta să creeze formațiuni organice interne false și să transplanteze în sine posibilitatea îmbolnăvirii. Înainte ar fi fost imposibil pentru om să provoace în el procese maladive. Când totul stătea încă sub influența puterilor și forțelor divine, când încă nu stătea în puterea lui să-și conducă viața, posibilitatea îmbolnăvirii nu exista. Posibilitatea îmbolnăvirii a intervenit abia ulterior. Unde putem învăța atunci cel mai bine care sunt căile de vindecare? Cel mai bine putem învăța aceasta dacă privim în urmă în acele timpuri, în care în om acționau forțele divin-spirituale care l-au înzestrat cu o sănătate absolută, fără posibilitatea îmbolnăvirii, dacă privim deci în epoca de dinaintea primei încorporări a omului. Așa s-a simțit întotdeauna acolo unde se știa ceva despre aceste lucruri. Și încercați acum, pornind de la acest punct, să aruncați o privire în profunzimile unei chestiuni precum aceea înfățișată în mitologii. Nu vreau neapărat să vă îndrept atenția spre izvorul propriu-zis al artei vindecării/medicinei, mai precis slujba egipteană în cinstea lui Hermes, ci doar spre slujba greacă și romană în cinstea lui Eskulap.
Eskulap, fiul lui Apollo, este, să zicem așa, tatăl medicilor greci. Și ce ni se povestește despre el în mitul grecesc? Tatăl îl aduce încă de tânăr pe acel munte unde el poate deveni discipolul centaurului Chiron. Iar centaurul Chiron este cel care l-a instruit pe Eskulap, tatăl artei preparării medicamentelor, a farmacologiei, în privința forțelor vindecătoare ale plantelor și în general, în privința forțelor vindecătoare care se găsesc pe Pământ. Chiron, centaurul, ce fel de ființă este el? El este o ființă, după cum ne este ea descrisă acolo, având caracteristicile ființelor din perioada de dinainte de coborârea omului în încarnare, de dinainte de era lemuriană: o ființă jumătate om, jumătate animal. În acest mit se ascunde faptul că lui Eskulap i se arată, în Misteriul corespunzător, acele forțe care erau marile forțe de sănătate/higienice, care puteau aduce sănătatea înainte ca omul să fi pășit în prima încarnare.
Și vedem astfel cum această mare lege, cum această mare realitate spirituală de la începutul pelerinajului omului pe Pământ, care trebuie să ne intereseze în așa mare măsură, este exprimată și în mitul grecesc. Miturile se vor arăta exact drept ceea ce sunt – simboluri pentru cele mai profunde legături ale vieții – abia atunci când oamenii vor fi trecut dincolo de ABC-ul Științei spirituale. Miturile sunt chiar simboluri pentru misterele cele mai profunde ale existenței omenești.
Dacă privim întreaga viață din acest punct de vedere, atunci întreaga viață va fi așezată conform acestui punct de vedere, iar Știința spirituală va fi din ce în ce mai mult – acest lucru trebuie reliefat din ce în ce mai mult și mai mult – ceva ce se va încetățeni în întreaga viață de zi cu zi. Oamenii vor trăi Știința spiritului, și abia atunci se va împlini ceea ce s-a năzuit de fapt de la bun început prin Știința spiritului. Știința spiritului va deveni marele impuls pentru propășirea, pentru mersul ascendent al omenirii, pentru adevărata fericire/salvare și adevăratul progres al omenirii.
