Conferința din joia trecută [Nota 1] a fost hărăzită să caracterizeze căile prin care poate ajunge omul în lumile spirituale, și am încercat să arăt cum până și observarea obișnuită a fenomenelor succesive ale vieții noastre dintre naștere și moarte ne arată legi, legi grandioase, ce indică o lume spirituală aflată dincolo de lumea fizică, și am caracterizat în linii mari cum poate ajunge omul însuși în această lume spirituală.
Astăzi urmează să fie descris în linii mari un capitol din acele cunoștințe pe care le poate dobândi cercetătorul spiritual pe calea caracterizată alaltăieri. Desigur că cele ce vor fi spuse astăzi ar putea fi considerate într-o măsură și mai înaltă decât cele din conferința de alaltăieri, un fel de fantasmagorie. Dar după expunerile de alaltăieri putem presupune că cele pe care am să vi le prezint astăzi sub forma unei simple istorisiri pot fi privite ca o sumă de rezultate ale cercetării, ce rezultă prin contemplarea lumilor superioare. Așadar astăzi vă voi relata ce trăiri are omul atunci când, după moarte, pășește prin diferitele lumi prin care este destinat să treacă.
Începutul urmează să fie făcut în acel punct al dezvoltării vieții omenești în care se află omul atunci când pășește prin poarta morții, așadar atunci când își depune trupul fizic în modul pe care l-am caracterizat ieri și urcă într-o altă existență, în cea spirituală. Ceea ce trăiește omul nemijlocit la trecerea prin poarta morții, după depunerea corpului fizic, urmează să fie cuprins în primul rând cu privirea.
Prima impresie pe care o au trupul nostru astral și Eul nostru după ce a intervenit moartea omului este aceea că omul poate privi înapoi la viața sa tocmai scursă, cea care s-a desfășurat între naștere și moarte, într-un tablou cuprinzător de amintire. Fiecare eveniment ale ultimei vieți, evenimente care sunt de mult dispărute pentru privirea spirituală, pășesc, ca să spunem așa, cu toate amănuntele în acest punct de răscruce important al vieții în fața sufletului. Și dacă ne întrebăm: Cum este posibil așa ceva? –, atunci ne putem face de înțeles ceea ce se oferă privirii clarvăzătoare, cel puțin prin indicarea acelor momente din viață cunoscute tuturor, despre care povestesc aceia care au fost cândva în pericol de moarte, ca de exemplu dacă erau să cadă în prăpastie în munți sau au fost aproape de înec. Ei povestesc că în asemenea momente întreaga viață scursă le-a stat dinaintea ochilor ca într-un mare tablou. Ceea ce se povestește în felul acesta poate fi întru totul confirmat de știința spirituală.
De unde vine faptul că într-o asemenea clipă, în fața ochilor omului stă întreaga viață scursă, ca într-un mare tablou? Aceasta vine de acolo că ceea ce vedem din om cu ochii fizici, ceea ce putem apuca cu mâinile fizice, așadar ceea ce este numit trupul fizic al omului, este străbătut și îmbibat de trupul eteric sau al vieții. Este cel de-al doilea – și anume deja invizibil – element component al entității omenești care împiedică trupul fizic în timpul dintre naștere și moarte să urmeze forțele și legile fizice și chimice implantate lui. Ca să spunem așa, luptătorul nostru fidel împotriva descompunerii corpului fizic este acest trup eteric sau trup al vieții, acest al doilea trup al omului.
Acum poate fi de înțeles faptul că pentru privirea fizică, pentru știința fizică, o dată cu intervenția morții pare să cadă pradă acestei morți întreaga entitate a omului; căci ceea ce trece prin poarta morții, care apoi are acele impresii ce tocmai urmează să fie descrise, există numai pentru o cunoaștere spirituală, numai pentru o privire clarvăzătoare. Dar tot ceea ce există doar pentru cunoașterea spirituală, trebuie cu necesitate să apară privirii fizice drept nimic.
Nu vei vedea nimic în depărtarea veșnic goală,
Nu vei auzi pasul pe care îl faci,
Nu vei găsi nimic solid unde te odihnești! [Nota
2]
Așa spune Mefistofel în «Faust»-ul lui Goethe. Și veșnic va fi așa. Această caracteristică îl arată pe Mefistofel ca reprezentant al unei concepții despre lume care abordează doar existența exterioară, fizică, și socotește drept un Nimic tot ceea ce poate fi atins prin cunoaștere spirituală, dincolo de această existență fizică. Dar tot veșnic, și cel care are o presimțire și o cunoaștere a faptului că în ființa omenească dormitează forțe ce pot fi dezvoltate în așa fel încât lumi spirituale să pătrundă în acest suflet omenesc, așa cum pătrund lumina și culoarea în ochiul operat al celui născut orb, veșnic acest suflet omenesc ce presimte ceva dintr-o asemenea cunoaștere superioară, va replica materialismului cu cuvintele cu care i-a replicat Faust lui Mefistofel:
În Nimicul tău sper eu să găsesc Totul.
Așa cum speră Faust să găsească Totul în Nimic, trebuie să ne îndreptăm și noi spre Nimicul convingerii și concepției materialiste, dacă vrem să înțelegem ceea ce trece prin poarta morții și își are apoi impresiile sale, atunci când nu mai există nici un instrument fizic, nici un organ fizic, prin care să poată fi intermediată o lume exterioară. Acest Nimic al materialiștilor, această esență de bază a naturii omenești pentru privirea spirituală, are în fața sa acel împunător tablou al amintirilor, în care sunt incluse toate trăirile particulare ale ultimei existențe, tot așa, sau chiar incluse într-un sens mai înalt decât după acel șoc pe care îl trăiește un om atunci când se află în pericol de moarte, de exemplu atunci când este aproape de a se îneca. Căci ce se întâmplă, de fapt, cu un om care se află în pericol de moarte? Prin șocul pe care l-a suferit, trupul său eteric sau al vieții a fost slăbit pentru un scurt timp din trupul său fizic. Numai că acest trup eteric al omului – accentuez: al omului – este purtător și al amintirii, al memoriei, și în viața obișnuită, atunci când acest trup eteric sau al vieții este angrenat în trupul fizic, trupul fizic este ca un fel de piedică, un fel de obstacol în calea înălțării tuturor amintirilor, tuturor reprezentărilor de memorie. Dar atunci când trupul eteric, printr-un asemenea șoc, este ridicat pentru un scurt timp din trupul fizic, atunci întreaga viață apare în fața sufletului într-un tablou al amintirilor, și avem atunci în întregime la un astfel de om, în momentul înecării, un fel de analogie cu ceea ce se petrece nemijlocit după moarte, când trupul eteric sau al vieții a devenit liber cu toate forțele sale, deoarece la moarte trupul fizic a fost lepădat.
Aceasta este una din trăiri, după ce omul a pășit prin poarta morții. Dar trebuie să o caracterizăm mai amănunțit. Această trăire este întru totul aparte. Anume, această amintire nu este astfel încât să retrăim evenimentele vieții tocmai scurse în exact același mod în care am trecut prin ele în viață. În viață, evenimentele zilei ne fac impresia de plăcere, impresia de bucurie, impresia durerii, impresia suferinței. Ele ni se înfățișează într-un asemenea mod că avem față de ele simpatie și antipatie. Pe scurt, aceste evenimente stârnesc viața noastră de simțire, stimulează voința noastră, pofta noastră, într-un mod sau altul. Tot ceea ce este plăcere și suferință, bucurie și durere, simpatie și antipatie, interes față de fenomenele exterioare ale existenței, toate acestea sunt pentru răstimpul pe care tocmai l-am discutat, ca șters din sufletul omenesc, și tabloul amintirilor stă în față cu adevărat ca un tablou. Atunci când avem un tablou în fața noastră, ne reprezentăm o scenă în care am suferi cumplit – o suportăm obiectiv, neutru, atunci când ne este expusă în tablou. Tot așa ne apare însă și tabloul amintirii întregii vieți în fața sufletului: Îl trăim fără participarea pe care am avut-o odinioară în viață.
Acesta este un aspect. Celălalt aspect este că de acum înainte, după trecerea prin poarta morții, omul trăiește ceva nemijlocit, cu care a făcut cunoștință doar în foarte mică măsură între naștere și moarte, dacă nu a devenit el însuși cercetător spiritual. În viață suntem mereu în afara lucrurilor, în afara entităților care se află în jurul nostru. Mesele, scaunele, sunt în afara noastră; flora răspândită peste câmp este în afara noastră. Impresia imediat după moarte este aceea ca și cum ființa noastră s-ar vărsa peste tot ceea ce se află în afara noastră. Ne cufundăm oarecum în lucruri, ne simțim una cu ele. Apare sentimentul extinderii, dilatării, al lărgirii sufletului, al unei contopiri cu lucrurile ce se află în mediul exterior înconjurător ca imagini. Această trăire – așa ne arată cercetarea spirituală făcută cu acele metode despre care am vorbit – are diferite durate; totuși, în general, este o trăire scurtă de după moarte. În ziua de azi putem chiar vorbi, de vreme ce există cercetări clarvăzătoare exacte în această privință, cât este durata pentru fiecare om, în funcție de individualitatea sa. Știți că în stările normale de viață, oamenii se pot menține treji timpi diferiți, dacă este nevoie, fără să fie copleșiți de somn. Un om poate veghea trei, patru, cinci zile, un altul doar treizeci și șase de ore, ș.a.m.d. În general, atâta timp cât se poate menține omul treaz în stare normală de viață, fără să fie biruit de somn, aproximativ tot atât timp durează și acest tablou al amintirilor. Așadar el se poate măsura în zile și diferă în funcție de om.
Apoi, după ce s-a încheiat acest tablou al amintirilor, după ce el treptat a pălit, apare o întunecare puțin câte puțin, și atunci omul simte așa ceva ca și cum în el s-ar retrage anumite forțe, și ceva care până atunci a fost în natura sa, ar fi împins în afară. Ceea ce este împins în afară este acum un al doilea cadavru al omului, un cadavru invizibil; este ceea ce omul nu poate lua cu sine din trupul său eteric sau al vieții prin următoarele trăiri din lumea sufletească. Și în timp ce mai înainte a fost deja împins afară cadavrul fizic, întorcându-se la substanțele și forțele sale fizice, acum este stors trupul eteric sau al vieții, care se împrăștie în acea lume pe care o numim lume eterică, și care este la rândul său un Nimic pentru cel care poate vedea și gândi doar materialist, dar care întrețese și participă în tot pentru acela ai cărui ochi spirituali sunt deschiși. Acum însă, din acest trup eteric sau al vieții care a fost stors afară, mai rămâne ceva, care poate fi desemnat drept o esență, drept un extract a tot ceea ce a fost trăit. Ca și cum ar fi înghesuite într-un germen, așa rămân unite trăirile ultimei existențe dintre naștere și moarte cu ceea ce este omul. Așadar fructul ultimei vieți, comprimat, se menține.
Ce are acum omul în sine pe parcursul următor al vieții sale de după moarte? Omul păstrează ceea ce noi numim purtătorul Eului său, ceea ce numim în general Eul său; dar acest Eu este învăluit mai întâi de ceea ce noi am caracterizat drept cel de-al treilea element component al existenței omenești, după trupul fizic și cel eteric sau al vieții; acest Eu este învăluit de trupul astral. Am putea spune că trupul astral al omului este purtător al plăcerii și suferinței, al bucuriei și al durerii, al impulsurilor, poftelor și pasiunilor. Așadar trupul astral este purtătorul a tot ceea ce palpită de-a lungul zilei ca plăcere și suferință, impulsuri, pofte și pasiuni prin sufletul nostru, și în fiecare noapte Eul și trupul astral părăsesc trupul fizic și trupul vieții sau eteric al omului, care rămân în pat în timpul somnului. Acum avem după moarte Eul și trupul astral unite cu acea esență de viață, despre care am putut spune că a fost extrasă ca fruct sau germen din trupul eteric sau al vieții. Cu aceste mădulare ale ființei sale pășește acum omul mai departe în călătoria prin așa-numita lume sufletească.
Dacă vrem să înțelegem ceea ce ne poate dezvălui privirea spirituală a omului despre această lume, atunci trebuie în primul rând să ne lămurim că acest trup astral este purtătorul a tot ceea ce este desfătare, plăcere, interes față de lucrurile din jurul nostru. Da, trupul astral este purtătorul tuturor plăcerilor, poftelor, tuturor durerilor și suferințelor, chiar și al poftelor inferioare, al poftelor care, de exemplu, sunt legate de hrana noastră. Trupul fizic este o structură de forțe și legi fizice și chimice. Nu trupul fizic este cel care simte desfătare și plăcere față de alimente și delicatese, ci trupul astral al omului. Trupul fizic oferă doar instrumentele pentru ca noi să ne putem crea asemenea plăceri care se desfășoară în trupul astral.
Acum, cel care și-a format o idee despre faptul că acest trup astral al omului este ceva real, ceva adevărat și nu doar o funcție, o consecință a interacțiunii proceselor fizice și chimice, acela nu se va mira dacă spunem că în clipa morții, când trupul fizic este lepădat, trupul astral nu pierde imediat dorul după plăceri. În realitate, el nu îl pierde. Să luăm un caz grosier, să spunem cazul unui om care în viață a fost un gurmand, căruia i-au plăcut mâncărurile bune. Ce survine o dată cu moartea, pentru el? El a pierdut posibilitatea – deoarece a lepădat instrumentele fizice – de a-și procura plăcerile în trupul său astral. Dar poftele după aceste plăceri au rămas în trupul său astral. Consecința este că de acum înainte, în privința acestor plăceri, omul este în aceeași situație – chiar dacă din alte motive – în care ar fi atunci când în viața fizică s-ar afla într-o regiune unde suferă de o sete arzătoare, iar în lung și în lat nu este nimic care să poată stinge această sete. După moarte, trupul astral suferă de o sete arzătoare, deoarece nu mai există organele fizice prin care poate fi potolită această sete. Instrumentele au fost lepădate, dar pofta după această plăcere a rămas în trupul astral. Consecința acestui fapt este că acum în privința acestor plăceri omul se află în aceeași situație, trupul astral suferă de o sete arzătoare. În trupul astral mai sunt încă toate acele impulsuri, pofte și pasiuni care nu pot fi satisfăcute decât prin instrumentele fizice. De aceea este de înțeles, pur și simplu din această considerație logică, ceea ce trebuie să spună cercetătorul spiritual în acest domeniu: Omul parcurge, după ce și-a lepădat trupul eteric sau al vieții, un răstimp în care trebuie să se dezobișnuiască în privința ființei sale celei mai lăuntrice, de toate dorurile, de toate dorințele care pot fi satisfăcute numai prin instrumentele fizice ale trupului fizic. – Acesta este timpul purificării, curățării, în care trebuie smulse din trupul astral toate dorurile după ceva pe care omul și-l poate procura numai punându-și în funcțiune instrumentele fizice.
Vom găsi de înțeles faptul că, din nou, în funcție de individualitatea omului, va fi diferită perioada de timp prin care trebuie să treacă în vederea acestei purificări, în vederea smulgerii dorințelor care merg numai spre lumea fizică. Omul parcurge însă și acest răstimp astfel încât el nu este ceva de oridinul zilelor, ci, conform cu cercetările științei spirituale, ia aproximativ o treime din viața din lumea fizică, ce s-a desfășurat între naștere și moarte. Este de înțeles, pentru oricine este capabil să privească mai adânc, faptul că timpul de purificare solicită aproximativ o treime din timpul de viață. Dacă cuprindem cu privirea viața omenească, găsim că această viață omenească între naștere și moarte se împarte limpede în trei treimi. Prima treime a vieții există pentru ca predispozițiile și capacitățile omului, aduse în existență prin naștere, să răzbată lucrând prin obstacolele lumii fizice. În prima treime există un fel de viață ascendentă. Omul ca ființă spirituală își ia treptat în stăpânire organele fizice. Apoi vine următoarea treime de viață, care durează în medie aproximativ de la 21 până la 42 de ani. Cea dintâi durează până la 21 de ani. Această a doua treime a vieții solicită dezvoltarea tuturor acelor forțe pe care le poate perfecționa omul prin aceea că intră cu interiorul său, cu sufletescul său în interacțiune cu lumea exterioară. Acum, el deja și-a modelat plastic organele trupului său eteric sau al vieții, acum nu are o piedică în ele. A ajuns adult. Sufletescul său intră în relație nemijlocită cu lumea exterioară. Aceasta durează până când omul trebuie să înceapă să consume din trupul eteric sau al vieții, și aceasta se petrece apoi pentru restul timpului vieții sale. Acum omul absoarbe în schimb, treptat, ceea ce el a modelat plastic în tinerețea sa. Am putut atrage atenția ce corelație minunată există între tinerețe și bătrânețe. Dacă în acel timp în care ființa omenească interioară modelează plastic la organele omului, omul asimilează anumite însușiri, dacă el în acest răstimp a învins în suflet unele impulsuri de mânie, dacă el a trecut prin experiența a ceea ce noi numim sentimentul evlaviei, atunci aceasta se exprimă în efectul său tocmai în ultima treime a vieții. În treimea mediană aceasta merge ca într-un curent ascuns. Iar ceea ce noi numim mânie depășită, iese la iveală la bătrânețe ca blândețe justificată, astfel încât în mânia depășită se află cauza blândeții. Iar din dispoziția de evlavie, pe care o nutrim în anii copilăriri, vine la sfârșitul vieții acea însușire pe care o vedem la acei oameni care pot merge într-o comunitate, și fără să spună multe, acționează ca și binecuvântător.
În mod limpede viața omului este împărțită în trei. În prima treime, omul se muncește în vederea trupului fizic, în ultima treime de viață el consumă în schimb din trupul fizic; în treimea mediană de viață, ca să spunem așa, sufletescul este lăsat sieși. Acest răstimp median trebuie deasemenea, așa cum poate apărea de înțeles, să corespundă timpului de purificare de după moarte. Atunci sufletul este liber de trupul fizic și trupul vieții sau eteric, și se află într-o relație similară cu mediul spiritual din jurul său precum în a doua treime a vieții.
Ceea ce cercetătorul spiritual poate vedea, noi ne putem explica logic dacă aruncăm o privire asupra vieții obișnuite. Putem înțelege că timpul indicat este o valoare medie, că la un om timpul de purificare va dura mai mult, la altul mai puțin. Va dura mai mult la acela care s-a dăruit cu toate pasiunile sale existenței pur senzoriale, care abia cunoaște altceva decât satisfacția dată de acele plăceri care sunt legate de organele fizice ale trupului. Dar cel care în viața obișnuită, prin pătrunderea în artă, prin cunoaștere poate vedea deja ceea ce pătrunde prin vălul lumii fizice ca taine spirituale ale existenței, dacă el cuprinde chiar și numai presimțind revelațiile spiritului prin vălul fizicului, pentru acela timpul de purificare va dura mai puțin, căci el va trece pregătit prin poarta morții, pregătit pentru tot ceea ce poate veni ca satisfacție doar din lumea spirituală.
Avem aici așadar un timp pe care omul îl trăiește între moarte și o nouă naștere, care se deosebește esențial de timpul măsurabil în zile de imediat după moarte. În timp ce în acest răstimp, numărabil în zile, avem un tablou de amintiri neutru, în fața căruia amuțesc orice interes și orice participare a noastră, în răstimpul de purificare avem în sufletul nostru tocmai ceea ce ne-a atras prin dorul după plăcere, dorul de pofte, spre trăirile noastre. Tocmai viața de simțire, viața de sentiment este ceea ce se desfășoară în suflet în răstimpul de purificare.
Acum, cercetarea spirituală ne arată o particularitate remarcabilă a acestui timp de purificare. Oricât de ciudat ar suna, este totuși adevărat: Acest timp de purificare se desfășoară de la sfârșit spre început, astfel încât avem impresia că mai întâi ne parcurgem ultimul an al vieții, apoi penultimul, apoi antepenultimul. Și ne trăim astfel, purificându-ne, viața noastră, ca într-o imagine în oglindă, o parcurgem în așa fel încât ne apare ca și cum am merge de la moarte până la naștere, iar la sfârșitul perioadei de purificare ne aflăm în momentul nașterii. Mai întâi bătrânețea, apoi maturitatea, până înapoi, în timpul copilăriei; așa ne reparcurgem viața.
Acum, nu trebuie nimeni să se gândească cum că acesta ar fi un timp exclusiv înspăimântător, doar un timp în care trăim o sete arzătoare și suferim dorurile. Toate acestea sunt, desigur, prezente, dar ele nu sunt singurele. Parcurgem și tot ceea ce am trăit deja ca spiritualitate între naștere și moarte, trecem și prin evenimente bune ale vieții, astfel încât le avem din nou, oarecum în imagini în oglindă, dinaintea noastră. Cum este aceasta, ne va apărea imediat în fața sufletului dacă vom considera acest timp mai amănunțit. Să presupunem că un om a murit la vârsta de 60 de ani. Atunci el trăiește pentru început anul 59 al său de viață, apoi pe cel de-al 58-lea, apoi al 57-lea, ș.a.m.d.; el trăiește totul retrospectiv, într-un fel de imagine în oglindă. Și anume, asta rămâne, că ne simțim ca revărsați peste lucrurile și entitățile lumii, ca și cum ar fi interiorul tuturor entităților și lucrurilor. Să presupunem faptul că noi într-o viață, care a durat așadar până la 60 de ani, am ofensat pe cineva la vârsta de 40 de ani. Atunci retrăim deci 20 de ani cu o viteză de trei ori mai mare. Când ajungem la vârsta de 40 de ani, suferim acea durere pe care i-am produs-o celuilalt, dar nu trăim ceea ce am simțit noi atunci, ci ceea ce a suferit celălalt. Dacă, dintr-un sentiment de răzbunare sau dintr-un acces de mânie am produs durere cuiva și ajungem, privind retrospectiv după moarte, la acel moment, atunci nu simțim satisfacția pe care am avut-o noi, ci ceea ce a trăit celălalt. Suntem transpuși în spirit, în el. Și așa este cu tot ceea ce trăim în călătoria înapoi. Trăim tot ceea ce am împrăștiat ca fapte bune în viață, în efectele binefăcătoare pe care le-am cauzat în mediul nostru înconjurător.
Trăim aceasta cu acel suflet care se simte oarecum revărsat în întreaga lume înconjurătoare. Aceasta nu este fără efect, ci omul, trăind toate acestea, ia din toate aceste situații prin care trece anumite mărci, anumite impresii. Putem caracteriza aceasta oarecum după cum urmează. Dar țin să semnalez în mod expres că aceste lucruri pot fi caracterizate doar comparativ prin cuvinte, căci dumneavoastră puteți înțelege că aceste cuvinte ale noastre sunt ștanțate pentru lumea fizică, și că de fapt ele sunt aplicabile în sens corect numai acestei lumi fizice. Dacă folosim, totuși, aceste cuvinte – căci nu am putea altfel ajunge la o înțelegere asupra tuturor acelor lumi tainice care se deschid privirii spirituale –, atunci trebuie să fim conștienți că aceste cuvinte au numai un sens aproximativ. Ceea ce este de trăit așadar acum, poate fi caracterizat doar așa: Atunci când omul percepe durerea pe care a produs-o el altcuiva, atunci când trăiește după moarte această durere, el o simte ca pe un obstacol în evoluție. El își spune, simțind în sufletul său, oarecum următoarele: Ce aș fi devenit eu, dacă nu i-aș fi produs celuilalt această durere? Această durere este ceva ce reține întreaga mea ființă de la un grad de perfecțiune pe care l-ar fi putut atinge altfel. – Și așa își spune omul la tot ce a răspândit el în mediul său înconjurător ca eroare și minciună, ca urât și reprobabil: Acestea sunt obstacole în evoluție, ceva pe care mi le-am așezat eu însumi în calea desăvârșirii mele. Și din aceasta se formează o putere în sufletul omenesc, ce merge în sensul că omul în acea stare în care trăiește acum între moarte și o nouă naștere, ia în sine dorul, ia impulsurile de voință să îndepărteze aceste obstacole din cale. Aceasta înseamnă că bucată cu bucată, în călătoria înapoi, noi luăm în noi impulsurile să dregem la loc, să compensăm în viața viitoare ceea ce ne-am așternut noi înșine ca obstacole în cale.
De aceea nu trebuie însă să ne dedăm credinței că ceea ce parcurgem noi acolo ar fi pur și simplu suferință. Suferință și lipsă sunt precis, și este dureros când ne vedem propriul suflet încărcat cu ceea ce am cauzat noi înșine; dar totuși noi trăim acestea în așa fel încât suntem bucuroși că ni se îngăduie să le trăim, pentru că numai în felul acesta putem prelua acea forță care ne face capabili să ne îndepărtăm acele obstacole din drum. Și așa se adună la un loc toate aceste impulsuri pe care ni le însușim în răstimpul de purificare, și când ne-am întors până la începutul ultimei noastre vieți, acolo este o sumă enormă de trăiri, care trăiește în noi ca un imbold imens ca într-o nouă viață, pe următoarele trepte de existență, să compensăm tot ceea ce este de compensat în sensul caracterizat. Așadar cu forța de a ne dezvolta voința noastră pe viitor în așa fel încât să creăm compensarea pentru tot ce am făcut noi nedrept, urât, rău, cu această forță suntem înzestrați la sfârșitul timpului de purificare. Este o putere despre care omul își poate face întru câtva o idee atunci când, printr-o amplă cunoaștere de sine, face cunoștință cu mustrările de conștiință pricinuite în el atunci când privește înapoi la ceea ce a făcut el unuia sau altuia. Dar toate acestea rămân în viață simplu gând. În timpul de purificare dintre moarte și o nouă naștere, ele devin un puternic imbold de a lucra creativ. Și, dotat cu acest imbold creativ, omul pătrunde apoi într-o nouă viață: în viața spirituală propriu-zisă.
Dacă vrem să înțelegem această viață spirituală, în care pășește omul după răstimpul de purificare, o putem face în modul următor. Este greu să prinzi în cuvintele limbajului nostru trăirile de un cu totul alt gen, pe care le are cercetătorul spiritual atunci când cercetează viața dintre moarte și o nouă naștere, aceste impresii având cu totul altă esență, care nu se pot compara cu nimic din cele pe care le poate vedea ochiul în lumea sensibilă și pe care le poate gândi rațiunea legată de creier; dar ne putem crea întru câtva în modul următor o reprezentare despre ceea ce se poate deschide, ca lume nouă, cercetătorului spiritual, prin privirea în lumea spirituală. Atunci când vă uitați în jurul dumneavoastră și vreți să înțelegeți lumea, când vreți să înțelegeți ceea ce este în jurul dumneavoastră, atunci o faceți prin aceea că gândiți, că vă formați reprezentări despre lucrurile care sunt în jurul dumneavoastră. Ar fi o reprezentare logic absurdă, dacă cineva ar gândi că poate lua apă dintr-un pahar în care nu se află apă. Exact la fel ar fi dacă v-ați reprezenta că ați putea extrage, scoate gânduri și legi dintr-o lume în care nu se află nici un gând și nicio lege. Orice cunoașterea omenească ar fi doar visătorie, nu ar fi altceva decât fantasmagorie, dacă gândurile pe care ni le formăm în cele din urmă în spiritul nostru nu ar sta deja ca gânduri la baza lucrurilor, dacă așadar lucrurile nu ar fi izvorâte din gânduri. Toți cei care cred că gândurile sunt numai ceva pe care îl plăsmuiește spiritul omenesc, ceva care nu stă la baza lucrurilor ca forțe propriu-zis creatoare și de producere a lucrurilor, ar trebui să renunțe imediat la gândire; căci gândurile care ar fi formate fără să corespundă unei lumi de gânduri exterioare ar fi năluciri pure. Gândește real numai acela care știe că gândirea sa corespunde lumii de gânduri exterioare și ca într-o oglindă în interiorul nostru, lumea de gânduri exterioare reînvie din nou; el știe că inițial toate lucrurile au izvorât din această lume de gânduri.
Așadar, pentru noi oamenii gândul este, ce-i drept, ultimul pe care îl cuprindem din lucruri, însă lucrurilor el le este cel dintâi care le stă la bază. Gândul creator stă la baza lucrurilor, dar gândurile omului, prin care omul cunoaște în cele din urmă, se deosebesc totuși, într-o anumită privință, foarte semnificativă, de gândurile creatoare de afară. Dacă încercați să priviți în sufletul omenesc, vă veți spune: Oricât ar cutreiera această gândire omenească la orizontul gândurilor și reprezentărilor, atâta timp cât omul gândește, atâta timp cât el încearcă să scruteze prin gândurile sale tainele lucrurilor, atâta timp ele arată ca ceva căruia îi este departe orice aspect creator. – Acesta este specificul gândurilor omenești, anume că ele au pierdut elementul productiv, creator care este conținut în gândurile care urzesc și trăiesc afară în lume. Acele gânduri care îmbibă lumea de afară sunt străbătute de elementul care în interiorul omenesc doar răsare ca un fundal tainic al existenței noastre. Dumneavoastră știți că pentru ca reprezentările dumneavoastră să fie deșertate în voință, ele trebuie să se cufunde în străfundurile ființei omenești, căci gândul însuși nu este străbătut de voință. Dar gândul care acționează afară, în lume, este străbătut de și întrețesut cu voință. Și tocmai acesta este specificul spiritului care acționează afară, obiectiv, în lucruri, anume faptul că el este creator. Prin aceasta el este, însă, nu numai gând, prin aceasta el este spirit. Gândul naturii omenești s-a înfăptuit prin aceea că voința a fost presată să iasă afară din spirit și că aceasta apare doar ca un reflex pornind din om în afară. Pentru privirea spirituală ea nu se arată nicăieri acolo afară separată de elementul creator.
În acest spirit care conține în sine voința și gândurile împreunate, pășește omul ca într-o lume nouă atunci când, după moarte, și-a parcurs răstimpul de purificare. Și așa cum aici, în această lume pe care o parcurgem între naștere și moarte, trăim înconjurați de impresiile simțurilor noastre, înconjurați de tot ceea ce poate gândi rațiunea noastră, așadar așa cum aici suntem înconjurați și împresurați de lumea fizică, tot așa este omul după răstimpul de purificare înconjurat peste tot de lumea spirituală, creatoare. Și el este în interiorul acestei lumi spirituale, creatoare, el se află înlăuntrul ei și face parte din ea. Este și ceea ce apare ca o primă trăire după scurgerea răstimpului de purificare: Omul nu se simte deloc într-o lume care îl împresoară cu un orizont de lucruri, pe care el le poate percepe, ci el se simte în interiorul unei lumi în care el este cu desăvârșire creativ. – Acum, tot ceea ce a asimilat omul în ultima viață și chiar și în viețile anterioare, în măsura în care nu a fost încă prelucrat, care se află în special în extractul descris al trupului său eteric sau al vieții, care a rămas în urmă în trupul său astral drept acel impuls puternic, ce vrea să compenseze obstacolele care au fost constatate, tot ceea ce este în om în felul acesta, este simțit acum productiv în om, este simțit acum creativ de către om.
Acum, viața în cadrul productivității este ceva care este cel mai bine desemnat prin expresia beatitudine sau fericire. Puteți observa comparativ chiar în viața obișnuită sentimentul de fericire pe o treaptă inferioară, atunci când vedeți găina stând pe ou și clocindu-l. Fericirea încălzitoare constă în însăși actul producerii. Înre-un sens mai înalt, putem percepe această fericire a producerii atunci când artistul poate transpune în lumea materială exterioară ceea ce s-a maturizat în sufletul său, atunci când el poate produce. De acest sentiment al fericirii despre care ne putem forma cu aproximație o idee pe această cale, este pătrunsă acum întreaga ființă omenească la trecerea prin lumea spirituală.
Ce lucrează omul acolo în lumea spirituală? El înglobează în lumea spirituală tot ceea ce a dobândit el ca roade, ca extract din ultima viață și din celelalte vieți anterioare, despre care noi am putut spune alaltăieri că deși s-a apropiat de sufletul nostru ca experiență, în viața dintre naștere și moarte deoarece omul are o graniță constituită din trupul fizic și cel eteric sau al vieții, el trebuie mai întâi să o păstreze în sine și nu o poate prelua în entitatea sa globală. Acum, trupul fizic și cel eteric sau al vieții nu mai sunt aici, acum omul lucrează în substanțialitate pur spirituală, acum el imprimă în ea tot ceea ce a trăit el în ultima viață, dar din cauza limitării trupului său fizic și a celui eteric sau al vieții nu a putut prelucra în sine însuși.
Dacă ne preocupă acum din nou durata timpului în care omul înglobează așadar în mod productiv în spiritual ceea ce a dobândit în ultima viață, atunci trebuie să ne întrebăm înainte de toate: Oare are această lege a vieților pământești repetate, pe care am indicat-o, un anumit sens? – Da, are un sens, și acesta se arată prin faptul că omul, atunci când a parcurs o încorporare, apare într-o nouă viață nu atunci când poate trece din nou prin aceleași experiențe, ci el apare din nou abia atunci când lumea exterioară pământească s-a modificat între timp într-atât încât el să poată trece prin experiențe cu totul noi. Cel care reflectează acum puțin asupra evoluției va găsi că deja în privința fizicului, fizionomia Pământului se modifică considerabil de la un mileniu la altul. Gândiți-vă numai cum va fi arătat locul de aici, unde acum se află acest oraș, pe vremea lui Christos, cum a fost el cu totul altfel atunci, și cum s-a modificat acest petic de Pământ de atunci până acum; și gândiți-vă cum se modifică în primul rând ceea ce noi numim dezvoltare morală, intelectuală și restul dezvoltării spirituale a evoluției omenirii în decursul câtorva secole. Să ne gândim la ceea ce și-au însușit copiii în primii ani de viață cu doar câteva secole în urmă și să ne gândim la ceea ce asimilează ei în ziua de azi în primii ani de viață. Pământul își schimbă fizionomia, și după un anumit timp omul poate călca din nou pe Pământ și acolo totul este atât de schimbat, încât el poate trăi Noul. Abia atunci când omul poate avea experiența Noului, abia atunci calcă el din nou în această lume.
Timpul dintre moarte și o nouă naștere este determinat prin aceea că omul atunci când s-a întrupat într-un anumit secol, el s-a integrat prin naștere într-un context ereditar complet specific. Noi știm că nu ne este îngăduit să ne reprezentăm miezul ființei omenești, spiritual-sufletescul omului ca și cum el ar fi adunat din ceea ce sunt însușirile părinților, bunicilor, străbunicilor, ș.a.m.d. Am accentuat că la fel de puțin pe cât crește râma din mâl, tot așa sufletul omenesc nu se naște din fizic. Sufletescul se naște din sufletesc, ca viu din viu. Noi am accentuat că acest suflet omenesc face trimitere înapoi spre o viață anterioară și că el intră prin naștere în existență în așa fel încât el atrage laolaltă însușirile ereditare. Dar aducând aceasta înaintea sufletului trebuie să ne fie clar și faptul că atunci când privim retrospectiv la o viață anterioară, din această viață anterioară noi aducem în noua viață, prin naștere, acele însușiri care se dezvoltă treptat în decursul dintre moarte și o nouă naștere. Luăm apoi prin poarta morții ceea ce am dobândit nou între naștere și moarte, ceea ce nu am mai putea căpăta dintr-o viață anterioară. Astfel încât – ceea ce a fost deja evidențiat – noi purtăm prin poarta morții de acum înainte tot ceea ce a fost dobândit bucățică cu bucățică în ultima viață. Putem dezvolta aceasta acum, când parcurgem viața în spirit dintre moarte și o nouă naștere, într-un nou raport numai prin aceea că nu ne bazăm în această nouă existență pe a regăsi condițiile moștenite, pe care le-am avut în existența anterioară. În existența anterioară am tras în sufletul nostru anumite însușiri ale strămoșilor. Nu am întâlni nimic nou într-o nouă existență, dacă am găsi prezente însușirile strămoșilor în același mod. Dacă ne-am întrupat, așadar, într-un anumit secol, atunci, pentru ca să ne putem dezvolta și în această direcție într-o nouă existență, trebuie să mergem prin lumea spirituală atâta timp până când vom fi pierdut toate acele însușiri moștenite, înspre care ne-a simțit atrași anterior, și înspre care ne vom simți atrași atâta timp cât ele există. Reîntruparea noastră depinde de faptul ca acele însușiri care s-au transmis prin neam să fi dispărut. Dacă privim, așadar, în sus, la strămoșii noștri, atunci găsim la părinții, bunicii, străbunicii noștri ș.a.m.d. anumite însușiri, care au fost aduse pe Pământ prin ereditate până în existența noastră actuală. Intrăm apoi, după moarte, în lumea spirituală. Rămânem acolo până când au dispărut din linia ereditară toate acele însușiri înspre care ne-am simțit atrași în această întrupare. Însă asta durează multe secole și anume cercetarea spirituală arată că durează atâtea secole cât putem spune că se transmit ereditar anumite însușiri care trec de la o generație la alta. Durează aproximativ șapte sute de ani până când însușirile care se moștenesc de la o generație la alta au dispărut într-atât de mult încât să putem spune: Ceea ce am găsit atunci la strămoși, s-a volatilizat. – Dar acum trebuie să se pregătească însușiri până acolo încât ele să străbată din nou șapte secole. Și ajungem să putem indica cifra de două ori șapte sute de ani – desigur că ea este doar o cifră medie, dar ea se arată cercetării spirituale ca fiind acel timp ce se scurge între moarte și o nouă naștere –, până când sufletul pășește din nou în existență printr-o nouă naștere.
Acum trebuie în primul rând să învățăm că se înalță până sus în această lume spirituală tot ceea ce aici pe Pământ este deja spiritual. Noi tocmai am accentuat că ceea ce noi luăm înăuntrul spiritului nostru este creator afară, în lumea spirituală. Am văzut că noi înșine suntem într-un anumit fel înăuntru, în această lume creatoare, cu creativul nostru. Această lume spirituală, care este creatoare afară, se reflectă într-un anumit fel în propriul nostru suflet. În măsura în care propriul nostru suflet trăiește spiritualul, parcurge o viață spirituală, și experiențele spiritual-sufletești ale interiorului nostru sunt cetățene ale lumii spirituale. Așa cum lumea spirituală iese în afară, în jos în cea fizică, tot așa spiritualul nostru iese în afară în sus, în lumea spirituală generală. Prin acesta însă este explicabil pentru noi ceea ce afirmă știința spirituală: Cum este la om în privința diverselor sale mădulare constitutive, că el leapădă învelișurile exterioare, și rămâne spiritualul și crește în sus, în lumea spirituală productivă; devine explicabil pentru noi că și relațiile spirituale, tot sufletescul care se desfășoară aici în lumea fizică, leapădă învelișurile exterioară și trăiește în lumea spirituală. Să luăm iubirea pe care o are mama pentru copilul ei. Aceasta crește din lumea fizică. Ea are mai întâi un caracter animalic. Sunt simpatii care unesc mama cu copilul, care constituie un fel de efect de forță fizică. Apoi însă, ceea ce crește din lumea fizică se purifică, iubirea celor două entități se înnobilează; această iubire devine tot mai sufletească-spirituală. Tot ceea ce provine din lumea fizică este lepădat prin moarte la fel ca învelișurile exterioare. În schimb, continuă să existe tot ceea ce a fost clădit în acel înveliș fizic-omenesc ca sufletesc, ca spiritual în această iubire, la fel cum se trăiește însuși interiorul omenesc în lumea spirituală, astfel încât iubirea dintre mamă și copil trăiește mai departe în lumea spirituală. Ei se regăsesc acolo, de data aceasta ne mai fiind limitați de barierele lumii fizice, ci în acel mediu înconjurător spiritual, în care nu mai avem lucrurile în afara noastră, ci unde trăim, urzim și suntem în lucruri. De aceea, ceea ce domnește acolo în lumea spirituală, trebuie să ni-l reprezentăm ca fiind rezultatul iubirii și relațiilor de prietenie întemeiate în lumea fizică; trebuie să ni-l reprezentăm în sensul că aceia care s-au legat în lumea spirituală sunt cu mult mai strâns legați decât legăturile de iubire, de prietenie, care sunt înnodate în lumea fizică. Și este lipsit de sens să întrebăm dacă îi revedem după moarte pe aceia cu care trăim în iubire și prietenie în lumea fizică. Nu numai că îi vedem, dar și trăim în ei; suntem, ca să spunem așa, revărsați în ei. Și toate cele ce sunt urzite în cadrul lumii sensibile capătă sensul lor corect, adevărata lor însemnătate, abia atunci când creștem în lumea spirituală împreună cu partea lor spirituală.
Vedem astfel spiritualizarea nu numai omului, ci și a omenirii în relațiile ei cele mai nobile în ținutul spiritual, pe care o trăiește omul între moarte și o nouă naștere. Dar acolo sunt și transformate în arhetipuri vii toate impulsurile pe care le-a adus omul în lumea spirituală. Am văzut că omul a intrat în lumea spirituală cu o esență a trupului eteric sau al vieții, ceea ce înseamnă cu o esență a tuturor experiențelor pe care le-a avut între naștere și moarte. Îl vedem pe om intrând în lumea spirituală cu acel impuls puternic care-i permite să compenseze ceea ce a făcut el nedrept. Pe acestea le țese omul laolaltă într-un arhetip spiritual. Iar timpul pe care îl petrece el în lumea spirituală, se desfășoară așa că acest arhetip este mereu mai mult și mai mult țesut, astfel încât să conțină întrețesute în el mereu mai mult și mai mult roadele din viața precedentă și imboldul, voința pentru compensarea nedreptății, răului, pe care el l-a făcut. Și astfel este omul capabil în acest răstimp ca, pe de o parte, tot ceea ce și-a dobândit ca aptitudini în viețile precedente, acum să modeleze plastic în trupul care îi este pus la dispoziție la reîntrupare, și pe de altă parte, datorită faptului că și-a întrețesut în arhetipul său imboldul, impulsul de a compensa ceea ce a săvârșit el nedrept, rău, omul este atras de relațiile care îi permit să compenseze acest nedrept, acest rău pe care l-a făcut el. Pășim prin naștere în existență cu voința de a intra în astfel de relații care ne permit să compensăm nedesăvârșirile vieților noastre anterioare. Așa căutăm noi printr-o voință tainică în cazurile corespunzătoare durerea, atunci când din imboldul nostru prenatal avem cunoașterea inconștientă că numai înfrângerea acestei dureri ne poate da la o parte din drum anumite obstacole pe care noi ni le-am pus mai înainte în cale.
Vedem astfel cum pășește omul prin lumea spirituală, în care el își poate modelat plastic trupul fizic înainte de naștere. Și acum vedem, de asemenea, cum ceea ce noi am întrețesut în arhetipul nostru, doar încetul încetul se unește cu viața noastră de după naștere. Căci nu cunoaște viața cel ce crede că în copil se află deja în interior tot ceea ce se dezvoltă ca aptitudini și capacități sufletești în viață. Cine poate examina corect viața, îl vede pe om intrând prin naștere în existență și vede cum omul se găsește pe sine însuși în viață doar încetul încetul, cum în primii ani de viață omul nicidecum nu are deja în interiorul său tot ceea ce poate el să devină. Putem înțelege viața cu mult mai bine, dacă spunem: omul se unește abia treptat cu ceea ce a urzit el ca arhetip spiritual în viața dintre moarte și o nouă naștere, treptat crește împreună cu acesta, până când ajunge la interacțiunea liberă cu lumea exterioară. – Cine contemplă fără prejudecăți viața, poate vedea cum omul, pe când este copil, încă este înconjurat de atmosfera spirituală pe care și-a urzit-o între moarte și o nouă naștere, și cum el se ajustează treptat după propriul său arhetip, că încă nu este întrețesut cu corporalitatea sa, pe care o aduce cu sine la naștere. În timp ce animalul este întrețesut cu arhetipul său deja dinainte de naștere, vedem omul mai întâi crescând individual și definit în arhetipul pe care și l-a urzit el însuși prin viețile pământești repetate până la aceasta din urmă. Și înțelegem cel mai bine fizic-sensibilul vieții omenești, dacă îl interpretăm în așa fel încât să spunem: el este pentru noi cu adevărat precum cochilia unui animal, a unei stridii, pe care o găsim în drum. Atâta timp cât vrem să o înțelegem drept ceva pur și simplu construită, să zicem din mâl, atâta timp cochilia nu ne va putea deveni inteligibilă. Dar dacă presupunem că ceea ce se arată ca fiind depus pe cochilie strat după strat, este eliminat din interiorul unui animal, care a părăsit această cochilie, atunci înțelegem această construcție.
Viața omului dintre naștere și moarte nu o înțelegem dacă vrem să o înțelegem doar din ea însăși, dacă vrem să o înțelegem așa doar comprimând laolaltă ceea ce este în mediul direct înconjurător. Căci atunci putem spune vreme îndelungată că omul se ajustează după mediul său înconjurător, popor, familie. Dar pe cât de puțin ne este inteligibilă cochilia de stridie fără stridie, tot atât de puțin inteligibilă ne este viața omenească dacă o considerăm ca fiind constituită numai din mediul său înconjurător nemijlocit. Dar ea devine clară și limpede dacă putem presupune că omul vine dintr-o lume spirituală și sufletească și că el în această lume spirituală și sufletească și-a prelucrat realizările, extractul, roadele vieților anterioare, și că el își modelează din nou noua sa existență cu ajutorul acestei prelucrări. Astfel, viața însăși ne este inteligibilă numai prin ceea ce se află dincolo de viață, astfel, lumea fizică ne este inteligibilă numai prin lumea spirituală și cea sufletească.
Acesta este circuitul omului prin lumea simțurilor, lumea sufletească și lumea spirituală. Dacă privim omul în felul acesta, atunci în viața lui fizic-senzorială avem oarecum numai o parte din circuitul complet al vieții sale. Și cunoașterea noastră, atunci când studiem așa, în sens corect, nu este doar o cunoaștere teoretică, ce ne spune una sau alta ca știința exterioară, ci este o cunoaștere care în același timp ne arată în mod obiectiv cum primește viața dintre moarte și o nouă naștere sens și însemnătate, prin faptul că cele pe care le adunăm aici își găsesc prelucrarea într-o lume superioară. Dintr-o astfel de cunoaștere ne izvorăsc știința și puterea voinței pentru viață, ne izvorăsc sens și însemnătate, încredere și speranța în viață. Nu ne este de folos cumva să imputăm unei asemenea cunoașteri faptul că am privi neconsolați la viețile trecute, despre care am spune: Păi, aici se afirmă că noi ne-am pregătit singuri durerea. La durere se mai adaugă și această dezolare! – Nu, noi ne putem spune: Această lege nu este doar o lege care indică spre trecut, ci și una care indică spre viitor, care ne arată că durerea învinsă, este creștere de putere, pe care o valorificăm în noua viață, și cu cât lucrăm mai mult, cu cât am înfrânt mai multă durere, cu atât mai mare va fi puterea noastră. – În fericire, într-un sens mai înalt putem doar suferi; ea este o împlinire din viețile anterioare. În durere ne putem dezvolta forțe, iar forțele dezvoltate prin învingerea durerii înseamnă o creștere pentru viața viitoare. Și noi pășim consolați prin poarta morții dacă știm că moartea trebuie să fie introdusă în viață, pentru ca această viață să se poată înălța din treaptă în treaptă. De aceea, apare ca fiind complet justificat când se spune: Știința spirituală în acest sens, nu este doar o teorie, ea este sevă și forță pentru viață, prin faptul că ceea ce curge nemijlocit în întreaga noastră existență sufletească o face sănătoasă și puternică. – Știința spirituală este cea care adeverește cuvintele care ar trebui să trăiască în sufletul oricărui cercetător spiritual și chiar al oricărui om care presimte ceva despre lumea spirituală, să trăiască ca fiind cuvinte adevărate, călăuzitoare pentru propria viață care urcă, sănătoasă și plină de putere, care în însăși învingerea durerii văd o intensificare a puterii:
O enigmă se alătură alteia în spațiu,
O enigmă urmează alteia în timp;
Soluția lor o aduce doar spiritul
Care se înțelege pe sine dincolo de granițele spațiului
Și dincolo de curgerea timpului.
NOTE
„Nichts wirst du sehn in ewig leerer Ferne,
Den Schritt nicht hören, den du tust,
Nichts Festes finden, wo du ruhst!”
„Im Nichts hoff ich das All zu finden”
„Nimic însă nu vezi în golul gol de totdeauna,
N-ai auzi nici pasul, unde-alergi,
Și n-ai găsi nici un temei, să stai, să mergi.”
„În Golul tău sper să descopăr Universul.” (traducere de Lucian Blaga)
