Într-un anumit sens, ne aflăm azi în momentul întemeierii Societății antroposofice în sens restrâns, și tocmai cu o asemenea ocazie ne este îngăduit să ne aducem iar aminte de importanța și semnificația cauzei noastre. În principiu, ceea ce Societatea antroposofică vrea să fie pentru cultura și civilizația modernă nu trebuie să se deosebească de ceea ce noi am făcut dintotdeauna în cadrul cercului nostru, sub formă de teosofie. Totuși, poate că adăugarea unui nume nou va aminti iar sufletelor noastre de seriozitatea și demnitatea cu care vrem să lucrăm în cadrul curentului nostru spiritual și din această perspectivă a fost aleasă și tema acestui ciclu de conferințe. Ne propunem, la începutul activității noastre antroposofice, să tratăm o temă care va fi în măsură să ne atragă atenția în cele mai diverse moduri asupra importanței și semnificației pe care curentul nostru spiritual le are în viața culturală a epocii prezente.
Poate că unii au fost surprinși să găsească alăturate două curente spirituale care, în aparență, sunt foarte departe unul de celălalt, așa cum sunt ele exprimate, pe de o parte, în marele poem oriental Bhagavad-Gita [Nota 1] și, pe de altă parte, în epistolele celui care se situează atât de aproape de întemeierea creștinismului: apostolul Pavel. Vom recunoaște cel mai bine apropierea dintre aceste două curente spirituale, dacă vom arăta azi, ca introducere, cum se situează în epoca noastră, pe de o parte, ceea ce se leagă de marele poem Bhagavad-Gita și, pe de altă parte, cum își proiectează influența ceea ce a fost întemeiat la începutul creștinismului: paulinismul. Multe s-au schimbat în viața spirituală a epocii noastre, față de cum erau cu relativ puțin timp înainte, și tocmai ceea ce face ca viața spirituală a epocii prezente să fie altfel decât viața spirituală a unui trecut încheiat recent necesită ceva de felul unui curent spiritual teosofic sau antroposofic.
Să ne gândim că, într-o epocă nu prea îndepărtată de a noastră, când omul se avânta spre viața spirituală a vremii sale, avea de-a face, așa cum am arătat deja în ciclurile de conferințe ținute la Basel și München [Nota 2], cu trei milenii, cu un mileniu precreștin și cu două milenii care nu se încheiaseră și care erau impregnate și străbătute de curentul spiritual al creștinismului. Oare ce își putea spune un om care în urmă cu puțin timp – în vremea în care nu se putea vorbi de un curent spiritual teosofic sau antroposofic, așa cum îl înțelegem noi azi – era situat în cadrul vieții spirituale a omenirii? El putea să-și spună: În prezent se fac simțite influențele a ceea ce poate fi căutat cel mult în cadrul mileniului care a precedat era creștină. Fiindcă nu mai devreme decât în acel mileniu al erei precreștine încep să aibă importanță pentru viața spirituală oamenii individuali, ca personalități. Oricât de mărețe, de grandioase și gigantice sunt unele dintre lucrurile care, în curentele spirituale ale unor epoci mai vechi, își trimit lumina spre noi, personalitățile, individualitățile nu se detașează pe fondul a ceea ce stă la baza curentului spiritual respectiv. Să ne întoarcem privirile doar spre acea perioadă pe care nu o putem considera că ține, în sens restrâns, de ultimul mileniu anterior erei creștine, să ne întoarcem privirile spre curentul spiritual din vechiul Egipt sau spre cel caldeano-babilonian: avem în fata noastră panorama unei vieți spirituale unitare. De-abia în viața spirituală din vechea Grecie individualitățile ies în evidență, astfel încât ele ne apar într-un mod spiritual cu totul viu ca individualități. În epoca egipteană, în cea caldeano-babiloniană găsim învățături mărețe, perspective grandioase înspre depărtările cosmice; abia în Grecia lucrurile se schimbă, în sensul că putem privi spre diferite personalități individuale, spre un Socrate Sau Pericle, spre un Fidias, Platon, Aristotel [Nota 3]. Personalitatea ca atare iese la lumină. Acesta e specificul vieții spirituale din ultimele trei milenii. Și nu mă refer doar la personalitățile importante, ci la impresia pe care viața spirituală o face asupra fiecărei individualități sau personalități. În aceste ultime trei milenii lucrul cel mai însemnat e personalitatea, dacă putem spune astfel. Iar curentele spirituale au importanță prin faptul că personalitățile umane simt nevoia să ia parte la viața spirituală, că ele găsesc prin curentele spirituale consolare lăuntrică, speranță, pace, fericire interioară, siguranță.
Deoarece până în urmă cu relativ puțin timp oamenii dovedeau un interes preferențial față de istorie numai în măsura în care aceasta se derulează de la o personalitate la alta, ei nu aveau o înțelegere prea profundă, prea pătrunzătoare nici pentru ceea ce a existat înainte de ultimele trei milenii. O dată cu civilizația greacă a început acea istorie pentru care, până cu puțin timp înainte, exista înțelegere, pe când celelalte civilizații nu mai erau înțelese deloc; în această perioadă, la răscrucea dintre primul și al doilea mileniu, a avut loc apoi ceea ce se leagă de marea entitate a lui Iisus Hristos.
Primul mileniu stă sub influența a ceea ce ne-a adus civilizația greacă. Și ea își proiectează influențele spre noi, într-un mod demn de luare-aminte: la începuturile ei se află Misteriile. Ceea ce s-a revărsat din acestea – am arătat-o adeseori – a trecut asupra marilor poeți, filosofi și artiști, pe toate tărâmurile, deoarece, dacă vrem să-i înțelegem cu adevărat pe Eschil, Sofocle, Euripide, trebuie să căutăm izvoarele acestei înțelegeri în ceea ce s-a revărsat din Misterii. Dacă vrem să-i înțelegem pe Socrate, Platon, Aristotel, trebuie să căutăm izvoarele filosofiei lor în Misterii. Ca să nu mai vorbim despre figuri atât de proeminente ca Heraclit. În cartea mea Creștinismul ca fapt mistic [Nota 4], am arătat că Heraclit se situează cu totul pe solul Misteriilor.
Vedem apoi că, o dată cu începutul celui de al doilea mileniu, în evoluția spirituală se revarsă Impulsul hristic și că al doilea mileniu se desfășoară în așa fel, încât Impulsul hristic preia în sine treptat, ca să spunem așa, spiritualitatea greacă, se unește cu ea. Acum, puternicul Impuls hristic se contopește cu ceea ce a venit spre noi din spiritul grec, prin tradiție și ca viață nemijlocită. Vedem, așadar, cum o înțelepciune greacă, o simțire greacă, o artă greacă se unesc în mod organic, foarte lent și treptat, cu Impulsul hristic. Așa s-a desfășurat mileniul al doilea.
Începe apoi mileniul al treilea, marcat de dezvoltarea personalității. În acest mileniu, spiritul grec influențează în alt mod cultura noastră. Vedem aceasta, dacă ne ocupăm de artiști cum ar fi Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci [Nota 5]. Acum, spiritul grec nu mai conviețuiește cu creștinismul, cum s-a întâmplat în cultura celui de al doilea mileniu. În mileniul al doilea cultura și civilizația greacă n-au mai fost percepute ca fapt istoric grandios, ca ceva privit din afară; în mileniul al treilea oamenii trebuie să se adreseze în mod direct civilizației și culturii grecești. Îi vedem pe Leonardo, Michelangelo, Rafael lăsând să acționeze asupra lor operele de artă ale grecilor, care sunt scoase din nou la lumina zilei, vedem cum spiritul grec e preluat într-un mod din ce în ce mai conștient. El fusese preluat în mod inconștient, în cursul mileniului al doilea, dar din ce în ce mai conștient în mileniul al treilea.
Spiritul grec e preluat în mod conștient în imaginea despre lume. Dacă studiem, de exemplu, opera filosofului Toma d'Aquino [Nota 6], vedem cum el e nevoit să îmbine ceea ce se degajă din filosofia creștină cu filosofia lui Aristotel. Spiritul grec e asimilat în mod conștient, așa că aici se amestecă în mod conștient, sub o formă filosofică, spiritul grec și creștinismul, după cum la Rafael, Michelangelo și Leonardo ele se contopesc sub o formă artistică. Și acest curent merge mai departe, străbătând viața spirituală, chiar și în cazul în care se naște o anumită adversitate religioasă, la Giordano Bruno, la Galilei [Nota 7]. Constatăm, cu toate acestea, că pretutindeni reapar idei și noțiuni grecești, mai ales în ceea ce privește concepția despre natură: o absorbire conștientă a spiritului grec!
Dar nu se trece retrospectiv dincolo de antichitatea greacă. Și în toate sufletele, nu numai în acelea ale oamenilor erudiți sau de înaltă cultură, ci în sufletele tuturor oamenilor, până la cei mai simpli, se răspândește, trăiește o viață spirituală în care spiritul grec și cel creștin s-au unit în mod conștient.
În secolul al XIX-lea apare un fenomen remarcabil căruia de-abia teosofia sau antroposofia e chemată să-i dea formă și să-l înfăptuiască. Un singur fapt izolat ne arată ce lucru grandios se petrece. În momentul în care în Europa devine cunoscut minunatul epos Bhagavad-Gita, mari spirite europene sunt fermecate de conținutul ei profund. Și am dori să rămână mereu în suflete ceea ce un spirit atât de profund ca Wilhelm von Humboldt [Nota 8] a putut să spună, când a citit-o: că este cel mai profund poem filosofic pe care l-a întâlnit vreodată. Și el a mărturisit că a meritat să ajungă la o vârstă atât de înaintată, deoarece a mai apucat să cunoască eposul Bhagavad-Gita, marele cânt despre spirit, care străbate spre noi dintr-o antichitate orientală sfântă.
Și ce minunat este faptul că în secolul al XIX-lea s-au revărsat, încetul cu încetul, tocmai din Bhagavad-Gita, chiar dacă descriind cercuri nu prea largi, atâtea lucruri care provin de la vechea spiritualitate orientală! Fiindcă această Bhagavad-Gita se deosebește de alte scrieri ajunse până la noi din vechea cultură orientală. Acele scrieri ne transmit constant o gândire și o simțire orientale, din puncte de vedere diferite. În Bhagavad-Gita ne întâmpină însă ceva în legătură cu care putem spune: e confluența tuturor orientărilor și punctelor de vedere din gândirea și simțirea răsăriteană. În aceasta constă măreția și importanța Bhagavad-Gitei.
Să ne îndreptăm acum privirile spre vechea Indie. Dacă lăsăm deoparte aspectele mai puțin importante, în fața noastră vor apărea, ieșind din adâncul unor vremuri străvechi ale Indiei, trei curente spirituale, cu trei nuanțe diferite. Acel curent spiritual care ne întâmpină deja în primele Vede [Nota 9] și care a fost dezvoltat în scrierile poetice vedice de mai târziu este foarte riguros – îl vom caracteriza în cele ce urmează –, este, dacă putem spune așa, un curent spiritual unilateral, dar absolut riguros. Ne apare apoi un al doilea curent spiritual, în filosofia Samkhya, tot o orientare spirituală absolut riguroasă, și ne mai iese în întâmpinare, în cele din urmă, o a treia nuanță a spiritualității orientale, curentul Yoga. Ceea ce ne apare drept sistemul Samkhya al lui Capila, ceea ce ne apare în filosofia Yoga a lui Patanjali și în Vede sunt curente spirituale de nuanțe diferite, sunt curente spirituale care, deoarece au aceste nuanțe absolut exacte, sunt oarecum unilaterale, și măreția lor constă tocmai în această unilateralitate.
În Bhagavad-Gita găsim întrepătrunderea armonioasă a tuturor acestor trei curente spirituale. Ceea ce a avut de spus filosofia Vedelor ne luminează din Bhagavad-Gita; ceea ce Yoga lui Patanjali avea de dat omului poate fi, de asemenea, regăsit în Bhagavad-Gita; ceea ce avea de spus Samkhya lui Capila se întâlnește în Bhagavad-Gita. Și nu regăsim toate acestea sub forma unui conglomerat, ci ele se contopesc în mod armonios, ca trei membre ale aceluiași organism, ca și cum inițial ar fi fost una. Măreția poemului Bhagavad-Gita constă în faptul că descrie în mod amplu felul cum această viață spirituată răsăriteană își trage seva, pe de o parte, din Vede, pe de altă parte din filosofia Samkhya a lui Capila și, în sfârșit, din Yoga lui Patanjali.
Vom evidenția pentru început ceea ce ne poate oferi fiecare dintre aceste trei curente spirituale.
Vedele reprezintă, în sensul cel mai exact al cuvântului, o filosofie a unității, monismul cel mai spiritual care poate fi conceput. Monism, monism spiritual – aceasta e filosofia Vedelor, care a fost elaborată apoi în Vedanta [Nota 10]. Dacă vrem să înțelegem filosofia Vedelor, trebuie să aducem mai întâi în fața sufletului faptul că această filosofie vedică pornește de la ideea că omul găsește în el însuși o realitate foarte profundă, care e sinea sa, și că ceea ce el sesizează în primul rând în viața obișnuită e doar o expresie sau o copie a acestei sine, că omul poate să evolueze și că evoluția sa scoate din ce în ce mai mult la suprafață, din adâncurile sufletului, profunzimile sinei sale proprii. Prin urmare, în om odihnește, ca și cum ar dormi, o sine superioară și această sine superioară nu e ceea ce omul din epoca actuală știe în mod nemijlocit, ci e ceva care acționează în el, spre care el evoluează. Când omul va fi atins, cândva, ceea ce trăiește în el drept sine, el își va da seama, conform cu filosofia Vedelor, că această sine e una cu Sinea atotcuprinzătoare a lumii, că el cu sinea sa nu doar se odihnește în această Sine cosmică atotcuprinzătoare, ci e una cu ea. El e una cu această Sine cosmică în sensul că se raportează într-un dublu mod, cu ființa sa, la ea. Așa cum expirăm și inspirăm în mod fizic, tot așa, trebuie să spunem, își reprezintă adeptul Vedelor raportul dintre sinea umană și Sinea cosmică. Așa cum omul inspiră și expiră, așa cum în afară se află aerul pe care îl respirăm toți, iar în interior cantitatea de aer pe care el a inspirat-o, tot astfel avem în afară Sinea generală atotcuprinzătoare, care trăiește și acționează în toate, și pe care omul o inspiră atunci când se dăruiește contemplării Sinei spirituale a lumii. O inspirăm în mod spiritual cu fiecare senzație pe care o avem în legătură cu această Sine, o inspirăm cu tot ceea ce primim în sufletul nostru. Întreaga cunoaștere, întreaga știintă, întreaga gândire și simțire sunt respirație spirituală. Iar ceea ce primim astfel în sufletul nostru, ca pe o mică parte din Sinea lumii – care însă rămâne organic unită cu această Sine – este atman: respirația*, care, raportată la noi înșine, e ca o cantitate de aer pe care o inspirăm și care nu poate fi deosebită de aerul comun, general. Așa că atman se află în noi, dar nu putem face deosebire între el și ceea ce e Sinea lumii, care pulsează în toate. Și, așa cum noi expirăm fizic, tot astfel există o reculegere plină de venerație a sufletului, prin care el îndreaptă ceea ce are mai bun, în rugă și jertfă, spre această Sine. E ca respirația spirituală: brahman. Atman și brahman, precum inspirația și expirația, ne fac părtași la Sinea cosmică care pulsează în toate.
* În germană, das Atmen (nota trad.).
În curentul vedic ne întâmpină o filosofie monist-spirituală, care e totodată religie. Iar floarea și fructul acestui curent vedic e sentimentul atât de liniștitor pentru om, care-i stăpânește ființa sa cea mai lăuntrică și cea mai înaltă, de a fi una cu Sinea generală, care pulsează și acționează în întreaga lume, cu entitatea unitară a lumii. Despre această legătură a omului cu unitatea lumii, despre această situare a omului în întregul și marele Cosmos spiritual vorbește curentul vedic – nu putem spune „cuvântul Vedelor”, fiindcă Veda e deja cuvânt –, care tratează cuvântul Veda, care ne-a fost dat, care a fost exalat, conform reprezentării vedice, de către Ființa unitară ce pulsează în toate și pe care ființa umană poate s-o primească în ea drept formă supremă a cunoașterii.
O dată cu însușirea cuvântului vedic, omul primește în el cea mai bună parte a Sinei omniprezente; o dată cu acest cuvânt e cucerită conștiența legăturii dintre sinea umană individuală și această Sine cosmică omniprezentă. Ceea ce spune Veda e cuvântul lui Dumnezeu, care e creator și care renaște în cunoașterea umană, unind astfel cunoașterea umană cu Principiul creator care străbate lumea și acționează în lume. Astfel că ceea ce stă scris în Vede era considerat Cuvânt divin, iar cel care îl pătrundea era în posesia Cuvântului divin. Cuvântul divin venise în lume într-un mod spiritual și era prezent în cărțile Vedelor. Cei care pătrundeau aceste cărți luau parte la Principiul creator al lumii.
Altfel stau lucrurile cu filosofia Samkhya. Când aceasta se apropie de noi, așa cum ne-a fost transmisă prin tradiție, ea se prezintă drept ceva diametral opus unei doctrine moniste. Dacă vrem să comparăm cu ceva filosofia Samkhya, o putem compara cu filosofia lui Leibniz [Nota 11]. Filosofia Samkhya e o filosofie pluralistă. Diferitele suflete care ne ies în întâmpinare, suflete de oameni și suflete de zei, nu sunt urmărite de filosofia Samkhya până la izvorul lor comun, ci sunt luate drept suflete individuale, care există din veșnicie, ca să spunem așa, ori cel puțin ca suflete a căror origine nu e căutată în ceva unitar. În filosofia Samkhya ne vine în întâmpinare pluralismul sufletelor. E subliniată independența fiecărui suflet, care-și parcurge evoluția în lume ca entitate izolată în existența și ființa sa.
În fața pluralismului sufletelor se situează ceea ce în filosofia Samkhya e numit elementul prakritic. Nu putem desemna acest element prin cuvântul modern „materie”, deoarece el are un sens materialist. Dar nu la așa ceva se referă filosofia Samkhya când vorbește despre substanțialitatea care se opune pluralității sufletelor și care nu poate fi dedusă nici ea din ceva unitar.
Avem, în primul rând, pluralismul sufletelor și mai avem ceea ce poate fi numit baza materială, ca un fel de mare val originar, de care lumea e străbătută în spațiu și timp și din care sufletele își iau elementele necesare pentru existența exterioară. Sufletele trebuie să se îmbrace în acest element material, despre care nu se poate spune că aparține unei unități cu sufletele înseși.
Astfel, în filosofia Samkhya, ne întâmpină în principal acest element material, studiat cu grijă. Privirea nu e îndreptată prea mult, în filosofia Samkhya, spre sufletul individual. Sufletul individual este considerat ceva care există în mod real, ceva care e legat de baza materială și întrețesut printre ițele ei și care, în cadrul acestei baze materiale, ia cele mai diverse forme și, datorită acestui fapt, apare în exterior sub cele mai diferite înfățișări. Un suflet se înveșmântează cu elementul de bază material, despre care se crede că există din veșnicie, la fel ca și sufletul individual. În acest element de bază material se exprimă viața sufletească. Datorită acestui lucru, viața sufletească ia cele mai diverse forme. În filosofia Samkhya ne întâmpină în special studiul acestor forme materiale.
Avem deci, în primul rând, forma cea mai originară a acestui element material, ca un fel de val spiritual originar, în care sufletul se cufundă la început. Dacă ne-am îndrepta privirile spre stadiile de început ale evoluției, am vedea un element material nediferențiat și, cufundându-se în acesta, pluralitatea sufletelor, spre a parcurge alte evoluții. Primul lucru care ne întâmpină, deci, ca formă, fără a se diferenția încă din valul originar unitar, e substanța spirituală însăși, care se află la începutul evoluției sale.
Următorul element care iese în evidentă din cadrul acestui val originar și în care sufletul se poate înveșmânta deja în mod individual e buddhi. Dacă ne imaginăm, deci, un suflet înveșmântat cu substanța valului originar, această manifestare în exterior a sufletului nu se distinge încă din elementul tălăzuitor general al valului originar. Prin faptul că sufletul nu se învăluie doar în această primă existență a valului originar tălăzuitor, ci în elementul următor care poate ieși din cadrul acestui val, el se poate învălui în buddhi.
Cel de al treilea element care se formează și prin care sufletele pot deveni tot mai individuale e ahamkara. Acestea sunt forme tot mai inferioare pe care le ia materia originară. Prin urmare, avem materia originară, prima formă luată de aceasta, buddhi, și avem forma următoare, ahamkara. Forma care urmează este manas, o alta sunt organele de simț, apoi elementele mai subtile și, ca ultimă formă, elementele materiale, pe care le avem în ambianța fizică.
S-ar putea spune astfel, în sensul filosofiei Samkhya, că este vorba de o linie evolutivă. Sus de tot se află elementul suprasensibil al unui val originar de natură spirituală, care coboară apoi, prin densificări tot mai mari, până la ceea ce vedem de jur împrejurul nostru, în elementele grosiere din care e construit trupul uman. Între acestea două se situează substanțele din care sunt alcătuite, de exemplu, organele noastre de simț și elementele mai subtile, din care e constituit corpul eteric uman, numit și corpul vieții. Vă rog să înțelegeti bine, toate acestea sunt, în sensul filosofiei, învelișurile sufletului. Și sufletul e de-abia ceea ce se află în ele. Dacă filosoful Samkhya studiază pe buddhi, ahamkara, manas, simțurile, elementele mai subtile și pe cele mai grosiere, prin acestea el înțelege învelișurile din ce în ce mai dense prin care se exprimă sufletul.
Trebuie să ne fie clar faptul că forma sub care ne întâmpină filosofia vedică și filosofia Samkhya se datorează faptului că ele au fost plăsmuite în acele vremuri de demult în care mai exista o clarvedere veche, cel puțin până la un anumit grad.
Vedele și conținutul filosofiei Samkhya au luat naștere în moduri diferite. Vedele au la bază în întregime o inspirație originară, care exista încă în omenirea de la începuturi ca o facultate naturală; ele au fost date oamenilor prin inspirație, fără ca omul însuși să fi acționat în vreun fel, în afara faptului că se pregătea, în întreaga sa entitate, să primească înăuntrul său, într-o stare de liniște și detașare, inspirația divină ce venea de la sine.
Alta a fost geneza filosofiei Samkhya. În cazul ei, lucrurile s-au petrecut cam la fel cum se întâmplă cu învățarea noastră actuală, numai că aceasta din urmă nu e pătrunsă de clarvedere. Pe atunci ea era pătrunsă de clarvedere. Exista o știință clarvăzătoare, o inspirație dată de sus, prin har: filosofia vedică. O știință care era căutată așa cum căutăm noi azi știința, dar căutată de oameni cărora încă le mai era accesibilă clarvederea – aceasta era filosofia Samkhya.
Din acest motiv, filosofia Samkhya lasă neatins, ca să spunem așa, elementul sufletesc propriu-zis. Ea spune: Pe ceea ce poate fi studiat în formele suprasensibile exterioare își pun pecetea sufletele; dar de studiat noi studiem formele exterioare, formele care ne întâmpină, în așa fel încât sufletele se înveșmântează în forme. De aceea, aici găsim un sistem dezvoltat de forme, așa cum ne apar ele în lume – așa cum, în știința noastră, găsim un număr de fenomene ale naturii –, doar că în filosofia Samkhya percepția e dusă până pe treapta de cunoaștere suprasensibilă. Filosofia Samkhya e o știință care, deși a fost cucerită prin clarvedere, rămâne o știință despre formele exterioare, care nu ajunge până la nivelul sufletesc. Într-un anumit sens, sufletescul rămâne neatins de studiu. Cel care se dăruiește Vedelor simte că viața sa religioasă e una cu viața înțelepciunii. Filosofia Samkhya e știință, e cunoașterea formelor în care se exprimă sufletul. Alături de filosofia Samkhya, la adepții ei poate exista foarte bine o dăruire religioasă a sufletului. În filosofia Samkhya se urmărește felul cum elementul sufletesc se integrează formelor – nu e studiat sufletescul însuși, ci felul cum el se integrează formelor.
În filosofia Samkhya se face deosebirea între gradul de independență sau de subordonare față de materie pe care o păstrează sufletul. Aici avem de-a face cu ceva sufletesc, care se cufundă, ce-i drept, în materie, dar care se păstrează, ca entitate sufletească, în forme materiale. În elementul sattva [Nota 12] avem de-a face cu ceva sufletesc, care se cufundă în forma exterioară, dar se afirmă, se revelează drept ceva sufletesc. În elementul tamas trăiește ceva sufletesc care se cufundă în formă, dar e năpădit, ca să spunem așa, de forma care proliferează, care deci nu reușește să se impună față de formă. Iar în elementul rajas există ceva în cazul căruia sufletescul menține echilibrul între el însuși și forma exterioară. Sattva, rajas, tamas, cele trei gune, fac parte din esența a ceea ce numim filosofia Samkhya.
Curentul spiritual pe care îl cunoaștem sub numele de Yoga se îndreaptă spre sufletescul însuși, se îndreaptă direct spre acest sufletesc, căutând căile și mijloacele de a aborda sufletul uman în viața spirituală nemijlocită, astfel încât sufletul să se ridice de la punctul în care e situat în lume pe trepte tot mai înalte ale existenței sufletești. Samkhya reprezintă studierea învelișurilor sufletului, iar Yoga îndrumarea acestuia spre trepte tot mai înalte de trăire sufletească. Dacă omul se dăruiește disciplinei Yoga, aceasta înseamnă o trezire treptată a forțelor superioare ale sufletului, astfel încât sufletul se transpune în ceva care nu e sfera vieții de toate zilele și care îi poate permite accesul la trepte din ce în ce mai înalte ale existenței. De aceea, Yoga este calea ce duce în lumile spirituale, calea ce duce la eliberarea sufletului de formele exterioare, calea spre o viață a sufletului care e independentă în interiorul său. Yoga este cealaltă față a filosofiei Samkhya. Ea și-a dobândit marea sa importanță atunci când acea inspiratie care venea de sus, prin har, și care încă mai influența Vedele n-a mai fost prezentă. Yoga a trebuit să fie aplicată de acele suflete care, apartinând unei epoci ulterioare a omenirii, nu mai primeau nici o revelație de la sine, ci erau nevoite să facă ceva pentru a se înălța spre culmile existenței spirituale, pornind de pe treptele de jos.
Astfel, în străvechea epocă hindusă ne întâmpină trei curente spirituale, în trei variante bine individualizate: Vedele, curentul Samkhya și curentul Yoga. Iar noi suntem chemați astăzi să integrăm din nou aceste curente spirituale, readucându-le la suprafață într-un mod adecvat epocii noastre, din străfundurile sufletului și ale lumii.
Puteți regăsi toate aceste trei curente și în știința noastră spirituală. Recitiți ce am încercat să descriu în cartea mea Știința ocultă [Nota 13], în primele capitole, în legătură cu constituția umană, cu somnul și veghea, cu viața și moartea și veți avea ceea ce putem numi, în sensul actual, filosofia Samkhya. Citiți apoi ceea ce am spus în legătură cu evoluția cosmică, de la Saturn și până în epoca noastră, și veți avea atunci filosofia Vedelor în formă actuală. Și mai citiți ultimele capitole, în care e vorba despre evoluția omului, și veți avea Yoga în forma adecvată epocii noastre. Epoca noastră trebuie să unească într-un mod organic ceea ce trimite lumină spre noi din direcția hinduismului sub forma celor trei curente spirituale puternic diferențiate în nuanțele lor, ca filosofie a Vedelor, filosofia Samkhya și Yoga.
De aceea și minunatul poem Bhagavad-Gita, care reprezintă într-un mod profund poetic un fel de sinteză a celor trei orientări, trebuie să impresioneze în modul cel mai profund epoca noastră. Noi trebuie să căutăm un fel de legătură între propria noastră străduință spirituală și conținutul mai adânc al poemului Bhagavad-Gita. Curentele spirituale de azi se întâlnesc cu vechile curente spirituale nu numai în linii generale, ci și în detalii.
Vă veți fi dat seama că deja în cartea mea Știința ocultă am făcut încercarea de a scoate lucrurile în întregime din ele însele. Nu m-am sprijinit nicăieri pe ceva transmis pe cale istorică. Cine înțelege cu adevărat cele spuse acolo, nu poate să creadă, în legătură cu nici o afirmație referitoare la Saturn, Soare și Lună, că aceste lucruri au fost spuse pe baza unor elemente istorice; ele au fost scoase din realitatea însăși. Dar ce ciudat: ceea ce poartă amprenta epocii noastre concordă, totuși, în punctele esențiale, cu ceea ce răzbate spre noi din vremurile vechi. Să vă dau doar o mică probă. Într-un anumit pasaj al Vedelor găsim descrierea evoluției cosmice, care ar putea fi îmbrăcată cam în următoarele cuvinte: La începutul începuturilor întunericul era învăluit în întuneric, totul era un val nediferențiat [Nota 14]. A luat naștere un gol uriaș, care era impregnat total de căldură. Vă rog să vă amintiți acum ce a fost luat din realitatea însăși, în legătură cu constituția lui Saturn, unde se vorbește despre substanța lui Saturn ca despre o substanță calorică și încercați să simțiți cum această descriere mai nouă e în concordanță cu ceea ce se spune în Vede. Următorul pasaj sună astfel: Apoi a izvorât, mai întâi, voința, care a fost prima sămânță a gândirii, legătura dintre existență și nonexistență. Și această legătură au găsit-o în voință. Amintiți-vă cum se vorbește, în formă modernă, despre spiritele voinței. La tot ceea ce avem de spus în epoca actuală, nu s-a căutat asemănarea cu ceea ce se știe din vechime, ci acordul rezultă absolut de la sine, fiindcă acolo a fost căutat adevărul; în zona propriei noastre orientări spirituale se caută de asemenea adevărul.
În Bhagavad-Gita ne întâmpină glorificarea poetică a curentelor spirituale caracterizate mai înainte. Într-un moment important al istoriei lumii – important pentru acea epocă –, ni se prezintă marea învățătură pe care Krishna însuși i-o comunică lui Arjuna. E un moment deosebit, deoarece e etapa în care vechile legături de sânge încep să slăbească în intensitate. În legătură cu ceea ce urmează să fie spus în aceste conferințe despre Bhagavad-Gita va trebui să aveți prezent în amintire un lucru pe care l-am subliniat de atâtea ori: că în vremurile străvechi legăturile de sânge, apartenența la o anumită rasă, la un anumit neam juca un rol deosebit de important și că ele s-au estompat doar treptat. Amintiți-vă tot ce am spus în mica mea scriere Sângele e o sevă cu totul deosebită [Nota 15].
În momentul în care aceste legături de sânge slăbesc în intensitate, se declanșează marea luptă, determinată tocmai de slăbirea acestor legături, descrisă în epopeea Mahabharata, din care face parte, ca un episod al ei, și Bhagavad-Gita. Vedem aici cum urmașii a doi frați, deci încă rude de sânge, se despart în ceea ce privește orientarea spirituală, vedem cum o ia pe căi diferite ceea ce înainte apărea drept concepție unitară datorită înrudirii prin sânge; lupta trebuia să ia naștere la această răscruce, când legăturile de sânge își pierd importanța, de asemenea, pentru cunoștințele obținute prin clarvedere și când, o dată cu această răscruce, se ivește structura spirituală de mai târziu. Krishna apare drept marele învățător al acelora pentru care vechile legături de sânge nu mai au importanță. EI trebuie să fie învățătorul noii epoci, care a lăsat în urmă vechile legături de sânge. Vom analiza mâine felul cum devine el un asemenea învățător. Dar putem spune de pe acum că întreaga Bhagavad-Gita ne arată în ce fel Krishna preia în învățătura sa cele trei curente spirituale caracterizate mai înainte. El le comunică discipolului său într-o unitate organică.
Cum trebuie să se prezinte în fața noastră un asemenea discipol? El își îndreaptă privirile, pe de o parte, spre tată și, pe de altă parte, spre fratele tatălui. Copiii fraților nu vor mai fi de acum înainte aproape unul de celălalt; ei trebuie să se despartă. Acum însă un alt curent spiritual urmează să ia în stăpânire atât o linie genealogică, cât și pe cealaltă. Și atunci în Arjuna sufletul se pune în mișcare. Ce se va întâmpla dacă ceea ce era menținut sub o formă unitară prin legăturile de sânge nu va mai exista? Cum să se situeze sufletul în viața spirituală, dacă această viață spirituală nu se mai poate desfașura, ca înainte, sub influența vechilor legături de sânge? Lui Arjuna i se pare că totul se va prăbuși. Iar conținutul marii învățături a lui Krishna este următorul: Trebuie ca lucrurile să se schimbe, pentru ca prăbușirea să nu aibă loc.
Krishna îi arată discipolului său, care trebuie să treacă dintr-o epocă în alta, că sufletul, ca să devină armonios, trebuie să preia în sine ceva din toate cele trei curente spirituale. În învățăturile lui Krishna găsim atât învățătura monistă a Vedelor, cât și esența doctrinei Samkhya și pe cea a curentului Yoga. Căci, ce se află, propriu-zis, dincolo de tot ceea ce vom mai cunoaște prin Bhagavad-Gita? Vestirea lui Krishna poate fi exprimată în următoarele cuvinte: Da, există un Cuvânt creator cosmic, care conține Principiul creator însuși. La fel cum sunetul vorbirii umane face ca aerul să se tălăzuiască, să plăsmuiască și să se umple de viață. El se tălăzuiește, se plăsmuiește și umple de viață toate lucrurile. El a creat și a orânduit existența. Astfel adie principiul vedic prin toate lucrurile. Astfel poate fi el primit de către cunoașterea umană în viața sufletească umană. Există un Cuvânt creator care pulsează și plăsmuiește, există o redare a Cuvântului creator ce pulsează și plăsmuiește, în scrierile vedice. Cuvântul e principiul creator al lumii; în Vede el se revelează. Aceasta e o parte a învățăturii lui Krishna.
Sufletul uman e în măsură să înțeleagă felul cum viețuiește Cuvântul în formele existenței. Cunoașterea umană descoperă legile existenței pe măsură ce această cunoaștere înțelege în ce fel diferitele forme izolate ale existenței exprimă în mod legic spiritual-sufletescul. Învățătura despre formele lumii, despre înfățișările legice pe care le ia existența, învățătura despre legea cosmică și modul ei de a acționa, aceasta e filosofia Samkhya, cealaltă față a învățăturii lui Krishna. Și exact la fel cum Krishna îi explică discipolului său că dincolo de întreaga existență se află Cuvântul cosmic creator, tot astfel el îi arată că facultatea de cunoaștere umană e în măsură să perceapă diferitele forme izolate, că ea poate, deci, să preia în sine legile lumii. Cuvânt cosmic, Lege cosmică, redate în Vede, în Samkhya, toate acestea le revelează Krishna discipolului său.
El îi amintește, de asemenea, despre calea care-l conduce pe fiecare discipol pe culme, acolo unde poate să aibă parte de cunoasterea Cuvântului cosmic. Prin urmare, Krishna vorbește și despre Yoga. Învățătura lui Krishna e întreită: ea e învățătura despre Cuvânt, despre Lege, despre dăruirea evlavioasă către spirit.
Cuvânt, lege și reculegere evlavioasă – acestea sunt cele trei direcții pe linia cărora evoluează sufletul. Aceste trei curente vor acționa întotdeauna, într-un fel sau altul, asupra sufletului uman. Am văzut că știința spirituală modernă trebuie să descopere, într-o formă nouă, aceste trei curente. Dar epocile sunt diferite și întreita concepție despre lume e transmisă sufletului uman pe căile cele mai diverse. Krishna vorbește despre Cuvântul cosmic, despre Cuvântul creațiunii, despre plăsmuirea existenței în diverse forme, despre reculegerea evlavioasă a sufletului, despre Yoga.
Aceeași trinitate ne vine în întâmpinare sub o altă formă, dar într-un mod mult mai concret, mult mai viu, chiar sub forma unei ființe, care e concepută ca umblând pe Pământ, întruchipând Cuvântul divin al Creațiunii. În Vede, el ajunge în mod abstract până la omenire. Logosul divin, despre care ne vorbește Evanghelia lui Ioan, este viu, fiind însuși Cuvântul creator! Iar ceea ce ne întâmpină în filosofia Samkhya drept înțelegere logică a formelor existente în lume este transpus în plan istoric, în revelarea vechii religii ebraice, fiind ceea ce apostolul Pavel înțelege prin lege. Iar drept credință în Hristos cel înviat ne întâmpină la Pavel un al treilea lucru. Ceea ce la Krishna este Yoga, la Pavel este credința, care trebuie să ia locul legii, numai că transpusă în planul concret.
Astfel triada formată din Veda, Samkhya și Yoga e ca aurora a ceea ce a răsărit mai târziu sub forma Soarelui. Veda reapare în Ființa nemijlocită a lui Hristos însuși, care acum intră în mod
concret și viu în evoluția istorică, nu revărsându-se abstract în întinderile spațiului și timpurilor, ci ca individualitate unică, drept Cuvântul viu. În filosofia Samkhya, legea ne arată felul
cum prinde formă prakriti, baza materială, până jos, la substanța grosieră. Legea revelează felul cum a apărut lumea și cum iau formă oamenii individuali, în cadrul acestei lumi. Aceasta se
exprimă în vechea doctrină evreiască a legii, în tot ce e mozaismul. În măsura în care Pavel trimite, pe de o parte, la această lege a vechii lumi ebraice, el trimite la filosofia Samkhya; în
măsura în care trimite la credința în Cel Înviat, el indică Soarele a ceea ce și-a avut aurora în Yoga.
Așa reînvie, într-un mod remarcabil, ceea ce ne apare, în primele sale elemente, drept Veda, Samkhya și Yoga. Ceea ce ni se prezintă drept Veda apare într-o formă nouă, dar de data aceasta concretă, drept Cuvântul viu, din care toate s-au făcut și care totuși, în decursul vremurilor, a devenit carne. Samkhya apare drept descrierea istorică, drept descrierea logică a felului în care din lumea Elohimilor s-a născut lumea fenomenală, lumea materiei grosiere. Yoga se transformă în ceea ce, la Pavel, a devenit cuvântul: „Nu eu, ci Hristos în mine” [Nota 16], adică, atunci când Forța hristică impregnează sufletul și-l primește în ea, omul urcă spre culmea Divinității.
Vedem astfel că în istoria lumii există totuși un plan unitar, vedem cum orientalismul a fost o pregătire, cum el ne dă în forme mai abstracte ceea ce în creștinismul paulin ne întâmpină în mod atât de remarcabil, sub forme mai concrete. Vom observa că tocmai prin sesizarea legăturii dintre marele poem Bhagavad-Gita și epistolele lui Pavel ni se vor dezvălui cele mai adânci taine a ceea ce putem numi lucrarea spiritualității în întreaga operă de educare a neamului omenesc. Din cauză că în epoca modernă omenirea trebuie să simtă acest nou element, această epocă a trebuit să depășească simpla spiritualitate greacă și să manifeste înțelegere față de ceea ce a existat înainte de primul mileniu precreștin; față de ceea ce ne apare drept Veda, Samkhya și Yoga. Așa cum Rafael în domeniul artei, Toma d'Aquino în cel al filosofiei au simțit nevoia să se întoarcă la antichitatea greacă, vom vedea că, în prezent, trebuie să fie creat un echilibru conștient între ceea ce epoca modernă vrea să realizeze și ceea ce se situează mai departe în trecut decât civilizația greacă, întinzându-se până în adâncurile antichitătii orientale. Putem lăsa aceste adâncuri ale antichității orientale să se apropie de sufletul nostru, dacă urmărim cele trei curente spirituale, cu minunata unitate armonioasă în care ele ne întâmpină în cel mai măreț poem filosofic, cum spune Humboldt, în Bhagavad-Gita.
