Ştiinţa spirituală ar trebui mai întâi de toate să fie abordată, de către aceia care o cunosc deja de o vreme mai îndelungată, în sensul ca dinaintea sufletului să apară şi cum poate fi ştiinţa spiritului activă în sensul cel mai intens pentru viaţa omenească. Este drept că acest lucru a fost adesea subliniat, dar tocmai această latură a esenței ştiinţei spirituale şi a semnificației ei pentru timpul nostru nu poate fi accentuată suficient de des. Ştiinţa spirituală este într-un fel o ştiinţă, şi cum este ea ca atare, se poate spune că în prezent este încă fragmentară, întemeiată doar parţial. Ceea ce poate deveni ea cândva, în prezent poate, desigur, să fie aici numai în primele ei începuturi.
Ceea ce am eu în vedere cu aceasta, este ştiinţa spirituală în privinţa conţinutului ei. Prin ea se poate afla ceva despre fiinţa omului, despre personalitatea suprasensibilă a omului, în măsura în care aceasta îşi are totodată viaţa dincolo de porţile vieţii fizice, care sunt aici: naşterea sau conceperea şi moartea. Se poate afla, de asemenea, prin această ştiinţă spirituală, ceva despre evoluţia Pământului şi a Universului, despre corelaţiile dintre această evoluţie a Pământului și Universului cu omul, ş.a.m.d. Aşadar prin ştiinţa spirituală se poate satisface dorinţa de cunoaştere omenească într-un mod cu mult mai cuprinzător şi multilateral decât este posibil acest lucru prin ştiinţa sensibilă exterioară. Se poate răspunde la întrebări care-i stau omului pe suflet ş.a.m.d.
Dar în afara acestei importanţe legate de conţinutul ştiinţei spirituale mai există esenţialmente şi o alta. Aceasta poate fi observată dacă avem în vedere ce anume poate deveni din noi înşine, din viaţa noastră sufletească, din dispoziţia şi starea noastră sufletească atunci când ne preocupăm cu gândurile, ideile care ne vin din ştiinţa spirituală. S-ar putea chiar întâmpla – şi la ce ştiinţă din decursul omenirii nu a fost aşa! – ca o unele lucruri din acelea care în ziua de azi pot şi trebuie să fie făcute cunoscute cu deplină conştiinciozitate din izvoarele vieţii spirituale ca ştiinţă spirituală, mai târziu să trebuiască să fie corectate prin progresul ulterior al înseşi ştiinţei spirituale, sau să apară într-o altă formă. Atunci, probabil că într-o parte sau alta a acestei ştiinţe spirituale să fie un alt conţinut. Dar ceea ce poate deveni ea pentru starea noastră lăuntrică, pentru constituția sufletului nostru prin ideile ei, prin gândurile ei, nu va fi prejudiciat prin acest fapt, şi acest lucru este esenţialmente legat de anumite însuşiri fundamentale tocmai ale timpului nostru actual. Astăzi vrem să cuprindem cu privirea anumite însuşiri fundamentale ale timpului nostru, în special în legătură cu starea sufletească a omului. Vrem să rămânem în această privinţă la cele mai importante patru activităţi sufleteşti, pe care le cunoaştem bine din consideraţiunile noastre: la perceperea de către om cu referire la procesele senzoriale exterioare, la reprezentare, prin care prelucrăm apoi aceste impresii senzoriale exterioare, la simţire şi la voire. În percepere, reprezentare, simţire şi voire se desfăşoară viaţa noastră sufletească de la trezire până la adormire.
Mai întâi percepţia. Putem, cu ochiul sufletesc devenit mai ager prin ştiinţa spirituală, observa ceea ce s-a format în mod necesar – ceea ce spun eu acum nu este o critică, ci numai o caracteristică – în decursul ultimelor trei-patru secole ca însuşire culturală fundamentală a sufletului omenesc, în ţările care intră în considerare pentru noi. Ne întrebăm care este aceasta. Este suficient să fii chiar şi un observator superficial al vieţii şi vei găsi că în privinţa capacităţii de percepţie, aşadar în privinţa relației nemijlocite a sufletului cu lumea exterioară prin simţuri, oamenii au ajuns pe punctul că le trebuie impresii tot mai vii, mai intense, mai fascinante, pentru a fi satisfăcuţi în privinţa percepţiei senzoriale. Pentru aceia dintre dumneavoastră care sunt mai în vârstă este suficient doar să privească înapoi, în tinereţea lor. Comparaţi câteva dintre fenomenele vieţii din tinereţea dumneavoastră – cu cât vă întoarceţi mai mult în urmă, cu atât este mai evident – pe care le-aţi putut percepe în jurul dumneavoastră, cu unele din fenomenele similare ale vieţii de acum, şi întrebaţi-vă în ce măsură a dobândit supremaţie ceea ce se numeşte imboldul, înclinația spre senzaţional. Ce este, de fapt, acest senzaţional? El se bazează pe faptul că în ziua de azi omul are nevoie de impresii pur senzoriale cu efect puternic, exagerat și care se schimbă rapid pentru a fi captivat de lumea exterioară. El vrea să fie captivat de lumea exterioară, vrea să fie prins, fascinat. Senzaţionalul a devenit preponderent într-o măsură neobişnuită. Dar de aceasta este legat ceva important. Prin creșterea, extinderea excesivă al senzaţionalului, se modifică şi forţa şi energia Eului uman. La a înţelege aceasta, despre ce anume este vorba aici, poate duce, în fond, numai ştiinţa spirituală, pentru că ea arată ce este, de fapt, perceperea lumii exterioare.
Dacă parcurgeţi literatura filosofică, nu veţi găsi nimic despre care să se vorbească mai mult decât despre esenţa percepţiei exterioare sau a senzaţiei, aşa cum mai este ea numită. S-au elaborat toate teoriile posibile cu privire la a ceea ce este de fapt senzaţia, percepţia, în cadrul vieţii omeneşti sufletesc-corporale. Asupra lor nu este nevoie să vă dau explicaţii. Dar trebuie să mă refer la ce spune ştiinţa spirituală în această privinţă.
Am indicat deja – chiar şi aici, la Berlin, într-o conferinţă publică [Nota 1] – că dezvoltarea natural-ştiinţifică din secolul XIX şi până în zilele noastre a realizat lucruri mari, mari în privinţa înţelegerii anumitor corelaţii perceptibile senzorial ale lumii exterioare. Dar ea îşi reprezintă îndeosebi evoluţia omului mult prea liniar, mult prea simplu. Ea îşi reprezintă pur şi simplu: Au existat cândva numai animale inferioare, apoi au existat animale superioare lor, mai înalte, apoi din nou altele mai înalte, şi din acestea s-a dezvoltat în final omul, oarecum ca cel mai înalt animal. Totuși, evoluţia omului nu este atât de simplă. Acest om – am arătat deja acest lucru de mai multe ori – care trebuie să ne apară în forma exterioară a trupului său drept o imagine a esențialității divine a Cosmosului, acest om poate fi descris, gândit, în cele mai diferite moduri. El poate fi descris, gândit, acum referitor la anumite concepţii natural-ştiinţifice, astfel încât să-l împărţim în trei părţi: omul-cap sau omul simţurilor – nu este chiar exact, dar deoarece simţurile principale se află în cap, se poate spune omul-cap –; apoi omul-trunchi şi, în al treilea rând, omul extremităţilor. Dintre aceste trei membre ale naturii omeneşti, de fapt, numai omul-trunchi, omul inimii şi al plămânilor, este alcătuit aşa cum îl gândesc ştiinţele naturii de astăzi. Omul-cap nu este de fapt cuprins într-o evoluţie progresivă, ci el regresează. Capul omului încetează evoluţia progresivă pe o anumită treaptă şi întoarce formarea în sens invers, involuează. Mi s-a spus în repetate rânduri că o asemenea reprezentare este dificilă, şi am fost întrebat cum poate fi facilitată înţelegerea ei. Am indicat în diferite locuri cum, şi datele exterioare ale ştiinţelor naturii, înţelese corect – numai că pentru aceasta trebuie să fii într-adevăr om de ştiinţă, şi nu după modelul anumitor savanți ai prezentului – dovedesc ceea ce spun eu: Observaţi ochiul omenesc şi comparaţi-l cu ochiul animalelor aflate pe o anumită treaptă de evoluţie. Nu puteţi spune că în privinţa înfăţişării exterioare, ochiul omenesc este mai complicat decât ochii animalelor aflate pe o anumită treaptă de evoluţie. Căci acest lucru nu este adevărat. Există animale care în interiorul ochiului lor, acolo unde în exterior noi nu avem nimic senzorial, au de exemplu formațiunea în formă de evantai şi cea în formă de coasă. Acestea sunt anumite organe în interiorul ochiului, sunt prelungiri ale vaselor de sânge în interiorul ochiului. Prin aceste prelungiri ale vaselor sanguine se realizează o coerență intimă între întreaga viaţă de sentiment a animalului și viaţa sa de percepţie din ochi. Animalul simte cu mult mai intens în ochi decât simte omul în ochi. La om, formațiunea în formă de evantai şi cea în formă de coasă au dispărut. Ochiul omenesc este simplificat. El nu este numai alcătuit în sensul progresului, ci este şi regresat. Şi aşa s-ar putea dovedi până în cele mai mici elemente componente ale organizaţiei capului omenesc, că omul, de fapt, este regresat în privinţa capului său, mai cu seamă comparativ cu restul naturii sale omeneşti, care este alcătuită în sensul evoluției.
Cineva care a considerat că şi această involuţie a capului ar fi o reprezentare dificilă, m-a întrebat dacă nu aş putea da nişte indicii, pentru o mai bună înţelegere a ei. I-am spus că este suficient numai să se gândească la următoarele: În procesul de dezvoltare a succesiunii animalelor, care se încheie cu omul, omul o aduce iarăși înapoi, determină ca la un anumit moment acoperirea sa cu păr, în perioada fetală, să regreseze. Omul nu este acoperit cu păr, dar capul face parte, în general, dintre părţile acoperite cu păr. Faptul că în privinţa formării capului, omul se întoarce din nou la stadiul animal, arată totodată involuţia capului. Aceasta este un indicator superficial, exterior. Cu mult mai limpede vorbesc semnele interioare. Vă rog să luați în considerare întreaga amploare a acestor fapte.
Prin faptul că acest cap este involuat, că evoluţia nu continuă liniar, ci o ia înapoi în cap, este reținută înapoi în cap, prin aceasta se creează loc pentru evoluţia sufletesc-spirituală a omului. Acei naturaliști care susțin opinia că viaţa sufletesc-spirituală a omului nu ar fi decât un rezultat al organizaţiei sale fizice, aceia nu înţeleg corect propria lor ştiinţă a naturii. Ei nu înţeleg că pentru om este necesar, pentru ca el să-şi aducă în existenţă spiritual-sufletescul, ca organizaţia fizică să nu lăstărească și să înmugurească, ci ca ea să se retragă. Ea se ogoiește, se stăvileşte, face loc evoluţiei sufletesc-spirituale. Acolo unde omul dezvoltă cel mai mult spiritual-sufletesc, dezvoltarea fizică se retrage.
Percepem lăuntric acest lucru atunci când am parcurs o evoluţie sufletesc-spirituală și pur şi simplu prin observarea lăuntrică primim răspuns la întrebarea: Ce sunt, de fapt, reprezentarea şi percepţia obişnuite? Ce este viaţa de veghe obişnuită, în care se amestecă reprezentarea şi percepţia?
În privinţa capului omului, percepţia şi reprezentarea, viaţa de veghe în general, este o foame. Aşa de ciudat este alcătuit omul, încât în echilibrul său interior, propriu de la trezire până la adormire, capul, adică organizaţia sa interioară, flămânzeşte continuu faţă de restul trupului. Anumiţi asceţi, care căutau să-şi intensifice viaţa sufletesc-spirituală, s-au folosit de aceasta: ei au lăsat întregul corp să flămânzească, crezând că procesul de înfometare, extins la întregul corp, ar trebui să producă o anumită iluminare lăuntrică. Dar aceasta este fals. Normal este ca în procesul de veghe capul nostru să fie mai puţin hrănit prin procesele interne decât restul organismului, şi numai datorită acestui lucru putem noi să fim treji şi să avem reprezentări, numai prin faptul că avem capul hrănit mai puţin decât restul organismului.
Acum, se pune întrebarea: Dacă noi flămânzim aşa, în capul nostru, în timp ce ne dăruim acestui proces de involuţie a capului – în somn se încearcă anularea stăvilirii – ce percepem noi atunci, de fapt? – Aici învăţăm prin ştiinţa spirituală să diferenţiem două lucruri care în practică sunt întotdeauna legate, dar care sunt două lucruri complet diferite: întâi simpla viaţă de veghe şi apoi percepţiile exterioare şi reprezentările obişnuite ale amintirii. Ce se petrece atunci când flămânzim în cap în conştienţa de veghe?
În primul rând ne percepem pe de o parte Eul nostru din încarnarea precedentă. Ceea ce am adus cu noi din lumea spirituală, cele cu care am intrat în existenţă prin naştere sau concepere, pe acestea le percepem atunci când doar pur și simplu suntem în stare de veghe. Acestea umplu locul pe care îl face organismul. Atunci când percepem obiectele sensibile exterioare, aceste obiecte exterioare trec în locul Eului pe care îl percepem în rest, când nu avem impresii exterioare, ci doar pur și simplu suntem treji. În viaţa obişnuită, aceste două lucruri sunt amestecate; percepem în permanență obiecte exterioare şi ne aflăm foarte rar într-o asemenea stare sufletească încât doar suntem treji. Dar în starea noastră sufletească care este îndreptată înspre lucrurile exterioare, se amestecă mereu tendinţa de a ne percepe Eul anterior și a-l înlocui cu ceva, de a-l da la o parte prin culori sau sunete exterioare, apoi iarăși să percepem Eul anterior, şi apoi iarăși pe celelalte. De îndată ce percepem în exterior, de îndată ce acţionează asupra noastră un obiect exterior, el ne dă la o parte tendinţa, forţa noastră de a ne percepe Eul din încarnarea noastră precedentă. Acesta rămâne inconştient; noi nu ştim de el. Dar în această percepţie senzorială este de fapt o luptă între obiectul din prezent care se află în fața noastră şi Eul nostru din încarnarea noastră precedentă.
Acum vă puteţi gândi ce înseamnătate are să dezvolți urmărirea senzaţionalului, faptul că omul vrea să se dăruiască lumii exterioare. Aceasta nu te face mai puternic în viaţă, ci întotdeauna doar mai slab; pentru că în felul acesta slăbim Eul nostru din încarnarea noastră precedentă, care, într-un anumit sens, constituie totuşi tăria noastră. De aici puteţi realiza limpede că prin tendinţa omului spre senzaţional apare o anumită slăbiciune a naturii omeneşti, că Eul devine mai slab.
Dar atunci când nu percepem, ci gândim, ne reprezentăm, ce se întâmplă atunci? Gândurile noastre fie tac – dar mai rar la omul actual – sau se leagă de o percepţie exterioară oarecare. Atunci când ele tac în viaţa de veghe, în noi acţionează – în ceea ce poate acţiona acolo, unde este creat spațiu prin organismul nostru – toate experiențele prin care am trecut între încarnarea precedentă şi cea actuală. Aşadar în locul în care apar percepţii, acţionează încarnarea precedentă, iar în locul în care apar reprezentări, acolo acţionează viaţa pe care am trăit-o între moarte şi actuala naştere. Dacă dezvoltăm din noi înşine gânduri puternice, aceasta înseamnă: Încercăm să dezvoltăm gânduri puternice, viguroase din ceea ce am adus cu noi din răstimpul de dinaintea ultimei noastre naşteri, pe care trebuie să ne sprijinim noi înşine. Dacă dezvoltăm numai gânduri înspre care ne lăsăm stimulaţi din afară, care vor să se deruleze în sufletele noastre numai prin aceea că le preluăm din afară, atunci slăbim mereu ceea ce am adus cu noi din răstimpul dintre moarte şi naştere, aceasta însă înseamnă, ceea ce constituie Eul nostru. Mania senzaţiei ne slăbeşte viaţa actuală. Mania de a petrece de-a dreptul multe seri la club la o bere cu prietenii, pentru a scoate pe cât posibil de puţin din sine însuşi, sau emoţiile generate de jocul de scat, pe scurt, toate aceste căutări de stimulare din afară nu constituie o fortificare, ci o slăbire a Eului nostru, şi ele se bazează în fond şi pe aceea că oameni nu se simt suficient de puternici ca să se preocupe cu ceva pornind din viaţa sufletească. Prin ştiinţa spirituală ne putem clarifica pe ce se bazează faptul ca în timpul actual oamenii sunt atât de dornici, dependenți de senzaţii şi simt atât de mult nevoia stimulărilor.
Ce intervine din această parte în cultura noastră actuală poate fi desemnat cu un nume general. Să nu vă împiedicaţi de acest nume, el denotă o trăsătură de bază a multor curente din viaţa actuală: mărginire, obtuzitate. Şi nimeni nu va contesta – chiar şi atunci când se are în vedere ştiinţa actuală sau alte activităţi – că o caracteristică principală a omului actual este mărginirea, acea îngustime care nu îi îngăduie omului actual să caute materialul bogat din propriul său suflet, material care provine din viaţa anterioară şi din timpul de dinainte de naştere. El nu crede, şi mai presus de toate ar trebui întâi să creadă că poate fi stimulat în această privinţă prin ştiinţa spirituală.
Să considerăm din acest punct de vedere ce pot fi gândurile şi ideile spiritual-ştiinţifice pentru dispoziţia sufletească şi starea sufletească. Stimuli din afară, ceva senzaţional ele categoric nu sunt, şi de asemenea în mod cert nici nu tind înspre aşa ceva. Ele nu captivează simţurile prin senzaţii exterioare. Mulți simt lipsa acestor stimuli exteriori. Oamenii trebuie să cugete ei înşişi asupra lucrurilor spiritual-ştiinţifice şi dacă din propriul fond al sufletului lor nu scot nimic la suprafață, chiar adorm la ştiinţa spirituală. Ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală este mobilizarea, zguduirea vieţii sufleteşti aşa încât omul să obțină posibilitatea să dezvolte gândurile din propriul său lăuntru. Ea acţionează contrar senzaţionalului. Ea face aceasta în special prin aceea că ne oferă posibilitatea de a gândi mult asupra doar câtorva impresii senzoriale. Noi nu avem nevoie să ne zorim de la senzaţie la senzație. Noi putem gândi mult cu orice impresie senzorială posibilă. Orice lucru simplu care ne întâmpină personal, devine enigmă pentru noi. Fiecare amănunt ne permite să gândim mult. Şi gândurile pe care mulţi le găsesc atât de complicate, gândurile despre Saturn, Soare, Lună, despre diversele perioade ale Pământului ş.a.m.d., fac spiritul mobil, cumva nu lasă să apară mărginirea. Aşa lucrează ştiinţa spirituală împotriva unei anumite însuşiri a culturii, ea este o luptătoare împotriva mărginirii şi a obtuzității în domeniul percepţiei şi al reprezentării. Aceasta este încă ceva pe lângă conţinutul pe care îl putem avea din această ştiinţă spirituală; este ceva pe care îl poate face ea din sufletele noastre, ceva căruia trebuie să-i dă atenţie.
Acum, în privinţa vieţii de sentiment: Care este aspectul proeminent la un om care se apropie de ştiinţa spirituală? Şi ce este proeminent la majoritatea oamenilor care nu vor să ştie nimic despre ea şi o resping din capul locului? În cazul celor din urmă este lipsa de interes faţă de marile probleme ale lumii. Trebuie să-ți extinzi interesele dincolo de cele aflate imediat în apropierea ta, aceasta trebuie să faci mai întâi, dacă e să te intereseze ştiinţa spirituală. Căci ce le pasă celor mai mulți oameni din timpul nostru ce a fost Pământul, înainte de a fi devenit Pământ? Ce le pasă celor mai mulți oameni din prezent ce a fost cultura noastră, înainte să fi început epoca noastră? Pentru știința spirituală trebuie dezvoltate interese mai ample. Este necesar ca oamenii să-şi dezvolte interesele dincolo de cele apropiate. Timpul nostru tinde exact în direcţia de a restrânge pe cât posibil sfera intereselor.
Încotro tinde, de fapt, timpul nostru? Permiteţi-mi să folosesc următoarea expresie; ea nu este favorabilă, dar eu nu vreau să critic, ci să dau o caracteristică: timpul nostru năzuieşte cu toate mijloacele spre minte îngustă, meschinărie, spre filistinism, şi dacă acestea vor cuprinde majoritatea oamenilor, consecinţa va fi că filistinismul va fi introdus treptat chiar şi în domeniile cele mai publice. Avem în această privinţă un exemplu semnificativ care, pentru acela care pătrunde lucrurile cu privirea, poate acţiona de-a dreptul ca un coşmar în privința lucrurilor din prezent.
Există în est o populaţie care în ceea ce privește forţele fundamentale ale sufletului său este, ce-i drept, încă în copilărie, dar care are acele forţe fundamentale care în viitor, în cea de-a şasea epocă postatlanteană, urmează să se dezvolte la o înălţime deosebită, forţe fundamentale ale poporului, care acţionează spiritual, au caracter spiritual şi care ar trebui recunoscute şi cultivate ca atare. Dar ce s-a extins, în mod semnificativ, în ziua de azi, drept viaţă publică într-o mare parte a acestei populaţii? Leninismul! Nu-ţi poţi imagina ceva mai grotesc decât cuplarea acestei – acum nu am în vedere omul, ci chestiunea – „maimuţe culturale” (Kulturaffen)* a Vestului cu această profeţie culturală a Estului. Nu pot exista două lucruri care să se afle mai departe unul de altul şi care sunt cuplate aici. Este expresia cea mai grotescă a strădaniei materialiste; căci din forța poporului din est vrea să se dezvolte ceva absolut antifilistin, iar leninismul este forţa fundamentală absolută a filistinismului, respingerea tuturor intereselor culturale largi şi dezbaterea în amănunt a intereselor culturale în filistinismului cel mai strâmt. Trebuie să ne fie clar acest lucru. Şi nimic nu este mai potrivit pentru a pătrunde cu privirea aceste lucruri, decât cunoştinţele ştiinţei spirituale. Ştiinţa spirituală lucrează şi împotriva filistinismului, prin aceea că apelează la interesele largi, generoase ale omului. Întrucât fără interes faţă de ceea ce îl leagă pe om de Cosmos, ceea ce trece dincolo de sfera cea îngustă, pulsând în cea mare, fără un astfel de interes omul nu poate deveni om de ştiinţă spirituală. – Aşa este ştiinţa spirituală în domeniul vieţii de sentiment şi luptătoarea împotriva filistinismului şi a meschinăriei care trebuie inevitabil să emane din materialism, aşa cum în domeniul vieţii de percepţie şi reprezentare ea este luptătoarea împotriva mărginirii şi a obtuzității.
* Kulturaffen – Termen folosit în limba germana cu referire la descendența omului din maimuță, conform teoriei darwiniste. (Nota tr.)
Acum, sfera vieţii voinţei. Şi aici cel care este chiar și puţin un observator al vieţii, poate face observaţii remarcabile în viaţa noastră. În privinţa manifestărilor voinţei, nu materialismul în sine, dar ceea ce are el drept consecinţe ne aduc la configurarea a ceva ciudat în întreaga viaţă omenească. Voinţa trebuie să se manifeste întotdeauna cu ajutorul corporalităţii, atunci când e să acţioneze în raport cu lumea exterioară. În privinţa voinţei, timpul materialist actual îl aduce pe om la neîndemânare, neiscusință. Prin faptul că omul în cea mai fragedă tinereţe nu ajunge să-şi îndrepte forţele trupului decât pe făgașuri foarte specifice, doar pentru a lucra şi a-și face meseria în câteva direcţii, el devine în cea mai mare măsură neîndemânatic. Există deja în ziua de azi bărbaţi care, dacă ajung într-o situaţie când ar fi nevoie, nu-şi pot coase nici măcar un nasture la pantaloni, ca să nu mai vorbim de altceva, oricât de ciudat ar părea. Cine nu consideră ştiinţa spirituală drept teorie sau învăţătură, ci asimilează în întreaga sa personalitate ceea ce acţionează cu căldură în ea, la acela trece până în muşchi, în pulsaţia sângelui, şi îl face iscusit. Şi dacă am putea introduce modul spiritual-ştiinţific de reprezentare copiilor noştri, atunci am vedea rezultatul, am vedea cum copiii devin îndemânatici, că pot face una sau alta mai uşor; cum degetele devin mai mobile, mai agile. Posibilitatea de a face reprezentările mai mobile determină şi ca voinţa să devină mai mobilă în mijloacele ei de exprimare. Astfel, în domeniul vieţii de voinţă, ştiinţa spirituală este o luptătoare împotriva a ceea ce ameninţă omenirea: neîndemânarea, stângăcia. Această neîndemânare este, mai mult decât se crede, o caracteristică a timpului nostru. Priviţi numai cât de puţin sunt oamenii în stare în ziua de azi să mai facă altceva în afara activitații înguste a profesiunii lor. Ei nu o mai pot deloc face; şi chiar în profesiunile lor ei lucrează, mai mult sau mai puţin, din cauză că traiectoriile sufletelor lor sunt direcționate pe un făgaș. Dacă puneţi un om, care lucrează mașinal în profesiunea sa, în faţa a altceva, veţi vedea cât de puternic unilaterală este cultura actuală. Dar acest aspect nu poate fi remediat prin mijloace exterioare, căci economia tinde să specializeze totul. Să vrei să lupţi împotriva acestui aspect ar fi un nonsens. Dar ca sufletele să se fortifice în aşa fel încât omul să-şi obțină impulsurile de îndemânare din centrul fiinţei sale, aceasta se poate face. Însă pentru aceasta este necesar ca oamenii să se pătrundă complet, să se pătrundă cum trebuie de cunoaşterea lumii suprasensibile, în special de cea a naturii suprasensibile a omului. Perceperea şi reprezentarea nu pot fi înţelese, nici măcar din punct de vedere natural-ştiinţific, dacă oamenii nu ştiu ce am spus mai înainte: că organizaţia omenească face loc prin stăvilirea organizaţiei capului, astfel încât viaţa anterioară şi de asemenea viaţa dintre moarte şi noua naştere să se reverse acolo. Dar şi viaţa de după moarte inundă organizaţia noastră.
Concepţiile natural-ştiinţifice despre organizaţia omenească sunt, după cum spuneam, mult prea unilaterale. Numai omul-trunchi ar putea fi considerat atât de unilateral pe cât o fac ştiinţele naturii, omul extremităţilor deja nu mai poate fi considerat aşa. Dacă observăm extremităţile, braţe, mâini, picioare – dar organizaţia se continuă spre interior –, această organizaţie a extremităţilor este invers decât organizaţia capului: aici există o supra-dezvoltare. Dezvoltarea ţâşneşte în afară, dincolo de măsura normală. Dacă oamenii vor studia cândva cu exactitate dezvoltarea în privinţa acestor raporturi, vor vedea că ea trece dincolo de ceea ce are omul nevoie între naştere şi moarte. Să considerăm numai cele exterioare: organizaţia braţului în legătură cu pieptul, cu organele secundare care servesc la reproducere, picioarele în legătură cu organele sexuale primare – extremităţile în legătură fizică cu cele prin care omul priveşte fizic dincolo de sine însuşi. În centrul ei, organizaţia extremităţilor nu serveşte numai la ceea ce s-a revărsat asupra vieţii omeneşti individuale, ci celor prin care el priveşte dincolo de sine, aşadar spiritual-sufletescului. Ceea ce stă spiritual-sufleteşte la baza extremităţilor, trece dincolo de ceea ce slujeşte vieţii între naştere şi moarte. În aceasta se află deja ceea ce acţionează dincolo de moarte. Aşa cum (în reproducere) omul acționează fizic din propria sa organizaţie în cea a copilului prin centrul organizaţiei extremităţilor sale, tot aşa există în el, spiritual, ca imaginaţie, ceea ce duce el prin poarta morţii prin faptul că este om al braţelor şi al picioarelor. Cu percepţia imaginativă se percepe foarte clar acest aspect: omul îşi poartă foarte clar, spriritual-sufletesc, şi de semenea anatomic, în organizaţia extremităţilor sale viitorul care va începe după moarte. Și doar studiind ştiinţele naturii, dar așa cum trebuie, omul va înceta treptat să spună: Ştiinţa spirituală este ceva care nu poate fi atins. Dacă oamenii nu vor privi organizaţia omenească aşa liniar, cum nu este ea, ci dacă o vor observa aşa cum este ea realmente, atunci le va rezulta chiar prin ştiinţele naturii înseşi necesitatea de a ajunge la ştiinţa spirituală. Omenirea va trebui totuși să învingă ceva: credinţa că toate impresiile senzoriale exterioare sunt de aceeași natură. În ideea că toate impresiile exterioare sunt de aceeași natură nu crede în ziua de azi numai profanul, ci şi cercetătorul naturii, care are omul fața lui în clinică şi îl cercetează anatomic. Pentru acesta, inima este o organizaţie de aceeași natură cu capul. Dar acest lucru nu este adevărat. Capul se află, comparativ cu inima, pe o treaptă de natură înapoiată. Numai că el nu poate fi observat; de aici se trage. Atunci când oamenii vor învăţa să observe corect, atunci vor dobândi din ştiinţele naturii înseşi convingerea fundamentală a existenţei spiritualului în om, a ceea ce trece prin naşteri şi morţi. Dacă oamenii ajung însă la aceasta, atunci vor ţine cont de acest spiritual-sufletesc şi în întreaga mişcare culturală, şi atunci vor înţelege importanţa luptei împotriva mărginirii, filistinismului şi a neîndemânării. Şi încă alte lucruri vor înţelege oamenii. Ei vor învăţa mai presus de toate să ţină cont de spirit în viaţa practică. Fizicianului i se permite în ziua de azi să vorbească nestânjenit despre electricitatea pozitivă şi negativă, despre magnetismul pozitiv şi cel negativ. Specialistului în ştiinţa spirituală i se ia în nume de rău în domeniul său, atunci când vorbeşte despre doi curenţi de forţă din sufletul omenesc, cel luciferic şi cel ahrimanic. Dar aceşti doi curenţi de forţă sunt pentru sufletul omenesc o polaritate exact la fel ca magnetismul pozitiv şi negativ, respectiv electricitatea pozitivă şi negativă în fizic. Şi dacă cineva vrea să înţeleagă omenirea în evoluţia ei, trebuie să se implice în observarea a ceea ce este activ în privinţa lucifericului şi ahrimanicului în viaţă. Un exemplu: Structura noastră socială a fost timp îndelungat influenţată în mod unilateral de fiinţele luciferice. Nu este că lucifericul ar putea fi pur şi simplu eliminat din viaţă. Cel care spune mereu: Vreau să mă feresc de luciferic –, acela cu atât mai mult devine subjugat de el. Poate fi vorba doar de a-i acorda locul potrivit în viaţă şi de a ști: aici este luciferic, și acolo este ahrimanic – atunci nu se va exagera impactul lor şi nu vor fi puși într-o lumină incorectă. De-a lungul secolelor, structura noastră socială din Europa şi din alte ţinuturi ale lumii a fost dominată de puternice impulsuri unilaterale luciferice. Aceste impulsuri luciferice puternice cuprind pornirile, instinctele oamenilor, pornirile și instinctele care acționează dinlăuntru în afară. Toate acestea nu sunt o critică, ci o caracteristică a acestor timpuri. Cum a acţionat acest luciferic? Până în prezent cultura socială, locul unui om, în care era el situat în viaţă, au fost determinate de faptul că s-a pus pune o mare valoare pe vanitatea lui, pe ambiţia lui. Acestea sunt impulsuri luciferice. Au fost incitate vanitatea şi ambiţia omului. Vă amintesc doar cum s-a contat până în zilele noastre pe vanitate şi ambiţie în şcoală. Şi vanitatea şi ambiţia omului au fost în multe privinţe ceea ce îl aducea pe om ca să-şi însuşească, să învețe una sau alta, pentru a obține un loc important în viaţă.
Acum suntem într-un punct important în viaţă. Cu greu i-ar putea scăpa unui observator faptul că aceste impulsuri luciferice sunt în descreștere. Dacă e să folosesc o exprimare de rând: ele nu mai ţin, nu mai merg. Dar altceva trebuie acum să fie adus la suprafaţă, în esenţă ahrimanic. Şi un curent ahrimanic se strecoară în mecanismele prezentului. Draga noastră populaţie, această populaţie aşa-zis eliberată de autoritate, care nu vrea să creadă niciodată în autoritate, prin urmare fiind bineînţeles subjugată de autoritate, iarăși fără să bănuiască nimic va lăsa să se manifeste ceea ce urmează acum să prindă rădăcini ca putere ahrimanică unilaterală în privinţa configurării structurii sociale. Se face uz de ceva întru totul ciudat: aşa-numitele examinări ale celor dotați (Begabtenprüfung) [Nota 2]. Psihologia experimentală, care la universităţi fără îndoială îşi are o anumită justificare limitată, poate afla unele lucruri relativ la modul în care funcționează trupul omenesc, în care exprimă el unele lucruri. Dar ea doreşte să aibă o anumită îndeletnicire; anume în acest fel este mai uşor decât orice altă cercetare sufletească. Există un anumit aparat, care înregistrează electronic datele. Studenţii sunt aşezaţi în diverse locuri şi se notează cât durează până când aceştia preiau o impresie, o aduc în conştienţă. Pe scurt, se lucrează în această privinţă în mod exterior, clinic. Aşa este mai uşor decât să se cerceteze interior. Pentru anumite lucruri, desigur, nu trebuie să fie pusă la îndoială valoarea acestei psihologii experimentale, dar ea vrea să aibă un domeniu mai extins. Acum ea vrea să ia în mâini examinarea dotării copiilor. În acest scop este luat un număr de copii dintr-o serie de clase și sunt examinaţi în privinţa dotării lor, a memoriei, a atenţiei ş.a.m.d., dar modul în care sunt ei verificaţi prin metoda psihologiei experimentale, este foarte ciudat. Memoria, de exemplu, este examinată în felul următor: Se scriu două coloane de cuvinte pe tablă, care nu au legătură între ele; ca de exemplu „cap” şi „cristal”, şi apoi alte două cuvinte fără legătură între ele, ş.a.m.d. Şi după ce totul este şters de pe tablă, se scrie mereu doar primul cuvânt, iar copilul trebuie să adauge rapid, din memorie, al doilea cuvânt. Cei care au reţinut mai bine ce cuvânt lipsit de legătură a stat lângă altul, sunt consideraţi ca având o memorie mai bună, iar ceilalţi, care fie nu găsesc nimic, fie necesită un timp mai îndelungat, au una mai redusă. Aşa se examinează memoria. Sau se vrea examinarea inteligenţei. Pentru aceasta vreau să vă citesc un exemplu tipic [Nota 3]:
«Dacă, de exemplu, se dau conceptele: (oglindă – asasin – salvare), între „oglindă” şi „salvare” se poate face o întreagă serie de diverse conexiuni pentru a căror găsire nu sunt necesare cunoştinţe speciale ci numai o capacitate combinatorie ascuțită. Cea mai evidentă conexiune» – pe care o vor face, aşadar, cei mai puţin inteligenţi – «este desigur aceea că cel ameninţat îl zăreşte în oglindă pe asasin cum se furişează. Dar mai sunt posibile şi cu totul alte motive: De exemplu, un asasin care se furişează se poate izbi de o oglindă, iar aceasta prin zăngănitul ei îl trezeşte pe adormitul ameninţat, astfel încât respectivul se poate salva. Sau asasinul, vizând ţelul său, este orbit din cauza unei oglinzi reflectoare. » – Gândiţi-vă cât de inteligent trebuie să fie un băiat sau o fată pentru a ajunge la aşa ceva!
«Dar pot fi folosite şi motive pe bază de simţire. Aşa, de exemplu, asasinul se poate speria de propria sa imagine vizibilă, în penumbră, doar indistinct în oglindă, în aşa fel încât renunță la îndeplinirea faptei, fie fiindcă l-a apucat frica, sau îl mustră conştiinţa la vederea lui însuși în oglindă, fie că în lumina slabă îşi ia propria reflectare drept a altcuiva”. – Așadar, cineva este deosebit de inteligent când se gândește că asasinul s-ar putea vedea pe sine în oglindă și să-și ia propriul său chip drept chipul altcuiva. „De asemenea, cineva se poate gândi şi la descoperirea asasinului care se furişează, de către cel ameninţat, în oglinda limpede a apei lacului liniştit din pădure aflat acolo, ş.a.m.d.» În funcţie de faptul că cel testat face conexiunea cea mai evidentă sau o alta, este considerat mai mult sau mai puţin inteligent, iar cel care se dovedeşte în acest mod a fi mai inteligent urmează să fie sprijinit prin burse sau să fie ridicat, susținut în vreun alt fel; iar cel care nu ajunge la altceva decât că un asasin ar putea fi văzut într-o oglindă, aceluia nu i se dă nicio bursă. În acest mod urmează aşadar să fie examinată inteligenţa în ziua de azi, şi în această privinţă oamenii sunt plini de entuziasm faţă de examinările celor dotați. În felul acesta urmează să fie, chiar dacă nu stabilită, măcar înrâurită ordinea socială. Iar dragul public va accepta cu toată inima astfel de lucruri ca revărsare a autenticei ştiinţe a prezentului, pentru că aceste lucruri constituie în ziua de azi obiectul unei mari propagande. În felul acesta se încearcă găsirea mijloacelor şi căilor pentru a pune metodic „omul potrivit la locul potrivit” şi se scriu articole care încep după cum urmează: „Ca nicio altă ştiinţă a înflorit în timpul războiului psihologia aplicată. Acesta nu este un fenomen întâmplător: Căci războiul, cu pierderile sale de oameni şi cerinţele sale diferenţiate a dovedit importanţa de a nu utiliza resursele umane într-o manieră risipitoare şi fără o planificare, ci să le folosim pe cât posibil de adecvat. Până acum s-a ocupat practic doar pedagogia de psihologia exactă; acum se adaugă trei noi întrebări: pentru care profesie este o persoană cea mai potrivită? (Problema profesiunii); cum se poate găsi înlocuitor pentru numeroasa inteligenţă distrusă (Selectarea celor dotaţi); ce posibilitate de vindecare există pentru cei răniţi la cap sau cei cu nervii vătămați? (Terapia psihică prin exerciţiu).”
Şi se continuă în acest stil. Se cuplează o frază semnificativă cu o rătăcire a timpului, şi treaba se observă cu atât mai puţin cu cât există, desigur, profesii în care trebuie procedat după această metodă. Este de la sine-înţeles că după o metodă asemănătoare şi cu o oarecare dreptate, de exemplu, piloții trebuie examinaţi. Dar nu trebuie generalizat. Căci în felul acesta s-ar aduce un element ahrimanic în formarea cea mai unilaterală în structura noastră socială. În felul acesta s-ar dezactiva din aspiraţiile omenești, din strădania omenească tot ceea ce provine din sufletesc, din viaţa sufletească impulsivă, elementară. Putem să gândim chiar grosier lucrurile: Credeţi că dacă asemenea examinări ale celor dotați ar putea fi într-adevăr decisive, ar mai putea avea vreo semnificație cuvinte ca: „Dorința intensă şi iubirea sunt aripile înspre marile fapte!” [Nota 4]? Şi dacă lumea ar reflecta cândva asupra marilor oameni ai omenirii – puteţi fi absolut siguri: dacă un astfel de examinator l-ar fi examinat pe Helmholz, l-ar fi prezentat cu certitudine drept un băiat nedotat. Citiţi biografia lui Helmholz! [Nota 5]
Acesta este un curent ahrimanic. Și mai mult, lucrurile apar mascate. Oamenii nu observă unde se află ceea ce este dăunător, dacă nu pot observa lucrurile prin ştiinţa spirituală. Nu este suficient ca în ziua de azi omul să vrea să se îmbuibe cu tot felul de sentimente voluptoase, ci este necesar ca el să se trezească în privinţa judecării vieţii. Şi ar fi deja mult dacă în privinţa acestei examinări fără sens a celor dotaţi ar exista câţiva oameni care să dobândească o judecată obiectivă. Căci acest gen de examinare va înflori şi va creşte – puteți fi absolut siguri de aceasta! Ea va fi: iată la ce „ne-a adus, în fine, examinarea sufletească lipsită de prejudecăţi”, și va fi glorificată drept una dintre cele mai frumoase rezultate ale acelei direcţii filosofice care s-a dezbărat, în fine, de vechile prejudecăţi şi metode idealiste, şi pornește de la ceea ce este „real”.
Acum, de aceste lucruri se leagă multe, în primul rând faptul că lărgirea interesului şi veracitatea trebuie să devină în final însuşiri fundamentale ale sufletului omenesc. Aş dori să vă expun două exemple drăguţe în privinţa modului în care funcționează veracitatea în timpul nostru şi a faptului că nu există un interes. Dacă dau exemple personale, o fac pentru că ele sunt cele mai la îndemână, astfel că dumneavoastră nu mi-o veţi lua în nume de rău, pentru că dumneavoastră ştiţi că nu o fac din nechibzuință. – Am ţinut recent la München o conferinţă despre experienţele pe care văzătorul le are cu arta [Nota 6]. Eu nu am presupus niciodată că vreun reporter de ziar ar fi în stare să înţeleagă cum stau lucrurile cu ştiinţa spirituală sau să scrie ceva lăudabil în această privinţă. Dimpotrivă, acolo unde un reporter de ziar ar începe să scrie în mod lăudabil despre ştiinţa spirituală, aş crede că ceva nu este în ordine. Dar se pot studia exemple în această privință. În conferinţa menţionată am vorbit despre arta muzicală şi despre faptul că trăirea muzicală angajează întregul om într-un mod semnificativ şi că acolo unde există realmente trăire muzicală, se desfăşoară peste tot un ritm în interiorul omului. Am vorbit apoi pe de o parte referitor la spiritual-sufletesc, dar şi pe de cealaltă parte relativ la fiziologic, expunând tălăzuirea şi liniştirea lichidului cefalorahidian prin spaţiul subarahnoidian, şi în plus am expus cum canalul măduvei spinării este extensibil în mod diferențiat, se extinde mai mult sau mai puţin, şi cum prin aceasta realmente se generează un minunat ritm interior. Prin trăirea muzicală se petrece ceva ritmic grandios în viaţă. Am menţionat aceste mişcări ritmice ale lichidului cefalorahidian, care sunt legate de inspiraţie şi expiraţie. Şi deoarece am vorbit în această conferinţă şi despre reprezentări simbolice, reporterul de ziar a scris că eu am folosit reprezentări simbolice care ar fi inadmisibile: reprezentarea lichidului cefalorahidian! – Imaginaţi-vă numai: fără lichidul cefalorahidian, creierul, care în conformitate cu principiul lui Arhimede devine mai uşor datorită lichidului cefalorahidian, ar apăsa pe vasele de sânge aflate sub el şi le-ar strivi. Aşadar lichidul cefalorahidian este ceva absolut real. Dar aşa stau lucrurile cu cât interes au oamenii, şi se scrie un astfel de nonsens.
Acum, un exemplu, de fapt doar un mic exemplu despre veracitate şi neveracitate. Am menţionat deja adesea [Nota 7] că ciudatul învăţat Max Dessoir a scris în cartea sa «Despre transcendenţa sufletului» şi un capitol despre antroposofie. Am încercat deja să-i arăt diferitele denaturări [Nota 8]. Şi, de asemenea, din punct de vedere exterior metoda sa de relatare este, în fond, foarte comică prin superficialitatea ei absolută. Aşa, de exemplu, el a citat Filosofia libertăţii a mea [Nota 9] şi a spus despre ea că ar fi prima mea lucrare literară. Nu am putut replica altfel, fiind un lucru denaturat, decât să replic că deja cu zece ani mai înainte am scris și publicat cărţi. Dar această «Despre transcendenţa sufletului» a lui Max Dessoir a stârnit senzație; ea a fost peste tot discutată de jurnalişti – care consideră lichidul cefalorahidian drept o reprezentare simbolică. Cartea a avut efect, şi acum a apărut o a doua ediţie a acestei cărţi. În Cuvântul înainte Max Dessoir încearcă să se justifice [Nota 10], şi o face tot după acelaşi tipar. El nu mai poate ieși din el, şi este de părere că reiese foarte clar din context că eu nu recunosc ce vrea el să spună; el a avut să spună că Filosofia libertăţii ar fi prima mea carte „teosofică”. Aşadar în afară de faptul că este ridicol când afirmă că prin remarca sa nu ar fi avut deloc să spună „prima mea operă literară”, este încă o dată ridicol desemnând Filosofia libertăţii drept prima mea carte „teosofică”. Pentru că există o discuţie extinsă că odată cu operele mele teosofice am părăsit lucrările filosofice. – Aşa stau lucrurile cu veracitatea, şi este deja necesar să facem față oamenilor în această privință. Fără veracitate nu putem înainta şi nu ne este îngăduit să lăsăm astfel de lucruri să treacă pur şi simplu. Pentru cineva care cunoaşte lucrurile în mod pertinent, întreaga carte a lui Max Dessoir este concepută la fel ca şi capitolul despre antroposofie. Şi cu toate acestea, ce a fost posibil să se întâmple? O revistă care altfel este considerată a fi extrem de serioasă – o menţionez deoarece în această revistă antroposofia nu este atacată – «Studii despre Kant», care este atât de mândră de direcţia sa pur ştiinţifică savantă, discută acest produs al lui Dessoir [Nota 11] drept o carte ştiinţifică serioasă sub diferite aspecte. Este una dintre cele mai triste experienţe pe care trebuie să o faci, că o carte ce dovedeşte cea mai mare superficialitate este considerată de o revistă filosofică drept „o carte ştiinţifică serioasă”, după cum este ea prezentată acolo. – Acum mă întreb: Cum rămâne în ziua de azi cu publicul, publicul care „nu” crede în autoritate? El ia, desigur, din biblioteci aceste opere, cum sunt «Studii despre Kant» ş.a.m.d. – dar la baza acestora stau astfel de lucruri!
Aici este doar posibil ca pornind de la spiritual – dacă există voinţa – să ne întoarcem la ce este fundamental în natura omenească. Iar acest fundamental nu este atins în ziua de azi decât de strădaniile spiritual-ştiinţifice. Aici nu se poate proceda altfel decât în a lucra înspre veracitate, lărgirea interesului, non-filistinismul şi mobilitatea în gândire.
Despre acestea voiam să vă mai vorbesc o dată, ca să nu ne dispară conştienţa: în ştiinţa spirituală nu doar conţinutul este ceea ce contează, ci ceea ce natura specifică a reprezentărilor, gândurilor şi ideilor spiritual-ştiinţifice produce în sufletul nostru, pentru ca sufletele noastre să fie ridicate din mărginire, filistinism şi neîndemânare. Este ceva pe care trebuie să-l vadă din ce în ce mai mult cei care acordă atenție impulsurile deosebite care există în ştiinţa spirituală. Trebuie să avem în vedere valoarea practică a ştiinţei spirituale. Despre astfel de lucruri vrem să vorbim în continuare data viitoare.
