Consideraţiile pe care le-am început despre mersul sufletului omenesc prin diferitele sale vieţi pământeşti pentru ciclul actual al omenirii, aș dori să le continui în aşa fel încât trăirile pe care le luăm în discuție să ne poată folosi la judecarea evenimentelor prezentului nostru nemijlocit. În acest scop aş dori să dezvolt înaintea dumneavoastră astăzi o observare care se îndreaptă oarecum mai mult asupra exteriorului, și peste opt zile, una mergând mai mult spre interior.
Am expus cum sufletul omenesc, la trecerea sa prin vieţile pământeşti repetate, dacă privim la cele trei epoci care ne interesează în primul rând, egipteano-caldeeană, greco-latină şi epoca noastră, în timpul cărora sufletul omenesc a trecut prin diferite încarnări, cum acest suflet omenesc – considerat ca suflet, ca sine – de fiecare dată trăieşte de fapt ceva nou, altceva decât într-o încarnare anterioară. Este suficient să mai aducem încă o dată în faţa sufletelor noastre ce va fi cu sufletele care îşi parcurg acum, în timpul nostru, încarnarea pământeană şi apoi revin după un timp relativ normal, aşa cum, ce-i drept, nu finalizează toţi oamenii, dar totuşi foarte mulţi.
Noi am atras deja adesea atenţia [Nota 1] şi am repetat şi ultima oară că sufletele care parcurg actuala încarnare pământească, în esenţă vor reveni în aşa fel încât într-o formă sau alta – şi forma exactă am descris-o ultima oară – vor putea şti în mod cert, din propria lor experiență interioară: Există vieţi pământeşti repetate. Acest lucru important se va produce în epoca următoare, anume că sufletele vor trece de la actuala incertitudine cu privire la vieţile pământeşti repetate la o cunoaștere despre ele. După cum am spus, mai îndeaproape le-am privit ultima oară. Dar aş dori să mai accentuez ceva.
V-am atras atenţia că intervalul temporal important este cel care începe aproximativ prin secolul VII sau VIII înainte de Misteriul de pe Golgota. În primele secole ale acestui interval temporal, datorită vechilor obişnuinţe de clarvedere, relativ multe suflete au mai putut privi în vieţile lor pământeşti anterioare. Dar pentru că în vieţile lor pământeşti de atunci sufletul senzaţiei era dezvoltat în mod deosebit, sufletele, privind înapoi au văzut atitudinea omului în lumea exterioară. Ele au primit oarecum o imagine clară a modului în care se preumbla omul în lumea exterioară, ce i s-a întâmplat în lumea exterioară. Acest lucru, firește, sufletele nu îl vor mai putea avea în perioada următoare, socotind începând din prezent. Privirea retrospectivă va fi îndreptată mai mult asupra sufletescului. Oamenii vor putea vedea mai puţin cum se preumblau ca trupuri fizice în spaţiu, ce se petrecea cu ei în spaţiu și așa mai departe; ei vor avea mai puţin un conţinut imaginativ real în sens senzorial, şi vor avea o privire retrospectivă mai mult asupra sufletescului.
Menţionez aceasta încă o dată din motivul că dumneavoastră puteţi vedea din ea că în vieţile pământeşti succesive sufletele trăiesc foarte, foarte diferit. Şi aici trebuie să apară fiecăruia o întrebare în fața sufletului, întrebarea: Cum se face, că de fapt lumea exterioară are părerea, atunci când privim aşa, înapoi, la epocile istorice anterioare, că în ceea ce îi privește pe oameni de fapt nu s-ar fi schimbat nimic în mod deosebit. – Să luăm expunerile istorice – există printre ele și unele, nu toate, bine intenţionate –: Veţi afla mereu că de fapt acestea merg înapoi până la un anumit moment în timp, până la care merg informaţiile şi documentele istorice. Dar oamenii îşi imaginează că în toate aceste epoci structura sufletului omenesc a fost de fapt aceeaşi. Ei îşi imaginează o anumită evoluţie, dar ea nu este gândită atât de radical pe cât ar trebui gândită în sensul descrierii pe care o putem face pe baza rezultatelor spiritual-ştiinţifice. De unde vine că de fapt oamenii nu conștientizează corect transformarea sufletului omenesc? Această întrebare se ridică în fața sufletului.
Dacă vom considera, dar acum cu privirea spiritual-ştiinţifică, evenimentele istorice, aş spune că în realitate totul s-a petrecut de vreme îndelungată în aşa fel încât, în fond, omul a fost mai degrabă reţinut de la cunoaşterea de sine a sufletului său decât să fi fost condus la ea. Modul în care se modifică sufletul omenesc de la o încarnare la alta poate fi pătruns în mod real cu privirea numai atunci când cunoaşterea de sine, adevărata cunoaştere de sine prinde rădăcini. Dar această cunoaştere de sine a fost practic foarte mult reprimată prin evenimentele pe care le avem de evaluat chiar acum. Am putea da exemple semnificative referitoare la cum a fost reprimată cunoaşterea de sine tocmai în istoria recentă a omenirii. O anumită confrerie, pe care o cunoaşteţi cu toţii, care se numesc francmasoni – iar unii dintre membrii ei sunt bine intenţionaţi –, crede cu certitudine că îi stimulează pe oamenii din rândurile lor înspre cunoaşterea de sine. Această confrerie are diferite simboluri, pe care, de îndată ce te apropii de ele cu cunoaşterea spiritual-ştiinţifică, le poți vedea că sunt simboluri profunde, semnificative, care de fapt ar fi toate potrivite să ducă la cunoaşterea de sine omenească. Dar ele nu o fac. Este foarte ciudat: Dacă citeşti istorisirile oficiale care au provenit din cercurile francmasonice, din francmasonerie, vezi că se consideră de către cei mai iluminaţi că trebuie să te întorci înapoi doar până în secolele XVIII, XVII, pentru a cunoaşte francmasoneria contemporană. Dar ceea ce se află în simbolurile francmasoneriei a fost practic acoperit, ascuns, începând din secolul XVII, a fost transformat în ceva pe care îl priveşti, la care iei parte și faţă de care simţi tot mai puţin nevoia să-l înţelegi. Dacă oamenii s-ar apropia de această simbolistică francmasonică cu capacitatea de a o înţelege, aceasta ar fi deja o cale către cunoaşterea de sine a omului. Căci toate aceste simboluri sunt stabilite în acest sens. Dar adevărata dezvoltare a francmasoneriei a abordat o altă cale: aceea de a acoperi cunoaşterea de sine, de a o face imposibilă prin aceea că simbolistica este abordată pur exterior. Şi aşa s-ar putea spune, privit din punctul de vedere al adevărului: Evoluţia francmasoneriei contemporane este în esență dezvoltarea unei comunităţi cu scopul de a face neinteligibile acele simboluri care trăiesc în cadrul acestei comunităţi. – Este ca şi cum ar domni tocmai programul, inconştient, de a face simbolurile de neînţeles, pentru că tocmai în acest timp în care se lasă să se extindă mai recenta francmasonerie – la francmasonii iluminaţi, nu la cei mistici –, teama de autocunoaştere i-a cuprins pe oameni în măsura cea mai mare. Se vorbeşte mult despre cunoaşterea de sine; se vorbeşte mult de faptul că omul ar trebui să-şi caute sinea divină, sinea sa superioară și așa mai departe. Dar toate acestea sunt vorbărie. Toate acestea sunt de fapt mai mult acolo pentru a bloca adevărata cale spre cunoaşterea de sine, şi nu pentru a o netezi. Şi trebuie să ne întrebăm: De unde vine această aversiune, această frică faţă de o anumită cunoaştere de sine? Şi aici aş dori astăzi mai întâi să consider lucrurile ceva mai exterior.
Vedem că lucrurile stau aşa nu numai în acest domeniu, în domeniul francmasoneriei, ci vedem că ele sunt prezente şi în întreaga răspândire a culturii contemporane într-un mod de-a dreptul ciudat. Vedem cum această cultură contemporană – în special în răspândirea creştinismului – merge, de fapt, pe calea ascunderii, camuflării cunoaşterii de sine. Şi aceasta este o cale extraordinar de interesantă, o cale extrem de semnificativă. Puţini oameni în ziua de azi îşi dau osteneala să compare cu adevărat descrieri mai bune, luate din secole situate la distanţă mare între ele, şi încă şi mai puţini oameni reflectează la felul cum se raportează de fapt între ele lucrurile care le apar acolo în faţa sufletelor lor. Este un experiment sufletesc, nu chiar semnificativ, dar în nici un caz neinteresant, pe care îl puteţi face luând o lucrare precum «Viaţa lui Michelangelo» de Herman Grimm [Nota 2]. Este de fapt mai mult o lucrare despre epoca lui Michelangelo, o lucrare care tratează despre timpul din care a crescut el. Dar încercaţi să vă imaginaţi pe baza acestei lucrări cum ar fi lumea din jurul dumneavoastră dacă v-aţi plimba în lumea pe care o descrie Herman Grimm ca fiind a lui Michelangelo; şi încercaţi să comparaţi acea lume cu cea pe care o trăiţi acum: Deosebirea este de-a dreptul imensă! Dar aceasta încă nu spune prea mult, pentru că secolele asupra cărora ne îndreptăm privirea nu sunt situate la distanţă prea mare. Altceva însă deja rezultă de aici, dacă ne îndreptăm într-adevăr judicios privirea asupra epocii cu pregătirile sale şi efectele sale ulterioare, în care s-a petrecut marea cotitură în timpurile mai recente. Dacă privim înapoi la cele trei mari epoci care ni se înfățișează prin ştiinţa noastră spirituală pentru ciclul nostru actual al Pământului, atunci cea de-a treia epocă se încheie cam prin secolul VII sau VIII î.Ch., iar cea de-a patra epocă se încheie la începutul secolului XV al erei noastre. La începutul secolului XV, nu foarte departe în timp de noi, este prezentă o schimbare plină de însemnătate, importantă în viaţa sufletească a omenirii moderne. Numai că abia dacă este expusă în mod obișnuit din punct de vedere istoric. Oamenii se întreabă: De ce nu este expusă? În fond, şi aici există teama de cunoaştere de sine şi de o cunoaştere a vieţii sufletului omenesc. Aţi trăi, de exemplu, experiența unor lucruri interesante dacă aţi citi descrieri ale unei personalități ca aceea a sfântului Bernhard von Clairvaux [Nota 3]. Bernhard, poate cea mai semnificativă personalitate a secolului XII, cea mai semnificativă personalitate a acelei perioade cu care se încheie cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană, această personalitate prezintă o structură sufletească care mai târziu, după secolul XV, nu mai este deloc posibilă în Europa. Cum arăta în sufletul unui astfel de om este chiar pentru oamenii actuali extraordinar de dificil de descris, deoarece lipsesc toate condițiile prealabile pentru a-și face o idee despre cum arăta într-un astfel de suflet. Dar eu vă sfătuiesc să citiţi descrierile vieţii sfântului Bernhard din motivul că de acolo puteţi vedea ce impresii au avut alţi oameni relativ la viaţa sufletească a sfântului Bernhard. Dacă citiţi aceste descrieri de viaţă, vă spuneţi: Ce sunt în comparaţie cu acestea, chiar şi descrierile minunilor din Evanghelie? Câţiva bolnavi, spus conform Evangheliilor, pe care Christos Iisus însuşi – tot conform cu ceea ce spun Evangheliile – i-a vindecat, adică un fleac în comparație cu descrierea extrem de amplă a activităţii de săvârşire a minunilor de către sfântul Bernhard, cu aproape douăsprezece secole mai târziu! Numărul oamenilor despre care se spune că din orbi i-a făcut văzători, din paralitici i-a făcut să meargă, nu poate fi deloc comparat cu cifra care se obţine dacă e să numărăm relatările similare din Evanghelii. Descrierea impresiilor predicilor sfântului Bernhard este în aşa fel încât simţi: atunci când a vorbit el pe undeva, ceea ce a vorbit el era ca răspândirea unei aure spirituale cu o acţiune intensă până departe. Trăia o realitate în cuvintele acestui om, despre care acum oamenii nu mai au nicio idee. Dacă am vrea să descriem tot ce este semnificativ pentru impresia pe care încă o mai făcea pe atunci această personalitate, ar trebui, desigur, să ne ciocnim în ziua de azi de oameni neîncrezători, pentru că nu există nicio posibilitate ca din ceea ce se petrece în ziua de azi să-ţi faci vreo idee despre viziunea pe care o aveau oamenii la acea vreme despre o personalitate cum era cea a sfântului Bernhard. Ei bine, să intrăm în structura interioară a sufletului său este, după cum am spus, dificil în ziua de azi din motivul că – în acest cerc de asemenea – lipsesc condiţiile preliminare în acest sens. Pot totuşi indica însă un aspect.
În această personalitate trăia o dăruire imensă faţă de lumea spirituală, o contopire absolută cu lumea spirituală. În ziua de azi oamenilor li se pare de la sine-înţeles că atunci când cineva îşi propune ceva pe care vrea apoi să-l facă şi nu merge, începe să se îndoiască dacă cele pe care și le-a propus au fost corecte. O personalitate ca sfântul Bernhard nu s-a îndoit niciodată; pentru că în privinţa a ceea ce şi-a propus el însuşi sau i-a sfătuit pe alţii, el s-a sfătuit întotdeauna în prealabil cu Dumnezeul său în lumile spirituale. Şi chiar şi în cazul unor asemenea eşecuri cum au fost cele pe care le-a trăit în cazul cruciadelor, unde tot ceea ce i-a sfătuit pe oameni a eșuat, el nu s-a îndoit nici măcar o clipă că totuşi gândurile sale au fost absolut corecte şi că discrepanţa dintre ceea ce s-a petrecut în realitate în lumea sensibilă exterioară şi ceea ce a gândit el sub influenţa lumii spirituale se poate justifica într-un fel sau altul, că se va elucida cumva.
Dar privind o asemenea personalitate, spunem de fapt despre o singură persoană – desigur, proeminentă – ceea ce se poate spune despre el. Însă nu este în nici un caz ceva limitat la o persoană individuală, este pecetea întregii epoci. Este caracteristica epocii în Europa, aşa cum începe ea circa în secolul III, IV după Christos şi durează până în secolele XIII, XIV, XV. Desigur că în cadrul acestei epoci se mai pregăteşte şi altceva. Dar acel altceva care se pregăteşte se exprimă ca influenţând profund timpul, imprimând timpului pecetea sa abia după secolele XIV, XV. Timpul dintre secolele III şi XV este cel al puterii credinţei care se consolidează din ce în ce mai mult, timpul în care sub influenţa acestei puteri a credinţei sunt întreprinse evenimentele timpului. – Vă rog, de asemenea, tocmai acum când discut aceste capitole, să luaţi în considerare ceva pe care de fapt îl cer întotdeauna la aceste conferinţe, dar care este deosebit de important în astfel de locuri: Eu aleg cuvintele în aşa fel încât ele nu pot fi înlocuite cu altele. În clipa în care cineva ar vrea să înlocuiască cuvintele bine alese, lucrurile nu se mai descriu corect din punct de vedere istoric. Aşadar cine ar vrea să înlocuiască ceea ce tocmai am spus: Era epoca puterii credinţei ce se consolida – prin fraza: Era epoca evlaviei ce se consolida, – ar expune ceva cu complet greșit. Eu nu am deloc aşa ceva în vedere. Putere a credinţei era ceea ce am caracterizat la Bernhard. Desigur că Bernhard era şi un om evlavios. Dar evlavios poate fi omul şi ca trăsătură personală, prin caracterul său personal. Dar ceea ce a acţionat şi trăit în evenimente în secolele despre care am vorbit, se află sub influenţa puterii credinţei.
Puterea credinţei este prezentă în orice secol. Dar pentru evenimentele istorice nu a fost decisivă în fiecare epocă puterea credinţei. Epoca noastră va fi înlocuită, de asemenea, de o epocă în care puterea credinţei va juca din nou, temporar, sporadic, un rol însemnat. În prezent, însă, nu este încă cazul. De exemplu, în viitor, superstiţia va lua forme groteşti în medicina materialistă. Puterea credinţei va juca atunci un rol important, dar în prezent ea încă nu este atât de departe. În prezent este mai mai degrabă un amurg, un somn al omenirii cel care joacă un rol foarte semnificativ, mojor, în evenimentele istorice. Acum se poate pune întrebarea: Cum se ajunge, de fapt, ca această putere a credinţei să devină în Europa un impuls istoric atât de însemnat, impulsul care inițiază în modul cel mai semnificativ ceea ce apare în secolul XV drept cea de-a cincea epocă postatlanteană, în care trăim acum?
În primul rând este aparent ceva pur exterior care a furnizat baza pentru apariţia puterii credinţei; este ceea ce a condiţionat în esenţă căderea Imperiului Roman. Ceea ce constituie impulsuri istorice dominante începând din secolele III, IV d.Ch. şi până în secolul XV, ia locul a ceea ce au fost impulsurile Imperiului Roman. Există, desigur, un număr mare de impulsuri care au dus la căderea Imperiului Roman, dar unul foarte important este acela că de-a lungul istoriei romane, banii s-au scurs treptat spre Orient. O dată cu extinderea Imperiului Roman, legiunile au trebuit să fie împinse tot mai mult până la marginea marelui imperiu; solda oamenilor a trebuit fi plătită tot mai mult în bani şi nu în produse, aşa cum a fost posibil atâta timp cât Imperiul Roman era mai restrâns. În felul acesta însă, odată cu extinderea Imperiului, bogăţia în bani s-a deplasat treptat spre Orient, şi o caracteristică esenţială a Europei în acele secole, anume în prima parte a acestor secole, începând din secolele III, IV, este sărăcia sa în bani, anume sărăcia sa în bani metalici. De aceasta se leagă şi alte lucruri, şi este important ca în privinţa acestor lucruri să nu ne dedăm unei visătorii mistice, ci să ne păstrăm vederea sănătoasă asupra realității. „Arta de a face aur”, alchimia, se datorează parţial în Europa faptului că aurul s-a scurs spre Orient şi oamenii credeau că l-ar putea face, l-ar putea crea, s-ar putea îmbogăţi din nou. În spatele alchimiei, aşa cum s-a configurat ea în primele secole ale Evului Mediu, se află de multe ori motivul sărăcirii în bani, intervenită prin extinderea Imperiului Roman. – De aceasta e legat iarăşi faptul că în aceste secole, în Imperiul Roman sărăcit au intrat popoarele care veneau din nord, care aveau vederi păgâne, cultură păgână, sentimente păgâne, care înţelegeau prea puţin din acea structură socială care devenise treptat tot mai puternică în Imperiul Roman tocmai sub influenţa banilor. Romanii au resimţit această situaţie ca fiind de-a dreptul neplăcută, după ce banii lor se scurseseră către Orient. Dar popoarele germanice care înaintau s-au simţit de-a dreptul bine cu ea.
În această dispoziţie a Imperiului Roman are loc răspândirea creştinismului. Lucrurile nu se mai expun în ziua de azi, dar este aşa că pe valurile creştinismului care se răspândea în primele timpuri trăia o concepţie spirituală profundă. Există în ziua de azi o frică de-a dreptul enormă, în special în cercurile teologice, faţă de aşa-numita gnosă. De multe ori, dacă întrebi de ce nu le place oamenilor ştiinţa spirituală, în special în cercurile teologice, sau chiar se tem de ea, primeşti de multe ori răspunsul că această ştiinţă spirituală ar putea duce la o reînnoire a gnosei. Şi acesta este deja un motiv de respingere. Gnosa nu este altceva – desigur, în epoca noastră actuală ea trebuie să apară altfel decât a apărut în primele secole ale creştinismului – decât o cunoaştere pozitivă despre lumea spirituală, despre capacitatea omului de a dobândi o înțelegere despre lumea spirituală aşa cum prin simţuri el dobândeşte înțelegere despre lumea fizică. Puteţi întâlni în ziua de azi oameni care iau în râs certurile care au existat cândva în privinţa faptului dacă Spiritul provine de la Tatăl sau de la Fiul, sau este legat în alt mod cu Tatăl şi Fiul. Oamenii de astăzi nu mai asociază astfel de termeni cu nicio idee, dar la acea vreme ele erau legate de reprezentări. Cel care ar scrie cu o adevărată cunoaştere istoria primelor secole creştine, ar vedea că la originea dogmelor există spirit, numai că oamenii nu îl mai găsesc în ziua de azi. Pe valurile creştinismului în răspândire exista deja o viziune spirituală profund semnificativă, şi se poate urmări cum această perspectivă spirituală ajunge în creştinismul în răspândire până în secolul XIX. Dacă studiem în detaliu acest creştinism care se răspândeşte, găsim că părerea ulterioară, potrivit căreia viziunea religioasă ar trebui să se limiteze la a se pătrunde cu forţa credinţei și de a aborda pe cât de puţin posibil detaliile lumii spirituale, s-a născut prin aceea că s-au considerat într-un mod corect populaţiile din care urma să se constituie noua Europă. Erau populaţii păgâne, dar şi populaţii care în gândire, în relaţii şi în formarea conceptelor care duc în lumea spirituală nu ajunseseră prea departe; erau oameni puternici, viguroși, elementar sănătoşi, dar nu tocmai oameni a căror predispoziţie spirituală să meargă în sensul de a-şi forma reprezentări foarte concrete despre ceva spiritual.
Deci, pentru a răspândi creştinismul, cei care-l susțineau au trebuit să se adaptateze acestor populaţii. Pentru că aceşti oameni puteau gândi mai puţin, s-au îndreptat mai mult înspre dispoziția sufletului, sau, așa cum se spune, puterea credinţei. Vedem astfel cum în secolul X, propriu-zis tot ceea ce era contemplare spirituală a dispărut, mai mult sau mai puţin, din creştinism, dar totul s-a concentrat în puterea credinţei. Şi ceea ce era văzut în puterea credinţei, ceea ce credeau oamenii că au alături de ei prin puterea credinţei a devenit treptat conţinut sufletesc pentru oameni. Dar sufletele trăiau altfel decât trăiesc acum. Trebuie să vă imaginaţi ce trăia pe atunci un suflet faţă de o legendă. Vreau să vă povestesc numai o legendă simplă, dar care a fost pe atunci răspândită peste tot, care este cu tâlc. Ea sună astfel: Sfântul Bernhard călărea odată pe un măgar. El avea cu sine un călugăr. Acest călugăr suferea de ceea ce s-ar numi astăzi epilepsie. El cădea mereu. Acest lucru l-a văzut sfântul Bernhard atunci când îl însoţea acel călugăr, conducându-i măgarul. Atunci el s-a îndreptat către Dumnezeul său, ca de atunci înainte acest călugăr să nu mai aibă niciodată crize epileptice fără să ştie dinainte. Şi legenda povesteşte mai departe că acel călugăr a mai trăit încă douăzeci de ani şi că de fiecare dată când a mai avut câte o criză, ştia dinainte; el putea să se pună în pat şi să nu-şi mai strivească mădularele dacă ar fi să cadă din nou.
Este un lucru simplu, inofensiv, dar un lucru care a acţionat profund, care a fost povestit pe atunci pretutindeni. Căci oamenii îşi simţeau sufletele puternice atunci când puteau simţi puterea realităţii credinţei, şi oamenii trăiau în aura acestui sentiment.
Or nu ar fi fost posibil ca puterea credinţei să se poată consolida aşa, dacă Europa nu s-ar fi izolat oarecum de-a lungul secolelor despre care am vorbit. Banii curgeau spre Orient; deci comerțul încetase treptat. Pentru o vreme Europa s-a limitat în esenţă la cultura ogoarelor. Dar tocmai acesta este un simptom profund semnificativ pentru dezvoltarea Europei din acel secol, faptul că o treime din pământul european trece la aceia care sunt purtători ai acestei puteri a credinţei: În posesia Bisericii trece în acest timp o treime din pământ. Este ca şi cum ceea ce a trăit, întrerupt doar de elementul roman, în întreaga epocă a patra postatlanteană, s-ar fi concentrat în această putere a credinţei. Dar ceva s-a pierdut tocmai prin această fortificare a puterii credinţei; s-a pierdut progresul în conştienţa propriu-zisă în privinţa lui Christos. Nu ne este îngăduit să uităm că despre Christos se ştia în stilul cel mai înalt în perioada primelor secole creştine, printre aceia care puteau încadra figura lui Christos, entitatea lui Christos în întregul contex al puterilor lumii spirituale. Pentru aceia care au fost impresionaţi cei dintâi de fiinţa lui Christos, motivul impresionării lor a fost acela că ei priveau în lumea spirituală şi au zărit oarecum apropierea lui Christos prin lumile spirituale, prin eoni, de Pământ, şi puteau lega întregul eveniment de pe Golgota de tot ce s-a întâmplat în Cosmos. Acesta a fost elementul impresionant al evenimentului de pe Golgota, anume că aceia care l-au tălmăcit mai întâi l-au expus în aşa fel încât ceea ce s-a petrecut pe Pământ a fost revărsarea unui eveniment din lumile marilor procese cosmice.
Faptul că în ziua de azi lucrurile sunt expuse altfel, îl ştiu prea bine. Dar atunci când oamenii spun că ar trebui să ne întoarcem la reprezentările simple, modeste, pe care le-am avut în primele secole despre Christos Iisus, ei vorbesc doar despre predilecţia lor, pentru că ei vor să acopere, să ascundă măreţia ideii de Christos şi privirea profundă în Misteriul de pe Golgota pe care au avut-o primele secole. De aceea lansează ei ideea favorită: Totul a fost atât de modest, totul a fost de așa natură încât Christos Iisus nu putea fi altceva decât, aşa cum spun unii în ziua de azi, „omul simplu din Nazaret”. Poate că ne mirăm mai puţin în cazul unor astfel de lucruri atunci când găsim această concepţie la oameni mai tineri. Oamenii mai în vârstă ar trebui totuși să ştie că noi chiar în vremea noastră, am trăit o schimbare radicală foarte semnificativă în privința acestor lucruri. Eu am auzit adesea spunându-se: Asemenea lucruri, cum sunt ele expuse în ştiinţa spirituală, nu pot fi înţelese; ele sunt foarte greu de înţeles. – O, da, dacă nu ar exista piedici, piedici exterioare! Cu 30 de ani în urmă, cei mai simpli oameni de la ţară ar fi înţeles prea bine aceste lucruri. Însă în decursul ultimelor decenii lucrurile au devenit altfel. Oamenii mai în vârstă s-ar putea să știe încă ceva despre cum scrieri ca de exemplu acele ale lui Jakob Böhme [Nota 4] şi Eckartshausen [Nota 5], care încearcă foarte mult să-i introducă pe oameni în aspectele concrete ale lumii spirituale, au fost acceptate în urmă cu zeci de ani tocmai de către firile simple de ţărani. Viaţa noastră spirituală a devenit superficială doar prin burghezime. Aceasta şi-a exprimat tot mai mult ideea ei preferată, că ceea ce este adevărat trebuie să fie, după cum se spune, „simplu”, ceea ce nu înseamnă altceva decât că ar trebui să poată fi înțeles în mod comod, fără multă reflectare, de către oricine. În ziua de azi fireşte că nu mai pot fi găsite multe dovezi, nici măcar în sufletele modeste, cum că în primele secole ale creştinismului se putea vorbi tocmai acestor suflete simple, despre lucrurile spirituale înalte, atunci când se vorbea despre Christos Iisus. Aceasta însă înseamnă: Ceea ce s-a petrecut apoi în secolele următoare, s-a petrecut, de fapt, pentru ca mai întâi să acopere oarecum omenirii și cunoaşterea lui Christos, pentru a nu lăsa cunoaşterea lui Christos să se apropie foarte mult de oameni.
În astfel de lucruri este nevoie să privim realitatea, şi nu ceea ce-şi închipuie oamenii. Este una dintre cele mai profunde cerinţe ale epocii noastre, ca oamenii să înveţe din nou să privească realitatea. Cu acest prilej trebuie mereu să amintesc un exemplu, pentru că este foarte elocvent. Am ţinut cândva o conferinţă la Kolmar [Nota 6] despre creştinism şi înţelepciune. La această conferinţă au fost prezenţi şi doi preoţi catolici. Bineînțeles că ei nu mai auziseră niciodată aşa ceva; dar pentru că nu mai auziseră nimic despre aşa ceva – aceasta a fost un factor – au venit după conferinţă la mine, pentru că ceea ce spusesem nu le-a părut deloc aşa rău. Probabil că li s-ar fi părut că e rău doar dacă ar fi auzit deja ceva spus de superiorii lor, şi atunci probabil că ar fi considerat că au auzit un nonsens. Numai un lucru mi-au obiectat. Ei au spus: Ceea ce spuneţi dumneavoastră aici este frumos; a vorbi aşa despre lumea spirituală este frumos. Dar omenirea nu înţelege deloc aceste lucruri. Noi vorbim aşa cum poate înţelege omenirea. – Eu am spus: Ştiţi, Sfinția voastră, modul în care trebuie vorbit omenirii nu este îngăduit să fie interpretat nici de dumneavoastră, nici de mine, după maximele noastre favorite. Nu despre aceste maxime favorite este vorba; căci desigur că dacă am voi să judecăm după maximele noastre favorite, dumneavoastră v-ar plăcea modul în care vorbiţi dumneavoastră, iar mie mi-ar plăcea modul în care vorbesc eu. Dar nu despre aceasta este vorba. Ci este vorba de ceea ce ne obligă epoca noastră: anume de a nu răspunde la întrebări ca aceasta pe care tocmai aţi ridicat-o, în conformitate cu maximele noastre favorite, ci de a lăsa realitatea să răspundă la ele. Şi există un răspuns evident. Vă întreb: Vin în ziua de azi toţi oamenii la dumneavoastră la biserică, de vreme ce credeţi că vorbiţi pentru toţi oamenii? Nu aţi putea răspunde corespunzător adevărului decât că: Unii rămân pe afară. La aceasta eu aş putea spune: Acesta este răspunsul realităţii! Pentru aceia care rămân în afară la dumneavoastră vorbesc eu, şi care au și ei un drept de a găsi calea spre Christos Iisus. – Nu trebuie să ne întrebăm pe noi înşine, ci trebuie să întrebăm realitatea, să întrebăm epoca. Căci ceea ce putem primi ca răspuns prin noi înşine, ştim desigur. Pare să fie foarte simplu, dar să înveţi să-ţi asumi sarcina pe care ţi-o dă epoca, nu este aşa de simplu. Şi numai dacă într-adevăr cugeți adânc, vei recunoaşte ce se află de fapt în spatele a ceea ce am spus chiar acum. Ceea ce are nevoie omenirea astăzi este tocmai: a deveni obiectiv, a învăța să trăiești împreună cu mediul înconjurător. Dacă înţelegem să ne asumăm impulsul care este avut aici în vedere, atunci vom putea, de asemenea, să ne împăcam cu adevărul cum treptat, sub influenţa evenimentelor timpului în secolele despre care am vorbit, cunoaşterea superioară, privirea în sus înspre relaţia spirituală dintre Misteriul de pe Golgota şi procesele cosmice a dispărut din Europa. Christos a fost îndepărtat de sufletele europene; El a fost restrâns la ceea ce voiau oamenii să conceapă, la ceea ce voiau ei să-şi reprezinte. Dar se pune problema ca oamenii să cuprindă realitatea şi nu ceea ce vor ei să considere. În ziua de azi auzim foarte des că omul ar trebui să-L caute pe Dumnezeul său, în interiorul său Îl va găsi pe acest Dumnezeu; că el trebuie să se unească în interiorul său cu Sinea sa divină, şi atunci Îl va găsi pe Dumnezeu. În special oamenii sunt indignați de faptul că ştiinţa spirituală trebuie să accentueze: dacă ieşim din lumea în care trăim şi intră în lumea spirituală, atunci aflăm acolo Ierarhiile, atunci găsim acolo, aşa cum aici găsim o lume fizică bogat divizată, tot o lume spirituală bogat structurată, divizată în mai multe niveluri. Dar oamenilor le este mai simplu şi mai comod să spună: Îndreaptă-te direct, nemijlocit spre Christos cel unic; pe acela Îl găseşte fiecare om. Ceea ce contează nu este ceea ce-şi închipuie oamenii, ci problema se pune ca ei să recunoască ceea ce găsesc în mod real în spiritual. Ce găsesc acei oameni care spun adesea în ziua de azi: Eu am găsit o relaţie interioară cu Dumnezeul meu? – Ceea ce este numit Dumnezeu nu este adesea altceva decât fiinţa cea mai apropiată din ierarhia Îngerilor, este Îngerul care ocrotește în mod nemijlocit omul respectiv și care este venerat drept fiinţa cea mai înaltă. Nu se pune problema să credem că Îl avem pe Dumnezeu, ci să înţelegem realitatea acestei experiențe interioare pe care o are omul. Atunci când cineva crede că este îmbibat lăuntric de o fiinţă divină, el este îmbibat în majoritatea cazurilor numai de o fiinţă din ierarhia Îngerilor, sau altminteri este îmbibat de propriul său Eu, aşa cum era el între ultima moarte şi această ultimă naştere, aşa cum a trăit el în lumea spirituală înainte de a se uni cu acest trup fizic. Nu este interesant faptul că există un cuvânt a cărui origine nu se cunoaşte? Dacă veţi deschide dicţionarele, veţi găsi multe lucruri frumoase despre multe cuvinte. Totuşi există un cuvânt a cărui origine nu o pot găsi nici cei mai savanţi filologi care scriu dicționare, ei nu ştiu ce anume se are în vedere prin acest cuvânt, nici măcar din punct de vedere filologic: cuvântul Dumnezeu! (Gott – zeu, Dumnezeu) Citiţi în dicţionarul german. Este cuvântul a cărui semnificaţie nu se cunoaşte. Acest lucru este foarte semnificativ, foarte însemnat! Căci acela despre care vorbesc în realitate oamenii, atunci când în ziua de azi vorbesc de multe ori despre Dumnezeul lor, acela este propriul Înger păzitor sau chiar propria Sine din răstimpul dintre ultima moarte şi naşterea actuală. Ceea ce trăiesc oamenii cu adevărat în astfel de cazuri – mă gândesc acum numai la acei oameni cu adevărat oneşti care au această trăire autentică a Sinei lor –, aceasta este realitate. Realitatea este lucrul important, și să nu te dăruiești iluziei: Oamenii se închină unui Dumnezeu unitar. Ei doar folosesc acest cuvânt pe care-l au, pentru trăirea Îngerului lor sau chiar a propriei lor Sine, când încă nu este încorporată, sau deja încorporată, ca să spunem așa.
Faptul că oamenii presimt aceasta, că presimt: Prin ştiinţa spirituală trebuie să se ajungă la lămurirea a ceea ce este foarte frecvent avut în vedere prin aşa-numita trăire a lui Dumnezeu de către om, acest lucru determină ca oamenii să privească atât de reticent răspândirea acestei ştiinţe spirituale; pentru că ea este aptă să ajungă la înţelegerea acestui fapt plin de însemnătate, pe care tocmai l-am evidenţiat. Întreaga evoluţie istorică din secolul III până în secolul X şi chiar până în secolul XV se îndreaptă de fapt mai mult în direcţia de a acoperi, de a ascunde misteriile lui Christos Iisus, decât de a le lăsa să se reveleze. Ceea ce spun eu nu este o critică, ci o simplă caracteristică. Căci dacă oamenii nu sunt în stare să accepte obiectiv această caracteristică, nu vor înţelege niciodată sub ce puteri apare epoca ce începe din secolul XV, epoca sufletului conştienţei propriu-zis. Aş spune că această epocă își face intrarea tunător, şi totul din lumea spirituală tinde în direcţia ca acest suflet al conştienţei cu cei doi poli ai săi, cu polul său materialist şi cel spiritual, să iasă la iveală. Dar din acest punct de vedere trebuie să ne uităm în primul rând la devenirea istorică. Trebuie să ne punem imagini în faţa sufletului, ca aceasta: Din dispoziţii sufletești ca aceea care ne apare la cel mai înalt nivel la sfântul Bernhard, din puterea intensificată, consolidată a credinţei porneşte tendinţa europeană de a pune Ierusalimul în locul Romei, de a întemeia creştinismul centrat în Ierusalim, drept creştinism antiroman. – Căci, de fapt, aceasta stă la baza cruciadelor. Gottfried von Bouillon [Nota 7] nu este un trimis al Papei de la Roma, ci el este cel care preia cauza cruciadelor pentru a înălţa la Ierusalim un bastion împotriva Romei, pentru a face creştinismul independent de Roma. A fost o idee care, în fond, a dominat multe secole. Heinrich al II-lea, cel Sfânt [Nota 8], a întipărit-o apoi în forma definitivă de Ecclesia catholica non romana.
Vedem cum puterea credinţei europene îşi trimite aura în acele ţinuturi în care şi-au trimis romanii aurul! Cruciaţii s-au ciocnit de aur şi de consecinţele sale în Orient, de aurul roman pe de o parte şi de gnosa orientală pe de altă parte. Această aură trebuie luată în considerare, sub care s-au format cruciadele. Este întru totul aura puterii de credinţă europene. Acesta este unul dintre tonuri, o nuanţă a imaginii. Dar să punem în această nuanţă – dacă am vrea să pictăm lucrurile, am putea să o pictăm doar ca o nuanţă de culoare –, să punem o altă imagine a epocii care începe: a sufletului conştienţei. Cum ar trebui să o introducem?
Astfel încât este înfățișat Dandolo de la Veneția [Nota 9], dogele născut în anul 1108, acel doge care a fost la Constantinopole, acolo a fost orbit de bizantini, dar care era încarnarea spiritului ahrimanic şi care, în ciuda faptului că nu putea vedea, a fost stăpân al Veneţiei, al acelei Veneţii care a introdus spiritul ahrimanic în spiritul pe care tocmai l-am caracterizat. Acesta este un moment plin de însemnătate al istoriei lumii, când acest doge Dandolo a cucerit Constantinopolul și când el a modificat spiritul iniţial al cruciadelor în spiritul ulterior al cruciadelor. Cum s-a întâmplat aceasta?
A fost aşa că mai întâi cruciaţii s-au dus în Orient pentru a găsi acolo ceea ce rămăsese ca relicve sfinte, de care putea fi legată puterea credinţei. Aceasta căutaseră ei, aceasta voiau să aducă, în veneraţia lor, în Europa. O legătură concretă au vrut ei să stabilească între puterea credinţei lor şi evenimentele reale ale Misteriului de pe Golgota. Atunci când a intervenit Veneţia, ce au devenit relicvele? Toate au fost colectate, dar toate au fost făcute baza formării de capital! Sub influența Veneției, relicvele au fost treptat tratate ca titluri de valoare; și ele au tot urcat. Era capitalistă [Nota 10] s-a răspândit: Dandolo, încarnarea Spiritului ahrimanic!
Ne întrebăm: Cum a reuşit Veneţia să inverseze iarăși ceea ce se produsese anterior? Ea a dirijat din nou comerţul din Orient spre Europa; a reaprins într-o anumită măsură ceea ce mai înainte nu putea să mai fie – viaţa comercială. Trebuie să mai punem o întrebare: Cum a putut deveni Veneţia atât de puternică tocmai în domeniul comerţului, dat fiind că Europa era în fond sărăcită?
Comerţul era un schimb. Practic, mai ales în prima perioadă a acelei epoci despre care v-am vorbit astăzi, Europa era inchisă față de Orient, căruia îi dăduse mai întâi banii săi metalici. Bani ea nu mai avea, făcea doar troc. Ar trebui subliniat iar și iar realitatea istorică a modul în care a procedat Veneţia în acest domeniu. Putem dovedi o mare vânzare pe care a întreprins-o Veneţia la Alexandria şi Damiette, pentru a primi din nou în schimb mărfurile orientale. Ce era vândut din Veneţia? Poate fi uşor dovedit prin documente, multe altele ar putea fi legate de aceasta, și atunci, căutând în această direcţie s-ar putea face cercetări mai departe. Ceea ce s-a vândut, au fost mii de oameni! Cu oamenii a început noul comerţ spre Orient. Oamenii erau vânduţi în Orient. Şi cine urmăreşte ce au devenit aceşti oameni care erau vânduţi în Orient, ajunge la un rezultat ciudat, pe care, fireşte, istoria exterioară îl ştie prea puţin: că din aceşti oameni vânduţi au descins cei mai importanţi dintre acei războinici cu care au fost întreprinse apoi cu succes din Asia marile campanii de război spre Europa. Trupele de bază ale popoarelor asiatice, care au invadat ulterior Europa, erau alcătuite din descendenții oamenilor vânduţi în Orient din Veneţia şi alte oraşe italiene.
Este necesar să privim puțin în culisele istoriei lumii, să nu rămânem la acea legendă care este atât de des prezentată oamenilor drept istorie a lumii. Această legendă trebuie în cele din urmă să aibă parte de soarta ca oamenii să spună: Este o poveste pentru fetele de pension, chiar dacă a scris-o Ranke. Timpul nostru este mult prea grav pentru a nu fi subliniat faptul că este nevoie să învățăm. Şi cel mai important va fi ceea ce dobândesc oamenii din aceste lucruri: anume că oamenii îşi vor însuşi o judecată pentru a nu urmări prezentul cu conştienţa adormită, ci cu conştienţa veghetoare. Ceva colosal se petrece în prezent, dar oamenii nu îl văd şi nu vor să îl vadă, ei vor doar să vadă toate lucrurile deformate şi confuze. Dacă doar începi să spui ceva care provine din adâncurile devenirii omului, eşti respins cu frazele care sunt obținute în ziua de azi din lectura superficială a jurnalelor sau a ziarelor, şi care sunt pe cât posibil de departe de adevăr, de adevărul rodnic.
A trebuit să vă atrag astăzi atenţia în mod exterior asupra a ceva legat de acea epocă în care, în secolul XV, s-a produs schimbarea radicală de la sufletul senzaţiei la sufletul conştienţei. Căci este foarte de dorit ca astfel de lucruri să coboare în sufletele oamenilor. E nevoie de aceasta în ziua de azi, este nevoie în toate domeniile. Oamenii vorbesc mult în ziua de azi despre modul în care ar trebui să se dezvolte în viitor structura socială. Am citit iarăşi azi-dimineaţă o frază a unui om care se crede extrem de deştept, care cel puţin crede că a înțeles adevărul economiei în fundamentele sale. Şi ce să vezi, lucrul profund pe care îl expune el în articolul său este că societatea, convieţuirea socială a oamenilor trebuie înțeleasă ca organism. Oamenii cred că au spus ceva însemnat dacă spun că viaţa socială nu trebuie înţeleasă ca mecanism, ci ca organism. Acesta este cel mai rău wilsonianism în mijlocul nostru! Am spus adesea [Nota 11] că esenţa wilsonianismului constă în aceea că el nu poate aduce niciun alt concept pentru convieţuirea socială decât acela de organism. Însă despre asta este vorba, ca oamenii să înveţe să înţeleagă că ei trebuie să ajungă la concepte superioare celui de organism, dacă vor să înţeleagă structura socială. Această structură socială nu poate fi niciodată concepută ca organism; ea trebuie înţeleasă ca psihism, ca pneumatism, deoarece spiritul acţionează în orice convieţuire socială a oamenilor. Sărac a devenit timpul nostru în concepte. Nu putem întemeia o știință economică fără să ne cufundăm în cunoaşterea spiritului, căci numai acolo găsim meta-organismul; acolo găsim ceea ce trece dincolo de simplul organism.
Deci, găsim pretutindeni că în ziua de azi oamenilor le lipseşte buna voinţă de a pătrunde direct în spirit. Însă aceasta trebuie să se întâmple. Căci dacă nu s-ar întâmpla aşa, consecinţele ar fi de neprevăzut. Dumneavoastră ştiţi că eu am indicat cum în secolul XVII – am menţionat deja acest lucru în ultimul număr al revistei «Das Reich» [Nota 12] – Johann Valentin Andrea a scris «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz». În această „nuntă chimică” sunt într-adevăr conţinute multe din impulsurile legate de schimbarea radicală din secolul XV. Povestea din «Nunta chimică» este, de asemenea, transpusă în secolul XV. Este un lucru foarte interesant dacă vezi: Johann Valentin Andrea a scris această istorisire a «Nunţii chimice a lui Christian Rosenkreutz» la vârsta de 17 ani. Avea 17 ani; era imatur din punct de vedere al inteligenţei sale exterioare; şi ulterior el și-a combătut această carte. Căci teologul pietist Andreae, care a scris mai târziu, scrie de fapt tot ce poate fi folosit pentru a combate ceea ce se află în „Nunta Chimică”. Este foarte interesant: Viaţa lui Andrea arată că el nu a avut nicio urmă de înţelegere faţă de ceea ce a scris el în «Nunta chimică». Lumile spirituale au vrut să reveleze oamenilor ceva, care este legat de întreaga simţire a acelui timp. Am fost recent într-un castel din Europa Centrală [Nota 13], unde se află o capelă în care sunt simbolizate gândurile chiar ale schimbări radicale la începutul acestei noi epoci. În casa scărilor se află picturi destul de primitive; dar de-a lungul întregii case a scărilor ce este pictat, chiar dacă picturile sunt primitive? «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz»! Treci prin această „nuntă chimică” intrând după aceea într-o capelă a Graalului. – Apoi a venit războiul de 30 de ani, după ce a fost redactată «Nunta chimică», şi pe valurile Războiului de 30 de ani s-a scufundat tot ce fusese intenţionat.
Aceasta trebuie să fie o învăţătură, căci nu este îngăduit să se întâmple a doua oară acelaşi lucru. Ceea ce s-a cerut omenirii încă din secolul XV: dezvoltarea spirituală, trebuie să treptat să se producă. Despre aceasta vom vorbi data viitoare dintr-un punct de vedere mai interior.
