Aș dori să vă vorbesc astăzi despre un anumit aspect al Misteriului de pe Golgota, despre care am vorbit adesea în întruniri antroposofice mai intime. Numai că ceea ce este de spus despre acest Misteriu de pe Golgota este atât de extins și face parte dintr-un domeniu atât de important și de bogat încât trebuie mereu aruncată o lumină nouă asupra diverselor aspecte ale acestei mari taine din evoluția omenirii Pământului, pentru a ne putea apropia din cele mai diverse părți de acest Misteriu de pe Golgota.
Vom aprecia Misteriul de pe Golgota în mod corect doar dacă vom privi cu ochii sufletești întreaga evoluție a omenirii de dinaintea acestui Misteriu de pe Golgota și cealaltă evoluție a omenirii care i-a urmat deja sau va mai urma în restul timpului Pământului, doar dacă punem acești doi curenți evolutivi înaintea privirii noastre sufletești.
Trebuie să ne fie întru totul limpede că atunci când se vorbește despre începutul devenirii Pământului, adică despre acel început despre care se poate vorbi deja, că pe atunci exista deja un tip de gândire – chiar dacă aceasta era o gândire visătoare, visător-imaginativă, dar ea era totuși un fel de gândire – și că atunci când vorbim despre aceste vremuri vechi ale evoluției omenirii Pământului, trebuie să ne fie întru totul limpede că oamenii aveau pe atunci însușiri prin care, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa, puteau intra în legătură cu ființele unui ordin cosmic supra-ordonator. Dumneavoastră cunoașteți din Știința ocultă a mea și din alte prezentări, ce fel de ființe sunt ființele Ierarhiilor superioare. În ziua de azi, pentru conștiența obișnuită a omului lucrurile stau așa că el de fapt nu știe prea multe despre aceste entități ale Ierarhiilor superioare. Relația omului cu ele este oarecum întreruptă. În vremurile vechi ale evoluției omenirii, lucrurile nu stăteau așa. Ar fi desigur greșit să ne imaginăm că întâlnirea cu o asemenea ființă a Ierarhiilor superioare din acele vechi timpuri era ca și cum s-ar întâlni în ziua de azi doi oameni care sunt întrupați în corpul fizic. Desigur că nu era așa. Era o cu totul altă relație. Iar ceea ce comunicau aceste entități omului în limbajul pământesc originar nu putea fi perceput decât cu organe spirituale. Iar ceea ce puteau dezvălui omului aceste entități erau taine covârșitoare ale existenței. Erau taine ale existenței, care se revărsau în sufletul omenesc de odinioară și care trezeau în oameni conștiența că în sus – oarecum în acea direcție în care vedem noi în ziua de azi doar nori și stele – existența terestră se află în legătură cu lumile divine. – Anumiți membri ai acestor lumi divine coborau în mod spiritual la oamenii Pământului și li se revelau acestora în așa fel încât oamenii dobândeau ceea ce poate fi denumit înțelepciune primordială, prin intermediul acestor entități supraterestre. Între aceste revelații ale înțelepciunii primordiale care provenea de la aceste entități era conținut infinit de mult din ceea ce oamenii nu ar fi putut înțelege singuri în viața lor pământească. La începutul devenirii Pământului, așa cum o am eu aici în vedere, oamenii puteau de fapt înțelege foarte puțin prin propria lor înțelegere. Ceea ce se aprindea în ei drept concepție, drept cunoaștere contemplativă, era dobândit de la învățătorii lor divini.
Aceste învățături divine conțineau multe, dar nu conțineau un lucru care pentru oamenii de atunci nici nu era necesar, dar care a devenit pentru omenirea actuală una dintre cele mai importante componente ale cunoașterii. Învățătorii divini le vorbeau oamenilor despre cele mai felurite adevăruri și cunoștințe, dar ei nu le-au vorbit niciodată despre ceea ce stă de fapt la baza celor două realități limită ale vieții pământești omenești; ei nu le-au vorbit niciodată despre naștere și moarte.
Desigur că în acest răstimp scurt de astăzi nu poate fi sarcina mea să vorbesc despre toate acestea – dar dumneavoastră știți deja multe în această privință –, să vă vorbesc despre toate cele pe care le-au spus învățătorii divini neamului omenesc în acele vechi timpuri. Dar eu aș dori să subliniez că în cadrul acelor învățături nu era conținută niciuna despre naștere și moarte, și asta din motivul că oamenii din acele timpuri vechi – și dintr-o perioadă ulterioară încă îndelungată a evoluției omenirii Pământului – nu aveau nevoie să cunoască o înțelepciune despre naștere și moarte. Întreaga conștiență a omenirii s-a schimbat în cursul dezvoltării Pământului. Și deși nu ne este niciodată îngăduit să situăm pe aceeași treaptă conștiența animală de azi, chiar și conștiența animalelor superioare – cu ceea ce era conștiența umană în acele vremuri vechi, ne putem totuși pune înaintea ochilor câteva puncte de sprijin din viața animalelor actuale, care se situează sub nivelul uman, în timp ce viața omului primitiv de la începuturi era chiar într-o anumită privință deasupra nivelului omenirii actuale, deși în privința aspectului, comparativ cu omul actual, omul din vechime avea un fel de configurație animală. Dacă priviți în ziua de azi animalul cu o privire nepărtinitoare, vă veți spune că acest animal nu prezintă niciun interes – atunci când se află la mijlocul vieții – față de naștere și de moarte. Dacă facem abstracție de naștere, deși și acolo s-ar putea revela acest aspect, este suficient să ne gândim cu câtă lipsă de grijă și dezinteres, cu câtă lipsă de interes trăiește animalul în îndreptarea către moarte. Animalul lasă ca moartea să vină peste el, acceptă pur și simplu această transformare a existenței sale, adică trecerea de la existența individuală la existența sufletelor-grup, fără să-i acorde o importanță atât de decisivă în viață, cum este cazul la ființele omenești.
Ei bine, așa cum am spus, într-o anumită privință omul primordial, în ciuda configurației sale animale, se afla deasupra animalului, el avea o clarvedere instinctivă, iar prin această clarvedere instinctivă el putea intra în legătură cu învățătorii săi divini. Dar, la fel ca animalul actual, el nu avea niciun interes față de apropierea morții. Dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa: el nici nu se gândea să aibă moartea în mod deosebit în vedere. De ce asta? El avea în sine o trăire limpede în clarvederea sa instinctivă în privința a ceea ce îi rămăsese după ce a coborât prin naștere din lumea spirituală, în lumea fizică. El cunoștea în propria sa entitate ceea ce intrase în trupul său fizic, și pentru că el cunoștea, sau dacă-mi este îngăduit să spun, știa cu exactitate: În mine trăiește ceva veșnic –, el nu se interesa de această transformare care se petrecea odată cu moartea. Aceasta îi apărea cel mult așa cum trebuie să-i apară șarpelui desprinderea pielii, atunci când șarpele trebuie să-și înlocuiască pielea printr-una nouă. Era ceva de la sine-înțeles, iar impresia despre naștere și moarte nu avea un impact atât de vehement în viața omenească. Oamenii mai dispuneau încă de o contemplare intensă a sufletescului.
În ziua de azi oamenii nu mai au nicio concepție despre sufletesc. În ziua de azi nu există o tranziție notabilă între somn și starea de veghe în vise. Visul cu imaginile sale se încadrează întru totul în ziua de azi în starea de somn, el este încă un semi-somn, pe când ceea ce primeau oamenii primitivi în imaginile de vis se desfășura de fapt în stare de veghe, o stare de veghe ce nu era încă pe deplin configurată. Omul știa că ceea ce primea el în acele imagini de vis este realitatea. Așa își simțea și își trăia el sufletescul. Și el nu putea deloc să-și pună întrebări privind nașterea și moartea cu intensitatea cu care trebuie să se producă acest fapt în ziua de azi.
Această stare a fost deosebit de puternică în vremurile vechi ale evoluției omenirii Pământului, dar ea s-a atenuat tot mai mult. Dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa, oamenii au început să observe din ce în ce mai mult că moartea are un impact major asupra vieții omenești, inclusiv a vieții sufletești. Și atunci ei au trebuit să-și îndrepte din nou privirea înspre faptul de a se naște. Referitor la această deosebire, viața pământească a dobândit un caracter ce devenea tot mai important pentru oameni, deoarece viețuirea lor în existența sufletească pălea tot mai mult, pentru că ei se simțeau tot mai deconectați de existența sufletesc-spintuală în timp ce zăboveau pe Pământ. Iar această situație s-a intensificat tot mai mult, pe măsură ce oamenii se îndreptau către Misteriul de pe Golgota. La greci sentimentul era deja atât de intens încât oamenii simțeau viața în afara trupului fizic ca pe o umbră a vieții, astfel încât ei priveau moartea ca pe un fel de tragedie. Dar ceea ce aveau oamenii ca învățături de la vechii lor învățători divini nu se extindea asupra fenomenului de naștere și al celui al morții. Iar înainte de Misteriul de pe Golgota oamenii au fost supuși pericolului ca în viața lor pământească, în conștiența lor pământească, să intervină trăiri, să intervină perceperea și conceperea de trăiri – nașterea și moartea – pe care ei nu le înțelegeau, și care era ceva cu totul necunoscut pentru ei.
Acum să ne imaginăm că pe vremea Misteriului de pe Golgota ar fi coborât acei vechi învățători divini ai omenirii și că ei ar fi ajuns probabil la un acord în sensul că pot revela prin misterii anumitor discipoli pregătiți sau unor învățători ai omenirii, că ei ar fi putut împărtăși întreg cuprinsul vechii înțelepciuni divine care s-a revărsat realmente în înțelepciunea străveche, preoților pregătiți în acest sens în misterii; dar în cadrul acestor învățături ample nu ar fi existat nimic despre naștere și moarte. Enigma morții nu ar fi fost deloc revelată oamenilor în cadrul acestei înțelepciuni divine, nici măcar în misterii, iar în viața pământească oamenii ar fi putut observa ceva – nașterea și moartea – care era important pentru ei, chiar de un interes fundamental, iar zeii nu le-ar fi spus nimic în această privință! De ce nu?
Aceste lucruri trebuie privite cu o anumită lipsă de prejudecată, și dumneavoastră ar trebui să dați la o parte unele reprezentări care au devenit în ziua de azi pur și simplu religie tradițională, și ar trebui să vă devină limpezi unele lucruri, ca acesta: Acele ființe ale Ierarhiilor superioare care au fost învățătorii divini ai oamenilor străvechi nu trăiseră niciodată în lumile lor nașterea și moartea. Căci nașterea și moartea, în forma în care sunt ele trăite pe Pământ, sunt trăite numai pe Pământ, și anume numai de oamenii de pe Pământ. Moartea unui animal și moartea unei plante sunt cu totul altceva decât moartea unui om. Iar în lumile divine, în care trăiau primii mari învățători ale evoluției omenești nu a existat nici naștere și nici moarte, exista doar transformare, metamorfoza dintr-o stare de existență într-alta. Astfel încât o înțelegere lăuntrică – așa trebuie ea caracterizată – a morții și a nașterii, nu exista deloc la acești învățători divini. Iar dintre acești învățători divini făcea parte întregul grup al celor care s-au aflat în legătură cu entitatea lui Iahve, s-au aflat în legătură cu entitățile Bodhisattva și cu toți vechii întemeietori ai concepțiilor omenești despre lume. Să ne clarificăm așadar cum, de exemplu, tocmai în Vechiul Testament se apropie tot mai mult de om taina morții, cu un anumit tragism – acesta apare în mod evident – și cum tot ceea ce este transmis ca învățătură în Vechiul Testament nu oferă de fapt omului nicio lămurire suficientă, adică lăuntrică, în privința morții. Astfel încât dacă nu s-ar fi petrecut altceva pe vremea Misteriului de pe Golgota decât ceea ce s-a petrecut în sfera Pământului și a lumilor superioare conectate de Pământ înaintea Misteriului de pe Golgota, dacă acesta nu ar fi venit, oamenii s-ar fi aflat într-o situație cumplită în evoluția lor de pe Pământ: Ei ar fi trăit pe Pământ tranzițiile de la naștere și de la moarte, care se manifestau altfel atunci decât o simplă metamorfoză, care se manifestau acum ca o tranziție bruscă în întreaga viață a omului, și ei nu ar fi putut afla nimic despre importanța morții și a vieții în viața omului de pe Pământ. Pentru ca învățăturile despre naștere și moarte să poată pătrunde treptat în omenire, a trebuit să se familiarizeze treptat cu viața pământească acea Ființă pe care noi o numim Christos, care aparține acelor lumi din care au venit și vechii mari învățători, dar care, în urma sfatului din lumile divine, și-a ales un alt destin decât celelalte entități din Ierarhiile divine conectate cu Pământul. El s-a supus, într-o anumită măsură, sfatului divin al lumilor superioare de a se întrupa într-un corp pământesc și de a trece cu propriul său suflet divin prin nașterea pământească și moartea pământească.
Vedeți așadar că ceea ce s-a întâmplat prin Misteriul de pe Golgota nu este doar o problemă lăuntrică umană sau o problemă interioară pământească, ci este totodată o problemă a zeilor. Abia prin ceea ce s-a petrecut pe Golgota au cunoscut Zeii lăuntric taina morții și a nașterii pe Pământ, pentru că ei nu participaseră anterior la acestea. Astfel că avem evenimentul extrem de important că o Ființă divină a luat hotărârea să parcurgă destinul omenesc, pentru a avea aceleași trăiri și experiențe pământești cu omul, pentru a avea același destin cu el.
Ei bine, multe lucruri au devenit cunoscute oamenilor despre Misteriul de pe Golgota. Există o tradiție, există Evangheliile, există întregul Nou Testament, iar omenirea actuală se apropie de Misteriul de pe Golgota de preferință prin aceea că parcurge Noul Testament și explicațiile posibile în ziua de azi referitoare la Noul Testament, Dar la modul în care este practicată explicația Noului Testament în ziua de azi omul primește de fapt foarte puțină înțelegere reală a Misteriului de pe Golgota. Este necesar ca omenirea actuală să parcurgă această cunoaștere ce se dobândește în mod exterior, însă ea este doar o cunoaștere exterioară. În ziua de azi nu se cunoaște deloc modul total diferit în care au privit oamenii la Misteriul de pe Golgota în primele secole de după acesta, și modul cu totul diferit în care au privit înapoi la acest Misteriul de pe Golgota cei care au fost inițiați în acest Misteriu, cu totul altul decât au putut să o facă oamenii mai târziu, pentru că tocmai pe vremea Misteriului de pe Golgota – chiar dacă totul s-a petrecut așa cum v-am prezentat eu – mai existau încă rămășițe ale unei clarvederi instinctive la unii oameni; e drept că doar rămășițe, însă aceste rămășițe existau, iar prin ele s-a putut privi înapoi la Misteriul de pe Golgota până în secolul al IV-lea într-un mod cu totul diferit decât ulterior. Nu degeaba cei care au apărut atunci ca învățători – acest aspect se poate constata, deși într-un mod foarte deficitar, dar se mai poate totuși constata din documentele istorice furnizate de așa-numiții Părinți ai Bisericii și vechi învățători creștini – acordau mai multă valoare decât tuturor documentelor transmise, faptului că primiseră vestea despre perindarea pe Pământ a lui Iisus Christos de la învățători care mai stătuseră față în față cu El, sau de la unii care fuseseră discipoli ai discipolilor Apostolilor din vremurile vechi, sau fuseseră discipoli ai discipolilor discipolilor Apostolilor ș.a.m.d. Situația a continuat până în secolul IV după Christos, și oamenii invocau faptul că mai exista o legătură vie între cei care mai răspândeau învățătura în secolul IV. După cum am spus, documentele istorice au fost distruse în cea mai mare parte, și numai cel care le studiază cu atenție pe cele rămase poate să mai ajungă în mod exterior la importanța care a fost acordată faptului că: Eu am avut un învățător, care a avut un învățător... ș.a.m.d., iar la capătul șirului se mai afla încă un Apostol care stătuse față în față cu Domnul însuși.
Și din aceasta s-a pierdut extraordinar de mult. Dar și mai mult s-a pierdut din înțelepciunea esoterică propriu-zisă, care a continuat să existe în primele patru secole creștine datorită rămășițelor vechii înțelegeri clarvăzătoare. Pentru tradiția exterioară, s-a pierdut aproape tot ceea ce s-a știut despre Christos Cel Înviat, despre acel Christos care a trecut prin Misteriul de pe Golgota și apoi a dat într-un trup spiritual, ca vechii învățători ai omenirii primordiale, învățătură unora dintre discipolii Săi aleși. Este indicat cel mult în Evanghelii, dar într-un mod insuficient, la întâlnirea lui Christos Iisus cu ucenicii care mergeau spre Emmaus, și în alte situații, cât de importante erau învățăturile pe care le-a dat Cel Înviat ucenicilor Săi. Și, la urma-urmelor, și trăirea lui Pavel de pe drumul Damascului este considerată de Pavel însuși drept învățătură dată lui de Cel Înviat, învățătură prin care el devine Pavel din Saul. În vremurile vechi a existat întru totul o conștiență a faptului că Iisus Christos Cel Înviat a împărtășit oamenilor misterii absolut deosebite. Este doar vina oamenilor că ei nu au mai putut avea ulterior aceste împărtășiri. Oamenii au trebuit să dezvolte acele forțe sufletești care au fost folosite apoi pentru libertatea umană și intelectul omenesc. Această situație s-a manifestat cu o intensitate deosebită începând din secolul XV, dar ea a fost pregătită deja din al patrulea secol creștin.
Trebuie să ne punem întrebarea: Dar care a fost conținutul învățăturilor pe care le-a putut da Christos Cel Înviat discipolilor Săi aleși? El le-a apărut în același mod în care le apăreau oamenilor primordiali învățătorii divini. Dar acum El le putea spune, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa, în limbaj divin, ceea ce viețuise El, ceea ce nu viețuiseră ceilalți tovarăși divini ai Săi; El le putea spune ceva din punctul Său divin de vedere, despre taina nașterii și a morții. El a putut să-i învețe că în viitor, deși va interveni o conștiență de veghe care nu va putea percepe nemijlocit sufletescul etern din viața omului, conștiență care se stinge în somn, astfel încât nici în somn acest etern-sufletesc nu apare în fața privirii sufletești, dar El a putut să le atragă atenția asupra faptului că este posibil să se implice Misteriul de pe Golgota în concepția omenească. El a putut să le clarifice ceea ce voi încerca să îmbrac în următoarele cuvinte. Sunt cuvinte neputincioase, bâiguite, deoarece limbajul nostru nu poate reda astfel de lucruri, dar eu voi încerca să le îmbrac în cuvinte firave, bâiguite.
Trupul omenesc a devenit treptat atât de dens, forțele morții au devenit în el atât de puternice încât omul își poate acum dezvolta intelectul și libertatea; dar acest lucru se poate face numai într-o viață care trece clar prin moarte, o viață în care moartea constituie un impact categoric și în care privirea asupra etern-sufletescului este stinsă în timpul conștienței de veghe. Dar voi puteți prelua în sufletele voastre o anumită înțelepciune: aceasta este înțelepciunea că prin Misteriul de pe Golgota s-a săvârșit în propria Mea entitate – așa le-a spus învățătorul divin, Christos, discipolilor Săi inițiați – ceva prin care vă puteți umple voi înșivă dacă vă puteți înălța la înțelegerea faptului că ființa christică a coborât din sferele suprapământești la oamenii Pământului, numai dacă vă puteți înălța la concepția că pe Pământ există ceva care nu poate fi văzut cu mijloace pământești, care poate fi văzut doar cu mijloace superioare celor pământești; numai dacă voi veți putea vedea Misteriul de pe Golgota ca eveniment divin, încadrat în viața pământească, dacă voi veți putea vedea că prin Misteriul de pe Golgota a trecut un Dumnezeu. Voi puteți dobândi înțelepciune pământească prin toate celelalte care se întâmplă pe Pământ. Asta nu v-ar folosi la nimic pentru a înțelege moartea într-un mod cu adevărat omenesc, v-ar folosi numai atunci când ați putea – la fel ca oamenii din vechime – să nu vă mai interesați de moarte în mod intens. Întrucât însă voi trebuie să vă interesați de ea, voi trebuie să preluați în înțelegerea voastră o forță care este mai puternică decât orice forță de înțelegere pământească, o forță atât de puternică încât să vă puteți spune: Prin Misteriul de pe Golgota s-a întâmplat ceva care a încălcat toate legile naturii pământești. Dacă voi puteți prelua în credința voastră numai ceea ce constituie legi ale naturii pământene, veți putea vedea moartea dar nu veți putea cuprinde niciodată însemnătatea sa pentru viața omenească. Dar dacă vă veți putea înălța la înțelegerea că Pământul și-a dobândit sensul abia prin faptul că la mijlocul evoluției Pământului prin Misteriul de pe Golgota s-a petrecut ceva divin, care nu poate fi înțeles prin mijloacele pământești de înțelegere, atunci voi vă pregătiți în felul acesta o forță de înțelepciune specială – iar forța de înțelepciune este totuna cu forța credinței –, o forță deosebită de Pistis-Sophia [Nota 20], o forță de înțelepciune a credinței. Căci este o forță puternică a sufletului când cineva spune: Eu cred, eu știu prin credință ceea ce nu voi putea niciodată să cred și să știu prin mijloace pământești; este o forță mai puternică decât cea pe care mi-o pot atribui prin cunoașterea a ceea ce poate fi sondat prin mijloace pământene. Omul este slab – chiar dacă ar primi toată știința Pământului – dacă nu reține în înțelepciunea sa decât ceea ce poate fi reținut prin mijloace pământești. Omul care vrea să trăiască suprasensibilul în elementul pământesc trebuie să dezvolte o activitate interioară cu mult mai mare.
Un îndemn de a dezvolta o astfel de activitate lăuntrică este conținut în privirea asupra Misteriului de pe Golgota. Și această învățătură, anume că un Dumnezeu a trecut prin destinul oamenilor – pentru că mai înainte zeii nu trăiseră în propria lor sferă destinele omenești – și S-a unit prin acest destin omenesc cu destinul Pământului, această învățătură a fost vestită iar și iar în diverse variații, discipolilor inițiali ai lui Christos Cel Înviat. Și ea a exercitat o mare putere. Clarificați-vă ce fel de putere a putut ea exercita, clarificați-vă acest lucru din circumstanțele de astăzi. Se ridică o pretenție mai redusă unui om care poate înțelege ceea ce a adus în gândirea sa din condițiile pământești și din reprezentările religioase tradiționale, care sunt admise în mod obișnuit, decât unui om căruia i se pretinde să se înalțe cu înțelegerea sa la cuprinderea faptului că anumite categorii de zei nu au avut nicio înțelepciune despre moarte și despre naștere până la Misteriul de pe Golgota, ci și-au însușit această înțelepciune abia atunci, spre mântuirea omenirii. E nevoie de o anumită putere – așa s-ar putea spune – ca să te amesteci în înțelepciunea divină. Nu e nevoie deloc de o forță deosebită ca să lași să ți se transmită prin vreun catehism oarecare că Dumnezeu este omniscient, atotputernic, omniprezent ș.a.m.d. Este suficient să adaugă cuvințelul „omni” sau „atot” și ai definiția Divinității, dar în cea mai nebuloasă stare posibilă. Dacă-mi este îngăduit să spun așa, oamenii nu îndrăznesc în ziua de azi să se amestece în înțelepciunea divină. Dar acest lucru trebuie să se întâmple. Și o astfel de înțelepciune divină este tocmai aceea pe care și-au însușit-o zeii înșiși prin faptul că Unul dintre ei a trecut prin nașterea umană și moartea umană. Iar faptul că această taină a fost încredințată primilor discipoli, a fost extrem de important. Și următorul lucru extrem de important legat de acest fapt, a fost acela că acestor discipoli li s-a clarificat că în om a trăit cândva forța de a înțelege veșnicia propriului său suflet.
Această înțelegere, înțelegerea propriu-zisă a veșniciei sufletului omenesc nu poate fi dobândită niciodată prin cunoașterea cerebrală, adică acea cunoaștere intelectuală care se folosește de creier ca instrument; ea nici nu poate fi dobândită în realitate dacă omului nu îi vine în ajutor natura – ca la oamenii din vechime – prin acea cunoaștere care se mai poate dobândi încă printr-o configurare deosebită a sistemului ritmic al omului. Yoga a dobândit multe pe vremea când mai era încă sprijinită de clarvederea instinctivă, pe vremea când ultimii clarvăzători instinctivi mai practicau încă yoga. Orientalul actual, indianul, înspre care numeroși oameni din occident privesc ca la ceva fantastic, nu dobândește nici pe departe, atunci când își face exercițiile, ceea ce constituie o contemplare reală a ființei veșnice a sufletului omenesc. El trăiește în cea mai mare parte în iluzie prin aceea că trăiește temporar ceva, și chiar dacă acest ceva este elementar pentru viața pământească, el amestecă în interpretarea celor viețuite ceva din cărțile sale sfinte. O cunoaștere adevărată, o cunoaștere temeinică, o cunoaștere fundamentală a divinității sufletului omenesc poate fi dobândită doar în două moduri. Ea poate fi dobândită fie așa cum a dobândit-o omenirea primordială, fie în modul în care o poate redobândi omul într-un mod cu mult mai spiritual: prin cunoaștere intuitivă, acea cunoaștere care se clădește pe cunoașterea imaginativă și pe cea inspirativă, ajungând apoi la cunoașterea intuitivă. De ce?
Acum, din ceea ce este sistem neuro-senzorial s-a scurs în timpul vieții pământești partea gânditoare a sufletului; ea nu mai este acolo pentru sine, a format această structură plastică și nu mai este acolo pentru sine. Și în sistemul ritmic se află doar pe jumătate. Cel mult, se pot obține acolo puncte de sprijin, indicii din care s-ar putea trage alte concluzii. Abia în sistemul metabolic, partea cea mai materialistă a vieții omului pe Pământ, este tăinuită partea veșnică propriu-zisă a sufletului omenesc. Ceea ce este văzut aici pe Pământ drept partea cea mai materială, care trăiește în sistemul metabolic, este într-adevăr partea cea mai materială privind din exterior, dar tocmai pentru că este partea cea mai materială spiritualul rămâne separat de ea. Spiritualul este absorbit de celelalte părți materiale ale trupului, de creier și de sistemul ritmic, și nu se mai află acolo. Dar la partea substanțială, materială grosieră, spiritualul este acolo. Numai că omul trebuie să vadă, să perceapă cu acest substanțial grosier. Acest aspect exista la omenirea primordială, și noi nu trebuie să ne străduim în ziua de azi să-l redobândim, dar el mai există încă în unele stări maladive. Foarte puțini oameni știu, de exemplu, că secretul stilului lui Nietzsche din cartea despre Zarathustra se bazează pe faptul că el consumase anumite substanțe, anumite otrăvuri, și că aceste otrăvuri au produs în el ritmul particular, stilul particular al lui «Zarathustra». În Nietzsche gândea o anumită substanțialitate. Este desigur ceva patologic, chiar dacă într-o anumită privință este ceva măreț. Dar în privința acestor lucruri nu trebuie să ne facem iluzii, dacă vrem să le înțelegem, așa cum nu trebuie să ne facem iluzii în privința celor opuse, a intuiției ș.a.m.d. Trebuie să ne fie clar ce anume înseamnă faptul că Nietzsche a ingerat anumite otrăvuri – aspect care nu trebuie în niciun caz imitat – care acționează în organismul omenesc în așa fel încât duc la o anumită eterizare, la un mod eteric de existență în organismul omenesc, pulverizând sistemul de gândire și producând în felul acesta ceea ce putem urmări în «Zarathustra» al lui Nietzsche. Intuițiile sunt capabile să perceapă spiritual-sufletescul separat de substanță ca atare. Nu mai acționează nimic substanțial acolo unde apare acea intuiție care este descrisă în cărțile mele Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sau Știința ocultă. Aceștia sunt ca doi poli opuși.
Dar în acele misterii în care au fost preluate cuvintele lui Christos Cel Înviat se mai știa că a existat cândva la om o înaltă cunoaștere a materiei, cunoașterea metabolismului. Aceasta nu era cunoscută în modul în care a cunoscut-o omenirea străveche, și nici în modul degenerat de cunoaștere pe care l-au avut consumatorii de hașiș sau alții, pentru a dobândi cunoștințe din efectele substanțelor, care nu se pot dobândi în alt mod; nu în acest mod s-a vrut să se învie vechea cunoaștere a substanței, ci într-un alt mod: prin aceea că Misteriul de pe Golgota a fost învăluit în anumite formule mantrice; în primul rând în întreaga structură a Misteriului Ofertoriului, al
Jertfei, a Transsubstanțierii, al Comuniunii; prin aceste forme structurale, Cina cea de Taină a fost oferită omului ca pâine și vin. Omului nu i se dădea otravă, ci i s-a înmânat Cina cea de Taină, iar aceasta a fost învăluită în ceea ce pornește de la formulele mantrice ale jertfei din Sfânta Liturghie, în ceea ce pornește de la ceea ce se află în împătrita împărțire a Liturghiei – Evanghelia, Jertfa, Transsubstanțierea și Comuniunea. Căci după Comuniune, după încheierea celei de-a patra părți a Liturghiei, urma să aibă loc Comuniunea propriu-zisă a credincioșilor, și cu aceasta se voia să se ofere un punct de sprijin, sau măcar un indiciu în privința faptului că trebuie redobândită o cunoaștere care duce la același rezultat la care ducea în mod instinctiv vechea cunoaștere metabolică. Oamenii pot să-și facă cu greu o idee în ziua de azi în privința acestei cunoașteri metabolice, pentru că ei nu mai au nicio presimțire despre faptul că o pasăre știe mai mult decât un om – chiar dacă nu într-o formă intelectuală, abstractă, rațională – la fel cum și o cămilă știe mai mult decât un om, sau un alt animal care trăiește în întregime în metabolismul său. Numai că aceasta este o cunoaștere nedeslușită, o cunoaștere de vis. În ziua de azi există doar o degenerare a ceea ce avea omul străvechi în metabolismul său. Dar sacramentul de la altar a fost gândit întru totul ca o călăuzire, o călăuzire pornind de la primele învățături creștine a faptului că trebuie redobândită o cunoaștere a veșnicului din sufletul omenesc.
Pe vremea în care Christos Cel trecut prin moarte îi învăța pe discipolii săi inițiați, oamenii nu puteau ajunge prin ei înșiși la o astfel de cunoaștere. Dar El i-a învățat. Iar în primele patru secole creștine, această cunoaștere a fost într-o anumită privință încă vie. Apoi ea s-a osificat în Biserica Romano-Catolică, prin aceea că aceasta a păstrat Sfânta Liturghie, dar nu mai avea nicio interpretare a sensului acesteia. Sfânta Liturghie, gândită ca o continuare a Cinei celei de Taină, a Cinei celei de Taină așa cum este descrisă aceasta în Biblie, nu are desigur niciun sens dacă nu i se integrează anterior un sens. Faptul că a fost instituită Liturghia cu minunatul ei cult, cu imitarea în ea a celor patru etape din misterii, se datorează faptului că însuși Christos Cel Înviat a fost și învățătorul celor care au putut primi aceste învățături într-un sens esoteric superior. În secolele următoare s-a putut păstra numai ceea ce a fost, ca să zicem așa, un fel de învățătură copilărească despre Misteriul de pe Golgota. Oamenii trebuiau să se atașeze mai întâi pe deplin de ceea ce este legat de moarte. Aceasta s-a întâmplat în prima civilizație medievală.Tradițiile s-au menținut. În unele societăți oculte ale prezentului se mai reunesc încă oameni care au în scrierile lor formule care – pentru cel care înțelege aceste formule, care recunoaște lucrurile – amintesc întru totul de învățăturile lui Christos Cel Înviat date discipolilor Săi inițiați. Dar acei oameni care se reunesc în ziua de azi în tot felul de societăți masonice și de societăți secrete nu înțeleg ce trăiește în formulele lor, în fond ei nu au nicio idee în această privință. Dar din aceste formula s-ar putea citi multe, pentru că în ele trăiesc multe chiar și în acele litere moarte, numai că asta nu se întâmplă. Dar după ce omenirea a trecut un timp în dezvoltarea ei printr-o perioadă care comparativ cu Misteriul de pe Golgota a fost un fel de întuneric, a ajuns în ziua de azi la momentul în care dorul omenesc necesită dobândirea unei cunoașteri mai profunde asupra Misteriului de pe Golgota. Și aceasta se poate întâmpla doar în mod antroposofic. Se poate întâmpla doar prin faptul că apare o nouă cunoaștere, care lucrează într-un mod pur spiritual. Atunci se va ajunge din nou la o înțelegere pe deplin umană a Misteriului de pe Golgota. Atunci oamenii vor învăța din nou să înțeleagă că cele mai importante învățături nu au fost date omenirii de Christos cât a trăit în trupul Său fizic până la Misteriul de pe Golgota, ci de Christos Cel Înviat, după Misteriul de pe Golgota. Omenirea trebuie să dobândească o nouă înțelegere pentru cuvintele unui inițiat cum a fost Pavel: Și dacă El nu ar fi înviat, credința voastră e zadarnică. – Pavel știa, începând de la trăirea pe care a avut-o pe drumul Damascului, că totul depinde de faptul de a-L înțelege pe Christos Cel Înviat, de a te uni cu puterea lui Christos Cel Înviat în așa fel, încât să poți spune: Nu eu, ci Christos în mine.
Contrar acestui aspect este întru totul caracteristic faptul că în secolul al XIX-lea a apărut o teologie care nu mai vrea să știe nimic despre Christos Cel Înviat. Și este un simptom semnificativ al timpului, faptul că un profesor titular de teologie de la Basel, Elveția, prietenul lui Nietzsche, Overbeck, a scris în calitate de teolog o carte despre creștinismul teologiei actuale, în care el încearcă să aducă dovada că teologia actuală nu mai este creștină. Se poate să mai existe niște creștini – așa este de părere acest înțelegător al creștinismului – dar teologia care este propovăduită de teologii creștini nu mai este în niciun caz creștină. Cam aceasta este părerea teologului creștin Overbeck, și ea a fost dovedită, această părere, într-un mod foarte ingenios în cartea sa.
Omenirea a ajuns acum – în privința înțelegerii Misteriului de pe Golgota – în situația că în ziua de azi cei care sunt oficial angajați de Biserica lor să vorbească despre Misteriul de pe Golgota, știu cel mai puțin în privința lui. Și de aceea apare dorul, dorul omenesc, de a putea afla ceva despre ceea ce poate totuși viețui fiecare înlăuntrul său, despre nevoia de Christos.
Antroposofia are multe servicii de îndeplinit pentru omenire în ziua de azi – așa cum a reieșit din ultimele conferințe [Nota 21]. Iar un serviciu important va fi serviciul religios. Nu trebuie să se întemeieze o nouă religie. Prin evenimentul care constă în aceea că un zeu a trecut prin destinul omenesc de naștere și moarte, Pământul și-a dobândit sensul său în așa fel încât acest eveniment nu poate fi depășit niciodată. După creștinism – iar acest lucru este foarte clar pentru cel care cunoaște întemeierea creștinismului – nu mai poate fi întemeiată o nouă religie. Creștinismul ar fi greșit înțeles dacă s-ar crede că poate fi întemeiată o nouă religie. Dar prin faptul că omenirea însăși înaintează tot mai mult în cunoașterea suprasensibilă, Misteriul de pe Golgota și împreună cu el Entitatea lui Christos vor fi înțelese din ce în ce mai profund. La această înțelegere dorește să contribuie în special antroposofia, și probabil că în prezent este singura care poate contribui. Căci aproape în niciun alt loc nu se poate vorbi despre relația din vremurile străvechi a învățătorilor divini primordiali ai omenirii – care au vorbit despre tot felul de lucruri, numai despre naștere și moarte nu au vorbit, pentru că ei înșiși nu trecuseră prin naștere și moarte – și despre acel învățător care a apărut discipolilor Săi inițiați în aceeași înfățișare în care au apărut omenirii învățătorii divini primordiali, numai că printre învățăturile Sale cele mai importante a fost și aceea cum a trăit un zeu destinul oamenilor, destinul nașterii și al morții. Din această comunicare adresată omenirii de către un Dumnezeu urma să fie preluată forța de a privi moartea, de care oamenii trebuiau să se intereseze acum în așa fel încât să-și poată spune: Această moarte este aici, dar ea nu poate dăuna sufletului. Iar Misteriul de pe Golgota a fost înfăptuit pentru ca oamenii să aibă această trăire. Pavel știa că dacă Misteriul de pe Golgota nu ar fi existat, iar Christos nu ar fi înviat, sufletul ar fi fost implicat în destinul trupului, adică acela de distribuire a elementelor trupului în elementele Pământului. Dacă Christos nu ar fi înviat, dacă El nu s-ar fi unit cu forțele Pământului, atunci sufletul omenesc s-ar fi unit cu trupul omenesc în răstimpul dintre naștere și moarte în așa fel încât sufletul s-ar fi unit cu toate moleculele din trupul omenesc ce se unesc cu Pământul prin foc sau putrefacție. Și atunci s-ar întâmpla cândva ca la sfârșitul devenirii Pământului sufletele omenești să parcurgă calea pe care o parcurge substanța Pământului. Dar prin aceea că a trecut prin Misteriul de pe Golgota Christos smulge sufletele umane din această soartă. Pământul își va parcurge drumul său prin Univers. Dar așa cum sufletul omenesc se poate desprinde de trupul omenesc individual, tot așa se va putea desprinde suma sufletelor omenești de Pământ, îndreptându-se către o nouă existență cosmică.
În acest mod intim este unit Christos cu existența Pământului. Numai că acest aspect poate fi înțeles numai dacă ne apropiem de această taină.
Probabil că în unii dintre dumneavoastră a rămas gândul: Ce se întâmplă cu aceia care nu pot crede acum în Christos? Pentru liniștire, aș dori să spun în încheiere că Iisus Christos a murit pentru toți oamenii, chiar și pentru aceia care nu se pot uni cu El în ziua de azi. Misteriul de pe Golgota este un fapt obiectiv, la care cunoașterea omenească nu are nicio contribuție. Dar această cunoaștere omenească fortifică puterile lăuntrice ale sufletului omenesc. Și trebuie folosite toate mijloacele de cunoaștere omenească, de simțire omenească, de voință omenească, pentru ca în decursul evoluției ulterioare a Pământului prezența lui Christos să existe și în oameni, și în mod subiectiv, prin cunoaștere directă.
