Evoluția omenirii a fost consemnată în acele documente care s-au păstrat ca documente religioase sau alte documente privind concepțiile despre lume. Dar trebuie să subliniem mereu faptul că la aceste documente care se adresează de-a lungul timpurilor întregii omeniri și care își au profunda lor justificare în privința efectului lor exterior, se adaugă acelea pe care le putem numi documente esoterice.
Acolo unde s-a vorbit într-un sens mai profund despre cunoașterea omenească și concepția despre lume a omului, s-a făcut întotdeauna o distincție între o învățătură exoterică, prin care lucrurile se cunosc într-un mod mai mult exterior, și o învățătură esoterică, la care nu poate pătrunde decât acela care și-a însușit pregătirea corespunzătoare în acest sens. Și de aceea, trebuie să facem diferența și pentru creștinismul însuși, anume pentru punctul spiritual central al acestuia, pentru Misteriul de pe Golgota, între o concepție exoterică și cunoașterea esoterică. Concepția exoterică este cuprinsă în Evanghelii pentru toată lumea. Pe lângă această concepție exoterică a existat întotdeauna un creștinism esoteric pentru aceia care au vrut să se pregătească în mod corespunzător în viața lor afectiv-spirituală pentru primirea unui astfel de creștinism esoteric.
Cel mai important aspect în acest creștinism esoteric este ceea ce poate fi cunoscut despre raportul lui Christos Cel Înviat, așadar al lui Christos Cel care a trecut prin moarte, cu acei discipol ai Săi care îl puteau înțelege. Dumneavoastră știți că în privința conversațiilor lui Christos cu ceata ucenicilor Săi, în Evanghelii se vorbește doar aluziv și în trecere. Ceea ce este comunicat în Evanghelii despre această relație a lui Christos Cel Înviat cu ucenicii Săi, dă oamenilor o presimțire că în evoluția Pământului a fost încorporat ceva absolut deosebit de către Christos Cel Înviat, dar dacă nu se înaintează la o explicație esoterică, aceasta rămâne o simplă presimțire.
Aceste presimțiri dobândesc în orice caz o completare importantă atunci când le adăugăm mărturia Apostolului Pavel. Această mărturie a lui Pavel apare ca fiind de o importanță absolut deosebită deoarece Pavel își exprimă convingerea că el a putut crede în Christos abia din momentul în care Christos i-a apărut în evenimentul de pe drumul Damascului, așadar atunci când Pavel a putut dobândi convingerea că Acesta a trecut prin moarte și că după moarte El mai trăiește încă în legătură cu evoluția Pământului. Pavel a dobândit convingerea despre Christos Cel viu prin evenimentul de pe drumul Damascului, și noi trebuie să cumpănim acum ce înseamnă acest fapt exprimat de Pavel.
De ce nu a putut dobândi Pavel înainte de a trece prin evenimentul de pe drumul Damascului o convingere privind realitatea, adevărul Ființei lui Christos?
Trebuie să ne clarifică ce a însemnat pentru Pavel, care a fost inițiat într-un anumit mod în învățăturile ebraice, faptul că acea Ființă care a fost Christos Iisus a fost condamnată prin judecată omenească la moartea umilitoare pe cruce. Pavel nu putea să-și imagineze că vechile profeții s-ar fi putut împlini în privința unui om care a fost condamnat conform justiției de atunci la moartea umilitoare pe cruce. Pavel nu-și putea imagina așa ceva. Până la evenimentul de pe drumul Damascului, pentru Pavel faptul că Iisus din Nazaret nu putea fi Mesia, fusese dovedit prin faptul că Acesta trebuise să sufere moartea umilitoare de pe cruce. Și abia după ce Pavel a trăit evenimentul din fața Damascului – în ciuda faptului că Iisus din Nazaret, respectiv ființa care a fost întrupată în Iisus din Nazaret și care a trecut prin umilitoarea moarte pe cruce –, abia după ce Pavel a putut dobândi certitudinea din evenimentul de pe drumul Damascului, a ajuns el la convingerea despre adevărul Misteriului de pe Golgota. Așadar asta înseamnă extraordinar de mult, prin faptul că Pavel o dezvăluie ca pe o convingere a sa.
Tradițiile care mai existau încă în primele secole creștine, nu mai există în ziua de azi. Ele mai există cel mult doar ca notițe istorice exterioare în anumite comunități oculte, care însă nu le înțeleg. Ceea ce trece de sărăcăcioasele comunicări despre Christos după Misteriul de pe Golgota trebuie regăsit în ziua de azi prin știința spirituală antroposofică. Trebuie să regăsim, oarecum din nou, ce anume a spus Christos Cel Înviat, ce a spus el ucenicilor care se aflau acolo, spuse care nu au fost consemnate în Evanghelii. – Căci ceea ce a fost consemnat în Evanghelii datorită ucenicilor care L-au întâlnit pe Christos Iisus pe drumul către Emaus, sau care a fost consemnat de către ceata Apostolilor a fost întotdeauna cufundat într-o astfel de tradiție, încât acolo este vorba de cele mai simple firi omenești, care nu puteau răzbate până la esoterism. Dacă este, așadar, să . trecem dincolo de asta, trebuie să ne întrebăm: Ce le-a spus Christos, după Învierea Sa, discipolilor Săi cu adevărat inițiați?
Dacă vrem să înțelegem aceasta trebuie să pornim de la modul în care putea fi acordată întreaga dispoziție sufletească lăuntrică a oamenilor din vremea aceea în privința tainei propriu-zise de pe Golgota, și a modului în care s-a putut schimba această dispoziție sufletească lăuntrică datorită acestui eveniment de pe Golgota.
Pentru oamenii actuali este deja deosebit de greu de înțeles atunci când exprimi un adevăr important pentru vremurile vechi ale evoluției omenirii, anume adevărul că oamenii care au trăit mai întâi pe Pământ nu au avut o astfel de cunoaștere cum este cea pe care o numim noi cunoaștere în ziua de azi.
Datorită capacității lor de clarvedere atavică, acești primi oameni de pe Pământ erau în măsură să primească înțelepciunea divină. Asta înseamnă însă nimic mai puțin decât că ei puteau fi învățați de ființele divine care coborau pe Pământ din împărăția Ierarhiilor superioare, desigur, într-un mod spiritual, coborau într-un mod spiritual și apoi dădeau învățătură sufletelor într-un mod spiritual
Faptul de a primi învățătură de la înseși ființele divine care coborâseră pe Pământ din lumile spirituale era întru totul cunoscut în timpurile vechi ale evoluției omenirii. Era o stare de extaz în care se puteau transpune oamenii, în majoritatea cazurilor oameni care trecuseră printr-o inițiere în misterii, așadar o stare în care ei se aflau în mare parte cu sufletul în afara trupului lor, astfel încât nu depindeau de percepțiile senzoriale exterioare și nu depindeau, de exemplu, de o conversație exterioară, cum se poartă ea în mod obișnuit, ci în care ei erau în măsură să primească în mod spiritual comunicări divine. Ei nu primeau ceea ce ei considerau înțelepciunea lor propriu-zisă în ceea ce noi numim în ziua de azi stare de vis, ci într-o relație vie, o comunicare vie de tip spiritual cu entitățile divin-spirituale.
Această înțelepciune se extindea inițial la comunicările pe care le făceau zeii oamenilor în privința zăbovirii sufletelor omenești în lumea divin-spirituală înainte de coborârea în trupul pământesc. Ei îi învățau pe oameni în starea pe care tocmai v-am descris-o ceea ce viețuiseră sufletele înainte de a coborî prin concepere într-un trup pământesc. Oamenii aveau sentimentul că de fapt li se amintește doar ceva. Ei aveau impresia, prin aceea că zeii le comunicau aceste lucruri, că li se amintește ceva pe care îl trăiseră în lumea sufletesc-spirituală înainte de naștere, respectiv de concepere. La Platon [Nota 17] mai răsună, ca un ecou, faptul că așa ceva se întâmpla în vremurile mai vechi. Astfel încât noi putem privi în ziua de azi înapoi, la o înțelepciune divin – spirituală pe care o primeau oamenii aici pe Pământ în stările caracterizate, în sensul propriu-zis: de la zeii înșiși.
Această înțelepciune era absolut deosebită. Anume, ea era așa deoarece oamenii de pe Pământ nu știau nimic despre moarte – oricât de ciudat ar părea pentru oamenii de azi. După cum spuneam, s-ar putea să vi se pară foarte ciudat în ziua de azi și totuși așa stau lucrurile, căci cei mai vechi locuitori ai Pământului nu știau nimic despre moarte; căci copilul nu știe nimic despre moarte. Oamenii care erau învățați în acest mod pe care l-am indicat, și care extindeau această învățătură asupra celorlalți oameni care mai dispuneau încă de o clarvedere . atavică, acești oameni deveneau imediat conștienți că sufletescul lor coborâse din lumi divin-spirituale, intrase într-un corp și că va părăsi din nou acest corp, și ei priveau acest progres al vieții sufletesc-spirituale. Nașterea și moartea le apăreau ca o transformare, și nu drept începutul și sfârșitul a ceva.
Dacă am vrea să desenăm schematic acest lucru, am spune: Ei priveau sufletul omenesc așa cum poate el evolua, iar viața pământească era resimțită drept un fragment.
Ei nu vedeau punctul a, respectiv punctul b drept început și sfârșit, ci ei vedeau viața sufletesc-spirituală care se continuă. E drept că ei vedeau și că oamenii mor. Să nu vă așteptați ca eu să compar acești oameni din vechime cu animalele, căci în ciuda faptului că în privința aspectului lor exterior ei se asemănau cu animalele, acești oameni din vechime aveau un spiritual-sufletesc înalt. Eu am expus acest fapt cândva aici. Dar pe cât de puțin înțelege în ziua de azi un animal despre moarte, atunci când vede un alt animal mort, tot așa de puțin înțelegeau din moarte acești oameni care dobândeau conceptul de spiritual-sufletesc ce se continuă. Moartea era ceva care făcea parte din maya, din marea amăgire. Ea nu făcea o impresie deosebită asupra oamenilor. Ei cunoșteau doar viața. Și deși ei vedeau moartea, nu o cunoșteau. Ei nu erau implicați în moarte cu viața lor spiritual-sufletească. Ei vedeau viața omenească doar din lăuntrul ei. Atunci când priveau înspre naștere, pentru ei viața omenească se extindea dincolo de naștere, în spiritual. Atunci când priveau înspre moarte, viața spiritual-sufletească se extindea pentru ei din nou dincolo de moarte, în spiritual. Nașterea și moartea nu aveau nicio importanță pentru viață. Ei cunoșteau doar viața, nu cunoșteau moartea.
Oamenii au ieșit treptat din această stare. Și dacă privim evoluția omenirii din cele mai vechi timpuri până la Misteriul de pe Golgota, se poate spune că oamenii au învățat tot mai mult să cunoască moartea drept ceva care făcea o impresie asupra lor. Sufletul lor s-a împletit tot mai mult cu moartea, și se punea tot mai mult o întrebare la nivel de sentiment: Ce se întâmplă cu sufletul atunci când omul trece prin moarte?
Așadar, oamenii din cele mai vechi timpuri nu erau confruntați cu problema morții ca sfârșit. Ei își puneau cel mult întrebarea în privința tipului special de transformare. Ei se întrebau dacă suflul omului este cel care iese din om și continuă să dăinuie, transpunând astfel sufletul în eternitate, sau își făceau altfel de reprezentări în privința modului în care dăinuie viața spiritual-sufletească. Ei reflectau asupra acestui mod de dăinuire a sufletului, dar nu considerau moartea ca pe un sfârșit.
Abia când s-a apropiat Misteriul de pe Golgota oamenii au simțit că moartea are o importanță, că viața pământească este ceva care are un sfârșit. Desigur că aceasta nu a devenit o problemă filosofică formulată științific, dar ea s-a așezat pe suflete ca o senzație. La această senzație trebuiau să ajungă oamenii în viața pământească, pentru că în viața pământească trebuia să pătrundă – pentru evoluția omenirii – rațiunea, intelectul. Dar intelectul depinde de faptul că noi putem muri. Eu am prezentat adesea acest aspect.
Așadar omul trebuia să se implice în moarte. Omul trebuia să cunoască moartea. Vechile timpuri în care oamenii nu cunoscuseră moartea erau ne-intelectualiste. Oamenii își primeau reprezentările, ideile prin inspirații din lumea spirituală; ei nu le gândeau. Nu exista un intelect. Dar intelectul trebuia să-și facă loc. Iar intelectul își poate face loc numai prin faptul – exprimăm acum lucrurile în mod spiritual-sufletesc – că omul poate muri, că el poartă necontenit în sine forțele morții. În mod fizic, s-ar putea spune: Moartea poate surveni numai prin aceea că omul nu depune săruri numai în restul corpului, ci și înlăuntrul creierului său, adică părți componente minerale, solide, părți componente moarte. Creierul conține necontenit în sine tendința depunerilor de săruri, a formărilor de oase care nu s-au înfăptuit. Astfel încât creierul conține necontenit tendința spre moarte. Iar această inoculare a morții trebuia să vină asupra omenirii. Și numai ceea ce a reieșit din această necesitate ca moartea să joace realmente un rol în viața omenească a fost luarea exterioară la cunoștință cu moartea. Dacă oamenii ar fi rămas așa cum erau în timpurile vechi, când de fapt ei nu au cunoscut deloc moartea, atunci nu ar fi putut dezvolta niciodată un intelect, căci intelectul este posibil numai într-o lume în care domnește moartea.
Așa trebuie privite lucrurile din partea oamenilor. Dar ele pot fi privite și din partea Ierarhiilor superioare. Atunci rezultă întrucâtva altceva.
Ierarhiile superioare conțin în ființa lor forțele care au format stadiile de Saturn, Soare, Lună, și în final Pământul. Dacă Ierarhiile superioare și-ar fi exprimat oarecum între ele învățătura până la Misteriul de pe Golgota, ar fi spus: Noi putem configura Pământul din Saturn, Soare și Lună. Dar dacă Pământul nu ar conține decât ceea ce i-am putut incorpora noi din Saturn, Soare și Lună, el nu ar putea dezvolta niciodată ființe care să știe ceva despre moarte și care prin urmare să poată dezvolta un intelect în sine. Noi, Ierarhiile superioare, suntem capabile să lăsăm să se formeze un Pământ în care oamenii să nu știe nimic despre moarte, dar în care ei să nu poată nici dezvolta un intelect. Nouă, Ierarhiile superioare, ne este imposibil să configurăm Pământul în așa fel încât acesta să confere puterile prin care oamenii ajung la intelect. În acest scop, noi trebuie să lăsăm să se implice o cu totul altă ființă, o ființă care a provenit pe alte căi decât am provenit noi, ființa ahrimanică. Ahriman este o ființă care nu face parte din Ierarhia noastră. Ahriman intră în curentul evoluției pe alte căi. Noi trebuie să-l admitem pe acest Ahriman. Dacă îl tolerăm pe Ahriman în cadrul dezvoltării Pământului, dacă-i acordăm o parte, atunci el ne aduce moartea și odată cu aceasta intelectul, și noi putem prelua moartea și intelectul în entitatea omenească. Ahriman cunoaște moartea. Ahriman o cunoaște, pentru că el este amalgamat cu Pământul, pentru că el a parcurs căi prin care este conectat cu evoluția Pământului. El este un cunoscător, un indicator al morții. De aceea, el este și stăpânul intelectului.
Dacă ne este îngăduit să spunem așa, zeii au trebuit să-l admită pe Ahriman. Ei au trebuit să-și spună: Evoluția nu poate progresa fără Ahriman. Se pune problema că Ahriman poate fi acceptat în evoluție. Dar dacă Ahriman este acceptat în evoluție și el devine stăpân peste moarte și cu aceasta și peste intelect, atunci Pământul ni se sustrage, atunci Ahriman va revendica Pământul pentru sine însuși, căci el are doar interesul de a intelectualiza întregul Pământ.
Zeii se aflau în fața marii probleme de a pierde controlul Pământului în fața lui Ahriman, într-un anumit sens. Atunci a rezultat că există o singură posibilitate ca zeii înșiși să cunoască ceva pe care nu l-ar fi putut cunoaște în lumile lor divine, care nu erau pătrunse de Ahriman, anume ca zeii să cunoască ei înșiși moartea de pe Pământ prin intermediul unui Trimis al lor, Christos. Un zeu trebuia să moară pe Pământ, și el trebuia să moară în așa fel încât acest fapt să nu se întemeieze pe înțelepciunea divină, ci pe eroarea umană, eroare care s-ar instaura dacă Ahriman ar fi singurul care stăpânește. Un zeu trebuia să treacă prin moarte, și el trebuia să învingă moartea. Astfel încât Misteriul de pe Golgota a însemnat pentru ei îmbogățirea cunoașterii lor prin cunoașterea înțelepciunii despre moarte. Dacă niciun zeu n-ar fi trecut prin moarte, Pământul ar fi devenit complet intelectualist, fără să se încadreze vreodată în evoluția pe care i-au hărăzit-o ei din capul locului.
În timpurile vechi, oamenii nu au cunoscut moartea. Dar ei au învățat să o cunoască. Ei trebuiau să facă față sentimentului: O dată cu moartea, adică cu intelectul, noi ne încadrăm într-un cu totul alt curent de evoluție decât acela din care am venit. Christos i-a învățat pe discipolii Săi inițiați că El a venit dintr-o lume în care nu se cunoștea moartea. El a cunoscut moartea pe Pământ și a învins-o. – Dacă se înțelege această legătură a lumii terestre cu lumea divină, atunci se va ști și cum trebuie condus intelectul înapoi, în spiritualitate. Cam așa s-ar putea exprima conținutul acelor învățături esoterice pe care le-a dat Christos discipolilor Săi inițiați. Ceea ce le-a dat El a fost învățătura despre moarte, așa cum este percepută ea din punctul de vedere al lumii divine.
Dacă vrem să înțelegem întreaga profunzime a acestei învățături esoterice trebuie să ne fie clar că pentru omul care înțelege întreaga evoluție a omenirii este o realitate că zeii l-au învins pe Ahriman prin aceea că ei au făcut ca forțele lui să fie folositoare pentru Pământ, dar ei i-au diminuat puterea prin aceea că au cunoscut ei înșiși moartea prin entitatea lui Christos. E drept că zeii l-au încadrat pe Ahriman în evoluția Pământului, dar prin faptul că l-au folosit, ei l-au constrâns să-și atenueze puterea în evoluția Pământului, să nu-și exercite stăpânirea până la sfârșit.
Cel care l-a cunoscut pe Ahriman de la Misteriul de pe Golgota încoace și l-a cunoscut și mai înainte, acela știe că Ahriman a așteptat momentul istoric în care el să poată interveni în așa fel încât această intervenție a lui să nu fie exercitată numai asupra inconștientului și subconștientului omului, așa cum se petrece deja din perioada atlanteană – dumneavoastră cunoașteți aceste lucruri din Știința ocultă a mea ci în care el să poată interveni în conștiența oamenilor. Dacă cineva ar dori să aplice expresiile omenești asupra voinței divine, ar trebui să spună: Ahriman a tânjit după momentul în care să poată interveni cu puterea sa în conștiența omenească.
Astfel încât el a fost surprins de faptul că nu a știut mai devreme că există o decizie divină de a trimite o ființă pe Pământ – pe Christos –, care să treacă prin moarte. În felul acesta, e drept că intervenția lui Ahriman a devenit posibilă, dar stăpânirea sa propriu-zisă a fost atenuată ca intensitate. De atunci încoace, Ahriman folosește orice ocazie pentru a-i aduce pe oameni doar la simpla folosire a intelectului; Ahriman nu și-a pierdut încă speranța în privința faptului că va reuși să-i aducă pe oameni doar la simpla folosire a intelectului lor.
Ce ar însemna asta? Dacă Ahriman ar reuși să-i convingă fără urmă de îndoială pe toți oamenii – astfel încât orice altă convingere să dispară de pe Pământ – că omul poate trăi doar în trupul său, că el nu se poate separa ca ființă sufletesc-spirituală de trupul său, atunci sufletul omenesc ar fi într-atât de cuprins de ideea morții încât Ahriman și-ar putea înfăptui cu ușurință planurile sale. Asta speră Ahriman mereu. Și se poate spune, de exemplu, că în sufletul lui Ahriman – dacă se poate vorbi despre un suflet al lui Ahriman, dar eu folosesc o formulare comparativă – a domnit o bucurie deosebită – eu folosesc expresii omenești pentru aspecte în privința cărora ar trebui concepute de fapt alte expresii – că în sufletul lui Ahriman a domnit o bucurie deosebită începând din anii patruzeci ai secolului al XIX-lea până la sfârșitul acestuia, pentru că în acea perioadă de dominare preponderentă a materialismului Ahriman a putut spera din nou să preia stăpânirea asupra Pământului.
În acea perioadă s-a folosit chiar ca teologia să devină materialistă. Eu am menționat cum a devenit teologia non-creștină, cum a scris teologul Overbeck din Basel o carte în care el a încercat să demonstreze că teologia modernă nu mai este deloc creștină. Atunci Ahriman a putut spera din nou.
Iar o opoziție față de Ahriman există de fapt în ziua de azi numai în învățături ca acelea care se revarsă prin antroposofie. Dacă oamenilor le redevine limpede prin antroposofie autonomia ființei spiritual-divine omenești și independența acesteia de ființa corporală, atunci Ahriman trebuie să renunțe la speranțele sale. Această luptă a lui Christos împotriva lui Ahriman este din nou posibilă, iar o presimțire a acestui fapt poate lua naștere prin istoria ispitirii din Evanghelie. Dar lucrurile vor putea fi pe deplin înțelese numai dacă pătrundeți cele pe care le-am expus eu adesea aici, anume că pentru evoluția omenirii mai vechi a jucat un rol mai important Lucifer, și că Ahriman a dobândit o influență asupra conștienței omenești abia începând de la Misteriul de pe Golgota. El a avut și mai înainte o influență asupra omenirii, dar de fapt nu asupra conștienței.
Dacă privim la viața afectiv-spirituală a omului, trebuie să ne spunem: Cel mai important punct din evoluția omenirii pământene este acela în care omul ajunge să recunoască faptul că în impulsul lui Christos trăiește o forță prin care, dacă se unește cu ea, poate învinge moartea în sine.
Din punctul de vedere al lumii spirituale exterioare, asta înseamnă că din partea Ierarhiilor care aparțin de Saturn, Soare, Lună, Pământ ș.a.m.d., Ahriman a fost implicat în evoluția Pământului, dar pretențiile sale la stăpânire au fost limitate prin aceea că ele au fost puse în slujba evoluției Pământului. Oarecum, Ahriman a fost constrâns să se implice în evoluția Pământului. Fără el, zeii nu ar fi putut aduce intelectualismul în omenire. Dacă nu s-ar fi reușit prin evenimentul Christos, prin Misteriul de pe Golgota, ca domnia lui Ahriman să fie atenuată, Ahriman ar fi intelectualizat lăuntric întregul Pământ și ar fi materializat în exterior întregul Pământ. În Misteriul de pe Golgota nu trebuie să vedem doar un eveniment mistic lăuntric, ci noi trebuie să vedem întru totul și un eveniment exterior, dar pe care nu ne este îngăduit să-l expunem în sensul cercetării istorice materiale exterioare, ci care trebuie expus în sensul că preluarea ahrimanismului în evoluția Pământului înseamnă în același timp, într-un anumit sens, învingerea ahrimanismului.
Avem așadar o luptă între zei, care s-a desfășurat prin Misteriul de pe Golgota. Faptul că acolo a fost o luptă între zei, este ceva care face de asemenea parte din conținutul învățăturilor esoterice pe care le-a dat Christos discipolilor Săi inițiați după Învierea Sa. Dacă e să descriem ceea ce era pe atunci creștinism esoteric, se poate spune că oamenii din vremurile vechi ale evoluției Pământului știau că ei sunt conectați cu lumile divine. Ei știau despre lumile divine prin revelațiile pe care vi le-am caracterizat. Dar din aceste lumi divine nu le putea veni nicio informație despre moarte, căci în aceste lumi divine nu exista moarte, și nici pentru oamenii înșiși nu exista moartea prin aceea că ei puteau recunoaște doar înaintarea continuă, uniformă, a spiritual-sufletescului prin instituirea divină. Omul a văzut apropiindu-se importanța morții. El a putut să dobândească o anumită forță de a rămâne în Christos, pentru a învinge moartea. Aceasta este evoluția lăuntrică umană. Dar aspectul esoteric pe care l-a conferit Christos discipolilor Săi inițiați a constat tocmai în aceea că El le-a spus: Ceea ce s-a desfășurat pe Golgota este reflexul unor evenimente suprapământești, al unui raport care s-a desfășurat între lumile divine, legate de Saturn, Soare și Lună, până la Pământul actual, și Ahriman. Conținutul creștinismului esoteric este faptul că la crucea de pe Golgota nu trebuie privit ca și cum ea ar exprima doar ceva pământesc, căci crucea de pe Golgota are o importanță pentru întregul Cosmos.
Probabil că vă puteți forma un sentiment în privința a ceea ce trebuie avut în vedere prin creștinism esoteric dacă voi exprima lucrurile întrucâtva așa: Să presupunem că doi discipoli esoterici ai lui Christos, care progresau tot mai mult prin preluarea creștinismului esoteric, vorbeau între ei în timp ce se mai luptau încă cu îndoielile. Unul dintre ei ar fi putut să-i spună celuilalt: Christos care ne dă această învățătură a coborât din acele lumi care se cunosc din cele mai vechi timpuri. Oamenii știau despre zei, dar numai despre acei zei care nu puteau vorbi despre moarte. Dacă noi am fi rămas doar la aceasta, nu am fi putut afla niciodată ceva despre esența morții. Zeii înșiși au trebuit să trimită mai întâi pe Pământ o Ființă, pentru a cunoaște esența morții prin intermediul unuia dintre ei. S-ar părea că după Învierea Sa, Christos ne învață ceea ce au trebuit să facă zeii pentru a duce evoluția Pământului la bun sfârșit. Dacă ne ținem de El, putem afla ceva pe care oamenii nu l-au putut ști până acum. Noi aflăm ce anume au făcut zeii în culisele existenței cosmice pentru a favoriza dezvoltarea Pământului în modul corect. Noi aflăm cum au fost intercalate puterile lui Ahriman și că acestea nu au fost lăsate să acționeze spre pieirea oamenilor, ci în folosul oamenilor.
Ceea ce a fost adus ca învățătură esoterică de către Christos Cel Înviat discipolilor inițiați, era ceva profund mișcător. Și un astfel de discipol, ca acela despre care tocmai v-am vorbit, ar fi putut spune mai departe: Noi nu am mai ști chiar nimic despre zei în ziua de azi – căci noi suntem încâlciți, implicați în moarte – dacă El nu ar fi murit și nu ar fi Înviat, și nu ne-ar fi împărtășit după Învierea Sa experiențele zeilor în privința morții. Ca oameni, noi ne-am cufunda într-un timp în care nu am mai putea ști chiar nimic despre zei. Zeii au căutat o cale pentru a putea vorbi din nou cu noi. Iar această cale a trecut prin Misteriul de pe Golgota.
Faptul că oamenii s-au apropiat din nou de divinitatea de care se îndepărtaseră, era esențialul transmis ucenicilor din creștinismul esoteric. În primele timpuri ale evoluției creștine, ucenicii au fost pătrunși de această învățătură zguduitoare. Și unii dintre cei despre care se povestește în istorie doar prin date exterioare, au purtat în sine cunoașterea care nu le-a putut reveni decât fie prin faptul că au primit învățătura de la însuși Christos Cel Înviat, sau că s-au aflat în legătură cu învățătorii care au primit ei înșiși această învățătură. Ulterior, aceste lucruri au devenit tot mai exterioare. Ele au devenit atât de exterioare încât primii propovăduitori ai creștinismului acordau o mare valoare faptului de a putea spune că au avut un învățător care fusese discipol al unui discipol al Apostolilor. A fost o dezvoltare continuă, în sensul că cel care dădea învățătură mai văzuse încă pe cineva care văzuse un Apostol, și cu aceasta văzuse pe cineva care-L cunoscuse pe Domnul însuși după Învierea Lui.
Acestei legături vii i se mai acorda încă o valoare în primele secole creștine; dar modul în care a ajuns aceasta la omenirea ulterioară era deja exteriorizat. S-a ajuns la o reprezentare istorică exterioară. Dar în esență, ea se explică prin ceea ce tocmai v-am caracterizat. Iar încorporarea intelectului, care începe deja în secolele IV, V după Misteriul de pe Golgota ajungând la un avânt deosebit în secolul XV, când începe cea de-a cincea epocă postatlanteană, această dezvoltare a intelectului a dus la faptul că oamenii nu mai aveau vechea înțelepciune prin care s-ar mai fi putut înțelege aceste lucruri, iar noua înțelepciune încă nu era dezvoltată. Oamenii au uitat aproape o întreagă epocă ce anume era esoteric în creștinism. După cum am spus, s-au menținut notițe în această privință în confreriile oculte, ai căror membri, în orice caz, nu mai înțeleg în perioada actuală la ce se referă aceste notițe; în realitate, ele se referă la faptul că anumitor discipoli inițiați, Christos Cel Înviat le-a împărtășit o anumită învățătură.
Să presupunem că vechea învățătură ebraică nu ar fi fost regenerată prin creștinism; atunci ar fi trebuit să rezulte ceea ce a fost pentru Pavel o convingere necondiționată înainte de evenimentul din Damasc. Pavel a gândit întrucâtva astfel: Există o învățătură tradițională. Inițial, ea exista ca revelație divin-spirituală, care a venit în mod spiritual la oameni în cele mai vechi timpuri – așa cum am caracterizat-o eu astăzi. Apoi ea a fost păstrată în Scripturi. În poporul ebraic existau cărturari care știau din Scriptură ceea ce mai fusese păstrat acolo din vechea înțelepciune divină. De la acești cărturari a venit judecata care L-a condamnat pe Christos Iisus la moarte. Așadar un om ca Pavel, pe când era încă Saul, privește cu venerație în sus, la înțelepciunea divină primordială. De acolo se revarsă în jos, până la cărturarii din vremea sa, ceea ce devenise această înțelepciune divină pentru om. Iar prin faptul că oameni de seamă s-au dăruit acestei scripturi, înțelepciunea divină nu putea conduce decât la judecăți drepte. Era pur și simplu imposibil ca un om nevinovat să fie condamnat la moartea pe cruce; pur și simplu imposibil!, dacă toate se desfășurau așa cum ar fi trebuit să provină din înțelepciunea divină. Numai guvernatorul roman Pontius Pilat, care era deja implicat instinctiv într-o cu totul altă concepție despre lume, a putut rosti cuvintele pline de conținut: Ce este Adevărul? – Pentru Pavel, pe când era încă Saul, nu exista nicio posibilitate, nici măcar să se gândească la faptul că ceea ce s-a săvârșit conform unei judecăți drepte, nu ar fi fost Adevărul.
La ce convingere trebuia să răzbată Pavel? La convingerea că pentru oameni poate fi greșeală ceea ce venise cândva ca adevăr de la zei, că oamenii au putut să facă din Adevărurile primite de la zei greșeli atât de puternice încât cel mai nevinovat om să treacă prin moartea pe cruce.
Pentru a ne clarifica întru totul lucrurile, să facem un desen schematic:
Înțelepciunea divină originară s-a revărsat până la înțelepciunea cărturarilor, care au fost contemporani ai Misteriului de pe Golgota în cadrul iudaismului (alb). Acolo nu poate fi conținut decât Adevărul – așa trebuie că a gândit Saul. Dar el trebuia să gândească altfel. Pavel, pe când era încă Saul, și-a spus: Dacă Acesta care a trecut prin moartea pe cruce este într-adevăr Christos, Mesia, atunci înlăuntrul acestui Curent (roșu) trebuie să fie o eroare. Acolo trebuie să fie amestecată eroarea cu Adevărul, căci numai eroarea L-a putut aduce pe Christos pe cruce; asta înseamnă că Adevărul de odinioară al zeilor a devenit eroare pentru oameni.
Desigur că Saul nu se putea convinge în această privință decât printr-un fapt, printr-o realitate. Numai Christos însuși l-ar fi putut convinge, dacă i-ar fi apărut, așa cum s-a întâmplat prin evenimentul de pe drumul Damascului. Dar ce a însemnat asta pentru Saul? Asta a însemnat că în vechea înțelepciune a zeilor se infiltrase ahrimanicul.
Așa a ajuns Pavel să înțeleagă că evoluția omenirii a fost cuprinsă de un dușman, și că acest dușman era sursa erorilor de pe Pământ.
Prin aceea că Ahriman a adus intelectul, el a adus totodată și posibilitatea de a greși, iar când eroarea apare în forma sa maximă, ea devine acea eroare care-l aduce pe Cel nevinovat pe cruce. În felul acesta s-a dobândit pentru prima oară o idee despre modul în care și-a găsit Ahriman calea de intrare în evoluția omenească, și cum a existat în evoluția Eului omenesc un eveniment suprasensibil-suprapământesc prin faptul că a avut loc Misteriul de pe Golgota. Esoterismul nu poate fi niciodată un simplu misticism. Este întotdeauna o neînțelegere uriașă atunci când simplul misticism este interpretat drept esoterism. Esoterismul este întotdeauna o recunoaștere a realităților care se desfășoară în lumea spirituală ce se află dincolo de vălul senzorialului. Iar în spatele vălului senzorialității se află echilibrarea dintre lumea divină și lumea ahrimanică ce se înfăptuiește prin moartea pe cruce a lui Christos Iisus.
Numai într-o lume în care entitatea omenească a fost cuprinsă de puterile ahrimanice – așa a putut simți atunci Pavel – poate să intervină eroarea care a dus la moartea pe cruce. Și atunci când a înțeles acest lucru, el a recunoscut adevărul creștinismului esoteric.
Așadar Pavel a fost cu siguranță unul dintre cei care făcea parte dintre inițiați – în acest sens. Dar această inițiere s-a stins treptat sub influența intelectualismului. Și astăzi este necesar ca noi să ne reîntoarcem la o cunoaștere a creștinismului esoteric. În ziua de azi este necesar să știm din nou că de creștinism nu aparține numai ceea ce este exoteric, numai cele în privința cărora pot evoca presimțiri Evangheliile. În ziua de azi se vorbește încă prea puțin despre esoterism. Ar omenirea trebuie să se reîntoarcă la cele pentru care abia dacă există documente exterioare și care trebuie stră-văzute prin știința spirituală antroposofică, la cele revelate de Christos însuși după Învierea Sa discipolilor săi inițiați, cu premisa că El nu putea să îi învețe decât după ce a avut pe Pământ o trăire pe care nu o putea avea în lumea divină, pentru că în lumea divină nu a existat moarte până la Misteriul de pe Golgota. Acolo nicio ființă nu trecuse vreodată prin moarte. Christos este întâiul născut care a trecut prin Poarta morții din lumea Ierarhiilor, care sunt legate de evoluția Pământului în stadiile Saturn, Soare și Lună.
Includerea morții în viață: Aceasta este taina de pe Golgota. Mai înainte, oamenii cunoscuseră viața fără să cunoască și moartea, acum învățau să cunoască moartea ca pe o parte componentă a vieții, ca pe o trăire care fortifică viața. Viața pe care o parcurgea omenirea atunci când nu cunoștea încă moartea era o viață mai firavă. Omenirea trebuie să trăiască mai intens dacă vrea să treacă prin Poarta morții și să trăiască totuși. Iar moartea semnifică în acest context totodată și intelectul. Oamenii aveau nevoie de un sentiment de viață relativ mai puțin intens pe vremea când nu trebuiau să se preocupe de intelect. Oamenii mai în vârstă care primeau în revelații lăuntrice imaginative cunoașterea lumilor divine, nu mureau lăuntric. Ei rămâneau mereu vii. Ei puteau să râdă de moarte, pentru că ei rămâneau totuși lăuntric vii. Grecii încă mai povesteau cât de fericiți erau bătrânii, deoarece înainte de a muri aceștia deveniseră lăuntric atât de insensibili la acest aspect, încât nici nu observau că se îndreptau spre moarte. Dar această atitudine a fost chiar ultima mlădiță a acestei concepții despre lume, care nu știa nimic despre moarte. Omul actual trăiește mai mult în intelect. Intelectul ne face lăuntric reci, ne face lăuntric morți. Intelectul ne paralizează. Atunci când ne dezvoltăm intelectul, de fapt noi nu trăim. Trebuie doar să simțim că de fapt nu trăim atunci când gândim, când ne revărsăm viața în imagini raționale moarte, și că avem nevoie de o viață intensă pentru a resimți totuși drept viață creatoare ceea ce se află în formarea imaginilor moarte ale rațiunii, atunci când abordăm acel domeniu unde impulsurile morale provin din forța gândirii pure și unde învățăm să înțelegem libertatea omului din impulsurile gândirii pure.
Este ceea ce am încercat eu să arăt în Filosofia libertății. Această Filosofie a libertății este de fapt o concepție morală care vrea să fie un îndrumar pentru a vivifia gândurile moarte drept impulsuri morale, pentru a aduce aceste gânduri moarte la înviere. În această privință, creștinismul lăuntric este întru totul conținut într-o astfel de filosofie a libertății.
Prin cele expuse astăzi am vrut să aduc dintr-un anumit punct de vedere înaintea sufletelor dumneavoastră câte ceva din creștinismul esoteric. Căci este necesar în vremea noastră, în care există atâtea controverse tocmai în privința esenței creștinismului exoteric istoric, să ne referim la această învățătură esoterică a creștinismului. Asta mi-am dorit astăzi. Sper că aceste lucruri nu vor fi abordate cu ușurință, ci vor fi resimțite cu ponderea necesară. Ai întotdeauna sentimentul, când vorbești tocmai despre astfel de lucruri, că este dificil să le exprimi prin cuvintele devenite deja abstracte ale limbajului actual. De aceea am încercat ieri să vă acordez sufletele prin aceea că v-am expus în imagini procesele lăuntrice ale omului, pentru a trece astăzi de la ființa umană individuală la ceea ce constituie în sens esoteric evoluția istorică a omenirii, care preia în sine Misteriul de pe Golgota drept ceva esențial. Când mă voi întoarce din călătorie [Nota 18], vom avea posibilitatea să considerăm la un alt nivel raportul sufletului omenesc cu evoluția lumilor.
