Aş vrea să reiau astăzi firul unor idei pe care le-am expus aici înaintea plecării mele la Viena [ Nota 1 ]. Aş vrea să arăt cum poate fi exprimat – să zicem, în mod „simbolic” – ceea ce se petrece necontenit în lume, în afara proceselor concret senzoriale, în dosul vălului lumii senzoriale. Trebuie să expunem aceste lucruri îmbrăcându-le în haina simbolului, dar ceea ce este exprimat prin simbol corespunde întru totul realităţii. Referindu-ne la evenimentele ce pot fi observate de către om pe cale concret-senzorială, putem spune că noi trăim astăzi – e vorba de viaţa noastră exterioară – într-o epocă de grele încercări pentru omenire, de grele încercări care vor deveni din ce în ce mai grele. Trăim într-o epocă în care o serie întreagă de vechi forme ale civilizaţiei – de care oamenii mai fac greşeala să se mai cramponeze încă – se vor prăbuşi, impunându-se necesitatea ca în locul lor oamenii să găsească drumul spre un nou mod de gândire şi de trăire. Nu putem trezi în sufletul omenesc nici un fel de aşteptări optimiste – am spus acest lucru în repetate rânduri – în legătură cu cele ce se vor petrece în viitorul apropiat, pe planul vieţii fizice a omenirii. De fapt nu ne putem pronunţa în mod just asupra sensului celor ce se petrec aici, pe plan exterior, dacă nu ne îndreptăm privirile şi către evenimentele cosmice suprasensibile care au loc dincolo de vălul lumii senzoriale, dându-i acesteia din urmă direcţia şi determinând-o.
Căci, dacă omul priveşte afară în lume cu ochii lui fizici – în timp ce celelalte simţuri ale lui sunt activate – dacă el îşi îndreaptă atenţia către ceea ce se află în lumea care-l înconjoară, el percepe în această atmosferă fizică a Pământului, în care sunt învăluite entităţile diferitelor regnuri, tot ceea ce apare sub formă de vânt şi intemperii de-a lungul anotimpurilor. Aceasta este starea exterioară a lucrurilor ce apar în faţa omului atunci când el îşi expune simţurile influenţelor lumii exterioare.
Dar în dosul atmosferei, în dosul atmosferei străluminate de razele solare, se află o altă lume – accesibilă pentru ceea ce putem numi organe spirituale – despre care putem spune, comparând-o cu cea senzorială, că este o lume superioară, o lume în care, într-un fel de lumină astrală, spirituală, strălucesc fiinţe spirituale şi au loc procese spirituale care într-adevăr nu sunt cu nimic mai puţin importante pentru devenirea generală a lumii şi a omului, decât cele ce se petrec în atmosfera exterioară, pe scena istorică a suprafeţei exterioare a Pământului.
Cel care pătrunde astăzi asemenea lucruri, cutreieră tărâmurile lumii astrale, întocmai cum pot fi cutreieraţi munţii, pădurile, şi după caz, găseşte la răspântii tăbliţe indicatoare, tot astfel se pot întâlni, în lumina astrală, un fel de „tăbliţe indicatoare” scrise cu literele scriiturii spirituale. Aceste tăbliţe indicatoare sunt ceva cu totul aparte. Nici cel care poate „citi” – ca să zicem aşa – în lumina astrală, nu înţelege cu uşurinţă sensul lor. Comunicările din lumea spirituală nu se fac în aşa fel încât omul să le poată înţelege printr-un efort minim, ci ele îl întâmpină, spre a i se revela, sub forma unei enigme. El trebuie să afle numai în urma unei căutări lăuntrice, în urma a tot felul de trăiri lăuntrice, ce vrea să spună o inscripţie de pe o astfel de tablă indicatoare spirituală.
Astfel, tocmai acum în epoca noastră – începută acum câteva decenii – în mod special, în această epocă plină de grele încercări pentru omenire, cel care cutreieră în spirit lumea spirituală poate citi în lumina astrală o maximă care merită toată atenţia. Ea are aspectul unei comparaţii prozaice, dar fără îndoială că în acest caz, datorită sensului pe care îl ascunde, prozaicul nu va rămâne prozaic. Întocmai cum în regiunile turistice ne întâmpină, ici şi colo, tăbliţe indicatoare care ne ajută să ne putem urma drumul, tot astfel ne întâmpină, în lumina astrală, tăbliţe indicatoare spirituale importante. Aş putea spune că tocmai în epoca noastră întâlnim, încontinuu, într-o permanentă repetare, următoarea maximă înscrisă în lumina astrală cu litere deosebit de mari:
După cum am spus, aceste lucruri, care atrag atenţia omului asupra unor fapte de mare însemnătate, sunt înscrise în lumina astrală, înfăţişându-se omului sub forma unor enigme ce i se impun spre dezlegare, pentru ca el să-şi pună în activitate puterile sufleteşti.
Zilele acestea vom examina câteva idei ce urmăresc să contribuie la dezlegarea acestei maxime, simplă de fapt, dar care are o atât de mare însemnătatea pentru omenirea epocii actuale.
Să ne reamintim modul în care am adus în faţa sufletului nostru, în cadrul câtorva expuneri, ciclul anual*. Omul actual trebuie să privească pentru început natura într-un mod pur exterior; la venirea primăverii el vede natura ce încolţeşte, înmugureşte; vede cum plantele cresc şi se dezvoltă, vede apoi şi florile plantelor, dar vede şi că celelalte vieţuitoare ale Pământului se ivesc atrase de o viaţă ce încolţeşte, ce înmugureşte. Toate acestea se dezvoltă din ce în ce mai puternic odată cu apropierea verii; vara, toate acestea ating punctul maxim al dezvoltării lor. Şi ele se ofilesc, se sting odată cu venirea toamnei. Ele mor în sânul Pământului, la sosirea iernii.
* vezi Rudolf Steiner: Ciclul anului ca proces de respiraţie al Pământului şi cele patru mari sărbători. Cum devine cunoaşterea naturii, cunoaştere a Spiritului. 5 conferinţe, Dornach 1923 (GA 223).
Aceste ritmuri pe care le celebra omul vechilor timpuri – având o stare de conştienţă mai mult instinctivă – în anumite perioade de sărbători, mai au şi un alt aspect. Am mai vorbit despre acest aspect. În timpul iernii, Pământul este – ca să zicem aşa – unit cu spiritele lui elementale. Spiritele elementale se retrag în sânul Pământului, locuiesc la rădăcina plantelor care se pregătesc să încolţească, fiind alături de alte entităţi din natură care se află iarna în sânul Pământului. Apoi, odată cu sosirea primăverii, Pământul expiră – ca să zicem aşa – această esenţă elementală a sa; spiritele elementale ies ca dintr-un mormânt, pătrund în afară în atmosferă. În timp ce iarna ele şi-au asimilat legile lăuntrice ale Pământului, odată cu apropierea primăverii şi în special în preajma verii, ele primesc, în fiinţa şi în activitatea lor creatoare, legile pe care li le imprimă aştrii şi mişcările lor. Iar în timpul verii, aceste fiinţe elementale care au stat, în timpul iernii tăcute şi liniştite sub covorul de zăpadă, urzesc şi trăiesc acum afară, în jurul Pământului. Aceste spirite elementale se mişcă şi se rotesc pe anumite traiectorii, aflându-se în relaţii reciproce determinate de legile mişcării planetelor, de legile formării stelelor fixe şi aşa mai departe. Iar la sosirea toamnei, se poate spune că aceste fiinţe elementale se îndreaptă din nou către Pământ. Ele se reapropie de Pământ, îşi însuşesc din ce în ce mai mult legile Pământului, pentru ca în perioada de iarnă să se întoarcă de unde au plecat, fiind inspirate de către Pământ, în sânul căruia vor sta liniştite şi tăcute.
Cel care ajunge să simtă în mod viu acest ritm anual, îşi simte nespus de îmbogăţită întreaga sa viaţă. De fapt omul contemporan nu mai simte – şi aceasta destul de vag, de inconştient – decât procesele fizico-eterice ale propriului său trup, procesele care există în interiorul pielii sale. Îşi simte respiraţia, îşi simte circulaţia sanguină. Numai că toate cele ce se petrec afară, în cadrul ritmului anual, ca vânt şi intemperii, ceea ce trăieşte ca revărsare a forţelor de încolţire ale seminţelor, ca element fecundator al forţelor Pământului, ca forţă aducătoare de lumină a forţelor Soarelui, toate acestea nu sunt cu nimic mai puţin importante pentru întreaga viaţă a omului, cu nimic mai puţin hotărâtoare decât ceea ce se petrece înlăuntrul pieii sale, decât respiraţia sau circulaţia sanguină. Omul este influenţat şi de felul în care Soarele îşi exercită influenţa asupra unei anumite regiuni a Pământului, de ceea ce provoacă Soarele acolo prin felul în care încălzeşte, prin modul în care radiază. În cazul în care omul îşi însuşeşte în mod just antroposofia, deci în cazul în care nu o citeşte ca pe un roman senzaţional, ci în aşa fel încât ceea ce i se comunică prin mijlocirea antroposofiei devine conţinut al propriului său suflet, el îşi educă treptat inima şi sufletul încât să trăiască împreună cu ceea ce se petrece afară, în curgerea anului. Şi întocmai cum simţim cursul zilei prin senzaţia de prospeţime pe care o avem dimineaţa, prin atracţia către lucru din cursul orelor de dinaintea amiezii, prin apariţia senzaţiei de foame, prin manifestarea oboselii de seară, întocmai cum percepem procesele lăuntrice, viaţa şi pulsaţia forţelor din lăuntrul corpului nostru, tot astfel, umplându-ne simţirea cu ideile antroposofice – atât de diferite de descrierea fenomenelor senzoriale – ne putem pregăti pentru ca această simţire să devină într-adevăr receptivă, sensibilă faţă de ceea ce vieţuieşte şi se întreţese în cursul anului ca viaţă şi pulsaţie a celor ce se petrec în natură în lungul întregului an. Şi astfel putem aprofunda, putem îmbogăţi tot mai mult starea noastră de împreună-vieţuire cu succesiunea anotimpurilor, putem ajunge într-adevăr, să nu mai trăim ca nişte oameni atât de acriţi în lăuntrul pieii noastre, lăsând să treacă lucrurile de afară pe lângă noi, ci vom putea înflori în propria noastră simţire împreună cu fiecare floare; să vieţuim în noi înşine înflorirea florilor, deschiderea mugurilor pe ramuri, iar în boabele de rouă din care se reflectă razele Soarelui, să vieţuim acest minunat mister al zilei care ne întâmpină dimineaţa prin micuţul şi strălucitorul bob de rouă. Astfel putem depăşi acea atitudine filistin-prozaică faţă de lumea exterioară, ce se manifestă prin faptul că iarna ne îmbrăcăm paltonul, vara îmbrăcăm haine mai uşoare şi că ne protejăm prin umbrelă de ploaie. Putem trezi cu adevărat succesiunea anotimpurilor dintr-un an, numai dacă ieşim atât de mult din noi, încât să putem vibra astfel la freamătul şi viaţa lucrurilor şi proceselor din natură.
Numai astfel simţim cu tot sufletul, cu toată inima noastră, cum pune primăvara treptat stăpânire pe lume, sau cum îşi vesteşte vara sosirea; simţim viaţa care încolţeşte, înmugureşte, simţim cum spiritele elementale din afară străbat aerul şi zboară pe traiectoriile care le sunt imprimate de către mersul planetelor. Atunci ne vieţuim pe noi înşine în miezul verii, ieşind din noi, transpuşi într-o viaţă cosmică, într-o viaţă care estompează, bineînţeles, viaţa lăuntrică imediată a omului, dar care tocmai prin aceasta îl scoate pe om din el însuşi şi îl face să vieţuiască – într-un fel de somn cosmic, cu ochii deschişi – procesele planetare din perioada de vară.
Or, astăzi omul doar crede că trăieşte natura întrucât percepe fenomenele de încolţire, înmugurire, creştere, pe cele de fecundare, de rodire. Or lucrurile stau în sensul că omul epocii noastre, chiar dacă nu pătrunde în fenomenele încolţirii, rodirii, până la a se identifica cu ele, are totuşi o mai mare înţelegere şi o mai mare sensibilitate pentru aceste fenomene de germinare şi rodire, decât pentru stingerea, agonia şi moartea care ne întâmpină toamna.
De fapt, ajungem să simţim fenomenele de rodire, creştere, înmugurire, încolţire, numai dacă suntem în stare să simţim în aceeaşi măsură, în perioada când vara este în declin şi toamna se apropie, fenomenele de stingere, de agonie, de moarte în tot ceea ce se ofileşte odată cu apropierea toamnei. Şi dacă, în miezul verii, reuşim să ne înălţăm într-un somn cosmic, treji, împreună cu fiinţele elementale, în regiunea unde viaţa planetară se revarsă în afară – şi apoi şi înlăuntrul sufletelor noastre – atunci trebuie să coborâm şi sub gerul iernii, sub covorul de zăpadă, la tainele ce se desfăşoară în sânul Pământului în toiul iernii, şi noi trebuie să trăim înlăuntrul nostru moartea şi ofilirea naturii de la începutul toamnei.
Dacă omul ar putea simţi înlăuntrul lui numai această ofilire, întocmai cum simte creşterea şi înmugurirea, el nu ar putea decât să moară – ca să zicem aşa – înlăuntrul lui, odată cu natura. Căci, devenind mai receptiv faţă de cele ce se urzesc tainic în natură, percepând în mod viu încolţirea, rodirea, germinarea, omul trăieşte cu intensitate şi cele ce se petrec în natură odată cu sosirea toamnei. Dar ar fi insuportabil pentru om dacă el ar putea simţi toate acestea numai în natură, dacă ar dobândi o conştienţă naturală cu care să perceapă tainele toamnei şi iernii, întocmai cum dobândeşte această conştienţă pentru a percepe tainele primăverii şi verii. Atunci când se apropie tainele toamnei şi ale iernii, când se apropie perioada sărbătorilor mihaelice, omul trebuie să fie, într-adevăr, sensibil la fenomenele de ofilire, de stagnare, la moartea lumii de jos, dar el nu trebuie să se dăruiască – aşa cum face la apropierea miezului verii – acestei conştienţe naturale. Dimpotrivă, el trebuie să se dăruiască tocmai conştienţei de sine; în perioadele în care natura exterioară moare, el trebuie să opună conştienţei naturale puterea conştienţei de sine.
Şi atunci iată că în faţa noastră se iveşte din nou imaginea Arhanghelului Mihael. În momentul în care omul, sub influenţa antroposofiei, ajunge la o astfel de degustare a naturii, la o asemenea conştienţă naturală – care implică şi o conştienţă de sine –, în faţa lui se înalţă din nou, odată cu sosirea toamnei, imaginea lui Mihael cu balaurul; va apare astfel, în faţa omului, tot ceea ce simte el la apropierea toamnei, în legătură cu biruinţa conştienţei de sine asupra conştienţei naturale. Şi acest lucru se va întâmpla numai în cazul în care omul va fi în stare să trăiască nu numai o primăvară şi o vară lăuntrică, ci şi o toamnă şi o iarnă lăuntrică, chiar dacă acestea sunt aducătoare de moarte. Trăind în sine toamna şi iarna – anotimpurile morţii –, în faţa lui va apărea din nou, ca o impunătoare imaginaţiune, ca un îndemn adresat omului pentru o intensă activitate interioară, imaginea lui Mihael în luptă cu balaurul.
Pentru cel ce ajunge la această imagine, simţind-o înlăuntrul său, ea i se va revela prin ceva covârşitor. De data aceasta, după ce s-au scurs – începând cu Sânzienele – lunile iulie, august şi septembrie în care omul a realizat că a ieşit din sine transpunându-se în somnul treaz al comuniunii lăuntric-planetare, alături de fiinţele elementale ale Pământului, de data aceasta, dacă vieţuieşte această imagine, el va înţelege ce anume reprezintă ea în viaţa sa lăuntrică.
Ea reprezintă un proces lăuntric de ardere, pe care însă nu trebuie să ni-l imaginăm ca pe un proces exterior de ardere; căci toate acele procese care există într-un anumit fel în exterior, se continuă şi în organismul uman, dar sub o altă formă.
Este adevărat deci că pe măsură ce omul trece de la un anotimp la altul, în organismul său au loc mereu noi procese. În perioada din toiul verii, există un proces de întreţesere lăuntrică cu ceea ce, în mod grosier materialist, este sugerat prin sulf. Sub influenţa Soarelui de vară, fiinţa fizico-eterică a omului trece printr-un proces de sulfurizare interioară. Ceea ce omul poartă în sine ca sulf material folositor corpului său, are o cu totul altă importanţă în miezul verii decât în perioada geroasă de iarnă sau a primăverii care îşi vesteşte sosirea. În timpul verii, elementul sulfuros din om se află într-un fel de proces de ardere. Şi este propriu evoluţiei naturii umane de-a lungul anotimpurilor faptul că, în miezul verii, acest proces Sulfur interior ajunge la o intensitate maximă. Materia din structura diferitelor fiinţe şi lucruri cuprinde, într-adevăr, şi alte taine la care nici nu visează ştiinţa materialistă.
Aşadar tot ceea ce este fizico-eteric în om este străbătut, în miezul verii, de focul sulfuros [ Nota 2 ] lăuntric – pentru a folosi această expresie a lui Jakob Böhme. Acest proces poate rămâne în sfera inconştientului, el fiind foarte subtil şi intim. Dar oricât de subtil şi intim – şi deci imperceptibil pentru conştienţa obişnuită – ar fi acest proces, el are o importanţă covârşitoare – aşa cum se întâmplă totdeauna cu asemenea procese – pentru cele ce se petrec în Cosmos.
Acest proces de sulfurizare ce are loc în corpurile oamenilor în miezul verii, chiar dacă este subtil, delicat şi imperceptibil omului, are o imensă importanţă pentru evoluţia Cosmosului. Multe se petrec în Cosmos, când datorită sulfului, oamenii strălucesc în lăuntrul lor. De Sânziene, nu numai licuricii încep să lumineze, aşa cum o fac, pentru ochiul fizic al omului. De Sânziene, sufletul omului, privit de sus, de pe alte planete, devine luminos pentru ochiul eteric al altor fiinţe planetare, el devine o fiinţă care emană lumină. Iată deci ce este procesul de sulfurizare. În miezul verii, pentru fiinţele de pe alte planete, oamenii încep să emane lumină afară în spaţiul cosmic, exact cum de Sânziene strălucesc licuricii pe pajişti în lumina lor.
Dar acest lucru care este de o maiestuoasă frumuseţe pentru observaţia cosmică – căci lumina în care sunt învăluiţi oamenii în miezul verii, când strălucesc în afară spre Cosmos, este o splendidă lumină astrală – dă totodată ocazia forţelor ahrimanice să se apropie de om. Forţa ahrimanică este extrem de înrudită cu aceste substanţe ce sunt antrenate în procesul de sulfurizare care are loc în om. Deci în lumina Sânzienelor vedem pe de o parte cum oamenii strălucesc în afară, înspre Cosmos, în timp ce pe de altă parte, configuraţii de şarpe şi balaur, ale lui Ahriman, se furişează printre oamenii care strălucesc în Cosmos, în lumina astrală, şi încearcă să-i înlănţuie, să-i prindă în mrejele lor, să-i facă să coboare la o conştienţă de vis, la somnolenţă, la subconştienţă. Astfel, prin acest joc al iluziilor pe care îl joacă Ahriman cu oamenii ce strălucesc în lumina cosmică, aceşti oameni s-ar putea transforma într-un fel de fiinţe cosmice adormite, astfel încât în această stare de subconştienţă ei să poată cădea pradă forţelor ahrimanice. Toate acestea au importanţa lor pentru viaţa întregului Cosmos.
Iar dacă în perioada de apogeu a verii cad pe Pământ, în mari ploi meteoritice, substanţele dintr-o anumită constelaţie, dacă fierul cosmic cade pe Pământ, este tocmai pentru că acest fier meteoritic de origine cosmică, în care se află o extrem de mare forţă salvatoare, constituie arma zeilor împotriva lui Ahriman care vrea să se încolăcească, asemenea unui balaur, în jurul oamenilor care strălucesc în Cosmos. Forţa ce cade pe Pământ prin substanţele meteoritice, a fierului meteoritic, reprezintă acea forţă cosmică prin care zeii superiori caută să învingă forţele ahrimanice odată cu apropierea toamnei. Ceea ce se petrece astfel cu o maiestuoasă măreţie, ca fenomen spaţial afară în Cosmos, atunci când ploile de meteoriţi din luna august îşi întreţes radiaţiile în lumina astrală cu radiaţiile oamenilor, acest grandios proces exterior îşi are corespondentul său delicat, în aparenţă mic – dar numai ca întindere în spaţiu – în ceea ce se petrece în sângele uman. Acest sânge uman este într-adevăr bombardat, străbătut – dar nu în mod material, cum îşi reprezintă astăzi lucrurile ştiinţa materialistă – pretutindeni, sub impulsul spiritualului-sufletesc, de ceea ce radiază asupra sângelui sub formă de fier, de ceea ce se integrează sângelui ca fier care combate teama, frica, ura. Procesele care au loc în om, în fiecare celulă sanguină, atunci când i se integrează fierul, sunt – deşi în proporţii infinit mai mici – absolut identice cu ceea ce se petrece atunci când piatra meteoritică străbate aerul spre noi, luminând şi strălucind. Efectele meteoritice din lăuntrul omului constau în aceste impregnări cu fier, care au loc în sânge, pentru eliberarea lui de orice teamă. Căci eliberarea de teamă şi de groază, sunt procese care au loc prin această impregnare cu fier.
Şi asemenea faptelor întreprinse de zei pentru a răspândi radiaţiile fierului în atmosfera încărcată de teama care atinge o maximă intensitate la apropierea toamnei – către sfârşitul verii –, asemenea lupei pe care o duc zeii, cu pietrele lor meteoritice, împotriva spiritului care ar vrea, prin fiinţa lui de şarpe, să răspândească groaza pe tot întinsul Pământului, acelaşi fapt se petrece şi în interiorul omului, prin impregnarea sângelui cu fier. Toate aceste lucruri pot fi înţelese numai dacă pe de o parte se ajunge la sesizarea sensului lor spiritual lăuntric, şi dacă pe de altă parte se recunoaşte legătura dintre ceea ce reprezintă procesul de formare a sulfului în om, formare a fierului în om, şi ceea ce se petrece în Cosmos.
Cel care, privind spre Cosmos, vede o stea căzătoare străbătând spaţiul, îşi poate spune, plin de veneraţie faţă de zei: Ceea ce se petrece afară, în depărtările spaţiale, se petrece necontenit, pe un plan mărunt, şi în mine; aceste stele căzătoare apar atunci când în fiecare globulă a sângelui meu are loc procesul de formare a fierului; viaţa din mine este plină de stele căzătoare, plină de minuscule stele căzătoare. Iar acest proces lăuntric de bombardare cu stele căzătoare, care reprezintă de fapt viaţa sângelui – văzută dintr-un alt punct de vedere –, această cădere lăuntrică de meteoriţi dobândeşte o importanţă deosebită la apropierea toamnei, atunci când procesul sulf îşi atinge apogeul. În perioada în care omul străluceşte în felul pe care l-am descris, devenind asemenea unui licurici, în această perioadă există şi o forţă opusă prin care, înlăuntrul său, se rotesc şi radiază în toate sensurile milioane şi milioane de meteoriţi sanguini.
Aceasta este legătura omului lăuntric cu Cosmosul. Astfel putem vedea cum, mai ales în apropierea toamnei, are loc un puternic proces de emanaţie a sulfului, a elementului Sulfur, dinspre întregul sistem nervos care străbate corpul, către creier. Putem vedea cum, odată cu apropierea toamnei, omul întreg străluceşte – ca să zicem aşa – sulfurescent, asemenea unei fantome.
Or, în această atmosferă galben-albăstruie, impregnată de sulf, îşi amestecă radiaţiile meteoriţii care există în viaţa sanguină. Aceasta constituie o a doua fantomă. În timp ce fantoma sulfului se îndreaptă, asemenea norilor călători, din partea de jos a omului către cap, în acelaşi timp radiază dinspre cap, ca nişte meteoriţi, formaţiunile fierului, revărsându-se în existenţa vie a sângelui.
Astfel arată omul în preajma sărbătorilor Arhanghelului Mihael. Şi el trebuie să înveţe să folosească în conştienţa sa forţa meteoritică ce există în sângele său. El trebuie să înveţe să sărbătorească perioada mihaelică, tocmai prin transformarea sărbătorii Arhanghelului Mihael într-o sărbătoare a eliberării de teamă, a curajului, într-o sărbătoare a iniţiativei lăuntrice, a puterii lăuntrice, făcând din perioada mihaelică o sărbătoare a trezirii conştienţei de sine, eliberată de egoism.
Întocmai cum la Crăciun sărbătorim naşterea Mântuitorului, la Paşte moartea şi învierea Mântuitorului, întocmai cum la Sânziene se sărbătoreşte revărsarea cosmică a sufletelor omeneşti către depărtările cosmice, tot astfel în perioada mihaelică trebuie să sărbătorim – dacă vrem să înţelegem cu adevărat sărbătoarea Arhanghelului Mihael – ceea ce trăieşte în mod spiritual înlăuntrul omului, în procesele de sulfurizare şi meteorizare; acest ultim proces trebuie să stea, în întreaga lui semnificaţie spiritual-sufletească, în faţa conştienţei umane mai ales în perioada mihaelică, astfel încât omul să-şi poată spune: Tu preiei comanda acestui proces – care ar avea loc altfel fără participarea ta conştientă, numai ca un proces natural – dacă, întocmai cum de Crăciun te pleci cu recunoştinţă naşterii Mântuitorului, întocmai cum perioada de Paşti o trăieşti într-o profundă cutremurare lăuntric-sufletească, acum, cu ocazia acestei sărbători a toamnei, a Arhanghelului Mihael, reuşeşti să simţi cum se dezvoltă în tine tot ceea ce trebuie să lupte în tine împotriva comodităţii, a fricii, în sensul creşterii iniţiativei lăuntrice, a unei voinţe libere, puternice şi îndrăzneţe. O sărbătoare a voinţei fortificate, iată ce trebuie să reprezinte pentru noi perioada mihaelică. Şi numai atunci când cunoaşterea naturii se va uni astfel cu veritabila, spirituala conştienţă de sine a omului, numai atunci sărbătoarea Arhanghelului Mihael îşi va dobândi coloritul corespunzător, nuanţa adecvată.
Iată pentru ce este într-adevăr necesară o reînnoire a întregii structuri sufleteşti, înainte ca oamenii să ajungă la concluzia că trebuie să dea importanţa cuvenită sărbătorii Arhanghelului Mihael. Căci sărbătoarea Arhanghelului Mihael are tocmai menirea de a celebra această reînviere a întregii structuri sufleteşti. Dacă sărbătoarea lui Mihael va fi instituită cu seriozitate, ea va deveni nu o sărbătoare celebrată în mod exterior, asemenea altor sărbători convenţionale, ci o sărbătoare care va înnoi întregul om lăuntric.
Şi astfel, din tot ceea ce am descris până aici, se înalţă iarăşi imaginea-Simbol a lui Mihael cu balaurul. Dar această imagine a lui Mihael în luptă cu balaurul, pare că se desprinde din întregul Cosmos; balaurul însuşi se conturează în faţa noastră, plăsmuindu-şi trupul din radiaţiile galben-albăstrui de sulf. Vedem licărind în zare, strălucind, figura ce se plăsmuieşte asemenea norilor, din aburi de sulf, a balaurului deasupra căruia se înalţă şi îşi arată sabia Mihael.
Dar noi îl reprezentăm corect, îl descriem şi pictăm corect numai dacă facem ca atmosfera în care Mihael îşi desfăşoară măreţia şi forţa împotriva balaurului, dacă facem ca acest spaţiu să nu fie umplut de nişte nori oarecare, ci de stele căzătoare pline de fier, din meteoriţi care prind contur prin puterea ce se revarsă din inima lui Mihael, şi contopindu-se formează sabia de fier a lui Mihael, sabie făurită din fierul meteoritic, sabie cu care învinge balaurul.
Dacă înţelegem procesele care au loc în Cosmos şi în om, atunci Cosmosul cu forţele lui pictează, atunci nu mai aşternem noi o culoare sau alta, după cum ne vin la îndemână, ci pictăm în armonie cu puterile divine acea lume care-şi dezvăluie în faţa noastră esenţa, pictăm însăşi esenţa luptei lui Mihael cu balaurul, aşa cum ne apare ea. O putem picta ca pe o reînviere a vechilor simboluri, inspirându-ne din contemplarea nemijlocită a Cosmosului. Astfel, omul va zugrăvi ceea ce este, nu ceea ce îşi reprezintă astăzi anumiţi visători în legătură cu imaginea lui Mihael luptând cu balaurul. Numai atunci va înţelege omul în mod real lucrurile, dacă îşi va armoniza în acelaşi timp cugetul, simţirea şi voinţa cu anotimpul toamnei din cadrul ciclului anual. Şi atunci, la începutul toamnei, la sărbătoarea Arhanghelului Mihael, imaginea lui Mihael în luptă cu balaurul va sta în faţa oamenilor ca un simbol a ceea ce trebuie să acţioneze în om, în epoca noastră, ca puternic îndemn, cu puternică forţă propulsoare. Şi atunci, omenirea va înţelege că acest simbol ne atrage atenţia asupra unui lucru care exprimă în mod simptomatic întreaga soartă, sau chiar întregul tragism al epocii noastre.
În decursul ultimelor trei-patru secole, oamenii au născocit o extraordinară ştiinţă despre natură, ştiinţă care acţionează pe tărâmul vieţii materiale creând o vastă şi grandioasă tehnică. Noi am văzut cum s-a dezvoltat această tehnică în ultimele trei-patru secole, mai ales prin utilizarea pe care a dat-o celei mai răspândite substanţe de pe Pământ. Am învăţat să făurim aproape tot ceea ce este mai important şi mai valoros în toată producţia epocii materialiste, din fierul existent în Pământ. Privim locomotivele noastre, interiorul întreprinderilor noastre industriale, descoperim pretutindeni că această întreagă cultură materială este clădită pe baza fierului, pe baza oţelului care nu este altceva decât fier sub altă înfăţişare. Or, scopul în care a fost folosit fierul trădează în mod semnificativ faptul că întreaga noastră concepţie despre lume, întreaga noastră viaţă a fost concepută pe o bază materială, că necontenit, chiar şi acum, vrem să o făurim din materie.
Dar această tendinţă îl trage pe om în jos. El poate fi salvat de urmările ei numai dacă va începe tocmai de aici, de pe acest tărâm, cu spiritualizarea, dacă cele ce se petrec în atmosferă îl vor îndrepta către spiritualizare, dacă va fi hotărât să-şi întoarcă privirile de la fierul care este transformat prin uzine în locomotive, către fierul meteoritic ce vine de sus, către fierul ce cade din Cosmos pe Pământ, fier care este materialul exterior al elementului din care se făureşte puterea mihaelică. Omul trebuie să ajungă să desluşească acest important mesaj: Aici pe Pământ, în era materialismului, tu ai folosit fierul după cum te-a învăţat însăşi concepţia ta materialistă. Dar, întocmai cum trebuie să-ţi transformi această concepţie materialistă prin dezvoltarea în continuare a ştiinţelor naturii în ştiinţă spirituală, tot astfel tu însuţi trebuie să treci de la ceea ce a însemnat fierul pentru tine, la contemplarea fierului meteoritic, fierul săbiei lui Mihael. Şi astfel salvarea îţi va veni numai din cele ce vei face în această situaţie. Iar aceasta, dragii mei, este cuprinsă în maxima:
Înalta putere mihaelică, cu acea sabie care se făureşte de la sine în spaţiul cosmic prin conglomerarea fierului meteoritic, îi va dărui omului – dacă în cadrul culturii materialiste el va fi în stare să spiritualizeze forţa fierului, transformând-o în puterea fierului mihaelic – în opoziţie cu simpla conştienţă naturală, conştienţa de sine.
Aţi văzut deci că această maximă, înscrisă în lumina astrală, conţine cel mai important imperativ al epocii noastre, imperativul mihaelic.
