Am văzut cum vechea cunoaştere dobândită de omenire datorită unei clarvederi instinctive s-a întunecat încetul cu încetul, ca într-un fel de crepuscul. Este extrem de dificil de găsit urme ale acestei vechi cunoaşteri în epoca modernă, mai ales după secolul XVIII, căci, aşa cum v-am spus, ceea ce s-a păstrat, sau mai exact ceea ce apare şi este nou, este observarea exterioară a naturii şi logica, această înlănţuire de idei abstracte. Dar nici prin observarea exterioară a naturii, prin observarea senzorială, nici prin succesiunea de simple idei logice, abstracte, nu se poate crea puntea de la om la adevărata realitate. Dar printr-o anumită supravieţuire a tradiţiilor, până în timpurile cele mai recente, se poate chiar spune că până la mijlocul secolului XIX s-a menţinut ceva din vechea cunoaştere; şi pentru ca în studiile pe care ne propunem să le facem şi care vor fi importante, sufletul nostru să poată adopta o atitudine justă, aş vrea astăzi să mai spun câte ceva despre anumite reprezentări care mai existau chiar şi în prima jumătate a secolului XIX, ca ultime vestigii ale acestei vechi cunoaşteri.
Vă povestesc aceste lucruri pentru ca să vedeţi cum, într-o epocă relativ recentă, felul de a gândi al oamenilor era cu totul altul decât este actualmente, dar, o repet, este extrem de dificil de a ne face o idee despre aceasta căci, aşa cum v-am spus, nu era vorba decât de unele persoane izolate, cel mult cu un mic cerc de discipoli, care mai existau pe ici-colo şi care au continuat, în secretul cel mai absolut, câte ceva din această veche cunoaştere, fără să o înţeleagă ei înşişi în toată profunzimea. Trebuie presupusă o asemenea situaţie şi pentru o epocă mai veche, căci este absolut sigur că personalitatea pe care dumneavoastră o cunoaşteţi sub numele de Faust, ca şi cea care vă este cunoscută sub numele de Paracelsus au intrat, în timpul călătoriilor lor, în contact cu solitarii de acest gen – am putea spune: cu eremiţii retraşi în grotele sufletului – care le-au spus multe din lucrurile pe care ei le-au dezvoltat ulterior datorită unor facultăţi lăuntrice mai degrabă instinctive.
Ceea ce vreau să vă povestesc acum este faptul că mai exista încă în primele decenii ale secolului XIX în Europa Centrală ceea ce se poate numi, dacă vreţi, o „şcoală”, o şcoală retrasă. Acolo se dădea unui foarte mic cerc de discipoli, o învăţătură foarte profundă asupra omului. Deja de mult timp, pe o cale spirituală, am aflat de existenţa acestei mici comunităţi, într-un anumit loc din Europa Centrală. Precizez că am cunoscut-o pe o cale spirituală; nu aş fi putut-o observa în lumea fizică, deoarece în momentul când exista această comunitate, eu nu mă aflam în lumea fizică. Am aflat în mod spiritual de existenţa acestei mici comunităţi. Şi nu aş vorbi despre ceea ce se învăţa acolo, dacă esenţialul a ceea ce era tăinuit acolo nu mi s-ar fi revelat ulterior, prin cercetarea spirituală, dacă nu aş fi regăsit, ca să spunem aşa, eu însumi faptele. Căci numai redescoperind tu însuţi lucrurile, ajungi la atitudinea justă faţă de această imensă înţelepciune ce s-a păstrat din timpurile vechi. Şi de la această comunitate despre care vreau să vă vorbesc, se poate urmări, mergând înapoi în timp, pe firul istoriei, o tradiţie care străbate prin întregul Ev Mediu până în Antichitate, până la epoca pe care v-am descris-o de Crăciun, până la epoca lui Aristotel; o tradiţie care totuşi n-a venit direct din Grecia, ci din Asia, prin ceea ce fusese adus acolo de Alexandru cel Mare din Macedonia.
Acolo, în această comunitate mică, se dădea o învăţătură foarte profundă cu privire la două facultăţi omeneşti, cu cea mai mare precizie disponibilă. Se putea vedea acolo cum un Maestru adevărat, un ocultist, explica discipolilor pe care îi instruia în această privinţă, că nu se putea începe nimic cu vechile simboluri, cu acele simboluri care s-au păstrat din misteriile străvechi, constând din anumite forme geometrice, cum ar fi de exemplu această formă pe care o desenez, şi care au de obicei cuvinte ebraice la câte o extremitate (vezi Tabla 6, stânga).
 Desenul 8: Pentagon |
Tabla 6 |
 [mărește imaginea] |
Şi discipolii acestui Maestru ştiau, datorită învăţăturii primite, că de exemplu ceea ce spune Eliphas Lévi nu este decât o discuţie care ocoleşte esenţa problemei. Căci ei învăţau că nu se descoperă sensul exact al acestor simboluri decât regăsindu-le în esenţa organizării omeneşti.
Mai ales un anumit simbol juca un mare rol în această comunitate. Dumneavoastră îl obţineţi când separaţi cele două părţi ale peceţii lui Solomon, cum este denumită în mod obişnuit, când trageţi un triunghi în jos şi pe celălalt în sus (vezi desenul de sus, dreapta). Chiar şi în secolul XIX acest simbol mai juca încă un rol important în această comunitate. Maestrul îi punea pe discipolii săi să ia o anumită poziţie a corpului, care reproducea oarecum acest simbol: îi punea să îndepărteze picioarele şi să întindă lateral braţele ridicate. Prelungind liniile braţelor în jos şi ale picioarelor în sus, cele patru linii (liniile mai groase) din desen erau scoase în evidenţă de însuşi organismul omenesc. O altă linie uneşte apoi picioarele, următoarea uneşte sus mâinile. Acestea două erau sesizate de conştienţă ca adevărate linii de forţă; în acest moment discipolului îi devenea clar că nişte curenţi asemănători celor electromagnetici treceau de la vârful degetelor mâinii stângi la vârful degetelor mâinii drepte, ca şi de la piciorul stâng la piciorul drept, astfel încât organismul omenesc însuşi înscria în spaţiu cele două triunghiuri care pătrundeau unul în altul.
După aceea, discipolul trebuia să înveţe să resimtă ce conţin aceste cuvinte: „Lumina se răspândeşte în sus, greutatea apasă în jos”. Elevii trebuiau să resimtă aceasta în cursul unei profunde meditaţii făcute în poziţia corporală pe care am descris-o. Şi încetul cu încetul, Maestrul ajungea să le poată spune: Acum veţi face o experienţă care a fost întotdeauna practicată în vechile misterii. Şi ei trăiau experienţa vie şi reală a măduvei existente în oasele braţelor şi picioarelor lor; ei se simţeau trăind în măduva oaselor, în interiorul oaselor lor.
Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, putem încă resimţi aceste lucruri când stabilim o relaţie între ceea ce v-am spus ieri şi ceea ce vă spun acum. Ieri v-am spus că atunci când omul se comportă într-adevăr numai în felul care a ajuns în decursul timpului să fie considerat ca ceva obişnuit, când se limitează la o gândire pur abstractă, el rămâne exterior, străin – ca să spunem aşa – de el însuşi. Şi se produce exact contrariul când apare conştienţa interiorului oaselor.
Mai există şi altceva care vă poate conduce la înţelegerea acestor lucruri. Vedeţi dumneavoastră, oricât de paradoxal vă poate apărea, trebuie totuşi să vă spun că o carte ca Die Philosophie der Freiheit (Filosofia libertăţii) [ Nota 23 ], nu poate fi înţeleasă numai prin logică, ci trebuie să fie înţeleasă prin omul întreg. Şi de fapt ceea ce am spus în Filosofia libertăţii despre gândire, nu va fi înţeles dacă nu ştim că omul vieţuieşte gândirea cu ajutorul cunoaşterii lăuntrice, a resimţirii lăuntrice a scheletului său. În realitate nu cu creierul său, ci cu scheletul său gândeşte omul când gândirea urmează nişte linii riguroase. Când gândirea devine concretă, cum este cazul în Filosofia libertăţii, ea pătrunde în omul întreg.
Dar discipolii acestui Maestru mergeau şi mai departe, şi învăţau a resimţi chiar interiorul oaselor. Ei au realizat astfel o ultimă experienţă vie, frecvent practicată în şcolile vechilor misterii: să vieţuiască simbolul, transformând în simbol propriul lor organism. Căci numai astfel putem resimţi şi trăi realmente simbolul. A vrea să explicăm un simbol este ceva absurd, şi toate speculaţiile asupra simbolurilor sunt în mod absolut lipsite de sens. Atitudinea justă în privinţa lor constă în a le realiza şi a le trăi; în acelaşi fel, nu trebuie niciodată să interpretăm în mod abstract fabulele, legendele sau basmele, ci trebuie să ne identificăm cu ele. Există întotdeauna ceva în om care îi permite să se pună în locul tuturor personajelor unui basm şi să se unească în mod intim cu basmul. Aşa este şi cu aceste simboluri adevărate, născute din cunoaşterea spirituală a vechilor timpuri. Pentru acest simbol, eu v-am tradus cuvintele (vezi desenul 8).
Desigur că pentru timpurile moderne este mai mult sau mai puţin o incorectitudine să reproducem astfel de cuvinte ebraice care nu mai sunt pe deplin înţelese; căci omul nu este atunci lăuntric vivifiat, el nu trăieşte simbolul, ci îşi stâlceşte limba şi este ca şi cum i s-ar rupe oasele. Şi aceasta este ceea ce se întâmplă, bineînţeles în mod spiritual, când se iau în serios lucrări ca aceea a lui Eliphas Lévi.
Aceşti discipoli învăţau deci a vieţui interiorul oaselor lor. Dar când începi a face această experienţă vie a interiorului oaselor, nu mai eşti în om. Dacă aţi ţine degetul arătător la patruzeci de centimetri în faţa nasului şi aţi avea acolo un obiect oarecare, acest obiect nu ar fi în dumneavoastră; tot aşa de puţin s-ar afla în dumneavoastră ceea ce vieţuiţi în interiorul oaselor dumneavoastră – mergeţi spre interior, dar ieşiţi din dumneavoastră înşivă, ieşiţi într-adevăr din dumneavoastră înşivă. Şi această ieşire din sine însuşi, această mergere spre zei, mergere în lumea spirituală, aceasta este ceea ce învăţau să înţeleagă elevii acelei mici şcoli solitare, căci lor li se revelau liniile care au fost trasate de zei pentru a alcătui lumea. Ei găseau pe această parte, prin om, calea către zei.
Apoi, Maestrul concentra ceea ce simţeau discipolii într-o frază paradoxală, care ar apărea desigur hilară multor oameni de astăzi, dar care – dumneavoastră o recunoaşteţi după ceea ce tocmai v-am spus – conţine un adevăr profund:
| Tabla 7 | |
| Priveşte scheletul, Şi vei vedea moartea. Priveşte în interiorul oaselor, Şi vei vedea Trezitorul |
 [mărește imaginea] |
cel care trezeşte omul la spirit, fiinţa care leagă omul de lumea zeilor.
În acea epocă şi pe această cale nu se putea ajunge la mare lucru, dar se ajungea totuşi la ceva. Discipolilor le erau accesibile unele din învăţăturile asupra evoluţiei Pământului, trecând prin diversele metamorfoze. Ei învăţau, tocmai pentru că se puteau transpune în această natură spirituală a omului, să privească în urmă în vremurile atlanteene şi chiar dincolo de acestea. De fapt o mare parte din ceea ce oamenii îşi povesteau asupra evoluţiei pământeşti şi care la acea epocă nu era nici scris, nici tipărit, provenea din aceste investigaţii. Aceasta a fost una dintre învăţăturile date în acea şcoală.
A mai existat şi o alta, la fel de interesantă. Ea consta în a ajunge la înţelegerea practică a superiorităţii omului faţă de animale. Se poate spune că ceea ce se utilizează în tot felul de scopuri atât de apreciate astăzi, era cunoscut încă până în secolul XIX acestor oameni care se sprijineau pe tradiţii vechi şi bune. Oamenii sunt astăzi foarte mândri că au câini poliţişti care pot repera urmele a tot felul de delicte. Altădată nu se folosea aşa ceva; dar acest simţ al câinilor se cunoştea mai bine chiar decât astăzi. Se ştia că omul este înconjurat de o substanţialitate mai fină decât cea care se poate vedea sau percepe prin miros, şi se ştia şi că lumea are de asemenea fluidul său subtil; se identificau toate acestea cu un ansamblu de curenţi de căldură, diferenţiaţi, şi legaţi de tot felul de curenţi consideraţi ca fiind electromagnetici, se făcea o apropiere între simţul olfactiv al câinilor şi aceşti curenţi, şi se arăta discipolilor de la micile şcoli despre care v-am vorbit că acelaşi lucru se producea şi pentru alte animale. Li se arăta în ce măsură era răspândită percepţia acestui fluid subtil prezent în lume în regnul animal. Şi li se arăta atunci că ceea ce animalele dirijează în jos, spre materia grosieră, la om se dezvoltă în sus, în domeniul sufletului.
Vedeţi dumneavoastră, ceea ce se învăţa în această mică şcoală este într-adevăr extrem de interesant. Se învăţa cu ajutorul observaţiei anatomice exterioare, dar se aveau în vedere lucruri profund spirituale. Şi se spunea discipolului: vezi, omul este un microcosmos. Organizarea sa reproduce tot ceea ce există deja în sistemul cosmic. Omul era văzut ca un microcosmos, ca o mică lume, nu numai în privinţa substanţelor care există în el, ci şi a proceselor care se desfăşoară în el. Anumite lucruri, forţe care există plastic în el, se raportau la fenomene ale lumii exterioare. Astfel, se observa foarte atent cum Luna trece din primul pătrar la Lună plină, la ultimul pătrar, la Lună nouă... cum trece prin douăzeci şi opt până la treizeci de faze. Aceste aspecte succesive pe care le ia Luna se observau în Cosmos.
 Desenul 9: Fazele Lunii |
Tabla 6 |
Se urmărea cu privirea acest curs al Lunii; se vedea cum în timpul deplasării sale, ea descria douăzeci şi opt până la treizeci de vârtejuri succesive.
 Desenul 10: Vârtejurile Lunii |
Tabla 6 |
Se înţelegea atunci de ce omul are de la douăzeci şi opt la treizeci de vertebre în coloana vertebrală şi cum, în embrionul omenesc, coloana vertebrală se formează în raport cu mişcările şi forţele Lunii.
 Desenul 11: Forţele Lunii |
Tabla 6 |
Constituţia mişcărilor Lunii care au loc în fiecare lună se regăsea în formaţia coloanei vertebrale şi în ce priveşte nervii acesteia, cei douăzeci şi opt la treizeci de nervi ai săi care se extind în întregul organism.
Se vedea în aceşti douăzeci şi opt – treizeci de nervi reproducerea curenţilor pe care Luna, în cursul diferitelor faze ale evoluţiei sale, îi trimite în mod constant pe Pământ; chiar în forma coloanei vertebrale, în succesiunea vertebrelor, se vedea acţiunea curenţilor lunari. Pe scurt, în ansamblul coloanei vertebrale şi al nervilor care se desprind din ea, în tot ceea ce omul poartă în el, se vedea ceea ce îl uneşte cu Cosmosul, ceea ce-l leagă de Cosmos într-o relaţie vie. Şi toate acestea erau spuse discipolilor.
 Desenul 12: Curenţi lunari |
Tabla 6 |
Apoi li se atrăgea atenţia şi la altceva. Li se spunea: Observaţi nervul optic, modul cum se prelungeşte el de la creier până în ochi şi cum se ramifică în ochi în fibre foarte fine. Care este numărul lor? Numărul acestor fibre nervoase este egal cu acela al nervilor care pleacă de la măduva spinării: douăzeci şi opt – treizeci. Astfel încât un fel de mică organizare tip măduvă a spinării pleacă de la
creier şi pătrunde în ochi prin nervul optic (vezi desenul 13). Astfel – spunea Maestrul discipolilor săi –, omul a primit de la zeii care, la început, în străvechime, i-au format existenţa, această ramificaţie în treizeci de curente a sistemului nervos al coloanei vertebrale. Însă el însuşi a creat în ochiul ce priveşte aspectul sensibil al lumii, o copie a acesteia; în partea anterioară a capului său el a creat o imagine a ceea ce au făcut zeii din el.
După aceea se atrăgea atenţia discipolului asupra relaţiei care există între organizarea măduvei spinării şi Lună. Dar, pe de altă parte, se constata că din cauza raportului particular al Lunii cu Soarele, anul se divizează în douăsprezece luni, iar din creierul omenesc pleacă doisprezece nervi spre diferite părţi ale organismului: cei doisprezece nervi cranieni mai importanţi. Din acest punct de vedere, în organizarea capului său omul este un microcosmos şi reproduce relaţia Soarelui cu Luna. Chiar în configurarea omului se remarcă această imitare a ceea ce sunt în afară fenomenele Cosmosului.
Atenţia discipolului era apoi readusă la faptul că în capul său, prin nervul optic, prin cele treizeci de fibre ale nervului optic, el reproduce organizarea lunară a coloanei vertebrale. De la creier pleacă doisprezece nervi. Dar iată că, din nou, dacă se studiază acea parte a creierului de unde se desprinde nervul olfactiv pentru a merge spre nas, se constată că această mică parte a creierului reproduce în întregime creierul. Aşa cum sistemul nervos al măduvei spinării este imitat în ochi, la fel creierul întreg este imitat în organizarea mirosului; căci sunt douăsprezece fibre nervoase pe care nervul olfactiv le dirijează spre nas. Astfel încât omul, la partea anterioară a coloanei sale vertebrale şi a capului, poartă în realitate un mic om (vezi desenul de mai jos).
 Desenul 13: Nervul optic şi nervul olfactiv |
Tabla 7 |
Dar se preciza discipolului că acest mic om nu este decât schiţat din punct de vedere anatomic. Elementele concresc, şi numai un examen anatomic minuţios poate constata aceste fapte. Elementele concresc, dar ele există ca atare. Însă de aceea ele se configurează în mod deosebit în trupul astral. Şi pentru că ele rămân în starea de schiţă, în viaţa obişnuită omul nu poate dispune de ele, dar el poate învăţa să dispună de ele. Şi aşa cum se procedase pentru interiorul oaselor, discipolul era stimulat să resimtă în mod viu, să trăiască această parte a corpului.
Vedeţi dumneavoastră, aici intervine cu totul altceva, ceva care este în mod sigur mult mai aproape de concepţia occidentală decât ceea ce preluăm adesea din Orient. Orientul cunoaşte de asemenea această concentrare asupra rădăcinii nasului, asupra punctului situat între cele două sprâncene. Cu aceasta este indicat locul. Dar în realitate este vorba de o concentrare asupra micului om care există acolo în interior, şi care se percepe în mod astral. Şi dacă el este perceput din punct de vedere astral, dacă meditaţia este concepută în aşa fel încât să acceseze ceva în regiunea de care vorbim, este ca şi cum am voi să concepem lăuntric un mic om, ca pe un embrion. Această îndrumare a fost o instrucţiune primită de către discipolul de la această mică şcoală, ca un fel de configurare efectivă a unui mic om printr-o gândire puternic concentrată.
Astfel se forma, la discipolii înzestraţi cu facultatea necesară, floarea de lotus cu două petale. Apoi li se spunea: animalul orientează lucrurile, le coboară spre ceea ce este fluidul electromagnetic îmbibat de căldură. Omul acţionează asupra a ceea ce este la rădăcina nasului, care pare a nu fi decât simţ olfactiv, dar unde intervine de asemenea activitatea simţului vizual, şi îl modelează în astral. Datorită acestui fapt el nu se limitează la a urmări fluidul, ci devine capabil să provoace un schimb continuu cu lumina astrală şi să perceapă cu ajutorul florii de lotus cu două petale ceea ce înscrie el în mod continuu în timpul întregii sale vieţi în această lumină astrală. Câinele nu adulmecă decât ceea ce a rămas, ceea ce este prezent acolo. Omul procedează altfel: deoarece floarea sa de lotus intră în mişcare, chiar dacă el nu se poate servi de ea pentru a percepe, el înscrie fără încetare în lumina astrală tot ce se află în gândirea sa. Aceasta îi dă atunci facultatea de a urmări, de a percepe ceea ce scrie, şi de asemenea de a percepe adevărata diferenţă între Bine şi Rău.
Mai existau deci ecouri din aceste comori de înţelepciune primordială ale căror rudimente erau învăţate într-un mod practic. Şi aceasta ne arată tot ceea ce s-a pierdut sub influenţa acestor curente materialiste care s-au impus atât de puternic spre mijlocul secolului XIX. Căci nişte lucruri ca acelea pe care vi le-am indicat au fost resimţite şi cunoscute, cel puţin până la un anumit grad, într-un anumit cerc – ce trăia, evident, foarte izolat, în felul eremiţilor. Din această sursă, s-au răspândit în domeniile cele mai variate cunoştinţe, cărora nu li s-a mai acordat deloc atenţie după aceea, dar la care astăzi aspiră din nou mulţi oameni. Totuşi, din cauza metodelor grosiere care stăpânesc astăzi, aceste cunoştinţe nu mai sunt accesibile pentru ştiinţa exterioară.
O învăţătură cu totul precisă se lega de ceea ce comunica Maestrul, în acest mic cerc, discipolilor săi. Discipolului îi devenea limpede faptul că atunci când utiliza acest organ, care este un organ al mirosului în lumina astrală, învăţa să cunoască adevărata substanţialitate a tuturor lucrurilor, adevărata materie. Şi când el învăţa să cunoască interiorul sistemului său osos şi, prin aceasta, adevărata geometrie a Lumii, maniera în care zeii imprimă forţele în Lume, el învăţa în fapt să recunoască ceea ce acţionează ca formă în lucruri.
Prin urmare, dacă vrei să cunoşti materia unui cuarţ – i se spunea discipolului – contemplă-l cu floarea de lotus cu două petale. Dacă vrei să cunoşti forma sa de cristalizare, cum este modelată materia, cum ia formă, tu trebuie să percepi această formă din Cosmos prin ceea ce poţi resimţi când pătrunzi de o manieră vie în interiorul sistemului tău osos. Sau i se spunea discipolului: Când îţi foloseşti organul din cap, tu poţi cunoaşte însuşirea substanţială a unei plante. Când înveţi să vieţuieşti în interiorul sistemului tău osos, poţi recunoaşte cum creşte o plantă, de ce frunzele sale au o formă sau alta, de ce sunt inserate într-un anumit fel pe tijă, de ce florile sale se desfac într-un fel sau altul.
Astfel, tot ceea ce este formă ar trebui să fie înţeles într-un fel, iar tot ceea ce este materie, într-alt fel. Şi este într-adevăr interesant de văzut, când ne reîntoarcem la Aristotel, că în tot ceea ce există, el distingea forma şi materia. Dar acestea au fost învăţate mai târziu într-o formă pur abstractă; şi în curentul care a trecut din Grecia în Europa, lucrurile au fost prezentate atât de abstract că la citirea cărţilor care tratează aceste lucruri în Evul Mediu, te apucă disperarea. În ceea ce priveşte timpurile moderne, nu te apucă numai disperarea, ci îţi vine de-a dreptul să te urci pe pereţi când vezi cum sunt expuse lucrurile. Dar dacă ne întoarcem la Aristotel, descoperim că la el formele ne duc într-adevăr la această trăire – care a trecut în Asia –, la această reală percepere într-adevăr interioară a lucrurilor cu organul din cap care permite să se vadă în aceste lucruri ceea ce el numeşte materia.
Această cunoaştere lăuntrică a ceea ce se învăţa în Grecia sub numele de filosofic, această cunoaştere după Cronica Akasha ne orientează spre ceva ce, desigur, nu am putut semnala în Rätseln der Philosophie (Enigmele filosofiei) decât într-o manieră cu totul exterioară; eu expun acolo ceea ce gândea Aristotel în realitate: anume că la om, forma şi materia se întrepătrund; materia este formă, forma este materie. Dumneavoastră puteţi găsi aceasta în descrierea mea referitoare la Aristotel, din Enigmele filosofiei.
Cu toate acestea, Aristotel îşi preda învăţătura într-un cu totul alt mod. El spunea: Când abordăm elementul mineral, resimţim mai întâi forma prin trăirea interiorului oaselor gambelor, şi resimţim materia prin organul din cap; cele două sunt situate departe una de alta. Omul separă astfel în mod clar forma şi materia, cu alte cuvinte în regnul mineral, cristalizarea. Dar când observă planta, el sesizează forma prin trăirea interiorului osului coapsei sale, şi materia, prin acelaşi organ din cap: floarea de lotus cu două petale. Cele două organe de percepţie sunt deja mai apropiate. Şi dacă omul vieţuieşte animalul, el îi sesizează forma prin interiorul osului antebraţului, iar materia din nou cu organul din cap, prin floarea de lotus cu două petale, deci prin organe foarte apropiate. În sfârşit, dacă omul vrea să vieţuiască omul, atunci el vieţuieşte forma prin interiorul osului braţului, care, prin intermediul instrumentului vorbirii, se leagă chiar de creier. Eu am vorbit adesea de aceasta în introducerile pe care le-am făcut la euritmie [ Nota 24 ]. Acolo se întâlneşte floarea de lotus cu două petale cu ceea ce din interiorul braţului merge la creier. Şi omul vieţuieşte un alt om în vorbire, nu divizat în formă şi conţinut, ci ca o unitate în care forma şi conţinutul sunt una.
Vedeţi dumneavoastră, această învăţătură se mai dădea încă într-un mod foarte concret pe vremea lui Aristotel. Şi, după cum v-am spus, se mai găsesc urme ale acesteia până în secolul XIX. După aceea, iubiţii mei prieteni, s-a săpat o adevărată prăpastie. În fond, aceste lucruri s-au pierdut cu totul spre anii 40 ai secolului XIX, iar prăpastia a persistat până la sfârşitul secolului XIX când, datorită epocii lui Michael, lucrurile au putut fi regăsite. Dar prin faptul că au trecut peste această prăpastie, oamenii trec realmente un Prag. Şi pe acest Prag se află un păzitor. Oamenii care treceau prin faţa lui între anii 1842 şi 1879 [ Nota 25 ] nu l-au putut remarca. Dar, pentru salvarea sa, omenirea trebuie de acum înainte să privească înapoi şi să ţină cont de el. Căci faptul de a nu-l remarca şi a continua să trăiască în secolele care vin fără să ţină cont de el, ar duce omenirea la cele mai cumplite dezastre.
Despre aceasta vom vorbi mai mult mâine.
