Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIE

GA 234

CONFERINŢA a VI-a

GÂNDURILE COSMICE CARE ACŢIONEAZĂ ÎN AERUL EXPIRAT.
EUL REAL ACTIV ÎN DEGAJĂRILE DE CĂLDURĂ

Dornach, 3 februarie 1924

Dacă urmărim cursul vieţii umane pământeşti, constatăm că ea se desfăşoară într-un ritm care se exprimă în alternanţa dintre veghe şi somn. Cu privire la veghe şi somn, trebuie să ne preocupe ceea ce în ultimele conferinţe am prezentat în legătură cu articularea omului. Să privim ce există pentru conştienţa obişnuită în această privinţă din punct de vedere pur exterior. Există, în omul treaz, desfăşurarea interioară a proceselor sale vitale, care rămân însă în subconştient sau în inconştient. Găsim în acest om treaz ceea ce ştim că există drept impresii ale simţurilor, acea legătură cu ambianţa noastră terestră şi cu cea cosmică, legătură mijlocită de impresiile simţurilor, şi, mai departe, găsim în omul treaz manifestarea naturii sale voliţionale. Posibilitatea sa de mişcare am indicat-o drept expresie a impulsurilor sale de voinţă.

Dacă observăm omul în mod exterior, aflăm că procesul interior al vieţii sale, care se desfăşoară în inconştient la omul treaz, dăinuie în timpul somnului. Noi găsim că în timpul somnului activitatea simţurilor şi gândirea întemeiată pe aceasta sunt reprimate. Găsim că este reprimată manifestarea voinţei şi ceea ce le leagă pe amândouă, ceea ce se situează oarecum între cele două, viaţa efectivă.

Dacă privim nepărtinitor ceea ce furnizează astfel conştienţa obişnuită, trebuie să spunem: Procesele care pot fi desemnate drept sufleteşti şi procesele care au loc între sufletesc şi lumea exterioară, acestea încetează în somn, încât cel mult din somn răsună în afară ceea ce este viaţă de vis. Desigur nu este îngăduit să admitem că la fiecare trezire aceste procese sufleteşti s-ar crea din nou oarecum din neant. Acesta ar fi, fără îndoială, şi pentru conştienţa obişnuită un gând complet absurd. Nu rămâne nimic altceva pentru contemplarea nepărtinitoare decât a preconiza că tot ce este în om purtător al proceselor sufleteşti există şi în timpul somnului. Atunci însă trebuie să mărturisim că ceea ce este purtător al proceselor sufleteşti nu intervine în om în timpul somnului, că, aşadar, nu intervine în om ceea ce provoacă în mintea sa o conştienţă a lumii exterioare şi ceea ce obligă această conştienţă a lumii exterioare la gândire, că, de asemenea, nu intervine ceea ce pune în mişcare corpul plecând din voinţă şi că nu intervine ceea ce mobilizează procesele organice obişnuite, pentru a deveni simţire.

Noi devenim conştienţi în timpul stării de veghe că gândurile intervin în organismul nostru, chiar dacă nu controlăm cu conştienţa obişnuită cum se revarsă gândul, reprezentarea în jos, în sistemul muscular, în sistemul osos şi cum mijloceşte apariţia voinţei. Însă suntem conştienţi de această intervenţie a impulsurilor sufleteşti în corporalitate şi trebuie să ne clarificăm faptul că în timp ce noi dormim lipseşte tocmai această intervenţie a impulsurilor sufleteşti.

De aici noi putem deja să spunem în mod cu totul exterior: somnul îndepărtează ceva tocmai din fiinţa omului. Şi ne vom întreba ce îndepărtează somnul din fiinţa omului. Dacă privim mai întâi la ceea ce am desemnat drept corp fizic omenesc..., el este neîncetat activ în starea de somn, aşa cum este activ şi în starea de veghe. Însă şi toate acele procese pe care noi le-am descris ca fiind ale organismului eteric persistă în timpul somnului. Omul creşte în timpul somnului. Omul efectuează în interior acele activităţi care aparţin hrănirii, prelucrării alimentelor. El respiră etc. Toate acestea sunt activităţi care nu pot aparţine corpului fizic, întrucât ele încetează tocmai când corpul fizic ajunge cadavru. Atunci corpul fizic este luat în primire de natura exterioară, de natura pământească. Aceasta acţionează distrugător. Ceea ce acţionează distrugător nu atacă încă omul prin surprindere, în somn. Există reacţii care se opun dezmembrării corpului fizic, astfel încât noi trebuie să spunem chiar şi numai în mod exterior: Organismul eteric este prezent şi în timpul somnului.

Noi ştim din conferinţele precedente că acest organism eteric poate fi adus la cunoaştere autentică prin intermediul conştienţei imaginative. Omul îl poate vieţui în imagine, la fel cum vieţuieşte corpul fizic prin impresiile simţurilor. Noi ştim şi că ceea ce poate fi numit organismul astral este vieţuit prin conştienţa inspirativă. Nu vrem să ne oprim acum la concluzii – am putea face şi aceasta, dar concluziile le vom trage mai bine în legătură cu corpul astral şi cu organizarea eului, după ce mai întâi a apărut în faţa sufletului nostru observarea adevărată pentru conştienţa evoluată. Să ne actualizăm mai întâi cum ar trebui să spunem că acţionează corpul astral în om. El acţionează în organismul omenesc prin intermediul aerului, al gazosului. Astfel încât în tot ceea ce se petrece în om ca influenţă, ca impuls al aerului, noi trebuie să recunoaştem înainte de toate corpul astral.

Aşadar, noi ştim că lucrul cel mai important privind această activitate a corpului astral în mediul aerian este respiraţia, ştim, de asemenea, din experienţa obişnuită, că trebuie să deosebim inspiraţia de expiraţie. Şi ştim că inspiraţia este pentru noi ceea ce însufleţeşte. Noi extragem ceea ce însufleţeşte din aerul exterior, în timp ce inspirăm. Însă ştim şi că cedăm aerului exterior ceea ce nu este însufleţitor, ci ucigător. Fizic vorbind, noi primim oxigenul şi cedăm dioxidul de carbon. Dar aceasta ne interesează mai puţin acum. Ne interesează rezultatul experienţei obişnuite, că inspirăm ceea ce însufleţeşte şi expirăm ceea ce ucide.

Acum este vorba de a aplica activităţii somnului cunoaşterea superioară care se desfăşoară în imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie, despre care am discutat în ultimele zile, şi de a verifica efectiv: Este aici ceva ce corespunde concluziei pe care trebuie să o tragem, că din om iese ceva?

La această întrebare se poate răspunde prin punerea altei întrebări: Dacă aici există ceva ce se află în afara omului, cum se comportă acest ceva?

Să admitem că omul ar fi ajuns prin exerciţii sufleteşti interioare, ca cele pe care le-am descris, să aibă efectiv inspiraţie, deci să primească ceva înăuntrul conştienţei vide. El trăieşte cu posibilitatea de a deţine cunoaşterea inspirată. În acest moment, lui îi este posibil, de asemenea, să producă în mod artificial starea de somn, însă astfel încât nu se află într-o stare de somn, ci doar într-o stare conştientă care este chiar starea inspiraţiei, în care se revarsă lumea spirituală.

Acum aş dori să reprezint lucrurile foarte clar. Presupuneţi că cel care a obţinut o asemenea conştienţă inspirată este în stare să simtă vorbind înăuntrul său fiinţele cosmice spirituale oarecum într-un fel spiritual-muzical. Atunci, el ajunge să facă, tocmai în cazul acestei cunoaşteri inspirate, anumite experienţe. Însă el îşi va spune: Da, experienţele pe care le fac aici produc ceva foarte straniu; ele dau naştere faptului că ceea ce am presupus că se află în afara omului în timpul somnului nu îmi mai rămâne necunoscut. Este într-adevăr adevărat că ceea ce intervine aici se poate compara cu următorul lucru.

Presupuneţi că aţi avut o vieţuire în urmă cu zece ani. Dumneavoastră aţi uitat-o, dar dintr-un motiv oarecare ajungeţi să vă reamintiţi această vieţuire avută cu zece ani în urmă. Aceasta era în afara conştienţei dumneavoastră, dar după ce aţi folosit un mijloc de ajutorare a memoriei sau ceva asemănător această vieţuire avută în urmă cu zece ani este readusă înăuntrul conştienţei. Ea este acum înăuntru. În acest caz, aţi readus înăuntrul conştienţei ceva ce era în afara conştienţei, dar care era legat totuşi de dumneavoastră.

Acest lucru i se întâmplă celui ce are o conştienţă mai intimă şi ajunge la inspiraţie. Lui încep să-i apară lucruri care s-au petrecut în somn, aşa cum, de obicei, ies la suprafaţă vieţuirile amintirii. Numai că vieţuirile amintirii au fost cândva aici, în conştienţă. Vieţuirile somnului nu erau înainte în conştienţă, dar ele pătrund în ea, astfel încât omul are de fapt sentimentul că îşi aminteşte ceva ce, desigur, nu a vieţuit complet conştient în această viaţă pământească, însă acest ceva intră sub formă de amintiri şi omul începe să înţeleagă ce se petrece în timpul somnului, aşa cum învaţă să înţeleagă o vieţuire avută prin intermediul amintirii. Aşadar, în conştienţa inspirată se ridică pur şi simplu la suprafaţă acea vieţuire care este în afara omului în timpul somnului şi ajunge dintr-o vieţuire necunoscută una cunoscută. Iar omul învaţă să cunoască ce face de fapt în timpul somnului, ceea ce se strecoară afară din el în timpul somnului.

Dacă dumneavoastră aţi transforma în vorbire ceea ce vieţuiţi cu respiraţia în activitatea de veghe, aţi spune: Eu mulţumesc elementului pe care îl inspir, că sunt impregnat cu viaţă, şi n-aş putea mulţumi niciodată că trăiesc elementului pe care îl expir, căci acesta este ucigător.

Dacă sunteţi însă, în timpul somnului, în afara corpului, aşa cum am lămurit mai înainte, atunci aerul pe care-l expiraţi vă devine chiar un element extraordinar de util. Dumneavoastră nu aţi luat în considerare ceea ce poate fi vieţuit cu aerul expirat în timp ce eraţi treaz, deoarece atunci aţi acordat atenţie doar aerului inspixat care însufleţeşte, când vă aflaţi cu sufletul în corpul fizic. Însă acelaşi sentiment, ba chiar unul mai intens, îl aveţi faţă de aerul pe care-l evitaţi, când acesta s-a acumulat într-o încăpere. Dumneavoastră spuneţi că nu doriţi acest aer expirat. Corpul fizic nu-l poate suporta nici în timpul somnului, însă sufletesc-spiritualul care este în afara corpului, acesta inspiră tocmai, fizic vorbind, dioxidul de carbon expirat. Acesta este un proces spiritual. Nu este un proces respirator. Este o primire a impresiei pe care o face aerul expirat. Dar nu numai atât. În acest aer expirat rămâneţi în legătură cu corpul dumneavoastră fizic şi în timpul somnului. Dumneavoastră aparţineţi acestuia, pentru că vă spuneţi: El expiră acest aer ucigător şi acesta este corpul meu. Spuneţi acest lucru în mod inconştient. Vă simţiţi legat cu corpul prin aceea că el vă restituie aerul respirat în această stare ucigătoare. Vă simţiţi cu totul în atmosfera pe care o expiraţi.

Ceea ce expiraţi aduce neîncetat în întâmpinare tainele vieţii interioare, pe care le percepeţi – desigur, în mod inconştient pentru conştienţa obişnuită aflată în stare de somn – potrivit cu viaţa dumneavoastră interioară. Aerul expirat se împrăştie din dumneavoastră în toate direcţiile. Şi acest aer vă apare astfel, încât spuneţi: Acesta sunt eu însumi, acesta este omenescul meu interior care se împrăştie în Cosmos. Şi ceea ce se revarsă către dumneavoastră din aerul expirat vă apare ca ceva însorit, drept propriul spirit.

Acum ştiţi că atunci când se află în interiorul corpului uman corpul astral are plăcerea sa, legată de aerul inspirat, iar acest aer inspirat îl foloseşte în inconştient, pentru a pune în mişcare procesele organice, pentru a le pătrunde cu mobilitate interioară. Dumneavoastră ştiţi însă şi că, în timp ce dormiţi, corpul astral se află, pur şi simplu, în afara corpului fizic şi primeşte prin simţire tainele propriei existenţe omeneşti din aerul expirat.

În timp ce vă mişcaţi expandând în Cosmos, sufletul priveşte inconştient, doar prin conştienţa inspirativă priveşte conştient către ceea ce este aici un proces interior.

Apoi ia naştere o impresie stranie. Este ca şi cum din întuneric s-ar înălţa ceva ce vine în întâmpinarea omului care doarme, ca şi când în spate ar fi o întunecime, iar din această întunecime (se desenează – Tabla 8 stânga) apare – nu se poate spune altfel –, luminând, ceea ce este aerul expirat. Ce este aici în întuneric se recunoaşte după esenţa sa, prin faptul că în acest caz pe om îl părăsesc gândurile cotidiene, iar ceea ce se revarsă în afară din om sunt gânduri cosmice active, gânduri obiective, care sunt creatoare. Întunecimea, lumina care se împrăştie, în acestea se ivesc treptat gândurile creatoare. Ceea ce este aici întunecat este un întuneric care se extinde peste gândurile cotidiene obişnuite, putem spune, peste gândurile cerebrale. Acum se primeşte foarte clar impresia: ceea ce se consideră cel mai important pentru viaţa fizică pământească se întunecă, de îndată ce eşti în afara corpului fizic, şi se observă mult mai intens decât poate omul presupune în conştienţa obişnuită cum aceste gânduri sunt dependente de instrumentul fizic, de creier. Creierul reţine, să spunem, ca lipite de sine, aceste gânduri cotidiene, aceste gânduri obişnuite. Acolo, afară, nu mai este necesar a gândi cum gândeşte omul în viaţa cotidiană. Căci aici vezi gândurile care curg prin ceea ce îţi apare ca propria fiinţă în aerul expirat. Şi astfel cunoaşterea inspirată observă cum corpul astral se află în corpul fizic în timpul stării de veghe şi obligaţiile pe care le are de îndeplinit acesta în corpul fizic încep a se desfăşura cu ajutorul aerului inspirat; cum acest corp astral, dacă se află în afară în timpul somnului, preia impresiile propriei fiinţe omeneşti. În timpul stării de veghe, această lume, care ne înconjoară ca orizont în care ne aflăm în ambianţa pământească, şi ceea ce se arcuieşte deasupra acesteia drept boltă cerească, este lumea noastră exterioară; în timpul somnului, ceea ce se află înăuntrul pielii noastre, ceea ce este altfel lumea noastră interioară devine lumea noastră exterioară. Numai că simţim mai întâi curentul care se revarsă către noi prin aerul expirat. Mai întâi avem o lume exterioară simţită.

tabla 8 Tabla 8
[mărește imaginea]

În continuare însă se mai întâmplă ceva. În timpul stării de veghe, omului îi rămâne inconştient ceea ce se ataşează procesului de respiraţie: procesul circulaţiei sângelui. Acesta rămâne inconştient în timpul stării de veghe. El începe să-i devină foarte conştient în timpul somnului. El începe să se înalţe ca o lume complet nouă, şi anume ca o lume care acum nu este doar simţită, pe care omul începe să o înţeleagă dintr-un alt punct de vedere decât cel din care înţelege de obicei lucrurile exterioare cu conştienţa obişnuită. Aşa cum omul priveşte către procesele exterioare ale naturii în timpul vieţii pământeşti, tot aşa priveşte el cu conştienţa inspirată – însă voinţa, ca proces vital, rămâne în inconştient la orice om care doarme – către acest proces circulator. Acum omul învaţă să cunoască felul cum tot ceea ce dezvoltăm prin intermediul voinţei inconştiente din conştienţa obişnuită are în interior un contraproces.

Dacă faceţi un pas oarecare nu înseamnă doar că vă purtaţi corpul într-un alt loc, ci că în interiorul dumneavoastră are loc un proces caloric care pune în mişcare aerul. Aceasta este ultima fază a ceea ce se petrece în interior drept procese metabolice, în general, în legătură cu circulaţia sângelui. În timp ce constataţi, cu conştienţa obişnuită, în exterior, schimbarea poziţiei corpului ca manifestare a voinţei sale, vă uitaţi în urmă şi aflaţi numai procese care se petrec în interiorul omului, interior care acum este lumea dumneavoastră.

Acest proces pe care îl constataţi, în realitate nu este aşa cum îl construieşte naturalistul sau medicul actual în anatomia obişnuită, ci este un proces spiritual grandios, un proces care ascunde nemaipomenit de multe secrete, un proces care arată că, în definitiv, motorul care pune în mişcare de fapt, care acţionează în interiorul omului nu este în nici un caz eul actual. Este doar o părere ce numeste omul în viaţa obisnuită eul său. Însă ceea ce acţionează aici, în om, acesta este eul vieţii pământeşti precedente. Iar dumneavoastră priviţi, în această întreagă desfăşurare interioară de procese de căldură, cum din vremuri demult apuse eul real care a parcurs desfăşurarea timpului dintre moarte şi o nouă naştere acţionează înăuntru, cum acţionează aici ceva deplin spiritual, cum cel mai neînsemnat proces al metabolismului şi cel mai intens proces al matebolismului reprezintă expresia a ceea ce este esenţa cea mai înaltă a omului.

Vă daţi seama că eul şi-a schimbat locul de acţiune. Eul a acţionat în interior, la prelucrarea suflului din simplele procese respiratorii. Ceea ce se degajă din procesele respiraţiei ca procese ale căldurii, aceasta contemplaţi dumneavoastră din afară, vedeţi întregul eu activ, îl priviţi cum acţionează urcând din vremuri străvechi, drept eu real al omului, cum îl organizează propriu-zis pe om.

Acum ştiţi că în realitate, în timpul somnului, eul şi corpul astral au părăsit fizicul uman şi corpul eteric, se află în afara dumneavoastră şi tot ceea ce acestea, de obicei, vieţuiese şi pun în mişcare din interior acum vieţuiesc şi pun în mişcare din exterior. Pentru conştienţa obişnuită această organizare a eului şi această organizare astrală sunt încă prea slabe, sunt prea puţin dezvoltate pentru a le vieţui conştient. Inspiraţia constă numai în a organiza interior eul şi corpul astral, în aşa fel încât ele să poată percepe ceea ce de obicei nu este perceptibil.

desen

tablele 8 și 9 Tabla 8+9
[mărește imaginea]

Astfel încât în realitate trebuie să se spună: Prin inspiraţie noi suntem conduşi către ceea ce este corpul astral din om, prin intuiţie suntem conduşi către ceea ce este eul din om. Intuiţia şi inspiraţia sunt reprimate în timpul somnului, în eu şi în corpul astral, însă când sunt trezite prin ele omul se contemplă din afară. Ce este, în definitiv, această contemplare din afară?

Aduceţi-vă aminte ce v-am mai spus. Eu vă spuneam: Aici se află omul în încarnarea sa actuală. (Se desenează – dreapta, mijloc) Dacă îşi dezvoltă imaginaţia, el îşi priveşte corpul eteric desfăşurându-se până aproximativ înaintea naşterii sau concepţiei (galben); însă corpul său astral îl conduce, prin intermediul inspiraţiei, în toată perioada care s-a scurs între ultima moarte şi această naştere (roșu). Iar intuiţia îl conduce înapoi, în viaţa pământească precedentă (galben).

Dacă dormiţi, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că transpuneţi, conduceţi înapoi conştienţa care se află de obicei în corpul fizic, că vă întoarceţi cu conştienţa. Somnul este deci, de fapt, o deplasare înapoi, în perioada despre care v-am spus că îi apare conştienţei obişnuite drept trecut, însă se află totuşi aici. Vedeţi dumneavoastră, omul trebuie, dacă vrea să ajungă efectiv la sesizarea spiritualului, să-şi schimbe concepţia faţă de ideile pe care este obişnuit să le folosească în legătură cu corpul fizic. Omul trebuie deci să devină conştient de faptul că somnul este de fiecare dată o retragere în câmpurile pe care le-a străbătut omul în existenţa anterioară, sau chiar o retragere în încarnări mai vechi. Omul vieţuieşte în realitate în timpul somnului, numai că el nu poate înţelege ceea ce aparţine încarnărilor trecute, ceea ce a străbătut, de asemenea, în existenţa anterioară.

Referitor la noţiunea de timp, trebuie să se treacă printr-o metamorfoză completă a noţiunii. Ea trebuie să devină cu totul alta. Din această cauză, dacă se pune cuiva întrebarea: Dar unde se află el când doarme? acesta trebuie să răspundă: El se află de fapt în existenţa sa anterioară sau chiar întors în vieţi pământene mai vechi. Exprimat în termeni populari, se spune: Omul se află în afara corpului său fizic şi a corpului său eteric. Realitatea cu privire la aceasta este ceea ce v-am explicat. Este ceea ce se înfăţişează drept stare de alternanţă ritmică între veghe şi somn.

Cu totul alte împrejurări survin la moartea omului. Cel mai surprinzător este faptul că omul îşi părăseşte corpul fizic al vieţii pământeşti, care acum este asimilat de forţele lumii fizice şi este chiar pulverizat, este distrus. El nu mai poate provoca impresii, aşa cum v-am descris apărând înaintea omului adormit prin aerul expirat, întrucât el nu mai expiră. Corpul fizic este pierdut acum şi în ceea ce priveşte activităţile sale pentru omul propriu-zis. Însă ceva nu este pierdut, şi faptul că acest ceva nu este pierdut poate fi văzut şi cu conştienţa obişnuită. Noi avem, în viaţa noastră sufletească, o gândire, o simţire şi o voinţă. Însă, în afară de această gândire, simţire şi voinţă, avem încă ceva complet deosebit. Aceasta este amintirea. Noi nu gândim doar despre ceea ce este prezent în faţa noastră sau în jurul nostru. Interiorul nostru ascunde rămăşiţe din ceea ce am vieţuit. În gânduri intervine ceea ce am vieţuit noi. Da, despre această amintire îndeosebi unii oameni puţin ciudaţi, care se numesc psihologi, au dezvoltat gânduri foarte stranii. Astfel de cercetători ai sufletului spun aproximativ următoarele: Omul îşi foloseşte simţurile; el percepe diferite lucruri, reflectează la acestea. Acum el are gândul. El se îndepărtează, uită totul. După câtva timp scoate totul din memoria sa. Apare amintirea a ceea ce era cândva aici. Omul îşi poate reprezenta din nou ceea ce nu mai este prezent, ceea ce a trecut. Astfel, presupun aceşti cercetători, omul şi-a format o reprezentare, un gând privind vieţuirea avută, gândul a coborât undeva, se află într-un sertar oarecare şi când omul îşi aminteşte din nou gândul iese din acest sertar. Fie iese printr-un salt spontan, fie este extras.

O astfel de reprezentare este deja modelul unei gândiri încâlcite. Căci această presupunere că gândul stă undeva de unde poate fi scos afară nu corespunde deloc stării care apare de fapt. Comparaţi doar o dată o percepţie nemijlocită pe care o aveţi, şi de care legaţi un gând, cu felul cum se iveşte brusc o reprezentare din amintire, un gând-amintire. Dumneavoastră nu distingeţi deloc pe una de cealaltă. Aveţi în afară o impresie senzorială, de aceasta se leagă un gând. Gândul este aici. Ceea ce se află în spatele impresiei senzorială, ceea ce provoacă gândul, aceasta numiţi dumneavoastră, de asemenea, în mod obişnuit, un necunoscut. Gândul care urcă din interior drept gând de amintire, acela nu este nimic altceva decât gândul care apare afară, legat de percepţie. O dată aveți – prezentând omul schematic –, aici ambianța omului (galben); gândul apare din afară, apare legat de ambianţă (săgeata roșie dinspre stânga). Cealaltă dată el vine din interior. Aici el este un gând de amintire (săgeți de jos în sus). Direcţia din care el vine este alta.

desen Tabla 9

În timp ce noi percepem, vieţuim, ceva se petrece neîncetat dincolo de reprezentare, de gândire. Este așa: noi conştientizăm gândind. Însă percepţia, aceasta intră şi în corpurile noastre. Gândul doar se înalţă. Ceva intră în corpurile noastre, și acest lucru noi nu îl percepem. Se petrece în timp ce noi reflectăm asupra unui lucru, și aceasta produce o impresie. Nu gândul este ceea ce coboară aici, ci cu totul altceva. Dar acest cu totul altceva provoacă din nou un proces, pe care noi îl percepem mai târziu şi prin care ne formăm gândurile de amintire, aşa cum ne formăm gândurile în lumea exterioară. Gândul este mereu prezent. Aceasta o arată chiar observarea fără prejudecăţi a faptului că aici nu gândul este păstrat undeva într-o casetă, ci că este un proces care se petrece şi pe care noi apoi cu amintirea îl transformăm de asemenea într-un gând, aşa cum transformăm percepţia exterioară într-un gând.

Trebuie să vă încarc memoria cu aceste consideraţii, pentru că dumneavoastră, de fapt, nu ajungeţi de obicei la înţelegerea amintirii. Copiii ştiu, chiar dacă numai pe jumătate conştient, uneori însă şi adulţii, în cazuri deosebite, că gândul nu prea vrea să coboare. Din această cauză, dacă omul vrea să memoreze ceva, ia în ajutor cu totul alte lucruri. Gândiţi-vă doar o dată, unii iau în ajutor vorbirea zgomotoasă, unii fac gesturi ciudate când vor să-şi bage în cap ceva. Este vorba efectiv de faptul că aici, mergând paralel cu procesul simplu de reprezentare, se petrece un cu totul alt proces. Şi lucrul despre care noi ne amintim este de fapt cel mai puţin important din ceea ce se ia în considerare.

Noi ne deplasăm neîncetat prin lume de la trezire până la adormire; din toate părţile sosesc impresiile. Luăm în seamă mai întâi puţine impresii, dar ele ne iau în seamă şi se întipăresc multe, multe impresii pe care apoi nu ni le mai amintim. Acolo, în adâncurile fiinţei noastre, se află o lume bogată din care noi primim în gânduri doar părţi izolate. Această lume este de fapt închisă în noi, se află ca o mare adâncă în noi. Iar ceea ce este reprezentare de amintire, aceasta pătrunde în sus ca lovituri ale unor valuri izolate. Dar aceasta se află în noi. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce există în noi în acest fel, aceasta nu ne-a dat-o lumea fizică. Ea nu ne-o poate nici lua. Iar când corpul fizic îl părăseşte pe om, atunci toată această lume este aici, prinsă de corpul său eteric. Imediat după moarte, omul poartă în sine în fapt, nemijlocit, toate vieţuirile sale ca întipărite în corpul său eteric. El le poartă în sine oarecum ca nişte covoare rulate. Şi următorul lucru pe care-l vieiuieşte omul nemijlocit după moarte este că aici se află nu numai crâmpeiele de amintire obişnuite care apar de obicei în timpul conştienţei pământeşti, ci se află tot ceea ce face impresie asupra omului, că are în faţă mai întâi întreaga sa viaţă terestră, cu tot ce a făcut impresie asupra lui. Iar omul ar trebui să rămână într-o contemplare veşnică a vieţii sale pământeşti, dacă nu ar interveni altceva cu privire la corpul eteric, decât intervine prin intermediul Pământului şi al forţelor lui cu privire la corpul fizic. Elementele Pământului preiau corpul fizic, îl distrug. Eterul cosmic, despre care v-am spus că acţionează de la periferie spre interior, pătrunde iradiind în interior; el împrăştie ceea ce este întipărit aici către toate părţile Cosmosului. Astfel omul are următoarea vieiuire: În timpul vieţii pământeşti, multe, multe lucruri au făcut impresie asupra mea. Toate acestea au intrat în corpul meu eteric. Eu le cuprind cu privirea, dar le cuprind tot mai neclar. Ca şi când aş vedea un pom care a făcut o impresie puternică asupra mea în timpul vieţii. Eu îl văd mai întâi în mărimea în care el a făcut impresie din spaţiul fizic. El creşte, devine tot mai mare, tot mai fantomatic. Devine din ce în ce mai mare, ajunge la dimensiuni uriaşe, devine tot mai mare si mai fantomatic. Eu am cunoscut un om fizic în forma sa după moarte, îl am nemijlocit înaintea mea, aşa cum mi s-a întipărit în corpul eteric; acum el creşte şi devine tot mai fantomatic; totul creşte şi devine tot mai fantomatic, până când ajunge 1a mărimea întregului Cosmos şi astfel devine complet fantomatic, dispare complet. Pentru aceasta se scurg câteva zile. Totul s-a transformat într-un uriaş, ajuns fantomatic prin această devenire urieşească şi pe lângă aceasta scăzând în intensitate, desprinzându-se de om ca cel de-al doilea cadavru. Dar aceasta înseamnă de fapt: luat de la om prin intermediul Cosmosului. Acum omul se află în eul său şi în corpul său astral. Iar ceea ce se întipărise în corpul său eteric se află acum în Cosmos, s-a scurs afară, în Cosmos. Iar noi vedem lucrarea Cosmosului dincolo de culisele propriei noastre existenţe.

Suntem aşezaţi în lume ca oameni. În timp ce se desfăşoară viaţa noastră pământească, întreaga lume acţionează asupra noastră. Noi înfăsurăm oarecum ceea ce acţionează în acest caz. Lumea ne oferă multe. Noi le ţinem laolaltă. În momentul când murim, lumea ia din nou la sine ce ne-a dat. Dar ea primeşte prin aceasta ceva nou. Noi am vieţuit toate acestea într-un anumit mod. Ceea ce primeşte lumea este altceva decât ne-a dat ea. Ea preia întreaga noastră viaţă. Ea îşi întipăreşte în eterul său propriu toată viaţa noastră.

Iar acum ne aflăm în lume şi ne spunem, în timp ce luăm mai întâi această vieţuire împreună cu corpul nostru eteric: Noi nu ne aflăm în lume doar pentru noi, ci lumea are o anumită intenţie cu noi, lumea ne-a aşezat în ea pentru ca să poată lăsa să străbată prin noi ceea ce se află în ea şi pentru a-l putea primi din nou, în forma modificată de noi. Noi nu ne aflăm aici ca oameni doar pentru noi, noi suntem aici pentru lume, de exemplu, cu privire la corpurile noastre eterice. Lumea are nevoie de oameni, pentru că ea, prin aceasta, se umple din nou cu conţinutul său propriu înnoit. Este – nu un schimb de materie – însă un schimb de gânduri între lume şi om. Lumea cedează gândurile sale cosmice corpului eteric omenesc şi le primeşte înapoi în stare umanizată. Omul nu există numai pentru sine însuşi, omul este aici de dragul lumii.

Un astfel de gând nu trebuie să rămână un simplu gând teoretic-abstract. El nici nu poate face aceasta. Ar trebui să nu fii om cu o simţire vie, ci o fiinţă din pastă de hârtie presată, dacă un asemenea gând ar rămâne simplu gând, deşi eu nu vreau să spun că civilizaţia noastră nu este efectiv potrivită pentru a-l face pe om adesea atât de insensibil faţă de asemenea lucruri de parcă ar fi construit din pastă de hârtie presată. Uneori, oamenii civilizaţiei actuale pot să ne apară ca şi când ei ar fi alcătuiţi dintr-o astfel de pastă. Căci un astfel de gând, care nu pierde simţirea omenească şi sensibilitatea faţă de lume, se apropie nemijlocit de ideea de la care am pornit noi. Noi am pornit de la ideea că omul se simte de două ori străin faţă de lume, pe de o parte, cu referire la natura exterioară, despre care el poate să spună doar că îl distruge din punct de vedere al corpului său fizic, pe de altă parte, interior, cu referire la viaţa sa sufletească, care îmboboceşte, înfloreşte, se ofileşte etc., ce devine pentru el o enigmă cosmică. Acum omul, dintr-o contemplare spirituală, începe să simtă că el nu este doar străin de lume, că lumea îi dă, dar şi preia ceva pentru sine. Omul începe a se simţi profund înrudit cu lumea. Gândurile pe care eu vi le-am spus sunt gânduri cosmice propriu-zise: O, natură, tu distrugi doar corpul meu fizic. Eu nu sunt înrudit cu tine, în ciuda gândirii, simţirii şi voinţei din interiorul meu. Tu te aprinzi, tu te stingi. Eu nu sunt înrudit cu tine, conform fiinţei mele adevărate: aceste două gânduri, care scot la iveală ca prin farmec enigmele cosmice din noi, primesc o nouă înfăţişare dacă începem să ne simţim înrudiţi cu lumea, să ne simţim ca un organic care există în lume, care este întreţesut în procesul cosmic. Şi astfel începutul contemplării antroposofice este acesta: a lega prietenie cu lumea, a face cunoştintă cu lumea care mai întâi ne-a îndepărtat în contemplarea exterioară. Cunoaşterea antroposofică este o devenire mai umană. Iar cine nu poate prelua aceste nuante de simţire, aceste nuanţe de inimă în cunoaşterea antroposofică, acela nu are dreptul la antroposofie. Căci antroposofia teoretică este de fapt ceva ce s-ar putea compara cu aceea că se spune: Cineva doreşte foarte mult să facă cunoştinţă cu un om pe care l-a cunoscut cândva, sau de care s-a apropiat prin ceva anume şi i se oferă o fotografie. El se poate bucura eventual de fotografie, dar nu se poate entuziasma, căci nu îl întâmpină viul acestui om.

Ceea ce este antroposofia teoretică este fotografia a ceea ce vrea să fie de fapt antroposofia, şi anume ceva viu. Iar ea vrea să se servească de cuvinte, de noţiuni, de idei, pentru a lăsa să radieze o viaţă din lumea spirituală în lumea fizică. Antroposofia nu vrea să mijlocească doar cunoştinte, ea vrea să trezească viaţă. Şi poate face aceasta. Desigur, pentru a simţi viaţă, trebuie să oferi tu însuţi viaţă.