Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIE

GA 234

CONFERINŢA a VII-a

LEGĂTURILE VIEŢII DE VIS CU REALITATEA EXTERIOARĂ

Dornach, 8 februarie 1924

În ultimele conferinţe am atras atenţia asupra felului cum trebuie să indice cunoaşterea iniţiatică stările de alternanţă dintre somn şi veghe, pe care le cunoaşte omul în conştienţa sa obişnuită, şi prin care poate găsi un mod de apropiere de tainele existenţei umane – unul dintre moduri. Din somn răzbeşte afară viaţa, viaţa sufletească, viaţa de vis; o viaţă care, pe drept cuvânt, mai întâi nu este luată în serios de către conştienţa obişnuită, dacă această conştienţă nu are cumva chiar predispoziţii mistice sau ceva asemănător. Viaţa de vis, cu anumită justificare, nu este luată în serios de către omul chibzuit, întrucât el vede cum această viaţă de vis îi prezintă tot felul de imagini, reminiscenţe din viaţa obişnuită. Şi dacă, apoi, el compară ceea ce învaţă să cunoască în viaţa obişnuită cu această viaţă de vis, trebuie să-şi cultive viaţa obişnuită şi să numească această viaţă, de la sine înţeles, realitatea sa. Apoi, vine viaţa de vis cu combinaţiile sale de trăiri ale realităţii obişnuite, iar omul nu se descurcă în conştienţa obişnuită dacă se întreabă: Dar ce înseamnă această viaţă de vis, de fapt, pentru întreaga entitate a omului?

Să privim încă o dată această viaţă de vis, aşa cum ni se oferă ea. Putem distinge două feluri de vis, diferite unul faţă de celălalt. Primul fel de vis face să apară ca prin farmec înaintea sufletului nostru imagini din vieţuirile exterioare. Noi am vieţuit cu ani în urmă sau de curând, cu câteva zile în unnă, anumite lucruri. Le-am vieţuit într-un anumit mod. Visul face să apară ca prin farmec, din somn, imagini mai mult sau mai puţin asemănătoare vieţuirilor exterioare sau, de asemenea, neasemănătoare, de cele mai multe ori imagini neasemănătoăre. Dacă omul îşi dă seama că o astfel de imagine de vis are o legătură oarecare cu o vieţuire exterioară, lui îi pare surprinzător cum este transformată în vis această vieţuire exterioară. De cele mai multe ori se întâmplă însă că omul vieţuieşte imaginea de vis şi nu se raportează deloc la o vieţuire sau alta a lumii exterioare, pentru că nici nu observă asemănarea. Dar dacă cineva se ocupă mai riguros cu viaţa de vis, cu acel mod de viaţă de vis care face să apară ca prin farmec înaintea sufletului vieţuirile exterioare transformate în imagini, el găseşte că ceva din om cuprinde, apucă aceste vieţuiri, însă nu le poate reţine aşa cum le reţine omul când se serveşte pe deplin în starea de veghe, de organele corpului său şi iau naştere în amintire imagini care sunt asemănătoare vieţii exterioare, sunt cât se poate de asemănătoare. În amintire, noi avem imagini exacte ale vieţii exterioare, cel puţin imagini mai mult sau mai puţin fidele. Există şi oameni care visează în amintirile lor, însă acest lucru este privit ca o anomalie. În amintiri, avem imagini mai mult sau mai puţin exacte ale vieţii. În imaginile de vis avem imagini schimbătoare ale vieţii exterioare. Acesta este primul mod de a visa.

Celălalt mod de a visa este însă, de fapt, caracteristic pentru cunoaşterea vieţii de vis. Aceasta se întâmplă când omul visează, de exemplu, că vede un şir de stâlpi albi, dintre care unul are un defect, poate este murdar. Omul se trezeşte din acest vis şi remarcă faptul că are dureri de dinţi. Şi îşi dă seama că în şirul de stâlpi este exprimat simbolic şirul de dinţi. Dintele doare: din această cauză apare stâlpul defect sau poate chiar murdar. Sau omul se trezeşte după ce a visat un cuptor încins şi remarcă faptul că are palpitaţii. Sau omul este chinuit în vis că se apropie o broască de mâna lui. Mâna apucă broasca moale. Omul se îngrozeşte în vis şi constată că are în mână colţul păturii; l-a apucat în somn. Şi exemplele pot continua. Omul visează tot felul de formaţiuni de şerpi: el se trezeşte cu dureri de intestine.

Atunci el îşi dă seama că există şi alt fel de visuri, visuri care exprimă în mod imagistic-simbolic organele interne ale omului. Şi dacă omul a înţeles că anumite visuri, cu imaginile lor stranii, reprezintă imagini senzoriale ale organelor interne, el va învăţa să interpreteze multe visuri conform acestei orientări.

Cineva visează că intră într-un beci boltit. Deasupra totul este negru şi plin cu pânze de păianjeni. Este o privelişte oribilă. El se trezeşte şi îşi dă seama că are dureri de cap. Aceste dureri de cap, deci interiorul craniului, sunt reprezentate de bolta beciului. Omul remarcă chiar şi cum sunt simbolizate circumvoluţiunile creierului, din plăsmuirile stranii care alcătuiesc beciul boltit.

Iar dacă îsi continuă studiile conform acestei orientări, el va afla că toate organele îi pot apărea în vis într-un astfel de mod imagistic.

Aici se află chiar şi ceva ce indică foarte puternic, prin intermediul visului, întreaga viaţă interioară a omului. Există oameni care se inspiră din vis pentru a realiza picturi foarte frumoase.

Cel ce a făcut studii despre aceste lucruri ştie care organ intern este păstrat, modificat, simbolizat, în astfel de picturi. Într-o astfel de pictură este conţinută uneori o frumuseţe extraordinară. Şi când pictorul respectiv află ce organ a simbolizat de fapt în astfel de picturi frumoase, se sperie foarte tare, întrucât el nu apreciază organul respectiv tot atât cât îşi respectă picturile.

Aceste două feluri de visuri pot fi diferenţiate doar dacă omul intră într-o contemplare intimă a lumii visurilor. Avem de-a face, în primul fel de visuri, cu imagini ale vieţuirilor exterioare, prin care noi am trecut în lume ca oameni. În celălalt fel de visuri avem de-a face cu reprezentări imagistice ale propriului interior omenesc.

Aşadar, până la acest punct, observarea vieţii de vis este relativ uşor de făcut. Şi cei mai mulţi oameni, cărora li se atrage atenţia asupra faptului că există aceste două feluri de visuri, îşi vor aminti că propriile lor vieţuiri justifică o asemenea clasificare a visurilor.

Ce indică această clasificare a visurilor? Vedeţi dumneavoastră, dacă omul se ocupă cu primul fel de visuri, referitor la felul imaginilor, îşi dă seama că vieţuirile exterioare cele mai diverse pot fi înfăţişate prin acelaşi vis, în schimb, una şi aceeaşi vieţuire poate fi reprezentată prin visuri diferite, la oameni diferiţi.

Să presupunem că cineva visează că se apropie de un munte. Muntele are un fel de intrare, o peşteră. În această peşteră străluceşte încă Soarele. Omul visează că intră. În curând începe să se întunece, apoi se face întuneric. El pipăie în vis şi merge mai departe. Ajunge la un obstacol. Îşi dă seama că acolo este un mic lac. El se simte în mare primejdie. Visul ia o desfăşurare dramatică.

Un asemenea vis poate înfăţişa vieţuirile exterioare cele mai diferite. Una şi aceeaşi imagine de vis, aşa cum am descris-o acum, se poate raporta la aceea că cineva, cândva, a suferit un accident de tren. Ce a vieţuit el atunci îi apare poate, peste ani de zile, într-o vieţuire de vis evocată, care în imagini este complet alta decât cea prin care el a trecut. El poate că a trecut printr-un accident de vapor. Poate că un prieten i-a fost necredincios etc. Dacă comparaţi imaginea de vis cu vieţuirea şi avansaţi, observând intim în acest fel, veţi afla că, de fapt, conţinutul imaginii de vis nu este de mare importantă; dar dramatismul, desfăşurarea este foarte importantă: fie există o speranţă, fie o speranţă duce la o relaxare, fie o speranţă duce la o criză. Întreaga legătură de simţire se transpune în viaţa de vis.

Şi dacă, pornind de aici, cercetăm omul pentru primul fel de visuri – numai să n-o facem ca psihiatrii, care le fac pe toate pe acelaşi calapod –, dacă examinăm omul care are acest fel de imagini de vis, aflăm că aceste imagini primesc, înainte de toate, caracterul lor de la întregul mod de a fi al omului, de la individualitatea eului său. Noi învăţăm, dacă înţelegem visele – nu interpretarea visurilor, ci visele –, să-l cunoaştem pe om mai bine decât dacă îl observăm numai după viaţa sa exterioară. Dar dacă avem în vedere tot ce cuprinde în vis individualitatea omului, atunci aceasta face trimitere întotdeauna la ceea ce eul omului vieţuieşte în lumea exterioară.

În schimb, dacă ne referim la al doilea fel de visuri, putem spune: Ce este proiectat aici în imaginile de vis ale sufletului, aceasta vieţuieşte omul doar în vis. Căci în stare de veghe el vieţuieşte cel mult forma organelor sale prin intermediul anatomiei şi al psihologiei ştiinţifice. Dar aceasta nu este o vieţuire reală, ci este o contemplare exterioară, aşa cum se contemplă, de asemenea, pietrele şi plantele. Aceasta nu trebuie să fie luată în considerare. Aşadar, în conştienţa cu care omul trece prin viaţă, el vieţuieşte extraordinar de puţin sau chiar nimic din organismul său interior. Dar cel de-al doilea fel de vis îi proiectează, în fond, desigur în imagini modificate, dar oricum în imagini, temelia organismului său întreg.

Dacă îl urmărim pe om în viaţă, aflăm că această viaţă este dominată mai mult sau mai puţin de eul său, în funcţie de tăria voinţei şi a caracterului omului, că intervenţia acestui eu în viaţa omenească are similitudini extraordinare cu vieţuirea visului din prima categorie. Încercaţi doar o dată să verificaţi în mod intim dacă cineva are visuri în care vieţuirile sale exterioare sunt schimbate violent. Dacă cineva are asemenea visuri, atunci dumneavoastră veţi afla în el un om cu voinţă puternică. Dacă cineva îşi trăieşte în vis viaţa aproape aşa cum este ea în realitate, dacă el nu îşi schimbă în vis această viaţă, înseamnă că este un om cu voinţă slabă.

Dumneavoastră vedeţi deci că în modul în care omul îşi plăsmuieşte visele se exprimă intervenţia eului în viaţa lui. Noi trebuie să punem în legătură, tocmai în urma unei asemenea cunoştinţe, visele din prima categorie cu eul omului. Şi dacă ne gândim că am luat cunoştinţă, în ultimele consideraţii, despre faptul că eul şi corpul astral se află în timpul somnului în afara corpului fizic şi a celui eteric, atunci nu ni se va părea surprinzător dacă ştiinţa spiritului conduce în cele din urmă la aceea că eul existent în afara corpului fizic şi a celui eteric cuprinde în vis imaginile vieţii, imagini pe care eul, de obicei, le are în realitatea exterioară, prin intermediul corpului fizic şi al celui eteric. Primul fel de vis este un efect al eului din afara corpului fizic şi a celui eteric.

Ce reprezintă visul din categoria a doua? Este de la sine înţeles că el trebuie să fie, de asemenea, ceva ce are de-a face cu ceea ce se află în afara corpului fizic şi a celui eteric, în timpul somnului. Eul nu poate fi aceasta, căci el nu ştie nimic despre ceea ce proiectează visul drept plăsmuiri simbolice ale organelor. Suntem obligaţi să recunoaştem cum corpul astral al omului este cel care plăsmuieşte în vis aceste imagini simbolice ale organelor interne aşa cum eul plăsmuieşte imaginile vieţuirilor exterioare. Şi astfel avem, prin cele două feluri de visuri, o indicaţie privind acţiunea eului şi a corpului astral, de la adormire până la trezire.

Putem merge mai departe. Când vedem ce face un om slab, ce face un om puternic în visele sale, cum un om slab visează lucrurile aproape aşa cum le-a vieţuit, iar un om puternic transformă toate lucrurile, toate sunt amestecate şi el face astfel încât lucrurile primesc nuanţa caracterului său interior, când studiem aceste aspecte în mod corect, până la capăt, putem compara rezultatul la care am ajuns cu modul în care se comportă omul treaz în viaţă. Iar acum se ajunge la ceva nemaipomenit de interesant. Acum se ajunge la aceea că este adevărat următorul lucru. Dacă cereţi unui om să vă povestească diverse visuri, vedeţi cum o imagine de vis se leagă de alta, cum se formează aceste visuri, şi apoi priviţi, după ce v-aţi făcut o reprezentare despre felul visurilor sale, din această reprezentare asupra lui însuşi, şi vă veţi putea face, stimulaţi prin ceea ce vă puteţi reprezenta despre visele sale, o bună imagine despre felul cum procedează el în viaţă. Acum se ajunge la taine uimitoare ale omului. Dacă privim cum acţionează un om în viaţă, învăţăm să-l cunoaştem conform individualităţii sale. Se spune: Din ceea ce se întâmplă prin intermediul acestui om reiese doar o parte din fiinţa propriu-zisă a omului, din eul său. Dacă ar ajunge la eul său, omul ar face de fapt ceea ce el visează. Un caracter violent, dacă ar ajunge la eul său, ar fi în viaţă atât de violent cât visează el, iar unul care în visele sale îşi lasă viaţa aproape neschimbată s-ar trage mereu înapoi în viaţă, ar lăsa viaţa aşa cum este ea, ar lăsa lucrurile să se desfăşoare, ar interveni cât se poate de puţin în viaţă, ar interveni exact atât cât intervine el în vis.

Restul, ceea ce pleacă de la om şi se întâmplă dincolo de acesta, de unde provine? Dragii mei prieteni, se poate spune cu temei: Aceasta o face Dumnezeu, aceasta o fac spiritele cosmice. Adică, omul nu face singur ceea ce face; el face exact atât cât visează. Restul este făcut prin el şi asupra lui. Numai că oamenii nu sunt instruiţi în mod obişnuit cu privire la aceste lucruri în viaţă. Dacă omul s-ar instrui, ar înţelege că el are în viaţă atâta participare la activitate câtă participare activă are în visele sale. În cazul omului violent, lumea îl împiedică să devină violent, aşa cum este în vis; în cazul omului slab, acţionează instinctul, şi aici viaţa face iarăşi să fie adăugat ceea ce se întâmplă prin intermediul lui şi ceea ce el nu ar visa.

Este interesant să vedem un om într-o acţiune a vieţii şi să ne întrebăm: Ce vine de la el şi ce vine de la lume? De la el vine exact atât cât poate el visa despre acţiunea respectivă. Lumea ori adaugă ceva la aceasta, în cazul omului slab, ori scade ceva, în cazul omului violent. Privit astfel, visul începe desigur să devină extraordinar de interesant şi să îngăduie a privi adânc în fiinţa omului.

Câte ceva din ceea ce spun eu aici s-a ivit într-un mod deformat, caricatural şi în ideile psihanaliştilor, dar ei nu pot privi înăuntru, în ţeserea propriu-zisă şi în esenţa naturii umane, de aceea ei deformează continuu totul, fac caricaturi.

Dar dumneavoastră vedeţi, din expunerea pe care eu o fac numai în mod exterior, că dacă vrei să înţelegi într-adevăr aceste lucruri trebuie să înaintezi până la o cunoaştere foarte delicată a sufletului. Fără această examinare, omul nu poate şti nimic despre relaţiile vieţii de vis cu realitatea exterioară pe care o trăieşte. De aceea eu am spus cândva că psihanaliza este diletantism, pentru că ea nu ştie nimic despre viaţa exterioară a omului. Dar ea este diletantism şi pentru că nu ştie nimic despre viaţa interioară a omului. Aceste două motive de diletantism nu se adună, ci se înmulţesc, pentru că prin necunoaşterea vieţii interioare este alterat exteriorul şi prin necunoaşterea exteriorului este alterat ce este interior. Dacă se înmulţeşte d cu d se obţine diletantism la puterea a doua. Astfel încât psihanaliza diletantismului este la pătrat: d x d = d².

Dacă ne adăncim în mod intim în stările alternative ale vieţii de veghe şi de somn, atunci fiinţa umană poate fi pătrunsă cu privirea într-o măsură atât de largă, încât aceasta conduce efectiv la ştiinţa iniţiatică.

Luaţi acum altă afirmaţie pe care am făcut-o eu în aceste consideraţii: realitatea că omul îşi poate întări, prin exerciţii sufleteşti, prin meditaţii, forţele sale sufleteşti, apoi avansează dincolo de gândirea obişnuită, mai mult sau mai puţin lipsită de conţinut, abstractă, până la gândirea concretă, interior imagistică, avansează până la conştienţa imaginativă, la imaginaţiune. A trebuit să vă spun că omul avansează cu această conştienţă imaginativă către cuprinderea vieţii sale întregi, dar aşa cum este plasată înăuntru prin naştere şi concepţie – de fapt, încă înaintea naşterii, înaintea concepţiei –, drept impuls eteric în viaţa pământească. Prin intermediul visului, omul primeşte acele reminiscenţe a ceea ce trăieşte în exterior de când el a păşit pe Pământ în această viaţă pământească. Prin intermediul conştienţei imaginative, omul primeşte imagini care, conform felului de vieţuire, pot fi foarte asemănătoare imaginilor de vis; numai că ele nu conţin numai reminiscente din viaţă, ci şi reminiscenţe din ceea ce a existat înaintea vieţii pământeşti.

Este complet ridicol când cei care nu cunosc ştiinţa spiritului spun că şi imaginaţiunile pot fi visuri. Ei trebuie să reflecteze o dată ce se visează în imaginaţiuni. Nu se visează nimic din ce oferă simţurile, ci conţinutul este tocmai acela care înfăţişează fiinţa umană înainte de a fi avut simţuri. Omul este introdus într-o lume nouă, prin imaginaţiune.

Însă aici există ceva foarte asemănător între al doilea fel de visuri şi ceea ce se vieţuieşte în imaginaţiune, dacă aceasta se cultivă mai întâi în suflet prin exerciţii. În acest caz se vieţuiesc imagini cu toată claritatea, cu toată exactitatea, se vieţuiesc imagini, imagini grandioase. Aş dori să spun că se vieţuieşte un Univers, imagini minunate, imagini multicolore, care sunt aşa de grandioase, încât nu există nimic în conştienţă decât aceste imagini. Dacă am vrea să pictăm aceste imagini, am realiza un tablou grandios; însă nu am putea reţine decât o clipă, aşa cum nu putem picta nici un fulger, ci putem reţine numai o clipă din desfăşurarea lui. Iar toate acestea se petrec în timp. Dar dacă reţinem din aceste imagini doar o clipă, atunci obţinem un tablou grandios.

Să ne reprezentăm schematic aceasta. Fireşte, nu există o asemănare totală cu ceea ce se vede. Dar pentru ca noi să ne putem aduce esenţialul înaintea sufletului, să facem un desen schematic.

desen
tabla 10
[măreşte imaginea]
Tabla 10

Priviţi acum această imagine pe care am desenat-o doar în mod schematic. Ea este configurată în sine. Ea conţine cele mai diferite imagini modelate. Ea este ceva grandios în interior şi în exterior. Dacă devenim tot mai puternici în concentrarea, în reţinerea acestui tablou, căci el nu apare decât un moment (în acest caz, trebuie să-l interceptăm cu prezenţă de spirit; când apare doar un moment, de obicei el trece repede şi fără zgomot, înainte ca noi săl fi prins într-adevăr în prezent – avem nevoie mai ales de prezenţă de spirit, pentru observaţii spirituale), dar noi suntem în stare nu doar să folosim atâta prezenţă de spirit, pentru a prinde din zbor lucrurile, încât ele să rămână, în general, în conştienţă, ci putem să le şi reţinem, atunci acest tablou se micşorează, atunci, aş dori să spun, în loc de a fi un Univers cuprinzător el devine tot mai mic şi vedem cum avansează în timp. Aş dori să spun că el caută să prindă formă înăuntru. Dintr-o imagine ia naştere capul omenesc, din alta ia naştere plămânul, iar din alta ficatul. Materia fizică ce provine din corpul matern nu face decât să umple ceea ce intră aici din lumea spirituală. Omul de aici provine. Ne spunem în cele din urmă: Da, ce este ficat aceasta se vede în mod spiritual în existenţa preterestră, într-o imagine grandioasă; plămânul se vede în mod spiritual în existenţa preterestră, în această imagine grandioasă. Şi acum se compară imaginea din urmă cu ceea ce este cel de-al doilea fel de vis. Aici, omului îi apare un organ, aşa cum am spus mai înainte, poate de asemenea într-o imagine foarte frumoasă, dar este cârpăceală faţă de ceea ce oferă conştienţa imaginativă.

Şi astfel omul primeşte impresia: conştienţa imaginativă dă ceva ce este creat dintr-o măiestrie cosmică; visul dă ceva ce este cârpăceală. Dar amândouă indică acelaşi lucru. Iar ele sunt ceea ce, în mod spiritual, înfăţişează organizarea internă a omului.

Şi de aici încolo nu mai este mult până la o altă reprezentare foarte valabilă. Noi ajungem după aceea, când observăm prin intermediul conştienţei imaginative, acest om preterestru drept imagine eterică imensă, când observăm cum această imagine eterică imensă se cristalizează oarecum înăuntrul omului fizic, ajungem să întrebăm: Ce s-ar întâmpla dacă acum imaginile de vis care se raportează la organele interne ar începe să desfăşoare aceeaşi activitate? Noi ajungem să ne spunem: Aici ar lua fiinţă caricatura unui ficat. Ficatul omenesc, complet dezvoltat în sine, este plăsmuit din imaginea conştienţei imaginative care indică existenţa preterestră. Dacă ficatul s-ar dezvolta din imaginea visului, omul nu ar primi din această imagine un ficat omenesc, nici măcar un ficat de gâscă, ci caricatura unui ficat.

Aceasta ne îngăduie, de fapt, să privim adânc în realitate, în individualitatea întreagă a omului. Căci este ceva asemănător, aceasta se vede foarte clar, între imaginea visului şi imaginea din conştienţa imaginativă. Şi trebuie să ne întrebăm: De unde provine această asemănare?

Aşadar, putem merge şi mai departe. Să luăm în considerare imaginile visului din prima categorie, care se raportează la vieţuiri exterioare. Pentru acestea nu există nimic asemănător în reprezentarea imaginâtivă. Dar reprezentarea imaginativă trece la o vieţuire preterestră a omului, în care acesta nu are de-a face cu alţi oameni fizici, contemplarea imaginativă trece la o imagine a vieţuirilor spirituale preterestre. Reprezentaţi-vă ce este caracterizat prin aceasta.

Dacă privim în interiorul omului, primim impresia că prin anumite imagini simbolice, fie că apar prin conştienţa imaginativă fie că apar prin vis, este exprimat interiorul omului, este exprimată organizarea umană, că, dimpotrivă, imaginaţiunile care se raportează la vieţuiri exterioare nu sunt în legătură cu ceea ce omul are în organizarea interioară, dar nici cu viaţa pământească exterioară; ele indică vieţuiri ale existenţei preterestre. Şi ele pot sta alături de vieţuirile de vis care se raportează la vieţuiri exterioare ale existenţei pământeşti, însă nu se află într-o oarecare legătură interioară cu acestea. Această legătură interioară există pentru visele din categoria a doua.

Aşadar, ce urmăresc eu prin expunerea tuturor acestor lucruri? Prin expunerea tuturor acestora, aş dori să indic că există un fel intim de contemplare a vieţii umane, care pune în evidenţă adevărate enigme ale vieţii. Omul contemplă astăzi, de fapt, destul de superficial viaţa. Dacă el ar contempla-o mai exact, mai intim, i-ar sări în ochi lucrurile despre care am vorbit astăzi. Dar, într-un anumit sens, ele bat la ochi, doar că ei nu ştie nimic despre felul cum se întâmplă aceasta. Omul nu este conştient, de fapt, ce influenţă puternică are asupra vieţii sale ce visează el. El consideră visul drept ceva care trece repede şi fără zgomot, pentru că nu ştie că într-un fel de visuri intervine eul său, în alt fel de visuri intervine corpul său astral. Dacă însă noi înţelegem viaţa, cu privire la aspectele ei şi mai profunde, enigmele indicate devin şi mai arzătoare.

Pentru cei care se află aici de mai mult timp, asemenea fapte au fost menţionate deja. Eu vreau să arăt din nou că există o stare patologică în om, care constă în aceea că omul, din punctul de vedere al amintirii, pierde legătura cu viaţa sa. Mi s-a povestit despre un cunoscut al meu care într-o zi, fără să ştie ceva despre aceasta în conştienţa sa, pleacă din locuinţa lui, de la familie, la gară, îşi cumpără un bilet şi călătoreşte până la o anumită staţie ca un somnambul. La staţia de schimbare a trenului îşi cumpără alt bilet, merge mai departe, călătoreşte mult timp. El şi-a început călătoria într-un oraş din sudul Germaniei. S-a putut constata, mai târziu, când s-a urmărit cazul, că fusese la Budapesta, în Polonia (Lemberg) etc. Este descoperit în cele din urmă – atunci conştienţa sa a început să funcţioneze din nou – într-un azil de oameni fără adăpost din Berlin, unde a ajuns în cele din urmă. Acest moment, în care ajunsese în azil, fusese precedat de câteva săptămâni care fuseseră şterse în conştienţa sa. El îşi mai amintea ultimul lucru pe care-l făcuse acasă; celelalte fuseseră şterse. A trebuit să se urmărească din afară întreaga călătorie.

Dumneavoastră vedeţi că în acest caz eul nu este prezent la ceea ce face omul. Dacă urmăriţi literatura potrivită, veţi găsi sute şi sute de cazuri de astfel de conştienţe-eu care se întrerup. Ce se petrece aici, de fapt? Dacă aţi studia lumea viselor unui asemenea om, care cade în această stare patologică, aţi ajunge la rezultate uimitoare. Mai întâi, aţi afla că el, cel puţin în anumite perioade ale vieţii sale, în care a avut cele mai însufleţite visuri posibile, caracterizate îndeosebi prin aceea că şi-a pus ceva în gând, în vis îi apar intenţii.

Dacă studiaţi visele unui om sănătos veţi găsi că tocmai această apariţie a intenţiilor în vis este ori foarte slabă, ori în general lipseşte. Omul visează toate minunăţiile posibile, dar intenţiile nu joacă de regulă nici un rol. Dacă ele joacă un rol în vis, atunci omul se trezeşte de regulă din asemenea visuri ironizându-se pe sine pentru aceste intenţii.

Dacă studiaţi însă, referitor la visele lor, oameni cu o conştienţă intermitentă, cu o conştienţă care se întrerupe pentru un interval de timp, veţi vedea că există oameni care nutresc în vis intenţii şi iau foarte în serios aceste intenţii la trezire, simţind chiar şi mustrări de conştiinţă dacă nu pot realiza intenţiile nutrite în vis. Uneori aceste intenţii sunt aşa de absurde, faţă de lumea fizică exterioară, încât ei nu le pot realiza; atunci aceasta îi chinuie, îi face teribil de agitaţi. Acesta este reversul conştienţei intermitente, a lua în serios visul, îndeosebi referitor la visul-intenţie – nu visul dorinţei –, visul de intenţie.

Iar cel ce are capacitatea de a observa oamenii vede uneori pe chipul omului dacă i s-ar putea întâmpla vreodată ceva de felul unei stingeri a conştienţei. Asemenea oameni au ceva ce arată că, referitor la anumite vieţuiri interioare şi exterioare, ei nu se trezesc niciodată complet; ne dăm seama treptat, dacă observărn un asemenea om, că el iese prea departe din corpul fizic şi din corpul eteric în fiecare noapte în starea sa de somn, se îndepărtează prea mult, astfel încât nu mai poate lua cu sine tot ceea ce vieţuieşte el afară. El intră prea adânc în spirit, pentru ca tot ceea ce vieţuieşte în lumea spirituală să aducă înapoi în corpul fizic şi în corpul eteric. Iar în final, deoarece prea des nu aduce înapoi complet aceasta, ea îl reţine afară. Ceea ce vieţuieşte e1 atunci prea adânc în spirit, aceasta reţine, în cele din urmă, mai ales eul în afara corpului fizic şi el ajunge în această stare în care eul nu se află înăuntrul corpului fizic.

Într-un asemenea caz radical, în care intervine o dereglare a conştienţei ca cea descrisă, este interesant de observat viaţa de vis a unui astfel de om. Este altfel decât viaţa de vis a contemporanilor obişnuiţi, să zicem, este mult mai interesantă. Numai că, fireşte, acest interesant are reversul său. Dar, în definitiv, aşa cum boala, privită din afară, este şi ea mai interesantă decât sănătatea – numai nu privită din interior pentru omul respectiv –, vreau să spun că nici pentru viaţa obişnuită, ci pentru cunoaşterea fiinţei umane lucrurile stau într-adevăr aşa, încât ceea ce se înfăţişează drept viaţă de vis a unui asemenea om patologic, aşa cum l-am descris, este mult mai interesant decât viaţa de vis, nu vreau să spun a unui filistin, însă a unui contemporan.

Da, vedeţi aici apărând deja un fel de relaţie a eului cu întreaga lume de vis. Aş dori să spun că dumneavoastră puteţi cuprinde această legătură a eului cu lumea visului. Şi iau fiinţă înaintea noastră următoarele întrebări: Care este situaţia, în cazul de faţă, cu imaginile de vis care se raportează la organele interne, în legătură cu imaginaţiunile care se raportează la organele interne?

Aşadar, în afară se vede că ceea ce este dat în imaginaţiuni drept imagini ale organizării interne indică spre ceea ce există în om înainte ca el să aibă corp pământesc, înainte ca el să existe aici pe Pământ; imaginile de vis apar dacă el se află aici. Imaginaţiunile arată deci spre înapoi; imaginile de vis arată către prezent. Dar chiar dacă este cazul să luăm în considerare o imagine de vis obişnuită, care indică un organ intern, acestuia i-ar corespunde o caricatură a organului intern, în timp ce imaginaţiunii îi corespunde organul intern complet dezvoltat, noi tot putem spune: Această caricatură are totuşi în sine posibilitatea de a deveni un organ; dacă luăm în considerare caricatura, ea s-ar putea dezvolta până la un organ perfect.

Aşadar, aici este începutul acelei consideraţii pe care vrem s-o prezentăm mâine, şi care provine din întrebările: Se poate raporta ceea ce oferă conştienţa unaginativă la viaţa trecută a omului? Este visul începutul imaginaţiunii viitorului? Poate deveni imaginea noastră din vis, pe care o avem astăzi, acea imaginaţiune la care vom putea privi în urmă, într-o viaţă pământească viitoare? Este conţinutul visului germenele coţinutului imaginaţiunii?

Această întrebare plină de semnificaţie se află înaintea noastră. Noi vedem aici strângându-se laolaltă ceea ce putem obţine, printr-o examinare a visurilor, cu întrebarea despre vieţile pământeşti repetate ale omului. Însă dumneavoastră vedeţi, de asemenea, că trebuie să privim într-adevăr mai adânc în viaţa omului decât o facem în mod obişnuit, cu comoditate, pentru a afla legătura cu ceea ce spune ştiinţa iniţiatică despre fiinţa omului.

Printr-o expunere ca cea de astăzi, eu aş dori mai ales să provoc o reprezentare despre felul cum observaţia omului este superficială în cadrul civilizaţiei actuale şi despre felul cum trebuie să intervină pretutindeni intimitatea observaţiei. Această intimitate a observaţiei conduce însă deja către ştiinţa spiritului.