Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Christian Rosenkreutz și Misiunea sa


1. MISTERUL ROSICRUCIENILOR

Noi am discutat mai demult diferite mituri [Nota 1], ale căror imagini cuprind adevăruri esoterice. Aceste mituri le-au fost date pe vremuri oamenilor pentru ca – atâta timp cât încă nu erau suficient de pregătiţi pentru adevărurile esoterice propriu-zise – să li se transmită mai întâi anumite adevăruri sub formă de imagini. Aceste imagini puneau stăpânire pe corpul cauzal [Nota 2], şi-i pregăteau astfel pe oameni să înţeleagă, în încarnările lor ulterioare, adevărurile esoterice.

Astăzi aş vrea să vă înfățişez o astfel de prezentare esoterică, realizată cu câteva secole în urmă, şi care continuă să circule şi astăzi sub diverse forme. Iată despre ce este vorba:

La începutul secolului al XV-lea s-a ivit în Europa o personalitate, care fusese iniţiată în Orient [Nota 3] în anumite taine. Această personalitate a fost Christian Rosenkreutz. Înainte ca încarnarea de atunci a lui Christian Rosenkreutz să se fi încheiat, el a iniţiat un număr de personalităţi – care abia depăşea cifra zece – în tainele în care fusese iniţiat şi el, în măsura în care acest lucru era posibil pe atunci, pentru oameni din Europa. Această confrerie, care s-a numit confreria rosicrucienilor – Fraternitas rosae crucis – a prezentat lumii un anumit mit, printr-o altă confrerie mai extinsă şi cu caracter mai deschis.

Christian Rosenkreutz însuşi expusese pe atunci anumite taine în misteriile cele mai adânci ale rosicrucienilor, taine ce puteau fi sesizate numai de către acei oameni care parcurseseră pregătirea necesară. Dar după cum am spus, acea mică confrerie nu avea mai mult de zece membri; aceştia erau iniţiaţii rosicrucieni propriu-zişi. Cele învăţate de către Christian Rosenkreutz nu puteau fi împărtăşite direct multor oameni, însă această învăţătură a fost înveşmântată într-un fel de mit. De la prima sa elaborare, la începutul secolului al XV-lea, mitul respectiv a fost adesea relatat şi interpretat în diverse moduri în confrerii. Era povestit într-un cadru mai larg, dar era interpretat numai în cerc restrâns, pentru aceia care aveau maturitatea necesară.

Acest mit [Nota 4], cunoscut sub numele de Legenda Templului, avea în linii mari următorul conţinut:

A fost o vreme când unul dintre Elohimi l-a creat pe om; a creat fiinţa omenească pe care a numit-o Eva. Acel Elohim s-a unit cu Eva, şi Eva l-a născut pe Cain. Apoi un alt Elohim, Elohimul Iahve sau Iehova, l-a creat pe Adam. Adam s-a unit la rândul său cu Eva, şi din această căsnicie a rezultat Abel.

Aşadar în cazul lui Cain este vorba de un fiu direct al zeilor, pe când Abel este un vlăstar al oamenilor creaţi, Adam şi Eva [Nota 5]. Apoi mitul continuă în felul următor:

Ofrandele pe care le aducea Abel Dumnezeului Iahve erau plăcute acestuia. Dar ofrandele lui Cain nu erau plăcute, deoarece Cain nu se născuse la porunca directă a lui Iahve. În consecinţă Abel a fost ucis de către fratele său Cain. Şi pentru că l-a ucis pe Abel, Cain a fost exclus din comunitatea lui Iahve. El a plecat în ţinuturi îndepărtate, şi a devenit acolo întemeietorul unui alt neam.

Adam s-a unit din nou cu Eva, şi pentru înlocuirea lui Abel s-a născut Seth, care este menţionat şi el în Biblie. Aşa au apărut două neamuri de oameni: primul provenind de la Eva şi Elohim, neamul lui Cain; iar al doilea, provenind de la simplii oameni, care s-au unit la porunca lui Iahve.

Din neamul lui Cain se trag toţi aceia care au chemat la viaţă pe Pământ artele şi ştiinţele, ca de exemplu Methusael, care a inventat scrisul, şi anume scrierea Tau, şi Tubal-Cain, care i-a învăţat pe oameni să prelucreze minereurile şi fierul. Aşa s-a născut, pe această linie care provine direct de la un Elohim, acea parte a omenirii care exercita artele şi ştiinţele.

Din această linie a lui Cain se trăgea şi Hiram [Nota 6]. El a fost moştenitorul a tot ceea ce se acumulase de-a lungul generaţiilor la fii lui Cain în privinţa cunoaşterii, artei şi tehnicii. Hiram a fost cel mai important arhitect pe care ni-l putem imagina.

Din cealaltă linie, din neamul lui Seth, s-a născut Solomon, care a excelat în tot ceea ce provenea de la Iahve sau Iehova. El era înzestrat cu înțelepciunea lumească, cu tot ceea ce putea oferi o înțelepciune liniştită, limpede, echilibrată, fiilor lui Iehova. Această înțelepciune putea fi exprimată în cuvinte, mergea adânc în inima omului şi îl putea înălța, dar nu era o înțelepciune capabilă să abordeze direct un obiect şi să producă ceva tangibil, real, în tehnică, artă şi ştiinţă. Era un dar inspirat direct de Dumnezeu, nu o înțelepciune făurită în lumea de jos, izvorâtă din pasiunile omeneşti, din voinţă omenească. În schimb o înțelepciune de acest fel se găsea la fiii lui Cain, la cei care proveneau direct din celălalt Elohim. Aceştia erau oameni care munceau din greu, care voiau să dobândească totul singuri, prin munca lor.

Într-o zi, Solomon s-a hotărât să construiască un templu. El l-a chemat, ca maestru arhitect, pe un vlăstar al fiilor lui Cain, pe Hiram. Era pe vremea când Balkis, regina din Saba, venise la Ierusalim, pentru că aflase de înțelepciunea lui Solomon. Şi într-adevăr ea a fost fermecată de înţelepciunea şi de frumuseţea sublimă a lui Solomon. El a curtat-o, şi ea s-a învoit să-i fie soţie. Regina din Saba a auzit vorbindu-se despre construirea templului şi a dorit să-l cunoască pe maestrul arhitect Hiram. A rămas profund impresionată de înfăţişarea lui, fiind întru totul captivată de el.

Atunci s-a creat un fel de rivalitate între Hiram şi înțeleptul Solomon. Ca urmare Solomon ar fi făcut bucuros ceva împotriva lui Hiram, dar nu putea să-l îndepărteze, căci trebuia să termine construcţia templului.

S-au întâmplat următoarele. Templul era gata până la un anumit nivel. Mai lipsea un singur lucru, care urma să fie capodopera lui Hiram: marea de bronz. Această capodoperă a lui Hiram trebuia să reprezinte oceanul, turnat în bronz, care să împodobească templul. Toate amestecurile de minereuri au fost pregătite de Hiram în modul cel mai minunat, şi totul era gata de turnare. Dar atunci s-au apucat de lucru trei calfe. Hiram considerase că aceştia nu sunt vrednici să primească gradul de maeştri, iar ei juraseră să se răzbune, şi de aceea căutau să împiedice realizarea mării de bronz. Un prieten de-a lui Hiram, aflând de aceste planuri, i le-a împărtăşit lui Solomon, pentru ca acesta să le împiedice. Dar, din gelozie, Solomon a lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul, pentru că el dorea distrugerea lui Hiram. Astfel Hiram a fost nevoit să vadă cum întreg amestecul a fost distrus, fiindcă cele trei calfe adăugaseră masei topite un material nepotrivit. Hiram a încercat să stingă cu apă amestecul ce luase foc, dar aceasta a înteţit focul şi mai tare. Când începuse să-şi piardă nădejdea că va mai putea să-şi  

desăvârşească opera, i s-a arătat însuşi Tubal-Cain, unul dintre strămoşii săi. Acesta i-a spus că se poate arunca liniştit în flăcări, pentru că este invulnerabil la foc. Hiram a făcut acest lucru, şi a ajuns în centrul Pământului. Tubal-Cain l-a condus la Cain, care se afla acolo în starea de divinitate originară. Hiram a fost astfel iniţiat în misterul creării focului, în tainele turnării bronzului, şi altele de acest fel. El a primit de la Tubal-Cain un ciocan şi un triunghi de aur, pe care trebuia să le poarte la gât. Apoi s-a întors, şi a fost în stare să realizeze într-adevăr marea de bronz, să pună la punct turnarea acesteia.

În felul acesta, Hiram a obţinut mâna reginei din Saba. Dar a fost atacat de cele trei calfe şi ucis. Înainte de a muri, a reuşit totuşi să arunce triunghiul de aur într-o fântână. Cum nu se ştia unde este Hiram, s-a pornit în căutarea lui. Chiar Solomon era îngrijorat şi dorea să dea de capăt lucrurilor. Exista temerea că cele trei calfe ar putea trăda vechea parolă a maeştrilor, şi de aceea s-au hotărât să adopte în acest scop un alt cuvânt. Primele cuvinte pronunţate când Hiram va fi regăsit, urmau să constituie noua parolă a Maestrului. Când Hiram a fost găsit, el a mai putut rosti câteva cuvinte. El a spus: Tubal-Cain mi-a promis că voi avea un fiu care va avea mulţi fii; aceştia vor popula Pământul şi vor duce până la capăt opera mea – construirea templului. Apoi a mai indicat şi locul unde putea fi găsit triunghiul de aur. Acesta a fost adus la marea de bronz, şi împreună au fost păstrate într-un loc special al templului, în Sfânta sfintelor. Ele nu pot fi aflate decât de către aceia care înțeleg ce înseamnă toată această legendă a templului lui Solomon şi a marelui său arhitect Hiram.

Acum vrem să trecem de la legendă la interpretare.

Această legendă prezintă destinul omenirii în a treia, a patra şi a cincea epocă postatlanteană. Templul este templul confreriilor oculte, adică ceea ce a clădit întreaga omenire a celor de a patra şi a cincea sub-rase [Nota 7], iar Sfânta sfintelor este locul unde-şi au sediul confreriile oculte. Acestea ştiu ce semnifică marea de bronz şi triunghiul de aur.

Avem aşadar de a face cu două neamuri de oameni: cu aceia care – reprezentați de Solomon – se află în posesia înţelepciunii divine, şi cu neamul lui Cain, descendenţii lui Cain, care înțeleg focul şi se pricep să lucreze cu el. Acest foc nu este focul fizic, ci focul ce arde în spaţiul astral, focul pasiunilor, al impulsurilor şi al poftelor.

Cine sunt fiii lui Cain? Fiii lui Cain sunt – în sensul acestei legende – fiii acelor Elohimi care, în epoca lunară, au rămas puțin în urmă faţă de clasa Elohimilor. De-a lungul perioadei lunare avem de-a face cu kama [Nota 8]. Această kama, sau focul, a fost pătrunsă atunci de înțelepciune. Au existat două feluri de Elohimi. Cei dintâi nu s-au oprit la cununia dintre înţelepciune şi foc, ci au mers mai departe. Şi atunci când i-au alcătuit pe oameni, ei nu mai erau pătrunşi de pasiuni, astfel încât i-au creat cu o înţelepciune calmă şi echilibrată. Aceasta este, în esenţă, religia propriu-zisă a lui Iahve, sau Iehova, înţelepciunea întru totul lipsită de pasiune. Ceilalţi Elohimi, la care înțelepciunea era încă legată de focul perioadei lunare, sunt aceia care i-au creat pe fiii lui Cain.

Avem deci, în fiii lui Seth, oamenii religioşi, cu înțelepciunea purificată de pasiuni, iar în fiii lui Cain pe cei care au elementul impulsiv, care se înflăcărează şi abordează cu entuziasm înțelepciunea. Aceste două neamuri s-au perpetuat în toate rasele de oameni, în toate timpurile. Din pasiunea fiilor lui Cain s-au născut toate artele şi ştiințele, iar din curentul lui Abel-Seth a luat naştere orice evlavie şi înţelepciune purificată, lipsită de entuziasm.

Aceste două tipuri de oameni au existat mereu, şi lucrurile au continuat aşa, până la cea de-a cincea sub-rasă a rasei noastre rădăcină.

Apoi a urmat întemeierea creştinismului. Prin el, evlavia anterioară, care era mai înainte doar o evlavie venită de sus, a devenit o evlavie complet eliberată de kama. Ea a fost cufundată în elementul care a venit pe Pământ prin Christos. Christos nu este doar înțelepciunea, El este iubirea întrupată: o kama divină superioară, care este în acelaşi timp Buddhi [Nota 8], o kama ce se revarsă în valuri curate, care nu vrea nimic pentru sine, care transformă toate pasiunile într-o devoțiune infinită ce se îndreaptă în afară, o kama inversată. Buddhi este kama inversată.

În felul acesta se pregăteşte, în cadrul tipului de oameni religioşi, înlăuntrul fiilor înțelepciunii, o evlavie superioară, care poate fi într-adevăr entuziastă. Aceasta este evlavia creştină. Ea a apărut mai întâi ca predispoziţie în cea de-a patra sub-rasă a celei de-a cincea rase-rădăcină. Dar acest curent nu este încă în măsură să se unească cu fiii lui Cain. Aceştia îi sunt încă, deocamdată, adversari. În cazul în care creştinismul i-ar cuprinde prea repede pe toți oamenii, i-ar putea umple într-adevăr de iubire, dar fără ca inima omenească individuală să contribuie la aceasta. Nu ar fi o evlavie liberă, Christos nu s-ar naşte în ei ca frate, ci ca stăpân, ca Domn. Iată de ce fiii lui Cain trebuie să mai lucreze încă de-a lungul întregii sub-rase a cincea. Ei acționează prin inițiaţii lor, care clădesc templul omenirii, templu alcătuit din artă lumească şi ştiinţă lumească.

Vedem astfel cum, în timpul celei de-a patra şi a cincea sub-rase, se dezvoltă tot mai mult elementul lumesc, aducând în planul fizic întreaga evoluție istorică a lumii.

Prin elementul lumesc al materialismului se dezvoltă interesul personal, egoismul, care duce la războiul tuturor împotriva tuturor. Deşi creştinismul era prezent în lume, el rămăsese într-un fel o taină pe care doar puțini o cunoşteau. Dar el i-a făcut pe oamenii celei de-a patra şi a cincea epoci de cultură să realizeze că sunt toți egali în faţa lui Dumnezeu. Acesta este un principiu creştin fundamental. Însă oamenii nu pot înţelege întru totul acest lucru, atâta timp cât rămân prizonierii materialismului şi ai egoismului.

Revoluţia franceză [Nota 9] a dus la îndeplinire învățătura creştină în sens lumesc. Învățătura spirituală a creştinismului: Toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu – a fost transpusă prin Revoluția franceză într-o învăţătură pur lumească: Toţi sunt egali aici, pe Pământ. Epoca contemporană a transpus această învățătură şi mai mult în plan fizic.

Înainte de Revoluţia franceză, o personalitate care prevăzuse toate momentele importante ale revoluţiei a venit la una dintre doamnele de onoare ale reginei Maria Antoaneta, doamna d'Adhémar, cu intenţia de a avertiza. Era contele de Saint Germain [Nota 10], aceeaşi personalitate care întemeiase într-o încarnare anterioară Ordinul rosicrucienilor. El a prezentat atunci următorul punct de vedere: Oamenii ar trebui conduşi în mod lin de la o viziune lumească asupra vieţii la o cultură cu adevărat creştină. Dar puterile lumeşti doresc să-şi cucerească libertatea în furtună, în mod material. El considera că revoluţia este o consecinţă necesară a acestei dorinţe şi a avertizat omenirea în această privinţă. În această încarnare a sa din secolul al XVIII-lea, Christian Rosenkreutz, ca păstrător al celor mai adânci taine ale mării de bronz şi ale sfântului triunghi de aur, a venit cu avertismentul că omenirea ar trebui să evolueze lent. Dar în acelaşi timp a prevăzut ceea ce urma să se întâmple de fapt.

Acesta este cursul pe care l-a luat evoluţia omenirii în timpul celei de-a patra şi a cincea epoci de cultură postatlanteană. Templul culturii omeneşti, marele templu al lui Solomon, a fost construit. Dar ceea ce urma să constituie de fapt încoronarea sa, trebuie să rămână încă o taină. Încoronarea o putea realiza numai un iniţiat. Iar acel iniţiat a fost neînţeles, trădat, ucis. Iar taina nu poate fi încă revelată. Ea rămâne taina câtorva iniţiaţi ai creştinismului. Este pecetluită în turnarea mării de bronz şi în triunghiul sfânt. Şi nu este alta decât taina lui Christian Rosenkreutz, care a avut o încarnare foarte elevată înainte de naşterea lui Iisus Christos, şi care a formulat pe atunci o afirmaţie remarcabilă.

Îngăduiți-mi să descriu în câteva cuvinte maniera în care Christian Rosenkreutz a reluat această afirmaţie înaintea Revoluţiei franceze. El a spus: Cine seamănă vânt, culege furtună. Era afirmaţia pe care o făcuse deja în vechime, înainte ca profetul Osea [Nota 11] să spună şi să scrie acest lucru. Căci aceste spuse provin de la Christian Rosenkreutz.

Proverbul „Cine seamănă vânt, culege furtună” este motivul conducător ale epocilor a patra şi a cincea de cultură postatlanteană, şi trebuie înțeles astfel: Voi îţi vei face pe oameni liberi, însuşi Buddhi încarnat se va uni cu această libertate a voastră, şi îi va face pe oameni egali înaintea lui Dumnezeu. Dar spiritul – vânt înseamnă spirit (ruah în ebraică), va deveni mai întâi furtună (războiul tuturor împotriva tuturor).

Înainte de aceasta, creştinismul a devenit un creştinism al crucii, care trebuia să evolueze prin sfera pur pământească, în plan fizic. Christos pe cruce, Dumnezeul crucificat, nu a fost chiar de la început simbolul creştinismului. Dar pe măsură ce creştinismul a devenit tot mai politic, simbolul său a devenit Fiul lui Dumnezeu crucificat, suferind pe crucea trupului lumii. Şi aşa a rămas, ca simbol exterior, în tot restul epocii a patra, şi, în continuare, de-a lungul celei de-a cincea epoci postatlanteene.

Pentru început, creştinătatea a fost legată numai de cultura pur materială a epocilor a patra şi a cincea postatlanteene, iar creştinismul propriu-zis se păstra doar în arierplan, acel creştinism al viitorului, care se află în posesia tainelor mării de bronz şi triunghiului de aur. Acest creştinism are un alt simbol. Nu pe cel al Fiului lui Dumnezeu crucificat, ci crucea înconjurată de trandafiri. Acesta va fi simbolul noului creştinism al celei de-a şasea epoci postatlanteene. Din misteriile confreriei rosicruciene va evolua creştinismul care va recunoaşte marea de bronz şi triunghiul de aur.

Hiram este reprezentantul iniţiaţilor din rândul fiilor lui Cain aparţinând celor de-a patra şi a cincea epoci. Regina din Saba – orice imagine feminină semnifică în limbaj esoteric sufletul – este sufletul omenirii, care trebuie să aleagă între evlavia purificată, dar care nu cucereşte lumea, şi înţelepciunea care cucereşte Pământul, ceea ce înseamnă înţelepciunea legată de învingerea pasiunilor pământeşti. Ea este reprezentanta adevăratului suflet omenesc, care se află între Hiram şi Solomon, şi care este unită cu Hiram în cea de-a patra şi a cincea epocă, pentru că el încă mai clădeşte templul.

Marea de bronz se formează atunci când se amestecă în proporţiile potrivite apa cu minereul topit. Cele trei calfe au făcut un amestec greşit, şi turnarea a fost compromisă. Dar când Tubal¬Cain îi dezvăluie lui Hiram misteriile focului, Hiram dobândeşte puterea de a uni apa cu focul în mod adecvat. În felul acesta ia naştere marea de bronz. Aceasta este taina rosicrucienilor. Marea de bronz ia naştere atunci când apa înțelepciunii liniştite se uneşte cu focul lumii astrale, cu focul pasiunii. În felul acesta trebuie să se înfăptuiască o unire care este „de bronz”, care poate fi purtată în epocile viitoare dacă i se adaugă taina sfântului triunghi de aur, taina lui Atma-Buddhi-Manas [Nota 8]. Acest triunghi, cu tot ceea ce este legat de el, va constitui conţinutul creştinismului reînnoit al celei de a şasea epoci de cultură. Acesta este pregătit de rosicrucieni, şi atunci ceea ce este simbolizat de marea de bronz se va uni cu cunoaşterea reîncarnării şi a karmei. Aceasta este noua învăţătură ocultă, care trebuie reintrodusă în creştinism. Atma – Buddhi – Manas, Sinele superior, constituie taina ce va fi dezvăluită atunci când cea de a şasea subrasă va fi pregătită să o primească. Atunci Christian Rosenkreutz nu va mai trebui să avertizeze, căci tot ceea ce înseamnă luptă pe planul exterior îşi va găsi pacea prin marea de bronz, prin sfântul triunghi de aur.

Acesta va fi mersul omenirii în viitor. Ceea ce Christian Rosenkreutz a lăsat să fie purtat în lume de către confrerii prin această legendă a templului, a fost asumat de către rosicrucieni ca sarcină: Anume să-i învețe pe oameni nu numai evlavia religioasă, ci şi ştiinţa privitoare la lumea exterioară; însă să-i înveţe să cunoască nu numai lumea exterioară, ci şi puterile spirituale, şi să treacă în felul acesta din ambele direcţii, în cea de-a şasea epocă de cultură.