Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

KARMĂ ȘI REÎNCARNARE


VI. CÂTEVA PROBLEME ALE VIEŢII ÎN LUMINA IDEII DE REÎNCARNARE ŞI KARMĂ

Oslo, 19 mai 1923

În cadrul acestei întâlniri de ramură vom lua ca punct de plecare câteva probleme ale vieții care ating viața umană concretă, imediată. Ne vom ridica apoi puţin până la nişte puncte de vedere mai înalte, spirituale. Aş vrea să pornesc de la două însuşiri umane, de la două greşeli sau păcate care sunt resimţite drept antipatice, drept ceva care diminuează valoarea omului. Ne propunem să vorbim despre invidie şi înclinația spre minciună.

Dacă vă uitaţi în jur, veţi constata uşor că aceste două însuşiri umane sunt privite, în modul cel mai firesc, cu antipatie. Şi chiar dacă ne înălțăm privirile spre nişte oameni care-i conduc în viaţă pe alţii, vom vedea că ei acordă importanţă faptului de a evita să aibă tocmai aceste două însuşiri negative. De exemplu, Goethe [ Nota 26 ], care a încercat foarte mult să ajungă la o cunoaştere a sufletului, care a reflectat mult la propriile sale defecte, aminteşte: Eu am un defect sau altul, o calitate sau alta, dar cel mai important îmi pare faptul că printre însuşirile mele negative nu se poate număra şi invidia. Iar marele Benvenuto Cellini [ Nota 27 ] spune că se bucură că nu trebuie să-şi reproşeze nicio minciună. Vedem, deci, că aceste două mari personalităţi au simţit cât e de important să combată cele două însuşiri umane. Iar omul cel mai simplu, cel mai naiv, este de aceeaşi părere ca marii conducători ai omenirii, în privinţa aprecierii, respectiv a antipatiei faţă de aceste însuşiri negative.

Dacă ne întrebăm de ce aceste două însuşiri sunt condamnate în mod cu totul instinctiv, ne vom da seama că aproape nimic nu corespunde într-o măsură atât de mică uneia dintre cele mai importante însuşiri pământeşti ca invidia şi minciuna. Ele corespund prea puţin capacităţii de a simţi ce simt alţi oameni, empatiei. Fiindcă, atunci când invidiem pe cineva, nu suntem înclinaţi să ne dăruim virtuţii care se adânceşte în sâmburele fiinţial cel mai adânc, în divinul din omul respectiv. Fiindcă empatia are valoare când nu doar simţim ce simte celălalt, ci când ştim să preţuim sâmburele, entitatea spirituală a celuilalt. Dar a preţui un om înseamnă a recunoaşte părţile bune ale celuilalt şi a ne bucura de succesele sale, de gradul de evoluţie pe care l-a atins. Toate acestea exclud invidia. Invidia se arată a fi acea însuşire care are legătură cu cel mai puternic egoism al omului.

Ceva asemănător putem spune despre minciună. Când spunem un neadevăr, noi încălcăm legea întemeierii unei uniuni care să-i lege între ei pe toţi oamenii, în ceea ce priveşte adevărul. Ceea ce este adevăr, e adevăr pentru toţi oamenii, şi noi nu putem face nişte exerciţii mai bune pentru dezvoltarea unei conştienţe care să-i cuprindă pe toţi oamenii decât practicând adevărul. Când spunem un neadevăr, noi comitem o crimă împotriva a ceea ce ar trebui să lege un piept uman de altul. Aşa se prezintă lucrurile când le privim ca oameni. Iar când le privim din punct de vedere spiritual-ştiinţific, noi ştim că în viaţa aceasta îşi arată efectele încarnările noastre trecute şi că suntem expuşi la tot felul de influenţe. Noi trebuie să fim expuşi mereu, mereu celor două influenţe, pe care le numim luciferică şi ahrimanică [ Nota 28 ]. Azi nu ne vom ocupa prea mult de ele, din punct de vedere cosmologic, ci vrem să rămânem la viaţa omului şi să ne reprezentăm că am trecut deja prin multe încarnări şi că, atunci când am trecut prin prima noastră încarnare, asupra corpului nostru astral a acţionat puterea luciferică. Din acea vreme, puterea luciferică a fost mereu aceea care ne-a ispitit corpul astral. Există forţe pe care Lucifer le exercită asupra corpului nostru astral. În esenţă, tendinţa lui Lucifer este aceea de a-şi putea exercita influența asupra corpului astral al omului. Şi trebuie să-l căutăm în tot ceea ce ne trage în jos corpul astral. Trebuie să-l căutăm în toate însuşirile care trăiesc în corpul astral drept pasiuni, pofte, porniri şi dorinţe egoiste, şi trebuie să ne fie clar că invidia este una dintre cele mai rele influenţe exercitate de Lucifer. Tot ceea ce poate trăi în sufletul nostru şi poate fi subsumat noţiunii de invidie ţine de sfera lui şi, de fiecare dată când ne năpădeşte invidia, Lucifer ne apucă de corpul nostru astral.

Ahriman, în schimb, ne influențează corpul eteric şi tot ceea ce are legătură cu tulburările judecăţii porneşte de la el, atât cele involuntare, când noi emitem o judecată greşită, cât şi cele voluntare, când spunem o minciună. Când cădem pradă minciunii, în corpul nostru eteric lucrează Ahriman.

E interesant faptul că noi, oamenii, simţim atât de puternic aceste influenţe încât manifestăm o antipatie intensă când ele apar, şi facem tot posibilul spre a combate cele două defecte amintite, minciuna şi invidia. Nu vom găsi uşor oameni care să mărturisească deschis: Eu vreau să fiu invidios. Ce-i drept, în limba germană s-a furişat obiceiul de a spune: Te invidiez. Dar această exprimare nu are un sens atât de negativ. Omul nu se referă la invidia propriu-zisă. Dar, de îndată ce ne dăm seama că suntem invidioşi, că minţim, noi facem, în orice caz, tot ce stă în posibilităţile noastre spre a combate aceste tendinţe. Şi aşa începem să luptăm împotriva lui Lucifer şi Ahriman pe acest tărâm.

Dar în mod frecvent se întâmplă un lucru de care ar trebui să ţinem seama, când ne dedicăm ştiinţei spiritului. Putem să combatem accesele izolate de invidie şi minciună, dar când aceste defecte sunt înrădăcinate în sufletul nostru, când ni le-am creat în alte încarnări trecute şi acum luptăm împotriva lor, ele apar sub forma unor alte defecte. Dacă încercăm să luptăm împotriva unei tendințe provenite din alte încarnări, invidia apare sub o mască. Lucifer spune: Omul acesta luptă împotriva mea, el a devenit conştient că e invidios. O să-l dau în seama fratelui meu Ahriman. – Şi apare o altă influență, care e o consecinlă a faptului că un om luptă împotriva invidiei. Tendințele pe care omul le combate apar sub diferite măşti. Iar invidia, când luptăm împotriva ei, se manifestă deseori în viaţă în aşa fel încât în noi apare setea de a depista defectele altora şi de a le critica. Întâlnim în viață câte un om care descoperă, ca printr-un fel de forță clarvăzătoare, greşelile şi părţile negative ale altor oameni şi, dacă vom căuta substratul mai adânc al acestui fenomen, vom constata că invidia s-a transformat în setea de a critica, dar omului respectiv aceasta îi pare a fi o însuşire pozitivă. E bine, spun ei, să atragi atenția asupra acestor defecte. Dar în spatele unei asemenea sete de a critica mereu nu se află altceva decât o invidie transformată, mascată. Şi noi ar trebui să învățăm să recunoaştem dacă asemenea însuşiri sunt originare sau dacă sunt forme transformate ale altor însuşiri. Trebuie să reflectăm dacă în tinerele un om a fost invidios. Poate că noi l-am ajutat să se dezbare de invidie; acum el a devenit un om care simte nevoia să critice întruna.

Şi minciuna se metamorfozează adeseori în viață şi se prezintă sub o altă mască. Înclinația spre minciună ne poate face să ne ruşinăm de ea. Dar nu este uşor s-o dezrădăcinăm din sufletul nostru; adeseori ea se transformă într-o anumită superficialitate în legătură cu adevărul. E important să ştim aşa ceva, fiindcă atunci ținem seama de ceea ce ne întâmpină, în viață, la un alt om. Asemenea oameni sunt mulțumiți cu un răspuns în legătură cu care noi ne întrebăm: Cum poate fi mulţumit de un asemenea răspuns? – Ei spun foarte uşor: Da, aşa e, aşa e! – În mod foarte frecvent acesta e rezultatul la care se ajunge prin transformarea propriei înclinații spre minciună. Noi trebuie să examinăm legea karmei mai ales în privința unor asemenea tendințe. Oamenii nu țin seama de ea, fiindcă sunt rasa cea mai uitucă dintre toate celelalte rase care trăiesc pe diferitele planuri.

Iată, de exemplu, un cunoscut de-al nostru. În viață, rămânem în legătură cu el şi observăm că unele lucruri din firea lui se schimbă. Şi după 30 de ani mai suntem în legătură cu el şi, dacă privim în trecut, găsim în viața sa nişte corelații demne de toată atenția. Dar el nu-şi mai aminteşte nimic, a uitat totul. În viață, ar trebui să observăm aşa ceva. Apar atunci nişte corelații esențiale. De exemplu, în tinerele un om e invidios. Mai târziu, invidia nu mai apare, iar forma ei transformată se manifestă la bătrânele, prin faptul că omului respectiv îi lipseşte independenţa, el vrea să fie dependent de alți oameni sau are ideea că nu suportă să stea pe propriile sale picioare, ci are mereu nevoie de alții, care să-i dea sfaturi şi să-l ajute. Ca urmare a invidiei transformate apare un fel de debilitate morală, şi vom constata întotdeauna că, atunci când un om are această debilitate morală, la baza ei se află consecinla karmică a invidiei transformate.

Iar predispoziţia spre minciună face ca, mai târziu, omul respectiv să devină o ființă sfioasă. Cine, în tinerele, a fost înclinat spre minciună, la bătrânele nu va îndrăzni să-i privească pe oameni în ochi. La țară există o cunoaştere instinctivă, elementară a acestui lucru, care, ce-i drept, nu se exprimă în cuvinte. La țară se spune că nu trebuie să ai încredere în cineva care nu te poate privi în ochi. Sfială, rezervă, nu din modestie, ci de teama confruntării cu alți oameni, este consecinla karmică deja în aceeaşi încarnare.

Ceea ce apare astfel drept debilitate morală într-una din încarnări, într-o altă încarnare va desfăşura o activitate de organizare. Debilitatea sufletească apărută drept consecinlă a invidiei, în încarnarea respectivă în care corpul este deja construit, nu-l mai poate distruge într-o măsură deosebit de mare. Dar după ce am trecut prin poarta morții şi ne întoarcem pentru o nouă încarnare, acele forțe acționează în aşa fel încât devin forțele unei debilităţi în construirea organelor şi a corpului şi noi vedem că asemenea oameni, care au avut într-o încarnare trecută o invidie transformată, îşi vor construi un corp debil, slab. Când spunem că un om este slab, debil din punct de vedere corporal – dar fără nicio prejudecată, fiindcă oamenii ar trebui să ştie ce e slab şi ce e puternic –, dacă un om e foarte receptiv la nişte influențe sau altele, dacă nu e deloc rezistent, noi ştim că el are un corp slab ca urmare a invidiei transformate dintr-o altă încarnare.

Dar noi trebuie să ne spunem: Când un copil se naşte într-un anumit mediu drept copil slab din punct de vedere fizic, nu trebuie să ne gândim doar la faptul că aici acţionează karma lăuntrică, ci şi că noi am fost conduşi spre nişte oameni care trăiesc în apropierea noastră – şi nu întâmplător. Tocmai acest aspect al karmei, faptul că noi suntem adaptaţi lumii din jurul nostru, poate fi înțeles cu cea mai mare uşurinţă. O floare de colţ, să zicem, poate prospera numai în ambianţa la care e adaptată. Iar omul poate prospera numai în mediul care e pe măsura lui. Logica cea mai simplă ar trebui să spună acest lucru, fiindcă noi putem înțelege viaţa numai dacă ţinem seama de el. Fiecare fiinţă se potriveşte cu mediul în care trăieşte, nimic nu e întâmplător.

Aşa că noi ne naştem printre acei oameni pe care i-am invidiat sau criticat. Şi stăm cu un corp debil printre aceia pe care în înarnarea precedentă i-am invidiat pentru realizările lor sau pentru alte lucruri. E infinit de important să ştim asta, fiindcă numai dacă luăm în considerare aşa ceva vom putea să înțelegem viaţa. Când un copil se naşte într-un anumit mediu, având un corp debil, ar trebui să ne punem întrebarea: Cum trebuie să ne comportăm într-o asemenea situaţie? Comportamentul cel mai just ar fi acela care, din punct de vedere moral, e cel mai înalt: să iertăm. El va duce cel mai bine spre ţelul dorit şi aceasta este, de asemenea, cea mai bună educaţie pe care i-o putem da omului respectiv. Dacă suntem în stare să iertăm, iubind, pe un copil debil care s-a născut în apropierea noastră, această atitudine are o valoare educativă extrem de mare. Acela care practică în mod cu adevărat energic acest lucru, va vedea, fără îndoială, cum copilul devine tot mai puternic. Iubirea iertătoare trebuie să acţioneze până şi asupra gândirii, fiindcă în felul acesta copilul poate aduna multe forţe pentru a-şi îndrepta în altă direcţia karma trecută şi a o pune pe un făgaş bun. Un asemenea copil va prezenta adeseori nişte însuşiri neplăcute. Dacă noi îl iubim, din adâncul inimii, iubirea noastră va acţiona drept remediul cel mai puternic şi noi vom constata neîntârziat cât de eficient este acest remediu.

Ceva asemănător se poate spune despre cealaltă însuşire negativă, predispoziţia la minciună. Într-o încarnare omul devine sfios la bătrâneţe. Aceasta e o însuşire sufletească negativă. Dar în încarnarea următoare ea se manifestă drept arhitectul corpului. Copilul va fi nu numai debil, ci nu-şi va putea crea o legătură adevărată cu lumea din jur, el va fi slab de minte. Iar noi trebuie să ne gândim că suntem aceia pe care un asemenea om i-a minţit adeseori şi ar trebui să răspundem cu cea mai mare bunătate la răul care ni s-a făcut. Trebuie să încercăm să-i transmitem unui asemenea om cât mai mult din ceea ce sunt adevărurile vieţii şi vom vedea atunci că el înfloreşte. Ar trebui să avem mereu în noi gândul: În alte încarnări am fost foarte mult minţiţi de un asemenea om, şi acum trebuie să facem totul pentru a-l ajuta pe copil să-şi creeze o legătură justă cu lumea din jurul său.

Şi, dacă luăm seama la aceste lucruri, vom vedea că noi, ca oameni, suntem chemaţi întotdeauna să-l ajutăm pe omul celălaltă de a-şi trăi karma în mod just. Nu înţelege nimic despre karmă cel ce crede că trebuie să-l lase pe celălalt în seama karmei sale. Dacă găsim un om care ne-a minţit şi credem că el trebuie să-şi absolve singur karma, am arăta că nu înlelegem deloc ce este karma. Fiindcă ideea corectă ar fi aceea ca noi să ajutăm, în primă instanţă, cât mai mult. Dacă cineva spune că omul trebuie lăsat în seama karmei sale, aşa ceva s-ar putea spune cel mult în domeniul esoteric [ Nota 29 ], dar în viaţă niciodată.

Să ne imaginăm că ne străduim să-i ajutăm pe alţi oameni, în funcţie de karma lor. Să luăm un om sfios. Noi ne ocupăm de el cu iubire. Şi stabilim astfel o legătură între acest om şi noi înşine. Vom vedea că la bătrâneţe acest om va trimite şi el spre noi ceva. Numai că acest lucru trebuie lăsat în seama karmei, nu avem voie să facem speculaţii în legătură cu el. Trebuie să considerăm că este de datoria noastră să ajutăm un alt om. Tot ceea ce facem spre a-l ajuta pe celălalt să-şi suporte şi să-şi învingă karma nu este doar un ajutor pentru celălalt, ci ne ajută şi pe noi. Dar ceea ce facem pentru noi înşine, de exemplu, pentru a progresa repede, de regulă nu ne va ajuta prea mult. Pentru un om poate fi rodnic numai ceea ce face el pentru alții. Nouă înşine nu ne putem face prea mult bine. Dacă ajutăm un alt om să-şi învingă karma, vom avea cele mai bune rezultate, fiindcă ceea ce facem pentru alții e un câştig pentru omenire. Pentru noi înşine nu putem face nimic, ci alții, la rândul lor, trebuie să facă ceva pentru noi. De aceea, trebuie să concepem în sensul cel mai înalt empatie cu alţi oameni. Dacă dezvoltăm în noi empatia în sensul cel mai înalt, vom simți îndatorirea de a simți empatie şi când e vorba de invidie şi de minciună. Dezvoltăm astfel în noi un sentiment al solidarității, care cuprinde în el toate sufletele umane.

Omenirea e făcută în aşa fel încât fiecare om să simtă mereu legătura sa cu întregul omenirii. Iar acest sentiment, sub diferitele forme în care el se manifestă în viață, ar trebui să trăiască şi în luptele sale cu Lucifer şi Ahriman. Dacă încercăm să-i ajutăm pe oamenii debili, care au un corp fizic devenit slab sub influența invidiei învinse, dacă ne lămurim asupra felului în care trebuie să ne comportăm față de aceşti oameni, putem ajunge să vedem că lumea e plină de aceste impulsuri ale lui Lucifer şi Ahriman şi să înțelegem cum pot fi ele biruite în cursul evoluției de pe Pămînt. Orice om, dacă urmăreşte cu simțirea asemenea corelații, va ajunge cu siguranță să aibă un sentiment tot mai adânc despre ceea ce înseamnă a fi om. Într-un anumit sens, fiecare om are posibilitatea de a simți ceva care-l poate uni cu toți oamenii. În cursul evoluției omenirii acest sentiment s-a schimbat foarte mult.

Dacă ne întoarcem în urmă cu trei-patru milenii, constatăm că sentimentul a ceea ce oamenii au drept general-uman era clar conturat la toți oamenii. Iar dacă ne întoarcem şi mai mult în trecut, de-a lungul civilizațiilor postatlanteene, până la vechea Atlantidă – noi am fost încarnați mereu, în aceste epoci –, şi dacă ne întoarcem şi mai mult în trecut, ajungem la o încarnare în care am coborât pentru prima dată într-un corp fizic. Înainte am trăit mereu în sânul a ceva spiritual, aşa îşi spuneau oamenii şi cu trei-patru milenii în urmă. În aceste vremuri găsim la toți oamenii asemenea sentimente pline de înțelepciune. Şi sufletul se întreba: Ce eşti tu, prin faptul că eşti om? Şi el îşi răspundea: Înainte de a fi coborât pentru prima dată în corpul meu, m-am aflat într-o mare de viață şi urzire divin-spirituală. – Un asemenea sentiment din sufletele umane le dădea oamenilor posibilitatea de a simți într-un mod fratern, general-uman, deoarece ei simțeau că toate sufletele umane au o origine comună. Şi dacă ne amintim cum se acționa asupra oamenilor în toate vechile şcoli de Misterii, ca din ei să iasă nişte oameni buni, ne dăm seama că, spre a-i face pe oameni buni şi receptivi la sentimentele cele mai adânci, mai intime, mai zguduitoare, li se atrage atenția asupra originii lor comune, asupra faptului că toți oamenii au venit din izvorul divin comun. Şi nu era greu să se atingă această coardă a sufletului. Dar cu timpul a fost din ce în ce mai greu. Dacă, de exemplu, s-ar fi încercat acest lucru la un număr de oameni la fel de mare ca toți cei ce stați acum aici, pe atunci i-ar fi creat o impresie copleşitoare.

Dar sentimentele pe care oamenii le aveau față de originea lor comună s-au răcit tot mai mult. Şi aşa trebuia să se întâmple, pentru că omenirea trebuia să treacă printr-un anumit punct al evoluliei. Dacă încerc să-l caracterizez, va trebui să ne îndreptăm privirile spre viitorul omenirii, spre țelul evoluției Pământului.

Exact la fel cum originea este comună şi cum toate sufletele umane s-au născut dintr-un temei originar comun, toate sufletele umane se vor întâlni într-un țel comun. Şi cum putem găsi noi, oamenii, acest țel, ca să putem evolua mai departe, când Pământul va fi ajuns la țelul său şi se va scufunda şi pulveriza, ca o bilă materială, printre noi, oamenii? Cum ne putem înțelege asupra acestui țel în aşa fel încât să ne îndreptăm împreună spre viitor? Conştiența acestei apartenențe comune trebuie să pătrundă până în fibrele cele mai adânci ale sufletului. Iar acest lucru este posibil numai dacă noi, ca oameni, învățăm să simţim în legătură cu viitorul la fel cum oamenii din vechime simţeau în legătură cu originea oamenilor.Acest sentiment s-a răcit tot mai mult în sânul omenirii. Dar tot mai mult trebuie să se încălzească în suflete viaţa, sentimentul, certitudinea că poate să existe, drept ţel al oamenilor, ceva comun pentru toţi. Indiferent ce grad de evoluţie am ales, indiferent unde ne situăm în viaţă, prin faptul că suntem oameni în sufletele noastre trebuie să aibă loc ceva care să ne facă să spunem: Noi tindem cu toţii spre acelaşi ţel. Şi, îndreptîndu-ne privirile spre acest ţel, trebuie să ne putem spune: Acesta e un lucru care-l priveşte pe fiecare om. Noi trebuie să găsim în adâncul cel mai adânc al interiorului nostru ceva în care să ne putem întâln, ca într-un punct comun.

În ocultism, acest ceva e cunoscut sub numele de Christos. Fiindcă exact la fel cum, în urmă cu milenii, oamenii au putut simţi, au putut şti că sufletele noastre s-au născut din temeiul şi izvorul originar al lui Dumnezeu, de acum înainte ei vor învăța tot mai mult să-şi spună: După cum, când gândim, noi ne întâlnim într-o realitate comună, după cum noi putem fi de acord într-o gândire comună, după cum aceasta poate trăi în toate capetele umane, tot astfel există ceva care poate trăi, ca realitate comună, în toate inimile. Există ceva care poate să curgă, ca un sânge al vieţii, în comun, în toate inimile umane. – Dacă acest ceva ne va pătrunde tot mai mult cu jarul său, în încarnările următoare, acestea se vor desfăşura în aşa fel încât, când Pământul va fi ajuns la ţelul lui, astfel încât va trece în starea planetară următoare, aceea de Juipiter [vezi Nota 28], sufletele umane se vor întâln, vor deveni una în realitatea comună, în Christos. Pentru aceasta, pentru ca acest lucru să se poaţă întâmpla, a trebuit să aibă loc Misteriul de pe Golgota. Pentru aceasta Christos a devenit om în Iisus, pentru ca de la o inimă umană la alta să poată curge acest curent comun al căldurii. Sentimentul ţelului comun al oamenilor izvorăşte din Misteriul de pe Golgota. Aşa se numesc trecutul şi viitorul. Acesta este ţelul evoluţiei viitoare a omenirii. Nu este esenţial că oamenii vor menţine sau nu acest nume comun al lui Christos, ci este important ca toţi oamenii să ajungă să înțeleagă că acelaşi sentiment pe care ei îl aveau la începuturi despre originea lor comună trebuie să fie transformat într-un sentiment a1 viitorului pământesc comun.

Evoluţia de pe Pământ e împărțită în aceste jumătăţi: una dintre ele merge până la crucea de pe Golgota, cealaltă, de la crucea de pe Golgota şi până la sfârşitul Pământului. Şi oamenii au mult, mult de făcut pentru a-l înțelege pe Christos şi evoluţia Sa. Iar când ea va fi fost înțeleasă, oamenii se vor întâlni într-un ţel comun, în vederea evoluţiei jupiteriene. Toate cunoştinţele noastre izolate merg în direcţia găsirii acestui principiu al spiritualităţii creştine.

Dacă ne-am străduit azi să aflăm în ce fel acţionează karma, plăsmuind corpurile, atunci înțelegem că oamenii pot deveni tot mai desăvârşiţi, trecând prin diferite încarnări. Fără a-l numi Christos, noi încă vorbim despre Christos. Facem abstracţie de aspectele personale. Când avem în faţa noastară un copil care ne minte, să ne spunem: Copilul acesta m-a minţit. Cum pot să-l ajut, pentru ca el să-şi transforme karma? – Nu căutăm să vedem că el ne-a făcut un rău. Căutăm sâmburele fiinţial al copilului, şi prin aceasta facem karma să înainteze. Dacă procedăm aşa, în lume se va face simţită tot mai mult o empatie profund umană.

Aşa că ceea ce noi numim ştiinţă a spiritului, dacă înțelegem prin ea, cu adevărat, o percepţie a proceselor vieţii în sensul reîncarnării şi karmei, este pregătire în vederea unei sesizări adevărate a impulsului christic în lume. Nu este esenţial felul în care omul îşi aşază cuvintele; cel care înțelege cu adevărat legea evoluţiei nu poate fi altceva decât un creştin, indiferent că e hindus ori mahomedan ori adept al vreunui alt sistem religios. Esenţial este ca omul să primească în suflet acel impuls care este impulsul spre ţelul comun al omenirii, la fel cum odinioară în oamenii din vechime a trăit impulsul de a privi spre originea comună a tuturor oamenilor.

De aceea, ştiinţa spiritului duce întotdeauna la impuslul christic. Nu se poate altfel. Aşadar, ştiinţa spiritului, aşa cum se manifestă ea azi, ar putea fi concepută şi spunându-se: Chiar dacă acela care face cunoştinţă cu ea poate că nici n-a vrut să audă de creştinism, dacă devine antroposof, va fi condus, de fapt, spre Christos. În realitate, ar fi fost condus spre Christos chiar dacă, în cuvinte, ar fi vrut să lupte împotriva lui.

Am adus astfel, azi, aproape de sufletele noastre ceva care are o legătură nemijlocită cu viaţa. Am văzut cum trebuie să ne comportăm când un copil minte sau e invidios. Trebuie să ne fie clar că firul karmic străbate toate încarnările sufletului uman, că pentru el este ţesută karma, conform destinului, şi că noi, dacă ne întoarcem privirile spre originea în Dumnezeu şi privim apoi spre ţelul omenirii, privim tot spre Dumnezeu.

Să ne întoarcem la civilizaţia vechilor Rishi. Ei au arătat spre originea omului. Au arătat spre acea lume în care omul s-a aflat înainte de a fi coborât spre încarnările sale. Această învăţătură a străbătut secolele şi mileniile. Marele Buddha le-a predicat-o oamenilor, spunând: Oamenii au pierdut toate acestea din cauza tendinţei de a se încarna, care realiza legătura cu lumea originii lor. El i-a îndemnat pe oameni să privească lumea încarnărilor, pentru ca sufletul să poată trăi din nou în lumile spirituale ale originii sale. Iar profeţii, vestindu-l pe Christos, au arătat spre un viitor în care oamenii vor găsi din nou ţelul lor pământesc just. Şi apoi, Christos însuşi apare pe Pământ, el săvârşeşte Misteriul de pe Golgota. Şi pe urmă, prin acest Misteriu de pe Golgota, omul poate fi condus spre viitorul divin-spiritual al Pământului. Poate că nu există nimic mai zguduitor decât două rostiri care sunt asemănătoare la Buddha şi la Christos şi care pot să aducă în faţa sufletelor noastre deosebirea dintre era veche şi cea nouă. Buddha stă în mijlocul discipolilor săi, el le atrage atenţia asupra corpului şi spune: Eu privesc în trecut, de la o încarnare la alta, aşa cum am intrat de nenumărate ori într-un asemenea corp uman ca cel pe care-l am acum. Şi acest templu al corpului mi-a fost construit mereu din nou de către zei. Şi sufletul a căutat mereu, în noi şi noi încarnări, să intre în acest templu al corpului. Dar acum eu ştiu că nu mai am nevoie să mă întorc într-un templu al corpului. Ştiu că bârnele s-au rupt, că stâlpii au căzut. Prin cunoaşterea mea eu mi-am eliberat sufletul de acest corp. A fost ucisă dorinţa şi pofta de a reveni într-un asemenea corp. Acesta a fost un rezultat mare, grandios al vremurilor vechi, al întoarcerii privirilor spre originea omului. Buddha şi, împreună cu el, discipolii şi adepţii săi caută să se elibereze de corp. Ce deosebire uriaşă, când Christos le vorbeşte discipolilor Săi intimi – indiferent cum îi înţelegem spusele, le luăm drept cuvintele lui Christos, aşa cum sunt. Christos spune: Dărâmaţi templul corpului meu şi în trei zile, eu îl voi clădi la loc.[ Nota 30 ] – El, Christos, nu însetează după eliberarea de templul corpului. El vrea să-l clădească la loc.

Nu trebuie să înţelegem de aici că Christos se va reîntoarce El însuşi, într-un asemenea corp fizic, în alte încarnări viitoare. Dar ceea ce El îi învață pe ucenicii Săi şi pe toţi oamenii este următorul lucru: Întoarceți-vă mereu în acest templu pământesc, de la o încarnare la alta, pentru a face în fiecare din ele ca impulsul christic să devină mai mare, mai puternic, pentru ca noi, oamenii, să putem primi tot mai mult de la existenţa pământească, spre a sta, în cele din urmă, în aşa fel, încât să putem spune: În aceste încarnări noi am lucrat pentru a deveni mai asemănători cu Christos. Şi devenim mai asemănători cu El dacă luăm în templul corpului ceea ce Christos a făcut să se reverse de la crucea Golgotei drept propria Sa fiinţă. Pe aceasta s-o facem să şuvoiască de la un suflet uman la altul, fiindcă numai prin aceasta ne înţelegem noi acum. Acesta este lucrul pe care-l au în comun toate sufletele umane din viitorul Pământului. Şi atunci va veni momentul în care Pământul, ca planetă, va pieri, se va sfărâma, se va preface în praf şi când oamenii, în stare spirituală, vor trece, pentru încarnarea următoare, pe o altă planetă.

Cuvântul marelui Buddha: Eu simt cum stâlpii templului corpului meu nu mai pot să susţină, simt cum bârnele se rup poate să ne stea în faţa sufletelor ca un punct final al originii comune a oameniilor. Iar dacă ne îndreptăm privirile spre ceea ce Christos le spune ucenicilor Săi: Eu voi clădi acest templu al corpului în trei zile – acesta poate fi pentru noi începutul epocii care arată spre ţelul Pământului. Şi ne este îngăduit să extindem sensul acestor cuvinte, fiindcă putem spune: Acest templu poate să se sfărâme prin moarte, dar mai ştim că vom folosi cele mai bune forţe pe care ni le-am însuşit în încarnarea prezentă pentru încarnarea următoare. Noi am primit aceste forţe prin faptul că ne-am dăruit sufletele cunoaşterii lui Christos. Şi în felul acesta vom progresa tot mai mult de la o încarnare la alta. Când oamenii vor clădi pentru ultima oară acest templu al corpului, ei vor fi ajuns la înţelegerea ţelului viitor comun al Pământului.

Numai Misteriul de pe Golgota este acela care poate fi impulsul comun al evoluţiei omenirii şi a Pământului.