Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

KARMĂ ȘI REÎNCARNARE


VII. GÂNDIREA ŞI VOINŢA ÎN RAPORT CU DESTINUL TRECUT ŞI VIITOR AL OMULUI

Oslo, 19 mai 1923

Dacă studiem sufletul omului găsim în sfera vieţii sufleteşti: gândire, activitate de reprezentare, simţire şi voinţă. Am vorbit desigur, adeseori, şi aici, despre cele trei activităţi sufleteşti. Numai că astăzi aş vrea să spun câteva cuvinte într-un context deosebit, care se integrează ciclului nostru, tocmai despre sufletul uman tripartit.

În stare de veghe noi trăim, de fapt, numai în reprezentările noastre. În stare de veghe, noi suntem deplin conştienţi de ceea ce gândim. Dacă vă întrebaţi: Oare de sentimentele pe care le avem în stare de veghe suntem tot atât de conştienţi ca de reprezentări? – va trebui să răspundeţi negativ. Pentru conştienţa de veghe sentimentele rămân, într-un anumit sens vagi, iar dacă veţi compara ceea ce trăiţi în lumea sentimentelor dumneavoastră cu ceea ce trăiţi când vă vedeţi în faţa lumii variate de imagini a viselor dumneavoastră veţi găsi acelaşi grad de conştienţă la lumea sentimentelor şi la aceea a viselor. În lumea sentimentelor omul visează, numai că în alt fel, dar şi în lumea sentimentelor el numai visează. Ne înşelăm adeseori în legătură cu caracterul lumii sentimentelor din cauză că ceea ce simţim devine reprezentare. Omul îşi reprezintă sentimentele sale. Şi astfel ridică sentimentele în conştienţa de veghe. Dar de sentimentele ca atare nu suntem mai conştienţi decât de vise.

Şi rămân inconştiente, mai ales, cu totul inconştiente, s-ar pute spune, impulsurile de voinţă ale omului. Încercați să vă reprezentanţi cât ştiţi despre ceea ce numiţi un impuls de voinţă. Presupuneţi că vă întindeți mâna ca să apucaţi ceva. Aveţi mai întâ: reprezentarea că veţi întinde mâna. Acesta este intenţia dumneavoastră. Dar despre felul în care intenţia se revarsă acum în tot organismul dumneavoastră, după cum intenţia se transmite muşchilor, oaselor şi mâna poate să apuce obiectul, despre toate acestea ştiţi la fel de puţin în starea de conştienţă obişnuită pe cât de puţin ştiţi despre ceea ce se petrece cu Eul dumneavostră în timpul somnului. De-abia după ce aţi apucat obiectul percepeţi, mişcarea de a apuca, aveţi, aşadar, tot o reprezentare. Ceea ce se află este reprezentarea intenţiei şi reprezentarea pe care o aveţi pe urmă, când vedeţi intenţia realizată în mod exterior, ceea ce se petrece în organismul dumneavostră este trăit ca în somn, deşi vă aflaţi în stare de veghe. Voinţa este un somn, simţirea este un vis, şi numai activitatea de reprezentare, gândirea, este trezie adevărată.

Şi în timpul stării de veghe avem sufletul uman tripartit: sufletul treaz, care îşi formează reprezentări, sufletul cufundat în visare, care simte, şi sufletul care voieşte, cufundat în somn, aşa că în stare de conştienţă obişnuită omul nu poate să spună niciodată ce se petrece, de fapt, acolo, jos, în stările în care urzeşte şi trăieşte voinţa.

Dacă, însă, luminăm prin metodele cercetării antroposofice regiunea în care pulsează voinţa, vom găsi, în primă instanţă, următoarele: dacă avem intenţia de a aduce la îndeplinire o hotărâre oarecare a voinţei, avem mai întâi un gând, o reprezentare. În momentul în care intenţia coboară în organism, în el apare ceea ce poate fi numit un proces de ardere interioară. De fiecare dată în organism va apărea un proces de ardere, de-a lungul întregii căi pe care-o parcurge hotărârea voinţei. Prin arderea unor produse metabolice care există în dumneavoastară, e făcut să apară tot ceea ce pune în mişcare braţul, spre a aduce la îndeplinire hotărârea voinţei, aşa că, de fapt, un om care voieşte se află, în sens fizic, într-o mistuire asemănătoare cu arderea produselor sale metabolice. Noi trebuie să reînnoim mereu produsele metabolice din cauză că voinţa face să se mistuie, să ardă neîncetat aceste produse metabolice.

La activitatea de reprezentare e altfel. Aici are loc o depunere permanentă de componente din categoria sărurilor. Din organism sunt secretate nişte componente înrudite cu pământul, cu sărurile, cu cenuşa, astfel încât, din punct de vedere fizic, gândirea, activitatea de reprezentare este o depunere de săruri. Voinţa este o ardere. Iar privirii, privirii spirituale, viaţa i se înfățişează drept o permanentă depunere de săruri, de sus în jos, şi drept o ardere, de jos în sus. Această ardere este cea care face ca noi să nu putem percepe cu conştienţa obişnuită, în focul propriului corp, dacă pot spune aşa, ceea ce este, de fapt, voinţa. Această ardere face ca noi să trăim mereu voinţa, toate impulsurile de voinţă, ca în somn.

Dar ce găsim, invizibil pentru conştienţa obişnuită, când trăim voinţa ca în somn? Dacă trimitem lumină, cu mijloacele perceperii spirituale, în acest foc organic, care ia naştere în permanenţă prin activitatea voinţei, vedem că în acest foc trăiesc efectele comportamentului nostru moral din viaţa pământească precedentă. Aici trăieşte ceea ce poate fi numit destinul uman, karma umană. Dacă analizăm în mod corect cum face cunoştinţă un om, într-un anumit an al vieţii sale, cu un alt om, acest fapt se prezintă cu totul altfel dacă-l privim cu ochi spirituali, decât dacă îl vedem numai în mod exterior, cu conştienţa senzorial-intelectualistă.

Să presupunem că într-un an oarecare al vieţii sale un om face cunoştinţă cu un alt om. Se vorbeşte atunci în mod frecvent de întâmplare. Şi chiar aşa pare, pare că omul respectiv a fost condus spre celălalt pe diferite căi întâmplătoare ale vieţii şi atunci cei doi au făcut cunoştinţă. Dar lucrurile nu stau aşa. Dacă privim cu mijloacele ştiinţei spiritului întregul context al vieţii umane, tot ceea ce ne uneşte prin procesul de ardere amintit, vedem că o cunoştinţă pe care o facem la 35 de ani, să zicem, a fost dorită pe tot parcursul vieţii şi că ea a fost căutată conform unui plan în toţi anii dinainte. Dacă luaţi viaţa unui om şi o urmăriţi înapoi, de la vârsta de 35 de ani până în cea mai fragedă copilărie şi dacă descoperiţi căile parcurse de el până atunci, spre a ajunge, în cele din urmă, în punctul în care îl întâlneşte pe celălalt, veţi vedea că în subconştient a existat o căutare absolut planificată. Şi uneori, dacă studiem în felul acesta destinul omului, e minunat să vezi ce căi ocolite parcurge un om spre a ajunge, într-un anumit an, într-un anumnit loc şi a-l cunoaşte acolo pe celălalt. Cine poate privi în mod real în intimitatea vieţii umane nu poate să spună decât că cel ce trăieşte aşa ceva a căutat pe tot parcursul vieţii sale pământeşti această trăire, cu o intensitate cum nu se poate mai mare. De ce căutăm noi o anumită trăire? Fiindcă această căutare s-a revărsat în suflet din alte vieţi pământeşti trecute. Dar vieţile pământeşti trecute nu apar, în efectele lor, în conştienţa bazată pe gândire, în care noi suntem treji, ci ele apar, în efectele lor, în conştienţa în care un proces de ardere ne leagănă mereu, adormindu-ne. Noi căutăm în mod inconştient, dar căutăm trăirile existenţei noastre pământeşti.

Când se spune aşa ceva pot să apară diferite obiecţii, diferite idei. Omul poate să spună, în primă instanţă: Da, atunci întreaga noastră viaţă e determinată prin destin şi noi nu avem deloc libertate. Dar pierdem ceva din libertatea noastră prin faptul că avem părul blond şi nu negru? Doar şi acest lucru e dinainte hotărât. Şi totuşi noi suntem liberi, deşi avem părul blond şi nu negru, chiar dacă ne-am dori, poate, ca el să fie negru; noi suntem totuşi liberi, chiar dacă nu putem apuca Luna cu mâinile, cum dorim, poate, în copilărie. Suntem totuşi liberi, chiar dacă de la începutul vieţii noastre pământeşti am căutat anumite evenimente, fiindcă nu toată viaţa umană se compune din asemenea evenimente aduse de destin, ci în evenimentele aduse de destin se împletesc mereu evenimentele libere. Iar aceste evenimente libere, care se împletesc cu celelalte, ştiinţa spiritului le găseşte apoi într-un alt loc.

Eu vorbesc adeseori de cele trei trepte ale cunoaşterii spirituale: imaginaţia, în cazul căreia vedem, pentru început, o lume de imagini, inspiraţia, când în această lume de imagini intră realitatea, fiinţialitatea spirituală şi apoi intuiţia, când ne aflăm în interiorul realităţii şi fiinţialităţii spirituale.

Când omul, ca cercetător spiritual, ajunge la imaginaţie şi, după cum am dat de înțeles într-o conferinţă pentru publicul larg [ Nota 31 ], are în faţă tabloul vieţii sale, devine perceptibil, totodată, şi un alt lucru. Omul nu poate avea una fără cealaltă. El nu poate avea imaginaţia, cunoaşterea spirituală reală a vieţii pământeşti de până în momentul respectiv fără să-i apară, într-un mod ciudat, ca un fel de amintire, acele trăiri pe care le-am avut mereu în timpul somnului, de la adormire până la trezire. Eu v-am spus cum sunt aceste trăiri. Dacă, pe de o parte, primim imaginaţia, pe de altă parte primim, într-o măsură deosebit de mare, chiar dacă atunci survine şi tăcerea interioară a sufletului, o imagine a ceea ce omul trăieşte în starea de somn.

Ei bine, eu v-am descris deja destule lucruri dintre acelea pe care omul le trăieşte în starea de somn. Dar ceea ce îi apare omului în faţa ochiului sufletesc, în timpul somnului, este, înainte de toate, destinul nou care se creează. Dacă proiectăm lumină în somnul care stă la baza voinţei, în timp ce ne aflăm în stare de veghe, dăm de karma care acţionează din vieţile pământeşti trecute. Când începem să percepem trăirile dintre adormire şi trezire, vedem cum din faptele noastre libere, pe care le săvârşim în prezent, se ţese karma care se va realiza de-abia în următoarea viaţă pământească.

Să nu credeţi că acum, când privim în această viaţă de somn, este foarte neliniştitor faptul că trebuie să ne spunem: Tu ţi-ai pregătit, prin comportamentul tău moral din viaţa de acum, această karmă. Acest lucru nu ne nelinişteşte mai mult decât dacă ştim că azi Soarele a răsărit, s-a ridicat până la culmea amiezii şi iar a coborât şi că a doua zi va parcurge acelaşi drum. Această legitate, care vine spre noi din adâncurile somnului, nu ne umple de nelinişte, pentru că în viaţa următoare poate ajunge să se manifeste, tot în libertate, în cele mai diferite moduri, ceea ce găsim prefigurat în stările de somn din actuala viață pământească. Dar noi vedem în ansamblu karma care se manifestă în stările subconştiente ale voinţei şi vedem karma care se ţese iar, când privim în intimitatea a ceea ce şi pentru conştienţa obişnuită începe să urzească în somn, în mod inconştient, drept karma incipientă. Şi vedem, de asemenea, cum trecutul se întrețese mereu, în om, cu viitorul, vedem cum ceea ce omul trăieşte, în timpul zilei, ca în somn, drept misterele interioare ale voinţei sale, se întrețese cu ceea ce el trăieşte, noaptea, în somn, drept misterele interioare ale Eului său şi ale corpului său astral, după ce ele s-au despărţit de corpul fizic şi de corpul eteric şi urzesc mai departe la karma viitoare.

Când noi gândim, în starea de veghe obişnuită, gândim, de cele mai multe ori, la nişte lucruri exterioare. Aceste lucruri exterioare pe care noi le gândim rămân apoi în memoria noastră prin conţinutul obişnuit al vieţii noastre sufleteşti. Dar aceasta e doar partea de suprafaţă a vieţii sufleteşti. Ceea ce trăim în starea de veghe diurnă, drept gândirea noastră e trăit de noi în corpul eteric, în corpul forţelor plăsmuitoare. Ceea ce se petrece în spatele lor, în corpul astral şi în Eu, poate fi vieţuit numai dacă pătrundem în mod conştient în procesele prin care trec Eul şi corpul astral în somn, când sunt despărţite de corpul fizic şi de corpul eteric. Atunci începe să se ţeasă karma viitoare. În timpul zilei, acest proces e acoperit pentru noi de gândurile exterioare, care se află în corpul eteric. Dar în adâncurile sufletului el se întrețese şi în timpul zilei cu ceea ce vine, în voinţa ce doarme, cufundată în inconştienţă, drept karma trecută. Aşa că se poate vedea foarte exact în această karmă a omului.

Dar aici mai există şi următorul aspect remarcabil. Deosebit de interesantă pentru observarea karmei este perioada celei mai fragede copilării a omului. Hotărârile unui copil ne par cu totul arbitrare, dar ele nu sunt deloc arbitrare. Hotărârile de voinţă imită ceea ce se petrece în jurul lui. Şi în conferinţa pentru publicul larg eu am dat de înțeles că copilul este în întregime organ de simţ, că el vieţuieşte lăuntric fiecare gest, fiecare mişcare făcută de oamenii din jurul lui. Dar el trăieşte fiecare gest, fiecare mişcare într-un sens moral, astfel încât el simte la tatăl său înclinat spre mânie imoralul care poate fi legat de mânie. Şi copilul simte în mişcările cele mai fine pe care le fac oamenii din jurul său gândurile pe care le au. De aceea, noi n-ar trebui să ne permitem niciodată să avem în apropierea copilului nişte gânduri impure, imorale şi să spunem: În gânduri ne putem permite aşa ceva, copilul oricum nu ştie nimic despre ele. – Nu e adevărat. Când gândim, întotdeauna se mişcă, într-un fel sau altul, cel puţin legăturile noastre nervoase interioare. Şi pe acestea le percepe şi copilul, mai ales în cei dintâi ani ai vieţii. Copilul este un observator şi imitator subtil al ambianţei sale. Dar remarcabil, interesant, într-un sens foarte înalt, e faptul că copilul nu imită totul, ci face nişte alegeri. Şi felul său de a alege e foarte complicat.

Imaginați-vă că în apropierea unui copil trăieşte un tată necugetat, înclinat spre mânie, care face tot felul de lucruri nejuste. Şi pentru că un copil este în întregime organ de simţ, el recepţionează toate aceste lucruri, la fel cum nici ochiul nu se poate feri, ci trebuie să vadă ceea ce este în jur. Dar copilul integrează în el lucrurile pe care le primeşte numai în stare de veghe. Copilul începe să doarmă. Copiii dorm mult. Şi în timpul somnului copilul îşi face alegerea. Ceea ce vrea să-şi asimileze e trimis de el din suflet jos, în trup, în corp. Ceea ce nu vrea să primească în el e împins afară, în lumea eterică, în timpul somnului, astfel încât copilul ia în corporalitatea lui numai lucrurile care i-au fost hotărâte prin karma sa, prin destinul său. Şi vedem într-un mod deosebit de viu felul în care acţionează destinul dacă studiem primii ani ai copilăriei.

Când cineva este un intelectualist, el are deseori impresia că e îngrozitor de inteligent şi că copilul e îngrozitor de prost. Dacă el învață, treptat, să privească în intimitatea lumii, nu va mai gândi aşa, ci va gândi cât de prost a devenit din copilărie şi până în prezent. Numai că inteligenţa pe care şi-a însuşit-o este, în raport cu copilăria, o inteligenţă conştientă. Pe când înțelepciunea cu care copilul îşi face alegerea, în felul descris, între lucrurile pe care trebuie să le integreze fiinţei sale, conform cu destinul din viețile sale pământeşti precedente, şi acelea pe care le respinge, trimiţându-le în lumea eterică generală, este o înțelepciune mult, mult mai mare decât cea pe care o avem mai târziu în viaţă. Şi ceea ce omul îşi aduce în viaţa pământească actuală din vieţile sale pământeşti precedente e introdus de el în primii ani ai copilăriei, când problema libertăţii nu intră deloc în considerare. În acea perioadă a vieţii în care apare conştienţa libertăţii, noi am introdus deja în fiinţa noastră cele mai multe dintre lucrurile, marea majoritate a lucrurilor pe care trebuie să le introducem din vieţile pământeşti trecute în cea actuală. Iar dacă un om are la 35 de ani o trăire anume, dacă survine un eveniment absolut precis, el a netezit căile ce duc spre această trăire, spre acest eveniment, deja în primii ani ai copilăriei. Primii paşi din viaţă sunt cei mai importanţi şi esenţiali pentru lucrurile hotărâte prin destin.

Am încercat cândva să arăt cât de înțelept e copilul şi că, de fapt, în cursul vieţii omul devine tot mai puţin înțelept. El devine mai conştient şi preţuieşte atunci raţionalitatea conştientă, nu preţuieşte înțelepciunea inconştientă a copilului. Pe aceasta învaţă s-o preţuiască numai prin ştiinţa iniţierii. Eu am atras atenţia asupra acestui lucru. Dar am fost criticat îngrozitor de teze din direcţia filosofiei oficiale [ Nota 32 ]. Am atras atenţia asupra lui în mica mea scriere Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, chiar în primul capitol. Este, deci, important să putem privi în felul acesta spre cea mai fragedă copilărie. Când oamenii vor înţelege acest lucru, ei vor judeca într-un mod mai sănătos şi despre un lucru care azi e amintit mereu, fără a fi înțeles, despre însuşirile moştenite pe cale ereditară. În literatură şi ştiinţă se încearcă azi să se deducă totul din însuşirile ereditare, din însuşirile moştenite de la părinţi. Când se va înţelege că copilul îşi aduce cu sine, prin karma, din vieţile pământeşti anterioare, ceea ce îşi alege într-un mod chiar foarte înțelept, atunci se va găsi raportul just dintre ceea ce face în determinarea prin destin şi ceea ce este ereditate exterioară şi veşmânt. Fiindcă ereditatea nu e decât un veşmânt. Şi existenţa ei nu-l miră pe acela care înţelege în mod just cele spuse de mine aici, în aceste conferinţe, că într-un anumit moment dintre moarte şi o nouă naştere noi ne îndreptăm privirile spre şirul generaţiilor. Căci ne îndreptăm privirile din lumea transcendentă în jos, în cea imanentă, spre a prevedea cu mult timp înainte ce părinţi vom avea. Noi hotărâm, împreună cu fiinţele superioare, din transcendent, însuşirile pe care le vor avea părinţii; nicio mirare că apoi le moştenim. Dar între însuşirile moştenite ereditar noi ne facem alegerea, în felul descris.

În general, observarea omului în primii ani ai copilăriei este ceva deosebit de interesant, sublim. Trebuie să folosesc mereu această exprimare. Eu v-am atras atenţia asupra lucrurilor pe care copilul le învaţă în primii ani ai vieţii: mersul, în care cuprindem toate lucrurile amintite de noi ieri, vorbirea, gândirea. Pe acestea şi le însuşeşte copilul. Cel care ştie să observe în mod corect felul în care un copil face primii paşi, cum îşi aşază picioruşul pe sol, mai ferm sau poate uşor, cum înaintează cu îndrăzneală sau cu frică, faptul că el îşi îndoaie genunchii mai mult sau nu atât de mult, că îşi foloseşte degetul arătător într-o măsură mai mare decât pe cel mic, cine ştie să privească în mod just, în intimitatea lor, toate aspectele legate de aceasta, acela vede de-a dreptul, în felul în care copilul învaţă să meargă, cum karma se exprimă sub formă de imagini. El vede cum un copil, când învaţă să meargă, îşi aşază de la bun început picioruşul pe sol într-un mod energic. Şi se uită în trecut, spre a vedea cum se leagă acest fapt de o viaţă pământească precedentă. Şi constată că, în alte vieţi pământeşti trecute, copilul a fost vigilent şi viteaz în anumite situaţii. Vigilenţa şi vitejia din vieţile pământeşti trecute se exprimă senzorial, în imagine, într-o copie, prin felul în care îşi aşază picioruşul pe sol. Şi tocmai în procesul de învățare a mersului putem observa, la copil, o copie minunată a karmei umane. Karma individuală, karma personală pe care o avem fiecare, ca om individual, se exprimă în special în procesul de învățare a mersului.

Pe urmă noi învățăm să vorbim. Aici imităm ceea ce se vorbeşte în jurul nostru. Fiecare copil face aceasta în felul său special, dar toţi oamenii care învață limba lor maternă, într-un anumit spaţiu lingvistic, imită o limbă. În felul în care copilul se transpune în procesul de imitare a sunetelor articulate vedem cum se manifestă în om destinul poporului. În procesul de învăţare a mersului, la om: destin individual, diferit de la un om la altul; în procesul de învățare a vorbirii: destinul poporului; iar în procesul de învățare a gândirii: destinul omenirii întregi, dintr-un anumit moment, de pe toată suprafaţa Pământului. În om se împletesc, de fapt, trei destine.

Gândurile noi le îmbrăcăm, ce-i drept, în diferite limbi, dar, dacă răzbatem prin vorbire până la gânduri, ne aşteptăm ca gândurile să fie înțelese în toată lumea, de orice om. Există limba chineză şi cea norvegiană, dar nu există nicio deosebire intre gândurile chinezeşti şi cele norvegiene, în afară de acela care este individual. Dar gândurile ca atare, adevărul sau neadevărul lor, nu sunt diferite. Dacă gândirea ia un alt colorit, aceasta se întâmplă din cauză că în vorbire omul trăieşte în ceea ce este individual, dar conţinutul gândurilor, nu forma lor, este acelaşi pentru toţi.

Când, pe cea de a treia treaptă, îşi însuşeşte viaţa de gândire, copilul se integrează într-un anumit moment din timp pentru întreaga omenire; prin vorbire, în destinul poporului, prin situarea în cele trei direcţii ale spaţiului, prin procesul de învățare a mersului, de apucare cu mâna etc., în destinul personal, individual.

Dacă vrem să-l înțelegem pe om, în întreaga sa fiinţă, în mod just, asemenea lucruri trebuie privite sub toate aspectele. Aş vrea să vă mai explic printr-un alt fapt cum stau lucrurile cu întreaga viaţă a omului. Să ne întoarcem la stare de somn, la trăirile pe care omul le are de la adormire până la trezire. În acest răstimp omul intră cu Eul şi cu corpul astral în lumea spirituală, de fapt, el se întoarce la începutul vieţii sale. Dar Eul şi corpul astral urzesc destinul viitor. Când Eul şi corpul astral se întorc în corpul fizic, în fiecare noapte a fost ţesută o nouă porţiune din destin. Dar în conştienţa obşnuită omul nu ştie încă nimic de acest destin. El se întoarce iar în corpul eteric şi în corpul fizic. În corpul eteric au rămas gândurile. Gândurile nu s-au dus împreună cu omul în starea de somn nocturn. Omul crede numai că, atunci când stă culcat în pat, nu gândeşte. El gândeşte neîncetat, doar că nu ştie nimic despre acest lucru, fiindcă se află, cu Eul său şi cu corpul astral, în afara gândirii. Fiindcă gândirea constă într-o activitate a corpului eteric. Puteţi observa foarte uşor acest lucru, în viaţa obişnuită, la ceva care vă face o impresie mai puternică. Ia gân¬diţi-vă că aţi fost la un concert şi aţi ascultat pentru prima dată o simfonie care v-a emoţionat adânc. În timpul nopţii, dacă aveţi o predispoziţie deosebită la asemenea lucruri, vă veţi trezi foarte des şi vă veţi simţi scăldat mereu în sunetele acelei simfonii, deoarece corpul dumneavoastră eteric vibrează toată noaptea în acordurile ei. Simfonia nu se mai termină în interiorul dumneavoastră. Nu e deloc necesar să fiţi de faţă, pentru ca simfonia să se desfăşoare în interiorul dumneavostră. Când sunteţi de faţă, percepeţi numai în vibraţiile din corpul dumneavoastră eteric. Şi aşa este şi cu toate gândurile. Gândiţi toată noaptea, fiind culcat în pat, numai că nu participaţi cu Eul dumneavoastră, de aceea nu ştiţi ce gândiţi.

Vă pot destăinui ceva: Eul chiar ne strică gândurile, în mod foarte frecvent. Fiindcă, în general, noi avem o gândire mult mai înţeleaptă când nu participăm la gândire, în timpul nopții. Majoritatea oamenilor au o judecată mult mai sănătoasă despre problemele vieţii când dorm, noaptea, decât în timpul zilei. Când corpul eteric, care este în armonie cu legile Cosmosului, poate gândi singur, când omul nu strică gândurile, omul gândeşte, în general, mult mai sănătos decât când îşi învălmăşeşte gândurile cu Eul său. Fiindcă în timpul zilei face foarte des aşa.

Când ne aflăm cu Eul şi cu corpul astral în afara corpului fizic şi a corpului eteric, noi urzim karma noastră viitoare. Ceea ce urzeşte şi trăieşte afară, drept Eu şi corp astral, de la adormire şi până la trezire, trebuie să treacă prin poarta morţii, să intre în lumea spirituală. Chiar dacă astralul se integrează apoi Eului şi Eul trece apoi singur, cu altă substanţă, prin aceste trăiri, totuşi, ceea ce urzeşte acolo, afară, în afara corpurilor fizic şi eteric, în  starea de somn, trebuie să treacă prin poarta morţii şi să parcurgă drumul dintre moarte şi o nouă naştere, traversând toate stările pe care vi le-am descris zilele acestea. Şi din aceste descrieri dumneavoastră ştiţi că atunci Eul trece prin munca pe care o efectuează împreună cu alte fiinţe ale ierarhiilor superioare, spre a pregăti pentru viitor iarăşi un corp uman fizic, acum ca germene spiritual. Acest lucru cere transpunerea într-o înţelepciune adâncă, între moarte şi o nouă naştere, o înțelepciune în care omul poate exista numai dacă trăieşte, desfăşurând o activitate spirituală, împreună cu nişte fiinţe ale ierarhiilor superioare.

Atunci, în ceea ce urzeşte drept karmă, este adormire şi trezire, mai trebuie să intre multe alte lucruri, pentru ca ea să se unească în mod just, în viitor, cu un corp fizic. Fiindcă, ia gîndiți-vă ce cale trebuie parcursă. Ceea ce există în Eu şi în corpul astral, ceea ce urzeşte drept karmă, trebuie să coboare în regiunea în care am numit-o, în viaţa pământească următoare, regiunea voinţei. Ea trebuie să coboare. Trebuie să se unească temeinic cu întreaga corporalitate a omului. De aici Eul şi corpul astral, când se află în stare de somn obişnuită, primesc foarte puţin din cele ce trebuie să-şi însuşească în timp ce fac drumul dintre moarte şi o nouă naştere.

Şi apoi Eul şi corpul astral trebuie să se întoarcă în corpul fizic, şi ele nu înțeleg prea bine, la trezire, cum stau lucrurile cu acest corp fizic. Dar pe acesta ele îl au din viaţa precedentă. Eul şi corpul astral nu ştiu bine cum să se comporte la această scufundare. De aici provine faptul că, deoarece de-abia din copilărie, în viaţa pământească următoare, corpul astral şi Eul pot modela corpul fizic şi corpul astral, pe parcursul primilor şapte ani, apoi pe parcursul următorilor şapte ani, pentru că de-abia acum în Eu şi în corpul astral se află tot ceea ce poate lucra în mod just la crearea unui corp fizic, de aici provine faptual că acum, la adormire, când Eul de-abia a luat în sine comportamentul moral al omului, că de-abia acum karma începe să urzească, faptul că, la trezire, nu înțelege bine ce sunt toate acestea, care se află în corpul fizic.

Ei bine, în corpul fizic karma nu poate coborî decât în mod cu totul inconştient. Ea trebuie să ajungă din nou în inconştient. Dar când omul devine conştient de ea, când trece prin regiunea reprezentării, atunci apar imaginile confuze ale visului. Ce sens au ele? De ce adeseori sunt atât de puţin în concordanţă cu viaţa? Pentru că Eul şi corpul astral încearcă mai întâi să se scufunde în corpul fizic şi în cel eteric, dar nu prea pot face acest lucru. Neconcordanţa dintre ceea ce Eul încă nu poate face şi ar trebui să poată face, conform cu organizarea înțeleaptă a corpului fizic şi a corpului eteric, se exprimă în caracterul confuz al viselor din momentul trezirii. În visul din momentul trezirii noi avem o imagine a faptului că Eul încearcă să stabilească o conconcordanţă între ceea ce el încă nu este şi corpurile fizic şi eteric. Şi de-abia când reprimă, pentru voinţă, conştienţa şi se cufundă în regiunea subconştientă, când nu se lasă, deci, în seama propriei sale înțelepciuni, atunci el intră din nou în corpul fizic, fără să mai apară nişte reprezentări confuze.

Dacă la trezire Eul s-ar cufunda cu totul în corpul fizic, în mod conştient, sau semiconştient, ca atunci când visează, din întregul corp fizic al omului s-ar ridica cele mai groaznice vise. Numai faptul că noi ne cufundăm la momentul potrivit în voinţa inconştientă estompează visele care trec fugar, sub formă de imagini, şi ne permite să ne cufundăm iar, ca Euri şi corpuri astrale sănătoase, în regiunea inconştientă a voinţei. Pentru cel ce ştie să privească fără prejudecată aceste lucruri, e atât de clar că fiecare vis îi poate arăta omului ce dizarmonie există în viaţa actuală, între Eu şi corpul astral, pe de o parte, în privinţa a ceea ce ele şi-au însuşit în actuala viaţă, şi corpurile fizic şi eteric, care sunt deplin dezvoltate, pe de altă parte. Ceea ce s-a ţesut din punct de vedere moral trebuie să se unească mai întâi, la traversarea perioadei dintre moarte şi o nouă naştere, cu germenele spiritual al corpului fizic. Şi atunci, ceea ce noi urzim în viaţa actuală, între o adormire şi trezire, devine atât de puternic încât în copilăria vieţii următoare, în această viaţă de copil petrecută ca în vis, pe jumătate cufundată  în somn, se poate cufunda cu adevărat, de-a lungul anilor copilăriei, în corpurile fizic şi eteric, folosindu-le ca instrumente pentru viața pământească.

Aşa că ne dăm seama întotdeauna, când studiem omul întreg, că în acest om zace ceea ce am urzit în liniştea şi întunericul nopții, în viețile pământeşti anterioare şi că între moarte şi o nouă naştere a fost adăugată țesătura minunată a corpului fizic şi apoi, în ultima clipă a vieții dintre moarte şi o nouă naştere, ca să zic aşa, şi aceea a corpului eteric. Dar noi purtăm în ființa noastră rezultatul vieților pământeşti precedente. Numai că forțele vieții pământeşti anterioare, pe care le purtăm în noi jos, în organism, în organismul voinței, din cauză că substanlele şi produsele fizice sunt arse şi că acest foc interior arde în noi, sunt necontenit acoperite, sunt arse de acest foc. Și, în timp ce sunt arse, continuă, totuşi, să acționeze. Sub acțiunea karmei, noi ne parcurgem drumul prin lume. E un drum precis, în ceea ce priveşte diferitele evenimente. În timp ce noi ne alegem, deci, din copilărie, lucrurile din jurul nostru, pe care le imităm, şi facem astfel primii paşi spre un eveniment pe care-l vom trăi, poate, de-abia pe la 50 de ani, în timp ce facem eforturile de voință care ne conduc direct pe calea ce duce la acel eveniment, în noi sunt arse în permanență substanțele corporale.

Din cauză că focul ne face să fim inconştienți în ceea ce priveşte drumul vieții noastre, pentru percepția noastră interioară ceea ce este un drum neîntrerupt al destinului e transformat, astfel încât el ne pare a fi poftele momentane, instinctele, pornirile, tempera¬mentele din acel moment etc. Acolo jos se derulează calea vieții, conform cu destinul. Focurile ţâşnesc mereu în sus. Noi vedem numai suprafața focurilor. Și pe suprafețele focurilor, pe flăcările ce țâşnesc, am putea spune, se manifestă ceea ce noi purtăm în interiorul nostru drept pasiuni, porniri, instincte. Aceasta e doar aparența exterioară, revelarea exterioară a ceea ce zace în adâncuri, drept destinul uman. Oamenii observă diferitele pasiuni, diferitele manifestări instinctuale, diferitele porniri, ceea ce cuiva îi place sau nu-i place momentan, ceea ce cineva face sau nu, din simpatie sau din antipatie. Dar aici este ca şi cum am vedea în fața noastră ceva şi eu aş spune: D-u-m-n-e-z-e-u-c-o-n-d-u-c-e-l-u-m-e-a. Nu pot decât silabisi. Vine altcineva şi spune: Ce spui tu acolo sunt nişte litere care înseamnă: Dumnezeu conduce lumea. Aşa este şi cu deosebirea dintre psihologia obişnuită şi ştiința spiritului. Psihologia obişnuită poate silabisi. Ea priveşte viața omului, găseşte în copilărie nişte instincte, nişte porniri copilăreşti sau altele, le înregistrează, la fel ca cineva care ştie doar să silabisească, care doar spune cuvintele pe litere, şi aşa de-a lungul întregii vieți. Cel care înțelege ştiința spiritului, acela citeşte, el priveşte prin suprafața flăcărilor ceea ce zace jos şi vede drumurile vieții omului conform cu destinul său.

Între psihologia obişnuită, care mai e recunoscută şi azi în mod oficial, şi cunoaşterea reală a vieții sufleteşti umane există o deose¬bire la fel de mare ca cea dintre silabisit şi citit. Dar noi suntem înțeleşi atât de greu din cauză că nu-i putem spune celuilalt că ceea ce spune el e greşit. Celui care numai silabiseşte: D-u-m-n-e-z-e-u nu-i putem spune: Ceea ce citeşti acolo e greşit.– E absolut corect. Dar, pentru că el încă nu ştie că se poate şi citi, spune: Eşti nebun, eu nu văd decât D-u-m etc. A sintetiza e o prostie. El nu poate să înțeleagă că şi aici mai citim.

Aşa că celui care susține psihologia recunoscută azi trebuie să-i spunem: Ai perfectă dreptate. – Ca antroposof, îi spunem naturalistului, psihologului: Voi aveți perfectă dreptate. Nu încercăm să-i combatem, le dăm dreptate. Dar unul din ei spune: Dacă vorbeşti de instincte, de porniri, de pasiuni, tu vorbeşti de nişte litere pe care le poți citi, înseamnă că eşti smintit. Aici e dificultatea. Antropsoful se poate înțelege foarte bine cu ceilalți, nu are nevoie să-i combată. Și nici nu polemizează cu ştiința exterioară. Numai când ştiința începe să-l facă smintit, el e nevoit să spună că nu e adevărat, că şi el recunoaşte ceea ce recunosc ceilalți. Numai că nu poate să accepte principiul conform căruia nu există ceva ce un oarecare nu vede. Fiindcă nu e deloc un criteriu al adevărului afirmația că nu există ceea ce un altul nu vede. Ci acesta trebuie să se convingă că ceea ce celălalt vede există.

Cel care se situează pe solul antroposofiei trebuie să înțeleagă şi acest raport dificil dintre antroposofie şi celelalte ştiinţe. Cel mult, se poate emite o judecată asemănătoare cu aceea pe care o facem faţă de cineva care nu admite decât: D-u-m-n-e-z-e-u, căruia îi spunem: Eşti analfabet tot aşa, celui care nu se poate desprinde de simpla silabisire sub formă de instincte, porniri, pasiuni, temperamente etc. i se poate spune: Tu eşti un primitiv, un filistin, nu te poți ridica mai sus. Dar nu vom spune că nu are dreptate.

Aşadar, relația dintre antroposofie şi concepția exterioară despre lume este următoarea: o înțelegere între ele este posibilă numai dacă cel care silabiseşte are bunăvoința de a învăța să citească. Astfel, în primă instanță, înțelegerea este imposibilă. Din această cauză polemicile obişnuite sunt atât de sterile şi adversarii nu pot înțelege absolut nimic. O simt foarte puțini dintre cei care sunt adversari ai antroposofiei. Dar eu, pentru că sunt convins că aşa e bine, trebuie să vă vorbesc şi aici de acest lucru.

Numărul adversarilor antroposofiei creşte de la o lună la alta, aş putea spune. Dar pentru că ei nu ne pot apuca de nicăieri, pentru că antroposofia le dă mereu dreptate, dar ei nu vor să-i dea dreptate antroposofiei, ei nu pot ataca nici ceea ce spune antro¬posoful. De aceea, ei atacă persoana, calomniază persoana, spun minciuni despre ea. Aceasta e forma pe care o ia tot mai mult polemica, din păcate. E un lucru pe care trebuie să-l înțelegem, dacă ne situăm pe solul antroposofic. E extrem de important să înțelegem acest lucru.

Există azi deja nişte cărţi scrise împotriva antroposofiei foarte bizare. Mulţi dintre dumneavoastră vor fi citit literatura antroposofică; ei vor fi ştiind că în cărţile mele spun eu însumi întotdeauna, în locurile respective, ceea ce s-ar putea obiecta împotriva unei anumite afirmaţii. Polemizez întotdeauna cu mine însumi, spre a arăta apoi cum poate fi desființată afirmaţia mea, aşa că argumentele împotriva antroposofiei pot fi găsite întotdeauna în propriile mele cărți. Dar azi există deja unii adeversari care copiază argumentele împotriva antroposofiei date de mine însumi în cărțile mele şi le răspândesc apoi, scriind pe baza lor cărţi de combatere a antroposofiei. Puteți găsi azi, aşadar, nişte scrieri în care se combate antroposofia, dar care sunt plagiate după propriile mele cărți, din care s-au copiat spusele mele. Tocmai pentru că antroposoful trebuie să arate el însuşi ce obiecții pot fi ridicate împotriva lui, munca adversarilor devine îngrozitor de uşoară.

Ei bine, n-am spus acele lucruri pentru a-i ajuta pe adversari, ci numai pentru a caracteriza felul în care trebuie să ne ridicăm, spre a ajunge de la silabisirea vieții, în ceea ce priveşte impulsurile de voință, la citirea vieții. Silabisirea ne dă ceea ce țâşneşte la suprafaţă sub formă de porniri, drept viață animalică, aş zice, drept dorințe, pofte, pasiuni şi e valabil momentan. Dar dacă ştim să tratăm toate acestea ca şi cum ar fi nişte litere şi să le citim împreună, atunci răzbatem până la destinul uman, până la destinul fiecărui om. Acest destin uman pulsează în străfundul vieții şi cu acest destin omul se încadrează în mersul neîntrerupt al întregii evoluții a omenirii. Şi numai dacă suntem în măsură să înţelegem în felul acesta întreaga viață a fiecărui om putem înțelege şi istoria umană, pe care o vom studia în zilele următoare drept viața omenirii de pe Pământ, cu destinul ei dinainte şi de după Misteriul de pe Golgota şi cu intervenţia Misteriului de pe Golgota în evoluția de pe Pământ a omenirii. Dar a fost necesar să creez un fel de temelie şi vă arăt ce lucrează în om, ca să pot arăta în mod just cum lucrează în om, în destinul comun al omenirii, zeii şi Misteriul de pe Golgota [ Nota 33 ].