La 18 august 1787, Goethe îi scrie din Italia lui Knebel: „După ce am văzut plantele şi peştii din Neapole, Sicilia, poate că aş fi tentat, dacă aş fi mai tânăr cu zece ani, să fac o călătorie
în India, nu pentru a descoperi lucruri noi, ci pentru a privi în felul meu cele descoperite.” [WA 8, 2501]
În aceste cuvinte este cuprins punctul de vedere de la care va trebui să pornim în cercetarea scrierilor ştiințifice ale lui Goethe. La el esențialul nu e niciodată descoperirea unor fapte noi,
ci inaugurarea unui nou punct de vedere, a unui anumit fel de a privi natura. Este adevărat că Goethe a făcut o serie de descoperiri, cum ar fi în osteologie existența osului
intermaxilar sau teoria vertebrală a craniului în osteologie, ori identitatea tuturor organelor plantelor cu frunza de bază în botanică etc. Totuşi, trebuie să considerăm că ceea ce a dat viață
fiecăreia dintre aceste descoperiri izolate este o grandioasă concepție despre natură, pe care ele se întemeiază, iar în teoria despre organisme trebuie să avem în vedere, înainte de toate, o
descoperire grandioasă, care pune în umbră tot restul: esența organismului ca atare. Goethe a prezentat acel principiu datorită căruia un organism este așa cum se prezintă el însuși, a
prezentat cauzele, ale căror urmări ni se înfățișează nouă în expresiile, manifestările vieții, a prezentat de fapt tot ceea ce, în principiu, avem de întrebat în acest sens.2
Acesta este de la bun început scopul tuturor căutărilor sale ştiințifice legate de materia organică; pe măsură ce urmăreşte acest scop, acele descoperiri izolate i se impun ca de la sine. El a
trebuit să le facă, pentru a nu fi împiedicat să-şi continue căutările. Știința dinaintea lui nu cunoştea esența fenomenelor vieții şi studia organismele numai din perspectiva părților lor
componente, a caracteristicilor lor exterioare, aşa cum se procedează şi în cazul lucrurilor anorganice; de aceea, în decursul vremurilor, ea a trebuit să dea adeseori o interpretare greşită
diferitelor descoperiri izolate şi să le pună într-o lumină greşită. Bineînțeles, nu putem observa o astfel de greşeală când ne ocupăm de amănunte ca atare ci de-abia când înțelegem organismul
întreg, pentru că, luate izolat, amănuntele nu poartă în ele principiul care le poate explica. Ele pot fi explicate numai prin natura întregului, pentru că întregul este acela care le
dă esența şi semnificația. De-abia după ce a dezvăluit tocmai această natură a întregului, au devenit vizibile pentru Goethe acele explicații greşite; ele nu se puteau împăca deloc cu teoria sa
asupra ființelor vii, ba chiar o contraziceau. Dacă voia să-şi continue drumul, Goethe trebuia să înlăture astfel de prejudecăți. Aşa s-a întâmplat atunci când a descoperit osul intermaxilar.
Unele fapte care au valoare şi merită atenție numai dacă eşti în posesia unei teorii ca aceea care susținea că oasele craniene au forma de vârtej, erau necunoscute învățăturilor mai vechi despre
natură. Toate aceste piedici trebuiau înlăturate prin experiențe izolate. Aşa încât la Goethe acestea nu ni se înfățişează niciodată ca scop în sine; ele trebuiau făcute numai pentru a confirma
o idee mare, acea descoperire centrală. Nu se poate nega faptul că, mai devreme sau mai târziu, contemporanii lui Goethe au ajuns să facă aceleaşi observații şi că, probabil şi fără
contribuția lui Goethe, toate acestea ar fi cunoscute azi. Dar e mult mai greu să negi faptul că marea sa descoperire, care îmbrățişează întreaga natură organică, n-a mai fost prezentată până
astăzi de nimeni, independent de Goethe, sub o formă atât de potrivită 3; ne lipseşte chiar şi o apreciere cât de cât mulțumitoare a ei. În fond, ni se pare că nu are
importanță dacă Goethe a fost primul care a descoperit un lucru, sau dacă doar l-a redescoperit. Descoperirea îşi dobândeşte adevărata ei însemnătate abia prin felul în care se încadrează în
concepția lui despre natură. Acesta e lucrul de care nu s-a ținut seama până acum. Au fost prea mult scoase în evidență faptele izolate şi de aici s-au iscat polemici. E adevărat, adesea s-a
atras atenția asupra convingerii lui Goethe că natura este consecventă. Dar nu s-a ținut seama de faptul că aceasta nu este decât o caracteristică secundară, neesențială, a concepțiilor lui
Goethe, şi că, de exemplu, în legătură cu lumea organică, principalul este să se arate de ce natură e acel ceva care asigură consecvența. Dacă se vorbeşte aici despre tip, trebuie să se spună în
ce constă esența tipului, în sens goethean.
Importanța metamorfozei la plante nu constă, de pildă, în descoperirea faptului izolat că frunza, caliciul, corola etc. sunt organe identice, ci în reconstituirea grandioasă, pe calea gândirii, a unui întreg viu, format din legi creatoare ce acționează întrețesându-se unele cu altele, întreg ce provine de aici şi care determină din sine amănuntele, treptele individuale ale evoluției. Măreția acestei idei, pe care Goethe a încercat mai apoi să o extindă şi asupra lumii animale, ți se revelează numai dacă încerci să o învii în propriul tău spirit, numai dacă încerci să refaci în gândire calea străbătută de gândurile lui. Îți dai seama atunci că ea este însăşi natura plantei transpusă în idee, care trăieşte în spiritul nostru exact la fel cum trăieşte şi în obiect; mai observi apoi că învii în tine un organism, până în cele mai mici detalii ale sale, că nu ți-l mai reprezinți ca pe un obiect neînsuflețit, finit, ci ca pe ceva în plină evoluție, în plină devenire, ca pe însuşi neastâmpărul veşnic.
Încercând, în cele ce urmează, să expunem pe larg tot ce am schițat aici, ni se va revela totodată, într-o formă modernă, adevărata legătură dintre concepția goetheană despre natură şi aceea care se revelează epocii noastre: teoria evoluționistă.
