Editând scrierile științifice ale lui Goethe, de care m-am ocupat, am fost călăuzit de gândul să însuflețesc studierea aspectelor de amănunt, prezentând măreața lume de idei care stă la baza lor. Convingerea mea este aceea că fiecare afirmație a lui Goethe dobândește un sens absolut nou, și anume adevăratul ei sens, dacă te apropii de ea cu deplina înțelegere a vastei și profundei sale concepții despre lume. Nu se poate nega faptul că unele dintre afirmațiile făcute de Goethe pe tărâmul științei par absolut lipsite de importanță dacă le privești de pe pozițiile științei care între timp a progresat atât de mult. Dar acest lucru nici nu intră aici în discuție. Problema este: ce vor ele să însemne în cadrul concepției lui Goethe despre lume? Pe culmea spirituală pe care se află poetul, nevoia de știință este de natură superioară. Fără nevoia de știință nici nu există știință. Ce fel de întrebări punea Goethe naturii? Iată ce este important. Dacă și cum a răspuns el la aceste întrebări, ne interesează de-abia în al doilea rând. Dacă avem azi niște mijloace mai perfecționate, o experiență mai bogată, ei bine, vom reuși atunci să dăm rezolvări mai bune problemelor puse de el. Dar expunerea mea vrea să arate că noi nu putem face mai mult decât atât: să umblăm cu mijloacele noastre mai perfecționate pe căile trasate de el. Ceea ce avem de învățat de la Goethe este, înainte de toate, felul cum trebuie să punem întrebări naturii.
Se uită esențialul dacă nu i se recunoaște lui Goethe alt merit în afară de acela de a fi făcut câteva observații care, găsite încă o dată de știința de după el, reprezintă azi o parte importantă a concepției noastre despre lume. Dar la el nu este vorba nicidecum de rezultatele pe care ni le-a lăsat, ci de felul cum a ajuns la ele. O spune foarte bine el însuși: „Cu părerile pe care îndrăznești să le exprimi este ca și cu pietrele de la acel joc în care le faci să înainteze pe tablă; ele pot fi lovite, dar ele au început un joc, care va fi câștigat.” [Maxime în proză; NW, vol. 4, secțiunea 2, p. 362.] El a ajuns la o metodă întru totul conformă cu natura. Și a încercat, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziție, să introducă această metodă în știință. Se poate ca diferite rezultate științifice izolate obținute cu ajutorul ei să fi fost modificate de știința aflată în continuă dezvoltare, dar progresul științific inaugurat prin ele este pentru știință un bun nepieritor.
Nu se putea ca aceste puncte de vedere să nu influențeze ordinea materialului ce trebuia dat tiparului. S-ar putea ca cineva să întrebe, cu aparentă îndreptățire ‒ deoarece m-am distanțat de clasificarea făcută până acum lucrărilor lui Goethe ‒, de ce n-am luat-o imediat pe drumul care pare a fi cel mai indicat aici: acela de a prezenta lucrările științifice cu caracter general în volumul 1, pe cele de biologie, mineralogie și meteorologie în volumul 2 și pe cele de fizică în volumul 3. Volumul 1 ar fi conținut atunci punctele de vedere generale, iar cele următoare dezvoltarea ideilor fundamentale, așa cum apar ele în diferitele ramuri ale științei. Oricât de ispititor ar fi un asemenea gând, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să adopt această ordine. Făcând astfel ‒ pentru a reveni la comparația făcută de Goethe - n-aș fi putut atinge scopul pe care-l urmăream: a lăsa să se vadă, din pietrele care au înaintat pe tablă, planul jocului.
Nimic nu era mai străin de firea lui Goethe decât să pornească în mod conștient de la niște noțiuni generale. El pornește întotdeauna de la niște fapte concrete, pe care le compară, le ordonează. Făcând aceasta, i se revelează ideea ce stă la baza lor. E o mare greșeală să se susțină că nu ideile sunt principiul propulsor în creația lui Goethe, pentru că el a făcut în legătură cu ideea lui „Faust” acea observație arhicunoscută. Observând lucrurile, după ce a eliminat toate aspectele accidentale, neesențiale, îi rămâne ceva, care este idee în sensul pe care el îl dă acestui cuvânt. Metoda de care Goethe se servește rămâne cea bazată pe experiența pură, chiar și atunci când el se înalță în sfera ideii. Fiindcă nicăieri nu permite ca în cercetarea lui să se strecoare vreun adaos subiectiv. El nu face decât să elibereze fenomenele de aspectele accidentale, pentru a ajunge la temelia lor mai adâncă. Subiectul ‒ adică el însuși ‒ nu are altă sarcină în afară de a pune obiectul în situația de a-și dezvălui sâmburele cel mai lăuntric. „Adevărul e asemeni lui Dumnezeu; el nu se arată în mod nemijlocit; trebuie să-l ghicim din manifestările sale.” [Maxime în proză, NW, vol. 4, secțiunea 2, p. 378.] Ceea ce ne rămâne de făcut este să punem aceste manifestări într-un context în care „adevărul să se arate”. În realitatea pe care o observăm se află deja adevărul, ideea; trebuie numai să dăm la o parte învelișul care ni le ascunde. Adevărata metodă științifică constă tocmai în îndepărtarea acestui înveliș. Goethe a pornit pe această cale. Și noi trebuie să-l urmăm, dacă vrem să pătrundem cu totul în spiritul său. Cu alte cuvinte: trebuie să începem cu studiile făcute de Goethe în legătură cu natura organică, pentru că el a început cu acestea. Aici i s-a dezvăluit mai întâi un bogat conținut de idei, pe care le găsim mai apoi, ca părți componente, în articolele sale cu caracter general sau metodic. Dacă vrem să le înțelegem pe acestea din urmă, trebuie să ne fi umplut deja cu acel conținut. Articolele asupra metodei sunt niște simple speculații ideatice pentru acela care nu se ostenește să facă el însuși drumul pe care l-a parcurs Goethe. Cât despre studiile sale asupra fenomenelor din domeniul fizicii, se poate spune că ele au apărut la Goethe de-abia ca urmări ale concepției sale despre natură.
