Cel care își propune să prezinte evoluția spirituală a unui gânditor, direcția deosebită pe care acesta a mers, trebuie să o explice pe cale psihologică, din faptele oferite de biografia lui. Dacă l-ai prezentat pe gânditorul Goethe, misiunea nu este încă încheiată. În cazul lui nu se caută doar justificarea și explicarea direcției speciale în care el a mers pe tărâmul științei, ci și, sau mai ales, răspunsul la întrebarea: Cum se face că acest geniu, cum se face că Goethe a ajuns să se ocupe de știință? Goethe a avut mult de suferit din cauza concepției greșite a contemporanilor săi, care nu-și puteau imagina că cercetarea științifică și creația poetică se pot întâlni în același spirit. Aici trebuie să răspundem, în primul rând, la întrebarea: Ce motive l-au îndemnat pe marele poet să se ocupe de știință? Oare faptul că a trecut de la artă la știință a fost determinat de o simplă înclinație subiectivă, de o voință personală arbitrară? Sau direcția artei lui Goethe era de așa natură încât ea trebuia să-l ducă în mod necesar la știință?
Dacă prima presupunere ar fi cea adevărată, atunci faptul că Goethe s-a dăruit în același timp artei și științei ar avea numai semnificația unui entuziasm personal întâmplător pentru amândouă aceste direcții ale căutărilor omenești; am fi avut de-a face cu un poet care, în mod întâmplător, era și gânditor; s-ar fi putut întâmpla atunci ca, în condițiile unei biografii diferite, Goethe să fi mers pe aceleași căi în literatură, fără să-l fi preocupat câtuși de puțin știința. Aceste amândouă tendințe ale spiritului său ne-ar interesa atunci ca atare, separate una de alta; fiecare în parte ar fi determinat, poate, mari progrese ale omenirii. Dar toate acestea s-ar fi întâmplat și dacă cele două tendințe spirituale ar fi trăit în două persoane diferite. Poetul Goethe n-ar fi avut nimic de-a face cu gânditorul Goethe.
Dacă cea de-a doua presupunere este cea adevărată, atunci tendința artistică din spiritul lui Goethe a fost de așa natură încât cerea, în mod necesar, din lăuntru în afară, să fie întregită prin gândirea științifică. Și atunci este absolut inimaginabil ca cele două tendințe să fi existat în două personalități diferite. Atunci fiecare dintre cele două tendințe ne interesează nu numai pentru ea însăși, ci și din cauza legăturii cu cealaltă. Există atunci o trecere obiectivă de la artă la știință, un punct în care cele două tendințe se întâlnesc, astfel încât desăvârșirea într-un domeniu cere desăvârșire și în celălalt. În acest caz, Goethe nu s-a supus unei înclinații personale, ci direcția artistică a operei sale a trezit în el niște nevoi spirituale care nu-și puteau găsi mulțumirea decât în activitatea științifică.
Epoca noastră crede că face bine dacă ține arta și știința separate una de alta. Ele sunt, conform cu această părere, doi poli cu totul opuși în evoluția culturii umane. Știința trebuie ‒ așa se crede ‒ să schițeze o imagine cât mai obiectivă a lumii, să ne arate realitatea în oglindă, sau, cu alte cuvinte: să ne mențină exclusiv în domeniul realității date, renunțând la orice voință arbitrară, subiectivă. Pentru legile ei, are o importanță decisivă lumea obiectivă; știința trebuie să se supună acesteia. Ea trebuie să ia etalonul a ceea ce este adevărat sau fals numai și numai din obiectele accesibile simțurilor.
Cu totul altfel ‒ spune această concepție ‒ stau lucrurile cu creațiile artei. Legea lor este dată de forța creatoare prin propria putere a spiritului omenesc. În cazul științei, orice amestec al subiectivității umane ar însemna o falsificare a realității, o depășire a domeniului experienței; dimpotrivă, arta își trage rădăcinile tocmai din subiectivitatea geniului. Creațiile ei sunt plăsmuiri ale fanteziei omenești, nu imagini de oglindă ale lumii exterioare. În afara noastră, în existența obiectivă, se află originea legilor științifice; în noi, în individualitatea noastră, aceea a legilor estetice. Așa că acestea din urmă nu au nici cea mai mică valoare de cunoaștere; ele creează niște iluzii, fără cel mai mic grad de realitate.
Cine concepe lucrurile în acest fel nu va înțelege niciodată în mod clar care este legătura dintre creația literară a lui Goethe și cercetările sale științifice. Dar atunci el n-o va înțelege nici pe una, nici pe cealaltă. Importanța lui Goethe pentru întreaga istorie a lumii constă tocmai în faptul că arta lui curge direct din izvorul originar al existenței, că ea nu are nimic iluzoriu, nimic subiectiv, ci apare drept vestitoarea acelei legități pe care poetul a auzit-o în străfundurile vieții naturii de la Spiritul Lumii. Pe această treaptă, arta devine interpreta tainelor lumii, așa cum este și știința, în alt sens.
De altfel, Goethe așa a și conceput întotdeauna arta. Ea era pentru el una dintre manifestările legii originare a lumii, știința era cealaltă formă de manifestare a ei. Pentru el, știința și arta își aveau originea în același izvor. În vreme ce omul de știință se cufundă în adâncurile realității pentru a exprima sub formă de gânduri forțele ei creatoare, artistul caută să imprime aceleași puteri de viață materialului pe care-l prelucrează. „Cred că știința ar putea fi definită drept cunoaștere a generalului, drept cunoaștere obținută prin abstractizare; iar arta, drept știință folosită pentru a acționa; știința ar fi rațiunea, iar arta mecanismul acesteia; de aceea, ea ar mai putea fi numită și știință practică. Și astfel, în fine, știința ar fi teorema, iar arta problema. 87 „Ceea ce știința spune sub formă de idee (teoremă), arta trebuie să imprime materiei, aceasta trebuie să fie problema ei.” „În lucrările omului, ca și în cele ale naturii, intențiilor merită să li se acorde cea mai mare atenție”, spune Goethe 88. El caută pretutindeni nu numai realitățile date simțurilor din lumea exterioară, ci tendința care le-a dat naștere. S-o înțeleagă pe aceasta în mod științific, să-i dea o formă artistică, aceasta este misiunea lui. La propriile ei creații, natura dă de „obiecte specializate, intrând ca într-o stradă înfundată”; trebuie să mergem înapoi, până acolo unde putem afla ce ar fi trebuit să se nască, dacă tendința s-ar fi putut dezvolta nestânjenită, la fel cum matematicianul nu are niciodată în vedere un triunghi concret sau altul, ci caută întotdeauna acea legitate care stă la baza oricărui triunghi posibil. Nu este important ce a creat natura, ci după ce principiu l-a creat. Apoi acestui principiu trebuie să i se dea o formă potrivită cu propria lui natură, nu cu felul în care s-a exprimat în diferite lucruri din natură, dependente de mii de factori întâmplători. Artistul trebuie „să dezvolte din ceea ce este ordinar, ceva nobil, din ceea ce este inform, ceva frumos”.
Goethe și Schiller înțeleg arta în întreaga ei profunzime. Frumosul este „o manifestare a unor legi tainice ale naturii, care fără apariția acestuia ne-ar rămâne în veci ascunse”. Ajunge să ne îndreptăm atenția spre „Călătoria în Italia” a lui Goethe, ca să ne dăm seama că aceasta nu este nicidecum o frază, ci o profundă convingere interioară. Când spune: „Marile opere de artă au fost create de către om, totodată, drept operele cele mai sublime ale naturii, după legi adevărate și naturale. Tot ce este arbitrar, închipuit, dispare; aici este necesitate, aici este Dumnezeu”, înțelegem că, pentru el, natura și arta au aceeași origine. Referindu-se la arta grecilor, el spune, în acest sens, următoarele: „Am impresia că au lucrat după legile după care lucrează natura însăși și cărora am început să le dau de urmă.” Iar despre Shakespeare: „Shakespeare se întovărășește cu Spiritul Lumii, el pătrunde lumea ca și acesta, nici unuia nu-i rămâne nimic ascuns; dar dacă spiritul trebuie să păstreze tainele înainte, ba uneori și după ce și-a săvârșit lucrarea, menirea poetului este să dezvăluie taina.”
Aici trebuie să ne aducem aminte și de ceea ce a spus Goethe despre „fericita perioadă din viața sa” pe care o datorează scrierii „Critica puterii de judecată” a lui Kant și pe care o datorează, în fond, numai faptului că aici el „a văzut tratate creațiile artei și cele ale naturii în același mod, că puterea de judecată estetică și cea teleologică aruncă lumină alternativ una asupra celeilalte”. „Mă bucura” ‒ spune poetul ‒ „faptul că arta poetică și științele comparate ale naturii sunt atât de strâns înrudite între ele încât se supun amândouă aceleiași puteri de judecată.” În articolul „Impuls important dat de un singur cuvânt bogat spiritual” [NW, vol 2, p. 31 și urm.], Goethe opune, în același scop, gândirii sale aplicate la obiect arta poeziei aplicată la obiect.
Astfel, lui Goethe arta îi apare la fel de obiectivă ca știința. Numai forma este diferită. Amândouă se prezintă ca emanații ale unei singure ființe, trepte necesare ale unei singure evoluții. Lui Goethe îi displace orice concepție care susține că arta sau frumosul trebuie să aibă o poziție izolată, în afara imaginii globale a evoluției omenești. Astfel, el spune: „Pe tărâmul esteticii, nu face bine cel care spune: ideea de frumos; prin aceasta, el izolează frumosul, care nu poate fi gândit izolat 89 ”, sau: „Stilul are la bază cele mai adânci temelii ale cunoașterii, esența lucrurilor, în măsura în care ne este permis să cunoaștem această esență în forme vizibile și pipăibile 90.” Prin urmare, arta are la bază cunoașterea. Aceasta din urmă are sarcina de a re-crea pe calea gândirii ordinea după care este alcătuită lumea; arta o are pe aceea de a dezvolta în mod concret ideea acestei ordini a întregului lumii. Tot ceea ce artistul poate percepe din legitatea universală e transpus de el în opera sa. Aceasta se înfățișează astfel ca o lume în mic. Iată deci cauza pentru care direcția artei lui Goethe trebuie să fie întregită prin știință. Deja, ca artă, ea este o formă de cunoaștere. Dar Goethe tocmai că nu voia nici știința, nici arta: el voia ideea. Și pe aceasta o exprimă sau o înfățișează din direcția din care ea i se oferă. Goethe a căutat să se întovărășească cu Spiritul Cosmic și să ne reveleze modul cum acesta lucrează; a făcut-o prin mijlocirea artei sau a științei, după cum era necesar. În Goethe nu trăia o năzuință științifică sau una artistică unilaterală, ci dorul de a vedea „forțele creatoare, pe toate, și tot ce-i sămânță” [WA, secțiunea 1, 14, 28]
Goethe nu este, cu toate acestea, un poet-filosof, pentru că poeziile lui nu sunt mai întâi niște gânduri, care iau apoi o formă senzorială concretă; ele curg în mod nemijlocit din izvorul a toată devenirea, după cum cercetările lui științifice nu sunt saturate de fantezie poetică, ci se întemeiază în mod nemijlocit pe perceperea ideilor. Fără ca Goethe să fie un poet-filosof, tendința fundamentală a spiritului său îi apare filosofului care-l privește drept tendință filosofică.
Prin aceasta, întrebarea dacă lucrările științifice ale lui Goethe au sau nu vreo valoare filosofică dobândește o formă absolut nouă. Important este ca din ceea ce ne-a rămas de la el să tragem concluzii în legătură cu principiile. Ce premise trebuie să stabilim pentru ca rezultatele cercetărilor științifice ale lui Goethe să ne apară ca urmări ale acestor premise? Trebuie să spunem lucrurile pe care le-a lăsat nespuse, singurele care ne ajută să-i înțelegem concepțiile.
